Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
În aer rumene văpăi Nici știu cum aș începe - mai stai
Se-ntind pe lumea-ntreagă, Deși vorbești pe înțeles, Pe gânduri totdeuna,
Și din a chaosului văi Eu nu te pot pricepe; Să râzi mai bine și să-mi
Un mândru chip se- dai
ncheagă; Dar dacă vrei cu O gură, numai una."
crezământ
Pe negre vițele-i de păr Să te-ndrăgesc pe tine, – „Dar nici nu știu măcar
Coroana-i arde pare, Tu te coboară pe pământ, ce-mi ceri,
Venea plutind în adevăr Fii muritor ca mine." Dă-mi pace, fugi departe -
Scăldat în foc de soare. O, de luceafărul din cer
– „Tu-mi ceri chiar M-a prins un dor de
Din negru giulgi se nemurirea mea moarte."
desfășor În schimb pe-o sărutare,
Marmoreele brațe, Dar voi să știi asemenea – „Dacă nu știi, ți-aș arăta
El vine trist și gânditor Cât te iubesc de tare; Din bob în bob amorul,
Și palid e la față; Ci numai nu te mânia,
Da, mă voi naște din păcat, Ci stai cu binișorul.
Dar ochii mari și minunați Primind o altă lege;
Lucesc adânc himeric, Cu vecinicia sunt legat, Cum vânătoru-ntinde-n
Ca două patimi fără saț Ci voi să mă dezlege." crâng
Și pline de-ntuneric. La păsărele lațul,
Și se tot duce... S-a tot Când ți-oi întinde brațul
– „Din sfera mea venii cu dus. stâng
greu De dragu-unei copile, Să mă cuprinzi cu brațul;
Ca să te-ascult ș-acuma, S-a rupt din locul lui de
Și soarele e tatăl meu, sus, Și ochii tăi nemișcători
Iar noaptea-mi este muma; Pierind mai multe zile. Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subțiori
O, vin', odorul meu nespus, Te-nalță din călcâie;
În vremea asta Cătălin,
Și lumea ta o lasă;
Viclean copil de casă,
Eu sunt luceafărul de sus, Când fața mea se pleacă-n
Ce împle cupele cu vin
Iar tu să-mi fii mireasă. jos,
Mesenilor la masă,
În sus rămâi cu fața,
O, vin', în părul tău bălai Să ne privim nesățios
Un paj ce poartă pas cu
S-anin cununi de stele, Și dulce toată viața;
pas
Pe-a mele ceruri să răsai
A-mpărătesii rochii,
Mai mândră decât ele." Și ca să-ți fie pe deplin
Băiat din flori și de pripas,
Iubirea cunoscută,
Dar îndrăzneț cu ochii,
– „O, ești frumos cum Când sărutându-te mă-
numa-n vis nclin,
Cu obrăjei ca doi bujori
Un demon se arată, Tu iarăși mă sărută."
De rumeni, bată-i vina,
Dară pe calea ce-ai
Se furișează pânditor
deschis Ea-l asculta pe copilaș
Privind la Cătălina.
N-oi merge niciodată! Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Dar ce frumoasă se făcu
Mă dor de crudul tău amor Mai nu vrea, mai se lasă.
Și mândră, arz-o focul;
A pieptului meu coarde,
Ei Cătălin, acu-i acu
Și ochii mari și grei mă dor, Și-i zise-ncet: - "Încă de
Ca să-ți încerci norocul.
Privirea ta mă arde." mic
Te cunoșteam pe tine,
Și-n treacăt o cuprinse lin
– „Dar cum ai vrea să mă Și guraliv și de nimic,
Într-un ungher degrabă.
cobor? Te-ai potrivi cu mine...
– „Da' ce vrei, mări
Au nu-nțelegi tu oare,
Cătălin?
Cum că eu sunt nemuritor, Dar un luceafăr, răsărit
Ia du-t' de-ți vezi de
Și tu ești muritoare?" Din liniștea uitării,
treabă."
Dă orizon nemărginit
– „Nu caut vorbe pe ales, Singurătății mării;
– „Ce voi? Aș vrea să nu
2
Căci unde-ajunge nu-i Și nu cunoaștem moarte.
Și tainic genele le plec, hotar,
Căci mi le împle plânsul Nici ochi spre a cunoaște, Din sânul vecinicului ieri
Când ale apei valuri trec Și vremea-ncearcă în Trăiește azi ce moare,
Călătorind spre dânsul; zadar Un soare de s-ar stinge-n
Din goluri a se naște. cer
Lucește c-un amor nespus S-aprinde iarăși soare;
Durerea să-mi alunge, Nu e nimic și totuși e
Dar se înalță tot mai sus, O sete care-l soarbe, Părând pe veci a răsări,
Ca să nu-l pot ajunge. E un adânc asemene Din urmă moartea-l paște,
Uitării celei oarbe. Căci toți se nasc spre a
Pătrunde trist cu raze reci muri
Din lumea ce-l desparte... – „De greul negrei vecinicii, Și mor spre a se naște.
În veci îl voi iubi și-n veci Părinte, mă dezleagă
Va rămânea departe... Și lăudat pe veci să fii Iar tu, Hyperion, rămâi
Pe-a lumii scară-ntreagă; Oriunde ai apune...
De-aceea zilele îmi sunt Cere-mi cuvântul meu de-
Pustii ca niște stepe, O, cere-mi, Doamne, orice ntâi -
Dar nopțile-s de-un farmec preț, Să-ți dau înțelepciune?
sfânt Dar dă-mi o altă soarte,
Ce nu-l mai pot pricepe." Căci tu izvor ești de vieți Vrei să dau glas acelei
Și dătător de moarte; guri,
– „Tu ești copilă, asta e... Ca dup-a ei cântare
Hai ș-om fugi în lume, Reia-mi al nemuririi nimb Să se ia munții cu păduri
Doar ni s-or pierde urmele Și focul din privire, Și insulele-n mare?
Și nu ne-or ști de nume, Și pentru toate dă-mi în
schimb
Căci amândoi vom fi O oră de iubire...
cuminți,
Vom fi voioși și teferi, Din chaos, Doamne,-am Vrei poate-n faptă să arăți
Vei pierde dorul de părinți apărut Dreptate și tărie?
Și visul de luceferi." Și m-aș întoarce-n chaos... Ți-aș da pământul în bucăți
Și din repaos m-am Să-l faci împărăție.
* născut.
Mi-e sete de repaos." Îți dau catarg lângă catarg,
Porni luceafărul. Creșteau Oștiri spre a străbate
În cer a lui aripe, – „Hyperion, ce din genuni Pământu-n lung și marea-n
Și căi de mii de ani treceau Răsai c-o-ntreagă lume, larg,
În tot atâtea clipe. Nu cere semne și minuni Dar moartea nu se poate...
Care n-au chip și nume;
Un cer de stele dedesubt, Și pentru cine vrei să mori?
Deasupra-i cer de stele - Tu vrei un om să te socoți, Întoarce-te, te-ndreaptă
Părea un fulger nentrerupt Cu ei să te asameni? Spre-acel pământ rătăcitor
Rătăcitor prin ele. Dar piară oamenii cu toți, Și vezi ce te așteaptă."
S-ar naște iarăși oameni.
Și din a chaosului văi, *
Jur împrejur de sine, Ei numai doar durează-n
Vedea, ca-n ziua cea de- vânt În locul lui menit din cer
ntâi, Deșerte idealuri - Hyperion se-ntoarse
Cum izvorau lumine; Când valuri află un Și, ca și-n ziua cea de ieri,
mormânt, Lumina și-o revarsă.
Cum izvorând îl înconjor Răsar în urmă valuri;
Ca niște mări, de-a-notul... Căci este sara-n asfințit
El zboară, gând purtat de Ei doar au stele cu noroc Și noaptea o să-nceapă;
dor, Și prigoniri de soarte, Răsare luna liniștit
Pân' piere totul, totul; Noi nu avem nici timp, nici Și tremurând din apă.
loc,
Și împle cu-ale ei scântei
3
Cărările din crânguri. Hyperion vedea de sus gând,
Sub șirul lung de mândri tei Uimirea-n a lor față; Norocu-mi luminează!"
Ședeau doi tineri singuri Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe... El tremură ca alte dăți
– „O, lasă-mi capul meu pe În codri și pe dealuri,
sân, Miroase florile-argintii Călăuzind singurătăți
Iubito, să se culce Și cad, o dulce ploaie, De mișcătoare valuri;
Sub raza ochiului senin Pe creștetele-a doi copii
Și negrăit de dulce; Cu plete lungi, bălaie. Dar nu mai cade ca-n
trecut
Cu farmecul luminii reci Ea, îmbătată de amor, În mări din tot înaltul
Gândirile străbate-mi, Ridică ochii. Vede – „Ce-ți pasă ție, chip de
Revarsă liniște de veci Luceafărul. Și-ncetișor lut,
Pe noaptea mea de patimi. Dorințele-i încrede Dac-oi fi eu sau altul?