Sunteți pe pagina 1din 3

Luceafarul

-Comentariu Literar-

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm romnesc, "Fata n gradina de aur",
cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat ntr-o prima versiune, chiar
sub acest titlu. Apoi, trecndu-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurndu-l
mereu si dndu-i sensuri noi, pna ce a devenit Luceafarul".
n prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitnd doar finalul brutal
si punndu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!".
n basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe care i-o
purta fetei de mparat,, dar aceasta se ndragosteste de un pamntean, Florin. ntorcndu-se, Zmeul
i vede mpreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stnca peste cei doi ndragostiti. n varianta
versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatnd detasarea superioara specifica
geniului, transformnd-o ntr-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Att de fericiti, ct
viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".
Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" nainte de aparitia lui n "Almanahul
Societatii Academice Social-Literare "Romnia Juna" din Viena, n 1883. n acelasi an, poemul a fost
reprodus n revista "Convorbiri literare" si n revista "Familia", iar la sfrsitul anului a aparut n prima
editie de "Poezii", ngrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, n care tema romantica a conditiei omului de geniu
capata stralucire desavrsita. Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul
capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, naltndu-se n sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate nalta deasupra concretetii vietii, nu-si
poate depasi conditia subiectiva
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu,
fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol
al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre
absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat
drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul
Zburatorului.
Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este
grava, solemna. Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor
lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafarul de seara se
indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment.

In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica
de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre
absolut.In timp ce spiritul simte nevoia concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste
descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul,


la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi
scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O
invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza
Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii
cerul si marea: "- Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa te-ascult s-acuma. /si soarele e tatal meu. /Iar
noaptea-mi este muma." .
Din nou o cheama pe fata n lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile
caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata l refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o
impresioneaza puternic: "- O, esti frumos, cum numa-n vis /Un demon se arata./ Dara pe calea ce-ai
deschis /N-oi merge niciodata". Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu
claritate n strofa urmatoare: "- Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi, tu oare. /Cum ca eu
sunt nemuritor. /si tu esti muritoare?" .
Fata nsa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate ntelege ("Desi vorbesti pe nteles/ Eu
nu te pot pricepe", asa ca i cere sa devina el muritor si sa vina n lumea ei: "Dar daca vrei cu
crezamnt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamnt, Fii muritor ca mine.". Puterea de
sacrificiu a omului de geniu n numele mplinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea
sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire .Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru
a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile.".
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre
Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala
intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai
este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o
fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin
este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii.
Urmarind-o pe Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii
serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob n bob amorul
(...) si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei rmie (...), Cnd fata mea se pleaca-n jos,/ n sus rami cu
fata (...) Cnd sarutndu-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle Hyperion, iar fata
este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric ncepe cu un pastel cosmic, n
care natura este fascinanta, Emineseu lasnd scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului
universal, trimitnd totodata si la geneza Universului: "Porni luceafarul. Cresteau /In cer a lui
aripe. /si cai de mii de ani treceau /In tot attea clipe. /Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de
slele/ Parca un fulger ne-ntrerupt /Ratacitor prin ele /si din a duiosului vai, /Jur-mprejur de sine./
Vedea ca-n ziua ce dinti/ Cum izvorau lumine;" .

Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia
meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu n raport cu oamenii obisnuiti,
dar si cu idealul spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l
soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, n numele careia este gata de orice sacrificiu: "Reia-mi al nemuririi nimb/ si
focul din privire./ si pentru toate da-mi n schimb/ O ora de iubire..." .

Demiurgul i refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si
poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, n antiteza cu omul de geniu, capabil
de a mplini idealuri nalte, care-l fac nemuritor, dar si nenteles de societate: "Ei doar au stele cu
noroc/ si prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / si nu cunoastem moarte." .Ideea
dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul din
argumentele Demiurgului n a-1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor: "Caci
toti se nasc spre a muri /si mor spre a se naste." .Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui
Hyperion, " moartea nu se poate...", exprimndu-si profundul dispret pentru aceasta lume '
superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu: "si pentru cine vrei sa
mori? /ntoarce-te, te-ndreapta /Spre-acel pamnt ratacitor /si vezi ce te asteapta.".
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior
organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de
nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea
obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universale.
Tabloul al IV-lea Ne duce din nou n planul terestru dar si n cel universal cosmic. Hyperion
devenit din nou Luceafar se ntoarce pe cer si si revarsa din nou razele asupra Pamntului. n acest
tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a.
Luceafarul descopera pe cararile din crnguri sub siruri lungi de tei doi tineri ndragostiti care sedeau
singuri. Fata l vede si l cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii snt fiinte trecatoare. Ei au doar stele
cu noroc n timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade
din nalt la chemarea fetei ci se retrage n singuratatea lui constatnd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie
chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind n cercul vostru strmt/ Norocul va petrece/Ci eu n lumea
mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea n "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om
superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este
constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale ntre doua lumi antonimice: una traind
starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe n cercul strmt al norocului, al
sansei de a se mplini sau a nesansei.