Luceafărul

Mihai Eminescu

Curentul literar:
Romantismul este un curent literar-artistic apărut ca reacţie împotriva
rigorilor clasice şi împotriva rationalismului iluminist. Acest curent promovează
originalitatea, libertatea imaginaţiei şi exprimarea sinceră a sentimentelor.
Poezia "Luceafărul" aparţine romantismului datorită temei, a prezenţei
celor două planuri, terestru şi cosmic, datorită asumării poziţiei demiurgice, a
evadării din realitate prin intermediul visului, dar şi a portretizării omului de
geniu şi a condiţiei nefericite a acestuia în lume.

Apariţia şi Încadrarea În specia literară:

Poezia "Luceafărul" a fost publicată în aprilie 1883, la Viena, în
Almanahul Societătii Academice Social-Literare "România Jună". În august 1883
suferă modificări ale lui Titu Maiorescu şi apare în revista ''Convorbiri literare",
urmând să fie publicată în singurul volum antum eminescian, "Poesii".
Această operă este un poem, iar geneza sa este basmul muntenesc "Fata
din Gradina de aur”. Este valorificat mitul "Zburătorului", prin visul erotic al
fetei de împărat, care aspiră la o dragoste imposibilă.

Surse de inspiraţie:
Mihai Eminescu a folosit viziunea antitetică dintre omul de rând şi geniu,
pe care a preluat-o din "Lumea ca voinţă şi reprezentare" de Arthur
Schopenhauer.

Tema:
Tema o reprezintă concepţia sintetizată a lui Arthur Schopenhauer, cu
privire la antiteza dintre geniu şi omul de rând, dar şi iubirea.
O iubire imposibilă între personalităţi care aparţin unor lumi diferite.
Titlul:
Titlul poeziei este un substantiv propriu, care reprezintă numele celei
mai strălucitoare stele, iar articolul hotărât reprezintă unicitatea.
"Luceafărul", în termeni alegorici este geniul purtător de lumină şi
neînţeles de omul obisnuit.
Din punct de vedere al provenienţei, I cuvântul "Luceafărul" are la bază
cuvântul latinesc "lucifer".

Compoziţia exterioară:
Poemul "Luceafărul" a avut 5 variante, cea finală fiind alcătuită din 98 de
strofe{392 de versuri}, cu un ritm iambic şi o rimă încrucisată.

Structura de adâncime:
Poemul este împărţit în 4 tablouri care corespund celor două planuri:
cosmic-universal si terestru-uman.

Primul tablou:
Primul tablou introduce cititorul în universul imaginaţiei eminesciene,
printr-o formulă specifică basmului ''A fost odată ca-n poveşti/A fost ca
niciodată", într-un timp care nu este precizat, dar este unic.
Primele strofe prezintă portretul fetei de împărat, o fată unică, într-un
timp unic. Ea era" O prea frumoasă fată./Şi era una la părinţi/Şi mândră-n
toate cele,/ Cume Fecioara între sfinti/Si luna între stele". Comparaţia cu
Fecioara şi cu luna denotă unicitatea sa în lumea din care face parte.
Fata de împărat este unică, având aspiraţii înalte, care depăşesc sfera
umană, o sferă limitată. Aceasta se îndrăgosteşte de Luceafăr, care face parte
din planul cosmic. În acest tablou ia nastere idila celor doi si au loc cele două
chemări adresate stelei de către fată.
Iubirea celor doi, unul fată de celălalt, ia nastere în moduri diferite,
distinctia dintre cei doi fiind clară încă de la început.
Aceasta ia naştere într-o stare de vrajă, pentru fată fiind o simplă
monotonie de a-l vedea seară de seară: "Îl vede azi, îl vede mâni,/Astfel
dorinţa-i gata". Pe când, Luceafărul simte nevoia de cunoastere "El iar, privind
de săptămâni/Îi cade dragă fata".
 Aparţinând unor lumi diferite, posibilitatea de ase vedea este doar prin
intermediul visului şi al oglinzii, într-o dublă reflectare. Acest mod de
comunicare fiind inspirat din mitul Zburătorului.
Primul tablou cuprinde cele două chemări, care se sfârs, esc cu două
refuzuri. La prima chemare a fetei, Luceafărul răspunde pozitiv, coborând
pentru a rupe distanţa dintre ei, care era cea mai mare povară a fetei: "Oftând
din greu suspină".
Aceasta cunostea statutul Luceafărului, invocând chemarea sa printr-o
formulă magică: "Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/Pătrunde-
n casăşi în gând/Şi viaţa-mi luminează!".
Răspunsul lui este unul sobru, care exprimă sacrificiul făcut, dar şi
dragostea pe care i-o poartă: "Din sfera mea veni cu greu/Ca să-ţi urmez
chemarea", numind-o pe fată "odor nespus".
Desi fata, fermecată de înfătisarea angelică a acestuia, cel care este
născut din cer şi mare, care se coboară precum "un tânăr voievod/Cu păr de
aur moale", "Iar umbra fetei străvezii/E albă ca de ceară./Un mort frumos cu
ochii vii/Ce scânteie-n afară, îl refuză când i-se cere să-şi părăsească lumea
muritoare pentru cea superioara.
Acest refuz vine din neputinţa fetei de a-şi depăşi condiţia "Dară pe calea
ce-ai deschis/N-oi merge niciodată", "Căci eu sunt vie, tu esti mort,/Si ochiul
tău mă-ngheaţă".
La cea de-a doua chemare, Luceafărul întruchipează ipostaza demonică,
fiind născut din soare şi din noapte, dar cu aceeasi iubire fată de fată. El este
"trist si gânditor" şi poartă o coroană în flăcări, ceea ce denotă suferinţa
provocată de primul refuz, dar nu este singurul care suferă. Această iubire greu
de împlinit îi provoacă suferinţă şi fetei: "Mă dor de crudul tău amor/ A
pieptului meu coarde", ''Privirea ta mă arde".
Fata îi cere lui săse sacrifice: "Fii muritor ca mine", iar acesta, fiind
capabil de a înţelege diferenţa dintre cele două lumi, îi spune fetei că se poate
naşte doar prin sacrificiu: "Da mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege;/Cu
vecinicia sunt legat,/Ci voi sa mă dezlege" şi ii cere în schimb o sărutare: "în
schimb pe-o sărutare".
Al doilea tablou:
Al doilea tablou plasează cititorul într-o lume comună, în planul terestru,
unde eroina îşi pierde caracterul unic, fiind coborâtă în inferioritate.
Aceasta devine dintr-o "prea frumoasă fată", o fată ca oricare alta, pe
nume Cătălina.
Ea înţelege inferioritatea saşi acceptă că "dorul de luceafăr" va fi doar o
stare de nostalgie permanentă şi alege să trăiască o simplă idilă cu un băiat
asemeni ei, un "viclean copil de casă", un "băiat din flori şi de pripas/Dar
îndrăzneţ cu ochii", pe nume Cătălin. Ea acceptă fericirea de moment pe care
acesta i-o poate oferi.
Diferentele dintre Luceafăr si muritori se regăsesc atât în portretul lui
Cătălin, care este în antiteză cu cel al Luceafărului, cât şi în limbajul sobru care
se transformă într-unul popular, dar şi prin atitudinea Cătălinei, care îi
mărturiseste Luceafarului ca nu-l poate intelege. Desi vorbeşti pe înţeles,/Eu
nu te pot pricepe" şi alege idila terestră, cu băiatul simplu, Cătălin.
Fata, desi oscilează "mai nu vrea, mai se lasă'', acceptă avansurile
îndrăzneţe ale băiatului, care atestă iubirea: ''As vrea să nu mai stai/Pe gânduri
totdeauna,/Să râzi mai bine şi să-mi dai/O gură numai una".
Cătălina este încântată de modul simplu în care îi prezintă Cătălin
iubirea: "Să ne privim nesăţios/Şi dulce toată viaţa", astfel că acceptă cererea
acestuia: "Hai ş-om fugi în lume", "Vom fi voioşi şi teferi,/ Vei pierde dorul de
părinţi/Şi visul de luceferi.". Aceasta fiind rezolvarea atât pentru problema
statuturilor sociale diferite ale lor, dar şi pentru a alina dorul de Luceafăr.

Al treilea tablou:
Al treilea tablou reprezintă călătoria Luceafărului către Demiurg, către
originile sale şi debutează cu descrierea spaţiului infinit al macrocosmosului,
unde poţi ajunge doar cu torţa gândului.
Acesta face călătoria cu scopul de a obtine trecerea în lumea muritorilor,
de a deveni ca ei. Este o călătorie de cunoastere si autocunoastere.
Este din nou, evidentiată diferenta dintre cele două lumi, în lumea
muritorilor timpul fiind "mii de ani", pe când în lumea Luceafărului sunt doar
"câteva clipe".
 Pentru această călătorie, Luceafărului îi creşte o aripă uriaşă, cu ajutorul
căreia se deplasează cu mişcări precum ale unui fulger.
Demiurgul este ca un parinte pentru Luceafăr, singurul care îi cunoaşte
numele, iar când acesta, însetat de cunoasterea vietii obisnuite, fără a se gândi
la consecinţe, devine Hyperion, la fel cum fata de împărat devine Cătălina.
Demiurgul refuză cererea Luceafărului de a deveni muritor, spunându-i:
"Tu vrei un om să te socoti,/Cu ei să te asemeni?", "Ei doar au stele cu noroc/Şi
prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Şi nu cunoastem moarte.".
Acesta îi oferă variante, precum "Pământu-n lung şi mare-n larg,/Dar
moartea nu se poate...", deoarece moartea acestuia reprezintă un haos pentru
întreaga lume, fiindcă el s-a născut odată cu lumea.
Demiurgul ştie despre cele întâmplate în lumea muritorilor, anume
infidelitatea Cătălinei, care va fi urmată de dezamăgirea Luceafărului.
Demiurgul îl îndeamnă pe Luceafăr să privească spre Pământ,
întrebându-l: "Şi pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel
pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă."

Ultimul tablou:
Actiunea din ultimul tablou se desfăsoară atât în plan cosmic, cât şi în
plan terestru.
În planul terestru este prezentată idila celor doi pământeni, Cătălin şi
Cătălina, care se află într-un cadru romantic "sara-n asfinşit", "Sub şirul lung de
tei/ Şedeau doi tineri singuri".
Tot în acest tablou are loc transformarea lui Hyperion, care apare pe cer,
fiind din nou Luceafăr.
Fata îi adresează o ultimă chemare. Această chemare este diferită si nu
se mai petrece în vis. Fata îşi doreşte ocrotire "-Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe- rază,/Pătrunde-n codru si în gând,/Norocu-mi luminează!". De
această dată însă, Luceafărul nu mai coboară, fiind dezamăgit de ceea ce a
văzut.
Acesta este momentul când Luceafărul se desprinde total de fată şi
conştientizează condiţia sa superioară, dar şi sacrificiul pe care urma să-l facă,
pentru o persoană de la care avea aşteptări prea înalte.
 El îi mărturiseşte fetei că este o simplă muritoare, un om de rând, atunci
când ea," O prea frumoasă fată" devine pentru el un "chip de lut", ceea ce
reprezintă generalul: "Ce-ţi pasă ţie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?".
Luceafărul se retrage în singurătate, dezamăgit şi trist: "Trăind în cercul
vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Căci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor si
rece".

Limbajul:
În acest poem, Eminescu preferă să folosească atât un limbaj de factură
populară, dar şi elemente de limbaj sobru filozofic.
Poemul este conturat cu figuri de stil precum epitete "prea frumosa,
comparaţii "Cum e Fecioara între Şi luna între stele.", personificarea
Luceafărului prin metafore „ moarte", dar si antitezele dintre
luceafăr si lumile acestora.
Muzicalitatea poeziei este construită cu ajutorul alternanţei rimei
feminine cu cea masculină, dar şi cu ajutorul prozodiei.

lncheiere:
''Luceafărul'', poem cu o valoare inestimabilă în literatură, a fost numit
poem al ''măstilor'', deoarece Eminescu s-a imaginat ca fiind fiecare personaj în
parte, lăsând o însemnare preţioasă: ' ceasta este povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte moartea şi numele lui
scapă de simpla citare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc. Mi s-a părut
că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului de pe
pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric".