Poezii

De ce nu vii tu? Vină! Şi mumă-mea e marea. Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn
Cum ea pe coate-şi răzima Cobori în jos, luceafăr blând,
Ca în cămara ta să vin, De inim-o apucă:
Visând ale ei tâmple, Alunecând pe-o rază, Să te privesc de-aproape,
De dorul lui şi inima Pătrunde-n casă şi în gând Am coborât cu-al meu senin- Cobori în jos, luceafăr blând,
Şi sufletu-i se împle. Şi viaţa-mi luminează! Şi m-am născut din ape. Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară, El asculta tremurător, O, vin'! odorul meu nespus,Şi viaţa-mi luminează!
Spre umbra negrului castel Se aprindea mai tare Şi lumea ta o lasă;
Când ea o să-i apară.
Şi s-arunca fulgerător, Eu sunt luceafărul de sus, Cum el din cer o auzi,
rinţi
... Se cufunda în mare; Iar tu să-mi fii mireasă. Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
ate cele,
Şi pas cu pas pe urma ei Şi apa unde-au fost căzut Colo-n palate de mărgean În locul unde piere;
Alunecă-n odaie, În cercuri se roteşte, Te-oi duce veacuri multe,
a între sfinţi
Ţesând cu recile-i scântei Şi din adânc necunoscut Şi toată lumea-n ocean În aer rumene văpăi
ele.
O mreajă de văpaie. Un mândru tânăr creşte. De tine o s-asculte. Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Uşor el trece ca pe prag - O, eşti frumos, cum numa-n
Şi când în pat se-ntinde drept Unvis
mândru chip se-ncheagă;
Copila să se culce, Pe marginea ferestei Un înger se arată,
I-atinge mâinile pe piept, Şi ţine-n mână un toiag Dară pe calea ce-ai deschisPe negre viţele-i de păr
I-nchide geana dulce; Încununat cu trestii. N-oi merge niciodată; Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
ăriŞi din oglindă luminiş Părea un tânăr voievod Străin la vorbă şi la port, Scăldat în foc de soare.
Pe trupu-i se revarsă, Cu păr de aur moale, Luceşti fără de viaţă,
Pe ochii mari, bătând închişiUn vânăt giulgi se-ncheie Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
nod Din negru giulgi se desfăşor
Pe faţa ei întoarsă. Pe umerele goale. Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Ea îl privea cu un surâs, Iar umbra feţei străvezii ... Şi palid e la faţă;
vede mâini,
El tremura-n oglindă, E albă ca de ceară -
Căci o urma adânc în vis Un mort frumos cu ochii vii Trecu o zi, trecură trei Dar ochii mari şi minunaţi
i gata;
De suflet să se prindă. Ce scânteie-n afară. Şi iarăşi, noaptea, vine Lucesc adânc himeric,
de săptămâni,
Iar ea vorbind cu el în somn,- Din sfera mea venii cu greu
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
fată.
Oftând din greu suspină: Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
- O, dulce-al nopţii mele domn, Ea trebui de el în somn - Din sfera mea venii cu greu
 - Tu-mi cei chiar nemurirea -meaDa' ce vrei, mări Cătălin? Uimită şi distrasă, Căci amândoi vom fi cuminţi,
În schimb pe-o sărutare, Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.Şi ruşinos şi drăgălaş, Vom fi voioşi şi teferi,
a; Dar voi să ştii asemenea Mai nu vrea, mai se lasă, Vei pierde dorul de părinţi
Cât te iubesc de tare; - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Şi visul de luceferi.
us, Pe gânduri totdeauna, Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Da, mă voi naşte din păcat,Să râzi mai bine şi să-mi daiTe cunoşteam pe tine, ...
, Primind o altă lege; O gură, numai una. Şi guraliv şi de nimic,
Cu vecinicia sunt legat, Te-ai potrivi cu mine... Porni luceafărul. Creşteau
Ci voi să mă dezlege. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, În cer a lui aripe,
Dă-mi pace, fugi departe - Dar un luceafăr, răsărit Şi căi de mii de ani treceau
Şi se tot duce... S-a tot dus.O, de luceafărul din cer Din liniştea uitării, În tot atâtea clipe.
De dragu-unei copile, M-a prins un dor de moarte.Dă orizon nemărginit
S-a rupt din locul lui de sus, Singurătăţii mării; Un cer de stele dedesubt,
Pierind mai multe zile. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Deasupra-i cer de stele -
a-n vis Din bob în bob amorul, Şi tainic genele le plec, Părea un fulger ne'ntrerupt
... Ci numai nu te mânia, Căci mi le umple plânsul Rătăcitor prin ele.
his Ci stai cu binişorul. Când ale apei valuri trec
În vremea asta Cătălin, Călătorind spre dânsul; Şi din a chaosului văi,
Viclean copil de casă, Cum vânătoru-ntinde-n crâng Jur împrejur de sine,
or Ce umple cupele cu vin La păsărele laţul, Luceşte c-un amor nespus,Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Mesenilor la masă, Când ţi-oi întinde braţul stâng
Durerea să-mi alunge, Cum izvorau lumine;
or, Să mă cuprinzi cu braţul; Dar se înalţă tot mai sus,
Un paj ce poartă pas cu pas Ca să nu-l pot ajunge. Cum izvorând îl înconjor
A-mpărătesii rochii, Şi ochii tăi nemişcători Ca nişte mări, de-a-notul...
cobor?
Băiat din flori şi de pripas, Sub ochii mei rămâie... Pătrunde trist cu raze reci El zboară, gând purtat de dor,
Dar îndrăzneţ cu ochii, De te înalţ de subsuori Din lumea ce-l desparte... Pân' piere totul, totul;
r, Te-nalţă din călcâie; În veci îl voi iubi şi-n veci
Cu obrăjei ca doi bujori Va rămânea departe... Căci unde-ajunge nu-i hotar,
De rumeni, bată-i vina, Când faţa mea se pleacă-n jos, Nici ochi spre a cunoaşte,
Se furişează pânditor În sus rămâi cu faţa, De-aceea zilele îmi sunt Şi vremea-ncearcă în zadar
Privind la Cătălina. Să ne privim nesăţios Pustii ca nişte stepe, Din goluri a se naşte.
Şi dulce toată viaţa; Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Dar ce frumoasă se făcu Ce nu-l mai pot pricepe. Nu e nimic şi totuşi e
Şi mândră, arz-o focul; Şi ca să-ţi fie pe deplin O sete care-l soarbe,
ântEi, Cătălin, acu-i acu Iubirea cunoscută, - Tu eşti copilă, asta e... E un adânc asemene
Ca să-ţi încerci norocul. Când sărutându-te mă-nclin, Hai ş-om fugi în lume, Uitării celei oarbe.
, Tu iarăşi mă sărută. Doar ni s-or pierde urmele
Şi-n treacăt o cuprinse lin Şi nu ne-or şti de nume, - De greul negrei vecinicii,
Într-un ungher degrabă. Ea-l asculta pe copilaş Părinte, mă dezleagă
 Deşerte idealuri - Vrei poate-n faptă să arăţi Sub şirul lung de mândri teiRidică ochii. Vede
Când valuri află un mormânt, Dreptate şi tărie? Şedeau doi tineri singuri: Luceafărul. Şi-ncetişor
Răsar în urmă valuri; Ţi-aş da pământul în bucăţi Dorinţele-i încrede:
e preţ Să-l faci împărăţie. - O, lasă-mi capul meu pe sân,
Ei doar au stele cu noroc Iubito, să se culce - Cobori în jos, luceafăr blând,
Şi prigoniri de soarte, Îţi dau catarg lângă catarg, Sub raza ochiului senin Alunecând pe-o rază,
Oştiri spre a străbate
Noi nu avem nici timp, nici loc Şi negrăit de dulce; Pătrunde-n codru şi în gând,
Şi nu cunoaştem moarte. Pământu-n lung şi marea-n larg, Norocu-mi luminează!
Dar moartea nu se poate... Cu farmecul luminii reci
Din sânul vecinicului ieri Gândirile străbate-mi, El tremură ca alte dăţi
chimb
Trăieşte azi ce moare, Şi pentru cine vrei să mori?Revarsă linişte de veci În codri şi pe dealuri,
Un soare de s-ar stinge-n cerÎntoarce-te, te-ndreaptă Pe noaptea mea de patimi. Călăuzind singurătăţi
S-aprinde iarăşi soare; Spre-acel pământ rătăcitor De mişcătoare valuri;
apărut Şi vezi ce te aşteaptă. Şi de asupra mea rămâi
... Părând pe veci a răsări, Durerea mea de-o curmă, Dar nu mai cade ca-n trecut
ut,Din urmă moartea-l paşte, ... Căci eşti iubirea mea dentâiÎn mări din tot înaltul:
Căci toţi se nasc spre a muri Şi visul meu din urmă. - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Şi mor spre a se naşte. În locul lui menit din cer Dac-oi fi eu sau altul?
Hyperion se-ntoarse Hyperion vedea de sus
Iar tu, Hyperion, rămâi Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Uimirea-n a lor faţă: Trăind în cercul vostru strâmt
Oriunde ai apune... Lumina şi-o revarsă. Abia un braţ pe gât i-a pus Norocul vă petrece,
Cere-mi cuvântul meu dentâi - Şi ea l-a prins în braţe... Ci eu în lumea mea mă simt
Să-ţi dau înţelepciune? Căci este sara-n asfinţit Nemuritor şi rece.
i Şi noaptea o să-nceapă; Miroase florile-argintii
Vrei să dau glas acelei guri,Răsare luna liniştit Şi cad, o dulce ploaie, 1883, aprilie
Ca dup-a ei cântare Şi tremurând din apă Pe creştetele-a doi copii
Să se ia munţii cu păduri Cu plete lungi, bălaie.
Şi insulele-n mare? Şi umple cu-ale ei scântei
vânt Cărările din crânguri. Ea, îmbătată de amor,