Sunteți pe pagina 1din 5

LUCEAFARUL DE MIHAI EMINESCU - REFERAT ; COMENTARIU LITERAR

Comentariu literar - referat

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în grădina de


aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o
primă versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante,
marele poet l-a filtrat, restructurându-l mereu şi dându-i sensuri noi, până ce a devenit
Luceafărul”.
În prima variantă versificată, Eminescu a păstrat basmul ca atare, evitând doar finalul
brutal şi punându-l pe zmeu să rostească numai un blestem: „Un chin s-aveţi: de-a nu
muri deodată!”
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului să fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe
care i-o purta fetei de împărat,, dar aceasta se îndrăgosteşte de un pământean. Florin.
întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca sa se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste cei
doi îndrăgostiţi. în varianta versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta
căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiţi
fericiţi - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu
muri deodată".
Cea de a cincea variantă este cea definitivă, cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată
în simboluri: "în cadrul de basm se înalţă expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic
şi' filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafărul" s-a făcut la "Junimea" înainte de apariţia lui în
"Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, în 1883. în
acelaşi an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri literare" şi în revista "Familia",
iar la sfârşitul anului a apărut în prima ediţie de "Poezii", îngrijită de Titu Maiorescu.
"Luceafărul" este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu
capătă strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris
sursa de inspiraţie a "Luceafărului" şi definirea geniului în lume: " Aceasta este povestea.
Iar inelesul alegoric ce i-am dat este că, daca geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să
depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii
vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă. în poem, se fac simţite şi alte surse
filozofice, cât şi mituri autohtone şi universale: la originea lumii se află cerul şi pământul
(Platon); la originea universului stă Noaptea, fiica Haosului, care este zeiţa tenebrelor şi
mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatăl Soarelui şi al Lunii; relaţia dintre Demiurg şi Hyperion, care
îi cere să-i dezlege taina morţii (filozofia indiană); mitul Zburătorului.
STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafărul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de catrene, fiind
dominat de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru.
Alcatuind patru tablouri, gândite ca entităţi distincte. Trebuie să evidenţiem, de
asemenea, pe parcursul întregului poem şi ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie.
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar
(geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de
Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca
concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare
prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii
acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna.
Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi
diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se
indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi
sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o
formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca
paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului.
Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar
blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm,
Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu
parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata
fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde
toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri
cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera
mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma.
Şi soarele e tatăl meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile
căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de această dată, deşi frumuseţea
lui o impresionează puternic:
"- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată.
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată"
Ideea apartenenţei geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa
următoare:
"- Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi, tu oare. Cum că eu sunt nemuritor. Şi tu
eşti muritoare?"
Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege ("Deşi vorbeşti pe
înţeles/ Eu nu te pot pricepe", aşa că îi cere să devină el muritor, să vină el în lumea ei:
"Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor
ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este
ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a
rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila
dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste
legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima,
familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina,
ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se
poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din
prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina
socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste
Catalinei o adevarata lectie de dragoste
: "-Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul (...) Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii
mei râmâie (...), Când faţa mea se pleaca-n jos,/ în sus rămâi cu faţa (...) Când sărutându-
te ma-nclin./ Tu iarăşi mă săruta".
Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj
popular, căi se poate de obişnuit: "Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...".
Superioritatea Luceafărului este conştientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei
neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: "în veci îl voi iubi şi-n veci/ Va
rămânea departe...".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafărul esle Hyperion
(hyper eon- pe deasupra mergătorul), iar fata este motivaţia călătoriei, simbolul iubirii
ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinanta, Emineseu
lăsând scurte referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal, trimiţând
totodată şi la geneza Universului:
"Porni luceafărul. Creşteau
In cer a lui aripe.
Şi căi de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor
prin ele
Şi din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul cunoaşterii şi totodata
motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport
cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul
spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe")
face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire.
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-
şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de
geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de
societate:
"Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte."
Ideea dualităţii existenţiale, aceea că existenţa umană este alcătuită din viaţă şi moarte,
este unul din argumentele Demiurgului în a-1 convinge pe Hyperion să renunţe la ideea
de a deveni muritor:
"Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion, " moartea nu se poate...",
exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume ' superficială, meschină, care nu
merită sacrificiul omului de geniu: , "Şi pentru cine vrei să mori?
întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala,
superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a
obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a
materiei universal
Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal
cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele
asupra Pămîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează
cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub
şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i
lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce
Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înalt
la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:"Ce-ţi pasă ţie
chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/Ci
eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece".
Resemnarea în „lumea lui”, nemuritor şi rece, este resemnarea ideală la care tinde orice
om superior cu conştiinţa ridicării lui din condiţia umanului. Răspunsul final al
Luceafărului este constatarea rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi
antonimice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii oarbe în
cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau a neşansei.
În structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri litarare: liric, epic şi
dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar şi din prezenţa
unor specii aparţinând genului liric: pastelul terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.În ceea
ce priveşte genul dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului şi cel
al continutului; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene în care
modalitatea esenţială de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conţinutului,
vorbim de frământările dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea
ce vor să fie.De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ al
poemului.Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi:
* limpezimea clasicii este data de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese de poet
dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai
potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasă fată" a fost ales după un lung şir de încercări: "un
ghiocel de fata", "un vlăstărel de fată", "o dalie de fată", "un gangure de fată, o pasere de
fată", un cănăraş de fată", "un giuvaer de fată" etc;
- folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată prin frecvenţa
aceloraşi câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu sau prin formarea unora noi,
cu prefixul etc. ne: nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.
'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea
formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea
clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la
superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie
de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata'
etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte
morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi
puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu
valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare,
acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e
curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafărul" este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea
reuneşte "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi
toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela
care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin" (Tudor Vianu)
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm
romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca omul asa cum este
el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .