Eseu 1- Particularitati ale unui text liric

apartinand lui Mihai Eminescu

„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai
Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul
multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul
societății studențești ”România Jună” din Viena. După publicarea la
Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista ”Convorbiri
literare” și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea
lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884. Poezia reprezintă o
capodoperă a liricii eminesciene, pe care G. Călinescu o asociază cu
”inima gândirii poetului”.

Pe de o parte, poezia citată se încadrează la curentul literar

romantism, având antiteza ca procedeu artistic specific. La nivelul
textului, antiteza se remarcă între omul de geniu reprezentat de
Luceafăr, și omul obișnuit reprezentat de fata de împărat și totodată,
între masculin și feminin. Aceasta este evidențiată prin conturarea
diferențelor dintre cei do. Luceafărul era nemuritor, în timp ce ea era
muritoare : ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/
Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?”. Prima apariție a
Luceafărului îl surprinde pe acesta în ipostaza de înger: ”O, ești
frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată” , în timp ce a doua sa
apariție îl surprinde în ipostaza de demon : ”O, ești frumos cum
numa-n vis /Un demon se arată.” El trăia în spațiul cosmic, în timp ce
ea trăia în cel tertestru : ”Ca în cămara ta să vin/ Să te privesc de-
aproape,/ Am coborât cu al meu senin/ Și m-am născut din ape.”
Spațiul lui era nelimitat, în timp ce al fetei era mărginit: ”Căci unde-
ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în
zadar /Din goluri a se naște.”, timpul lui era etern, iar al fetei efemer :
” Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici
timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.” De asemenea, poemul este
unul epico-liric, îmbinând toate cele trei genuri literare. Genul epic se
remarcă prin formula specifică basmului, de la începutul poeziei: ”A
fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată”, și motivul fetei de
împărat, dar și prin decorul specific ”colo-n palate de mărgean”
”lângă fereastră” și personajele care se metamorfozează, respectiv
Luceafărul. Prima întrupare a Luceafărului este într-un tânăr palid cu
păr de aur și ochii vii, strălucitori, purtând un giulgi vânăt pe umerii
goi și toiag încununat cu trestii ” Părea un tânăr voievod/Cu păr de
aur moale,/Un vânăt giulgi se-ncheie nod/Pe umerele goale.. ”A doua
întrupare a Luceafărului este sub forma unui tânăr mândru cu vițe
negre de păr, venind scăldat in lumina ”Pe negre vițele-i de
păr/Coroana-i arde pare,/Venea plutind în adevăr/Scăldat în foc de
soare.. ”. Genul liric se remarcă prin prezența mijloacelor artistice și
folosirea acestora în realizarea tablourilor ” Dar ochii mari și
minunați/Lucesc adânc himeric,/Ca două patimi fără saț/Și pline de-
ntuneric.” Și prin concepția lumii și discursul liric.
În poezie se dezvăluie o lume care pornește de la realitate,dar
autorul are forța de a extrage esența lumii reale,renunțând la acțiune
și la perosnaje și înlocuindu-le cu descrierea unor stări și sentimente.
Locul naratorului este luat de vocea eului liric, marcat stilistic prin
verbe și pronume la persoana 1 "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în
schimb pe-o sărutare, / Dar voi să știi asemenea / Cât te iubesc de
tare". Genul dramatic se remarcă prin dialogul dintre Luceafăr și
Cătălina ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum
că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?” și prin cel dintre Cătălin și
Cătălina ”– Da' ce vrei, mări Cătălin?/Ia du-t' de-ți vezi de
treabă."/– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai/Pe gânduri
totdeuna,/Să râzi mai bine și să-mi dai/O gură, numai una."
Pe de altă parte, tema centrală a poeziei e una romantică și
constă în problematica omului de geniu în raport cu iubirea,
societatea, cunoașterea și timpul. Omul de geniu este
reprezentat prin motivul Luceafărului. O primă idee poetică
evidențiază condiția omului de geniu în raport cu iubirea, care
pentru el era imposibilă, însă în același timp în poezie apare o
iubire împlinită între Cătălin și Cătălina, iubire care are la bază
mitul ființei Androgine. În finalul tabloului I, Luceafărul alege să
se sacrifice în numele iubirii pe care i-o poartă fetei de împărat,
dând dovadă de superioritate în opoziție cu ființa obișnuită.
Statutul diferit al celor doi ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-
nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?” are
drept consecință o iubire imposibilă. Întâlnirile dintre cei doi au loc
doar în vis ”Iar ea vorbind cu el în somn/ Oftând din greu suspină:/ -O,
dulce-al nopții mele Domn,/ Dece nu vii tu?Vină!”. În finașl fata de
împărat îi va cere Luceafărului să devină muritor asemenea ei, dând
dovadă de egoism, iar acesta acceptă: ” Dar dacă vrei cu
crezământ/Să te-ndrăgesc pe tine,/Tu te coboară pe pământ,/Fii
muritor ca mine."/– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/În schimb
pe-o sărutare,/Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de
tare;/Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu
vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege." Dovedindu-și încă o
dată superioritatea, în opoziție cu fata de împărat care, prin
gestul ei, s-a dovedit a fi doar o copilă ” Și se tot duce... S-a tot
dus./De dragu-unei copile”. O a doua idee semnificativă
surprinde antiteza dintre omul de geniu și ceilalți oameni
obișnuiți. În raport cu această societate de rând, Luceafărul era
izolat, iar în raport cu cunoașterea era naiv, dar avea acces la
cunoaștere nelimitată ”Cere-mi cuvântul meu dintâi/Să-ți dau
înțelepciune?”. În raport cu timpul, Luceafărul era nemuritor.
Ajuns la Demiurg pentru a renunța la propria-i nemurire, acesta
îi prezintă în discursul său, opoziția evidentă dintre ei și ceilalți.
În timp ce Luceafărul e nemuritor și puternic, ceilalți se
caracterizează prin efemeritate și încrederea în noroc:” Ei doar
au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp,
nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.”. În final, Demiurgul îl
îndeamnă pe Hyperion să se întoarcă pe Pământ pentru a se
convinge de certitudinea vorbelor sale. Luceafărul îi surprinde
pe cei doi îndrăgostiți, Cătălin și Cătălina. Fata îi cere să-i
lumineze norocul :” – „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând
pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!”
”, în timp ce el e condamnat la singurătate:” Trăind în cercul
vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor și rece."
Ca două elemente de de structură și limbaj reprezentative se
remarcă titlul, alături de structura sugestivă atât pentru tema
iubirii, cât și pentru raportul dintre ființa superioară și ceilalți. La
baza sensului conotativ al titlului, simbolul ființei superioare, a
omului de geniu, capabil de sacrificiu, dar neînțeles de omul
obișnuit, stă sensul denotativ al acestuia. Luceafărul este o
stea, cea mai strălucitoare, care poate fi văzută și dimineața,
dar totodată și denumirea planetei Venus. În trecut, steaua
avea un rol considerabil în călăuzirea călătorilor de pe mare, pe
timpul nopții: ”Pe mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce.” În
plan cosmic, e cunoscut sub denumirea de Hyperion, cel care
zboară pe deasupra, fiind considerat zeul cerului, fiul lui Uranus
și al Geei, care avea acces la cunoaștere absolută. Poezia e
structurată în 4 tablouri. În primul tablou, în spațiu terestru și
cosmic, este surprinsă întâlnirea dintre Luceafăr și Cătălina,
când cei doi se îndrăgostesc. În al doilea tablou, pe planul
terestru, are loc întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina, când
feciorul încearcă să o cucerească. În al treilea tablou, în planul
cosmic, Luceafărul călătorește și îl întâlnește pe Demiurg. În al
patrulea tablou, atât pe plan terestru cât și cosmic, are loc
revederea dintre luceafăr și Cătălina, care forma deja un cuplu
alături de Cătălin.
În concluzie, poezia ”Luceafărul” scrisă de Mihai Eminescu se
încadrează la curentul literar romantism, având antiteza ca procedeu
artistic specific și îmbinarea de genuri ca trăsături definitorii, iar tema
principală este iubirea, dublată de tema omului de geniu, în raport cu
ființele obișnuite și societatea din care acestea fac parte. Acest lucru
este evidențiat de titlul simbolic al operei și structura sugestivă atât
pentru tema iubirii, cât și pentru raportul dintre ființa superioară
și ceilalți.