De mi-i da o sărutare,

Floare-albastră Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie -
- Iar te-ai cufundat în stele
Ş-apoi cine treabă are!
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Când prin crengi s-a fi ivit
Sufletul vieţii mele.
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
În zadar râuri în soare
Te-oi ţinea de după gât.
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Şi întunecata mare;
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Piramidele-nvechite
Dulci ca florile ascunse.
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Şi sosind l-al porţii prag,
Fericirea ta, iubite!
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Astfel zise mititica,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Înc-o gură - şi dispare...
Eu am râs, n-am zis nimica.
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
- Hai în codrul cu verdeaţă,
E albastra-mi, dulce floare!
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
..............
În prăpastia măreaţă.
Şi te-ai dus, dulce minune,
Acolo-n ochi de pădure,
Ş-a murit iubirea noastră -
Lângă balta cea senină
Floare-albastră! floare-albastră!...
Şi sub trestia cea lină
Totuşi este trist în lume!
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
Luceafărul Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
A fost odată ca-n poveşti,
I-atinge mâinile pe piept,
A fost ca niciodată.
I-nchide geana dulce;
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Şi era una la părinţi
Pe ochii mari, bătând închişi
Şi mândră-n toate cele,
Pe faţa ei întoarsă.
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Din umbra falnicelor bolţi
Căci o urma adânc în vis
Ea pasul şi-l îndreaptă
De suflet să se prindă.
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
Privea în zare cum pe mări
- O, dulce-al nopţii mele domn,
Răsare şi străluce,
De ce nu vii tu? Vină!
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Îl vede azi, îl vede mâini,
Pătrunde-n casă şi în gând
Astfel dorinţa-i gata;
Şi viaţa-mi luminează!
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Cum ea pe coate-şi răzima
Şi s-arunca fulgerător,
Visând ale ei tâmple,
Se cufunda în mare;
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi cât de viu s-aprinde el
Şi din adânc necunoscut
În orişicare sară,
Un mândru tânăr creşte.
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
...
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Părea un tânăr voievod Trecu o zi, trecură trei
Cu păr de aur moale, Şi iarăşi, noaptea, vine
Un vânăt giulgi se-ncheie nod Luceafărul deasupra ei
Pe umerele goale. Cu razele-i senine.

Iar umbra feţei străvezii Ea trebui de el în somn

E albă ca de ceară - Aminte să-şi aducă
Un mort frumos cu ochii vii Şi dor de-al valurilor domn
Ce scânteie-n afară. De inim-o apucă:

- Din sfera mea venii cu greu - Cobori în jos, luceafăr blând,

Ca să-ţi urmez chemarea, Alunecând pe-o rază,
Iar cerul este tatăl meu Pătrunde-n casă şi în gând
Şi mumă-mea e marea. Şi viaţa-mi luminează!

Ca în cămara ta să vin, Cum el din cer o auzi,

Să te privesc de-aproape, Se stinse cu durere,
Am coborât cu-al meu senin Iar ceru-ncepe a roti
Şi m-am născut din ape. În locul unde piere;

O, vin'! odorul meu nespus, În aer rumene văpăi

Şi lumea ta o lasă; Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Eu sunt luceafărul de sus, Şi din a chaosului văi
Iar tu să-mi fii mireasă. Un mândru chip se-ncheagă;

Colo-n palate de mărgean Pe negre viţele-i de păr

Te-oi duce veacuri multe, Coroana-i arde pare,
Şi toată lumea-n ocean Venea plutind în adevăr
De tine o s-asculte. Scăldat în foc de soare.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis Din negru giulgi se desfăşor

Un înger se arată, Marmoreele braţe,
Dară pe calea ce-ai deschis El vine trist şi gânditor
N-oi merge niciodată; Şi palid e la faţă;

Străin la vorbă şi la port, Dar ochii mari şi minunaţi

Luceşti fără de viaţă, Lucesc adânc himeric,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Ca două patimi fără saţ
Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Şi pline de-ntuneric.

... - Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
...
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.
- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
...
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor Ei numai doar durează-n vânt
Ca nişte mări, de-a-notul... Deşerte idealuri -
El zboară, gând purtat de dor, Când valuri află un mormânt,
Pân' piere totul, totul; Răsar în urmă valuri;

Căci unde-ajunge nu-i hotar, Ei doar au stele cu noroc

Nici ochi spre a cunoaşte, Şi prigoniri de soarte,
Şi vremea-ncearcă în zadar Noi nu avem nici timp, nici loc
Din goluri a se naşte. Şi nu cunoaştem moarte.

Nu e nimic şi totuşi e Din sânul vecinicului ieri

O sete care-l soarbe, Trăieşte azi ce moare,
E un adânc asemene Un soare de s-ar stinge-n cer
Uitării celei oarbe. S-aprinde iarăşi soare;

- De greul negrei vecinicii, Părând pe veci a răsări,

Părinte, mă dezleagă Din urmă moartea-l paşte,
Şi lăudat pe veci să fii Căci toţi se nasc spre a muri
Pe-a lumii scară-ntreagă; Şi mor spre a se naşte.

O, cere-mi, Doamne, orice preţ Iar tu, Hyperion, rămâi

Dar dă-mi o altă soarte, Oriunde ai apune...
Căci tu izvor eşti de vieţi Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Şi dătător de moarte; Să-ţi dau înţelepciune?

Reia-mi al nemuririi nimb Vrei să dau glas acelei guri,

Şi focul din privire, Ca dup-a ei cântare
Şi pentru toate dă-mi în schimb Să se ia munţii cu păduri
O oră de iubire... Şi insulele-n mare?

Din chaos, Doamne,-am apărut Vrei poate-n faptă să arăţi

Şi m-aş întoarce-n chaos... Dreptate şi tărie?
Şi din repaos m-am născut, Ţi-aş da pământul în bucăţi
Mi-e sete de repaos. Să-l faci împărăţie.

- Hyperion, ce din genuni Îţi dau catarg lângă catarg,

Răsai c-o-ntreagă lume, Oştiri spre a străbate
Nu cere semne şi minuni Pământu-n lung şi marea-n larg,
Care n-au chip şi nume; Dar moartea nu se poate...

Tu vrei un om să te socoţi Şi pentru cine vrei să mori?

Cu ei să te asameni? Întoarce-te, te-ndreaptă
Dar piară oamenii cu toţi, Spre-acel pământ rătăcitor
S-ar naşte iarăşi oameni. Şi vezi ce te aşteaptă.
...
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:
- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig
--
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

Joc secund
„
Din ceas, dedus adancul acestei calme
creste,
Intrata prin oglindă în mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică insumarea

De harfe resfirate ce-în sbor invers le
pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai
marea,
Meduzele când plimba sub clopotele verzi.

Riga Crypto si Lapona
Enigel
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
* Dacă pleci să culegi,
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, Cu Laurul-Balaurul,
Tot polul meu un vis visează. Să toarne-n lume aurul,
Greu taler scump cu margini verzi Să-l toace, gol la drum să iasă,
De aur, visu-i cercetează. Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;

La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel

Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel!

Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure

Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,

Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască: