Eseu 1- Particularita ti ale unui text liric apartina nd lui Mihai

Eminescu

„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă
din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în
aprilie 1883 în Almanahul societății studențești ”România Jună” din Viena. După publicarea
la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista ”Convorbiri literare” și în final în
volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.
Poezia reprezintă o capodoperă a liricii eminesciene, pe care G. Călinescu o asociază cu
”inima gândirii poetului”.

Pe de o parte, poezia citată se încadrează la curentul literar romantism, având antiteza ca

procedeu artistic specific. La nivelul textului, antiteza se remarcă între omul de geniu
reprezentat de Luceafăr, și omul obișnuit reprezentat de fata de împărat și totodată, între
masculin și feminin. Aceasta este evidențiată prin conturarea diferențelor dintre cei doi.
Luceafărul era nemuritor, în timp ce ea era muritoare : ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au
nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?”. Prima apariție a
Luceafărului îl surprinde pe acesta în ipostaza de înger: ”O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un
înger se arată” , în timp ce a doua sa apariție îl surprinde în ipostaza de demon : ”O, ești
frumos cum numa-n vis /Un demon se arată.” El trăia în spațiul cosmic, în timp ce ea trăia în
cel terestru : ”Ca în cămara ta să vin/ Să te privesc de-aproape,/ Am coborât cu al meu
senin/ Și m-am născut din ape.” Spațiul lui era nelimitat, în timp ce al fetei era mărginit:
”Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar /Din
goluri a se naște.”, timpul lui era etern, iar al fetei efemer : ” Ei doar au stele cu noroc/ Și
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.” De
asemenea, poemul este unul epico-liric, îmbinând toate cele trei genuri literare. Genul epic
se remarcă prin formula specifică basmului, de la începutul poeziei: ”A fost odată ca-n
povești,/ A fost ca niciodată”, și motivul fetei de împărat, dar și prin decorul specific ”colo-n
palate de mărgean” ”lângă fereastră” și personajele care se metamorfozează, respectiv
Luceafărul. Prima întrupare a Luceafărului este într-un tânăr palid cu păr de aur și ochii vii,
strălucitori, purtând un giulgi vânăt pe umerii goi și toiag încununat cu trestii ” Părea un
tânăr voievod/Cu păr de aur moale,/Un vânăt giulgi se-ncheie nod/Pe umerele goale.. ”A
doua întrupare a Luceafărului este sub forma unui tânăr mândru cu vițe negre de păr,
venind scăldat in lumina ”Pe negre vițele-i de păr/Coroana-i arde pare,/Venea plutind în
adevăr/Scăldat în foc de soare.. ”. Genul liric se remarcă prin prezența mijloacelor artistice
și folosirea acestora în realizarea tablourilor ” Dar ochii mari și minunați/Lucesc adânc
himeric,/Ca două patimi fără saț/Și pline de-ntuneric.” Și prin concepția lumii și discursul
liric. În poezie se dezvăluie o lume care pornește de la realitate,dar autorul are forța de a
extrage esența lumii reale,renunțând la acțiune și la perosnaje și înlocuindu-le cu descrierea
unor stări și sentimente. Locul naratorului este luat de vocea eului liric, marcat stilistic prin
verbe și pronume la persoana 1 "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în schimb pe-o sărutare, /
Dar voi să știi asemenea / Cât te iubesc de tare". Genul dramatic se remarcă prin dialogul
dintre Luceafăr și Cătălina ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că
eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?” și prin cel dintre Cătălin și Cătălina ”– Da' ce vrei,
mări Cătălin?/Ia du-t' de-ți vezi de treabă."/– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai/Pe
gânduri totdeuna,/Să râzi mai bine și să-mi dai/O gură, numai una."

Pe de altă parte, tema centrală a poeziei e una romantică și constă în problematica

omului de geniu în raport cu iubirea, societatea, cunoașterea și timpul. Omul de
geniu este reprezentat prin motivul Luceafărului. O primă idee poetică evidențiază
condiția omului de geniu în raport cu iubirea, care pentru el era imposibilă, însă în
același timp în poezie apare o iubire împlinită între Cătălin și Cătălina, iubire care
are la bază mitul ființei Androgine. În finalul tabloului I, Luceafărul alege să se
sacrifice în numele iubirii pe care i-o poartă fetei de împărat, dând dovadă de
superioritate în opoziție cu ființa obișnuită. Statutul diferit al celor doi ” Dar cum ai
vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?”
are drept consecință o iubire imposibilă. Întâlnirile dintre cei doi au loc doar în vis ”Iar ea
vorbind cu el în somn/ Oftând din greu suspină:/ -O, dulce-al nopții mele Domn,/ Dece nu vii
tu?Vină!”. În finașl fata de împărat îi va cere Luceafărului să devină muritor asemenea ei,
dând dovadă de egoism, iar acesta acceptă: ” Dar dacă vrei cu crezământ/Să te-
ndrăgesc pe tine,/Tu te coboară pe pământ,/Fii muritor ca mine."/– „Tu-mi ceri chiar
nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de
tare;/Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi
să mă dezlege." Dovedindu-și încă o dată superioritatea, în opoziție cu fata de
împărat care, prin gestul ei, s-a dovedit a fi doar o copilă ” Și se tot duce... S-a tot
dus./De dragu-unei copile”. O a doua idee semnificativă surprinde antiteza dintre
omul de geniu și ceilalți oameni obișnuiți. În raport cu această societate de rând,
Luceafărul era izolat, iar în raport cu cunoașterea era naiv, dar avea acces la
cunoaștere nelimitată ”Cere-mi cuvântul meu dintâi/Să-ți dau înțelepciune?”. În
raport cu timpul, Luceafărul era nemuritor. Ajuns la Demiurg pentru a renunța la
propria-i nemurire, acesta îi prezintă în discursul său, opoziția evidentă dintre ei și
ceilalți. În timp ce Luceafărul e nemuritor și puternic, ceilalți se caracterizează prin
efemeritate și încrederea în noroc:” Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de
soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.”. În final, Demiurgul
îl îndeamnă pe Hyperion să se întoarcă pe Pământ pentru a se convinge de
certitudinea vorbelor sale. Luceafărul îi surprinde pe cei doi îndrăgostiți, Cătălin și
Cătălina. Fata îi cere să-i lumineze norocul :” – „Cobori în jos, luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!” ”,
în timp ce el e condamnat la singurătate:” Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece."
Ca două elemente de de structură și limbaj reprezentative se remarcă titlul, alături
de structura sugestivă atât pentru tema iubirii, cât și pentru raportul dintre ființa
superioară și ceilalți. La baza sensului conotativ al titlului, simbolul ființei superioare,
a omului de geniu, capabil de sacrificiu, dar neînțeles de omul obișnuit, stă sensul
denotativ al acestuia. Luceafărul este o stea, cea mai strălucitoare, care poate fi
văzută și dimineața, dar totodată și denumirea planetei Venus. În trecut, steaua
avea un rol considerabil în călăuzirea călătorilor de pe mare, pe timpul nopții: ”Pe
mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce.” În plan cosmic, e cunoscut sub denumirea
de Hyperion, cel care zboară pe deasupra, fiind considerat zeul cerului, fiul lui
Uranus și al Geei, care avea acces la cunoaștere absolută. Poezia e structurată în 4
tablouri. În primul tablou, în spațiu terestru și cosmic, este surprinsă întâlnirea dintre
Luceafăr și Cătălina, când cei doi se îndrăgostesc. În al doilea tablou, pe planul
terestru, are loc întâlnirea dintre Cătălin și Cătălina, când feciorul încearcă să o
cucerească. În al treilea tablou, în planul cosmic, Luceafărul călătorește și îl
întâlnește pe Demiurg. În al patrulea tablou, atât pe plan terestru cât și cosmic, are
loc revederea dintre luceafăr și Cătălina, care forma deja un cuplu alături de Cătălin.

În concluzie, poezia ”Luceafărul” scrisă de Mihai Eminescu se încadrează la curentul

literar romantism, având antiteza ca procedeu artistic specific și îmbinarea de genuri ca
trăsături definitorii, iar tema principală este iubirea, dublată de tema omului de geniu, în
raport cu ființele obișnuite și societatea din care acestea fac parte. Acest lucru este
evidențiat de titlul simbolic al operei și structura sugestivă atât pentru tema iubirii, cât și
pentru raportul dintre ființa superioară și ceilalți.