Luceafărul

Mihai Eminescu

Genul liric:
Genul liric cuprinde operele în care, cu ajutorul eului liric, sunt exprimate ideile,
gândurile și sentimentele autorului.

Curentul literar:
Romantismul este un curent literar-artistic apărut ca reacție împotriva rigorilor
clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest curent promovează originalitatea,
libertatea imaginației și exprimarea sinceră a sentimentelor.
Poezia “Luceafărul” aparține romantismului datorită temei, a prezenței celor două
planuri, terestru și cosmic, datorită asumării poziției demiurgice, a evadării din
realitate prin intermediul visului, dar și a portretizării omului de geniu și a condiției
nefericite a acestuia în lume.

Apariția și încadrarea în specia literară:

Poezia “Luceafărul” a fost publicată în aprilie 1883, la Viena, în Almanahul Societății
Academice Social-Literare “România Jună”. În august 1883 suferă modificări ale lui
Titu Maiorescu și apare în revista “Convorbiri literare”, urmând să fie publicată în
singurul volum antum eminescian, “Poesii”.
Această operă este un poem, iar geneza sa este basmul muntenesc “Fata din grădina
de aur”. Este valorificat mitul “Zburătorului”, prin visul erotic al fetei de împărat, care
aspiră la o dragoste imposibilă.

Surse de inspirație:
Mihai Eminescu a folosit viziunea antitetică dintre omul de rând și geniu, pe care a
preluat-o din “Lumea ca voință și reprezentare” de Arthur Schopenhauer.

Tema:
Tema o reprezintă concepția sintetizată a lui Arthur Schopenhauer, cu privire la antiteza
dintre geniu și omul de rând, dar și iubirea. O iubire imposibilă între personalități care
aparțin unor lumi diferite.

Titlul:
Titlul poeziei este un substantiv propriu, care reprezintă numele celei mai
 strălucitoare stele, iar articolul hotărât reprezintă unicitatea.
“Luceafărul”, în termeni alegorici este geniul purtător de lumină și neînțeles de omul
obișnuit.
Din punct de vedere al provenienței, cuvântul “Luceafărul” are la bază cuvântul
latinesc “lucifer”.

Compoziția exterioară:
Poemul “Luceafărul” a avut 5 variante, cea finală fiind alcătuită din 98 de strofe(392 de
versuri), cu un ritm iambic și o rimă încrucișată.

Structura de adâncime:
Poemul este împărțit în 4 tablouri care corespund celor două planuri: cosmic-universal
și terestru-uman.

Primul tablou:
Primul tablou introduce cititorul în universul imaginației eminesciene, printr-o
formulă specifică basmului “A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”, într-un
timp care nu este precizat, dar este unic.
Primele strofe prezintă portretul fetei de împărat, o fată unică, într-un timp unic. Ea
era “ O prea frumoasă fată./Și era una la părinți/Și mândră-n toate cele,/Cum e
Fecioara între sfinți/Și luna între stele”. Comparația cu Fecioara și cu luna denotă
unicitatea sa în lumea din care face parte.
Fata de împărat este unică, având aspirații înalte, care depășesc sfera umană, o sferă
limitată. Aceasta se îndrăgostește de Luceafăr, care face parte din planul cosmic. În
acest tablou ia naștere idila celor doi și au loc cele două chemări adresate stelei de
către fată.
Iubirea celor doi, unul față de celălalt, ia naștere în moduri diferite, distincția dintre
cei doi fiind clară încă de la început. Aceasta ia naștere într-o stare de vrajă, pentru
fată fiind o simplă monotonie de a-l vedea seară de seară: “Îl vede azi, îl vede
mâni,/Astfel dorința-i gata”. Pe când, Luceafărul simte nevoia de cunoaștere “El iar,
privind de săptămâni/Îi cade dragă fata”.
Aparținând unor lumi diferite, posibilitatea de a se vedea este doar prin intermediul
visului și al oglinzii, într-o dublă reflectare. Acest mod de comunicare fiind inspirat
din mitul Zburătorului.
Primul tablou cuprinde cele două chemări, care se sfârșesc cu două refuzuri. La prima
chemare a fetei, Luceafărul răspunde pozitiv, coborând pentru a rupe distanța dintre
ei, care era cea mai mare povară a fetei: “Oftând din greu suspină”.
 Aceasta cunoștea statutul Luceafărului, invocând chemarea sa printr-o formulă
magică: “Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în
gând/Și viața-mi luminează!”. Răspunsul lui este unul sobru, care exprimă sacrificiul
făcut, dar și dragostea pe care i-o poartă: “Din sfera mea veni cu greu/Ca să-ți urmez
chemarea”, numind-o pe fată “odor nespus”.
Deși fata, fermecată de înfățișarea angelică a acestuia, cel care este născut din cer și
mare, care se coboară precum “un tânăr voievod/Cu păr de aur moale”, “Iar umbra
feței străvezii/E albă ca de ceară./Un mort frumos cu ochii vii/Ce scânteie-n afară.”,
îl refuză când i-se cere să-și părăsească lumea muritoare pentru cea superioară.
Acest refuz vine din neputința fetei de a-și depăși condiția “Dară pe calea ce-ai
deschis/N-oi merge niciodată”, “Căci eu sunt vie, tu ești mort,/Și ochiul tău mă-
ngheață”.
La cea de-a doua chemare, Luceafărul întruchipează ipostaza demonică, fiind născut
din soare și din noapte, dar cu aceeași iubire față de fată. El este “trist și gânditor” și
poartă o coroană în flăcări, ceea ce denotă suferința provocată de primul refuz, dar
nu este singurul care suferă. Această iubire greu de împlinit îi provoacă suferință și
fetei: “Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde”, “Privirea ta mă arde”.
Fata îi cere lui să se sacrifice: “Fii muritor ca mine”, iar acesta, fiind capabil de a
înțelege diferența dintre cele două lumi, îi spune fetei că se poate naște doar prin
sacrificiu: “Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu vecinicia sunt
legat,/Ci voi sa mă dezlege” și ii cere în schimb o sărutare: “în schimb pe-o sărutare”.

Al doilea tablou:
Al doilea tablou plasează cititorul într-o lume comună, în planul terestru, unde eroina
își pierde caracterul unic, fiind coborâtă în inferioritate.
Aceasta devine dintr-o “prea frumoasă fată”, o fată ca oricare alta, pe nume Cătălina.
Ea înțelege inferioritatea sa și acceptă că “dorul de luceafăr” va fi doar o stare de
nostalgie permanentă și alege să trăiască o simplă idilă cu un băiat asemeni ei, un
“viclean copil de casă”, un “băiat din flori și de pripas/Dar îndrăzneț cu ochii”, pe
nume Cătălin. Ea acceptă fericirea de moment pe care acesta i-o poate oferi.
Diferențele dintre Luceafăr și muritori se regăsesc atât în portretul lui Cătălin, care
este în antiteză cu cel al Luceafărului, cât și în limbajul sobru care se transformă într-
unul popular, dar și prin atitudinea Cătălinei, care îi mărturisește Luceafărului că nu-l
poate înțelege: “Deși vorbești pe înțeles,/Eu nu te pot pricepe” și alege idila terestră,
cu băiatul simplu, Cătălin.
Fata, deși oscilează “mai nu vrea, mai se lasă”, acceptă avansurile îndrăznețe ale
băiatului, care atestă iubirea: “Aș vrea să nu mai stai/Pe gânduri totdeauna,/Să râzi
mai bine și să-mi dai/O gură numai una”.
 Cătălina este încântată de modul simplu în care îi prezintă Cătălin iubirea: “Să ne
privim nesățios/Și dulce toată viața”, astfel că acceptă cererea acestuia: “Hai ș-om
fugi în lume”, “Vom fi voioși și teferi,/Vei pierde dorul de părinți/Și visul de luceferi.”.
Aceasta fiind rezolvarea atât pentru problema statuturilor sociale diferite ale lor, dar
și pentru a alina dorul de Luceafăr.

Al treilea tablou:
Al treilea tablou reprezintă călătoria Luceafărului către Demiurg, către originile sale și
debutează cu descrierea spațiului infinit al macrocosmosului, unde poți ajunge doar
cu forța gândului.
Acesta face călătoria cu scopul de a obține trecerea în lumea muritorilor, de a deveni
ca ei. Este o călătorie de cunoaștere și autocunoaștere.
Este din nou, evidențiată diferența dintre cele două lumi, în lumea muritorilor timpul
fiind “mii de ani”, pe când în lumea Luceafărului sunt doar “câteva clipe”.
Pentru această călătorie, Luceafărului îi crește o aripă uriașă, cu ajutorul căreia se
deplasează cu mișcări precum ale unui fulger.
Demiurgul este ca un părinte pentru Luceafăr, singurul care îi cunoaște numele, iar
când acesta, însetat de cunoașterea vieții obișnuite, fără a se gândi la consecințe,
devine Hyperion, la fel cum fata de împărat devine Cătălina.
Demiurgul refuză cererea Luceafărului de a deveni muritor, spunându-i: “Tu vrei un
om să te socoți,/Cu ei să te asemeni?”, “Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de
soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.”.
Acesta îi oferă variante, precum “Pământu-n lung și mare-n larg,/Dar moartea nu se
poate...”, deoarece moartea acestuia reprezintă un haos pentru întreaga lume, fiindcă
el s-a născut odată cu lumea.
Demiurgul știe despre cele întâmplate în lumea muritorilor, anume infidelitatea
Cătălinei, care va fi urmată de dezamăgirea Luceafărului.
Demiurgul îl îndeamnă pe Luceafăr să privească spre Pământ, întrebându-l: “Și pentru
cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te
așteaptă.”

Ultimul tablou:
Acțiunea din ultimul tablou se desfășoară atât în plan cosmic, cât și în plan terestru.
În planul terestru este prezentată idila celor doi pământeni, Cătălin și Cătălina, care
se află într-un cadru romantic “sara-n asfinșit”, “Sub șirul lung de tei/Ședeau doi
tineri singuri”.
Tot în acest tablou are loc transformarea lui Hyperion, care apare pe cer, fiind din nou
 Luceafăr.
Fata îi adresează o ultimă chemare. Această chemare este diferită și nu se mai petrece
în vis. Fata își dorește ocrotire “-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!”.
De această dată însă, Luceafărul nu mai coboară, fiind dezamăgit de ceea ce a văzut.
Acesta este momentul când Luceafărul se desprinde total de fată și conștientizează
condiția sa superioară, dar și sacrificiul pe care urma să-l facă, pentru o persoană de
la care avea așteptări prea înalte.
El îi mărturisește fetei că este o simplă muritoare, un om de rând, atunci când ea, “ O
prea frumoasă fată” devine pentru el un “chip de lut”, ceea ce reprezintă generalul:
“Ce-ți pasă ție chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”.
Luceafărul se retrage în singurătate, dezamăgit și trist: “Trăind în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece,/Căci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.

Limbajul:
În acest poem, Eminescu preferă să folosească atât un limbaj de factură populară, dar
și elemente de limbaj sobru filozofic.
Poemul este conturat cu figuri de stil precum epitete “prea frumoasă”, comparații
“Cum e Fecioara între sfinți/Și luna între stele.”, personificarea Luceafărului prin
metafore “dătător de moarte”, dar și antitezele dintre muritori și luceafăr și lumile
acestora.
Muzicalitatea poeziei este construită cu ajutorul alternanței rimei feminine cu cea
masculină, dar și cu ajutorul prozodiei.

Încheiere:
“Luceafărul”, poem cu o valoare inestimabilă în literatură, a fost numit poem al “măștilor”,
deoarece Eminescu s-a imaginat ca fiind fiecare personaj în parte, lăsând o însemnare
prețioasă: “Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul
nu cunoaște moartea și numele lui scapă de simpla citare, pe de altă parte însă, pe
pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar
nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta
geniului de pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”.