A fost odată ca-n poveşti, Alunecă-n odaie, A fost ca niciodată. Ţesând cu recile-i scântei Din rude mari împărăteşti, O mreajă de văpaie. O prea frumoasă fată. Şi când în pat se-ntinde drept Şi era una la părinţi Copila să se culce, Şi mândră-n toate cele, I-atinge mâinile pe piept, Cum e Fecioara între sfinţi I-nchide geana dulce; Şi luna între stele. Şi din oglindă luminiş Din umbra falnicelor bolţi Pe trupu-i se revarsă, Ea pasul şi-l îndreaptă Pe ochii mari, bătând închişi Lângă fereastră, unde-n colţ Pe faţa ei întoarsă. Luceafărul aşteaptă. Ea îl privea cu un surâs, Privea în zare cum pe mări El tremura-n oglindă, Răsare şi străluce, Căci o urma adânc în vis Pe mişcătoarele cărări De suflet să se prindă. Corăbii negre duce. Iar ea vorbind cu el în somn, Îl vede azi, îl vede mâini, Oftând din greu suspină: Astfel dorinţa-i gata; - O, dulce-al nopţii mele domn, El iar, privind de săptămâni, De ce nu vii tu? Vină! Îi cade draga fată. Cobori în jos, luceafăr blând, Cum ea pe coate-şi răzima Alunecând pe-o rază, Visând ale ei tâmple, Pătrunde-n casă şi în gând De dorul lui şi inima Şi viaţa-mi luminează! Şi sufletu-i se împle. El asculta tremurător, Şi cât de viu s-aprinde el Se aprindea mai tare În orişicare sară, Şi s-arunca fulgerător, Spre umbra negrului castel Se cufunda în mare; Când ea o să-i apară. Şi apa unde-au fost căzut ... În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut - O, eşti frumos, cum numa-n vis Un mândru tânăr creşte. Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis Uşor el trece ca pe prag N-oi merge niciodată; Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Străin la vorbă şi la port, Încununat cu trestii. Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Părea un tânăr voievod Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod ... Pe umerele goale. Trecu o zi, trecură trei Iar umbra feţei străvezii Şi iarăşi, noaptea, vine E albă ca de ceară - Luceafărul deasupra ei Un mort frumos cu ochii vii Cu razele-i senine. Ce scânteie-n afară. Ea trebui de el în somn - Din sfera mea venii cu greu Aminte să-şi aducă Ca să-ţi urmez chemarea, Şi dor de-al valurilor domn Iar cerul este tatăl meu De inim-o apucă: Şi mumă-mea e marea. - Cobori în jos, luceafăr blând, Ca în cămara ta să vin, Alunecând pe-o rază, Să te privesc de-aproape, Pătrunde-n casă şi în gând Am coborât cu-al meu senin Şi viaţa-mi luminează! Şi m-am născut din ape. Cum el din cer o auzi, O, vin'! odorul meu nespus, Se stinse cu durere, Şi lumea ta o lasă; Iar ceru-ncepe a roti Eu sunt luceafărul de sus, În locul unde piere; Iar tu să-mi fii mireasă. În aer rumene văpăi Colo-n palate de mărgean Se-ntind pe lumea-ntreagă, Te-oi duce veacuri multe, Şi din a chaosului văi Şi toată lumea-n ocean Un mândru chip se-ncheagă; De tine o s-asculte. Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr - Dar cum ai vrea să mă cobor? Scăldat în foc de soare. Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Din negru giulgi se desfăşor Şi tu eşti muritoare? Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor - Nu caut vorbe pe ales, Şi palid e la faţă; Nici ştiu cum aş începe - Deşi vorbeşti pe înţeles, Dar ochii mari şi minunaţi Eu nu te pot pricepe; Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Dar dacă vrei cu crezământ Şi pline de-ntuneric. Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, - Din sfera mea venii cu greu Fii muritor ca mine. Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, - Tu-mi cei chiar nemurirea mea Iar noaptea-mi este muma; În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea O, vin', odorul meu nespus, Cât te iubesc de tare; Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Da, mă voi naşte din păcat, Iar tu să-mi fii mireasă. Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, O, vin', în părul tău bălai Ci voi să mă dezlege. S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Şi se tot duce... S-a tot dus. Mai mândră decât ele. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, - O, eşti frumos cum numa-n vis Pierind mai multe zile. Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis ... N-oi merge niciodată! În vremea asta Cătălin, Mă dor de crudul tău amor Viclean copil de casă, A pieptului meu coarde, Ce umple cupele cu vin Şi ochii mari şi grei mă dor, Mesenilor la masă, Privirea ta mă arde. Un paj ce poartă pas cu pas Să mă cuprinzi cu braţul; A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Şi ochii tăi nemişcători Dar îndrăzneţ cu ochii, Sub ochii mei rămâie... De te înalţ de subsuori Cu obrăjei ca doi bujori Te-nalţă din călcâie; De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Când faţa mea se pleacă-n jos, Privind la Cătălina. În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Dar ce frumoasă se făcu Şi dulce toată viaţa; Şi mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Şi ca să-ţi fie pe deplin Ca să-ţi încerci norocul. Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Şi-n treacăt o cuprinse lin Tu iarăşi mă sărută. Într-un ungher degrabă. - Da' ce vrei, mări Cătălin? Ea-l asculta pe copilaş Ia du-t' de-ţi vezi de treabă. Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Mai nu vrea, mai se lasă, Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine şi să-mi dai Şi-i zice-ncet: - Încă de mic O gură, numai una. Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Te-ai potrivi cu mine... Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer Dar un luceafăr, răsărit M-a prins un dor de moarte. Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Singurătăţii mării; Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Şi tainic genele le plec, Ci stai cu binişorul. Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Cum vânătoru-ntinde-n crâng Călătorind spre dânsul; La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Dar se înalţă tot mai sus, Cum izvorau lumine; Ca să nu-l pot ajunge. Cum izvorând îl înconjor Pătrunde trist cu raze reci Ca nişte mări, de-a-notul... Din lumea ce-l desparte... El zboară, gând purtat de dor, În veci îl voi iubi şi-n veci Pân' piere totul, totul; Va rămânea departe... Căci unde-ajunge nu-i hotar, De-aceea zilele îmi sunt Nici ochi spre a cunoaşte, Pustii ca nişte stepe, Şi vremea-ncearcă în zadar Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Din goluri a se naşte. Ce nu-l mai pot pricepe. Nu e nimic şi totuşi e - Tu eşti copilă, asta e... O sete care-l soarbe, Hai ş-om fugi în lume, E un adânc asemene Doar ni s-or pierde urmele Uitării celei oarbe. Şi nu ne-or şti de nume, - De greul negrei vecinicii, Căci amândoi vom fi cuminţi, Părinte, mă dezleagă Vom fi voioşi şi teferi, Şi lăudat pe veci să fii Vei pierde dorul de părinţi Pe-a lumii scară-ntreagă; Şi visul de luceferi. O, cere-mi, Doamne, orice preţ ... Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Porni luceafărul. Creşteau Şi dătător de moarte; În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau Reia-mi al nemuririi nimb În tot atâtea clipe. Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb Un cer de stele dedesubt, O oră de iubire... Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger ne'ntrerupt Din chaos, Doamne,-am apărut Rătăcitor prin ele. Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, Şi din a chaosului văi, Mi-e sete de repaos. Jur împrejur de sine, - Hyperion, ce din genuni Şi insulele-n mare? Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Vrei poate-n faptă să arăţi Care n-au chip şi nume; Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Tu vrei un om să te socoţi Să-l faci împărăţie. Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, Îţi dau catarg lângă catarg, S-ar naşte iarăşi oameni. Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Ei numai doar durează-n vânt Dar moartea nu se poate... Deşerte idealuri - Când valuri află un mormânt, Şi pentru cine vrei să mori? Răsar în urmă valuri; Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Ei doar au stele cu noroc Şi vezi ce te aşteaptă. Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc ... Şi nu cunoaştem moarte. În locul lui menit din cer Din sânul vecinicului ieri Hyperion se-ntoarse Trăieşte azi ce moare, Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Un soare de s-ar stinge-n cer Lumina şi-o revarsă. S-aprinde iarăşi soare; Căci este sara-n asfinţit Părând pe veci a răsări, Şi noaptea o să-nceapă; Din urmă moartea-l paşte, Răsare luna liniştit Căci toţi se nasc spre a muri Şi tremurând din apă Şi mor spre a se naşte. Şi umple cu-ale ei scântei Iar tu, Hyperion, rămâi Cărările din crânguri. Oriunde ai apune... Sub şirul lung de mândri tei Cere-mi cuvântul meu dentâi - Şedeau doi tineri singuri: Să-ţi dau înţelepciune? - O, lasă-mi capul meu pe sân, Vrei să dau glas acelei guri, Iubito, să se culce Ca dup-a ei cântare Sub raza ochiului senin Să se ia munţii cu păduri Şi negrăit de dulce; - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Cu farmecul luminii reci Dac-oi fi eu sau altul? Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Trăind în cercul vostru strâmt Pe noaptea mea de patimi. Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Şi de asupra mea rămâi Nemuritor şi rece. Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentâi 1883, aprilie
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă: Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe...
Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede:
- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri;