,,Flori de mucigai”

de Tudor Arghezi

Revendicat atât de clasici cât și de moderni, Tudor Arghezi se impune printr-o operă originală. Pornind de la
aspecte ale liricii tradiționale, oferă alternative poetice moderne, prin teme, motive literare, prin tehnicile inovatoare,
prin expresivitatea limbajului.
Curentul modernism este o direcție literară care presupune sincronizarea cu spiritul înnoitor al veacului,
susținut la noi de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista ,,Sburătorul”.
Poezia Flori de mucigai se încadrează în curentul modernism prin temă, concepția autorului despre menirea
artei și a poetului, prin estetica urâtului, prin forța de sugestie a limbajului caracterizat prin ambiguitate și
expresivitate, prin elemente de prozodie, prin tehnica ingambamentului.
Tema poeziei încadrează poezia în categoria artelor poetice, ars poetica fiind o specie caracteristică
modernismului în literatură, făcând referire la munca depusă de poet de-a lungul procesului creativ, la condiția
poetului și a poeziei. Evidențiază frământările și zbuciumul eului poetic în urma efortului creator, consecințele și
dificultățile condiției de artist.
Inclusă în volumul cu același nume, titlul este un oximoron ce ilustrează estetica urâtului, caracteristică
universului liric arghezian și modernismului. Conform acestei estetici poetul demonstrează că urâtul poate izvorî din
frumos, așa cum și frumosul poate avea rădăcini în urât, precum florile ce cresc pe mucegaiuri, că frumusețea poeziei
nu constă în folosirea unui limbaj delicat sau a unei teme nobile.
Inspirat de Baudelaire cu ,,Florile răului”, Arghezi optează pentru inovația limbajului, ,,florile” element al
gingășiei fiind asociate cu mucegaiul, un element care marchează degradarea și perisabilitatea lumii vii. Numai prin
artă spiritul uman poate atinge nemurirea. Rolul poetului este de a transforma aceste ,,flori de mucegai” în artă.
Poezia este construită în forma unei confesiuni lirice și prima secvență ilustrează dorința arzătoare a poetului de
a crea versuri, chiar dacă se află într-un mediu impropriu creației, în pușcărie. Verbul la indicativ perefect compus,
din primul vers, lasă să se înțteleagă că actul creației a fost încheiat: ,,le-am scris”, fiind apoi descris în amănunțire
procesul dificil și îndelung care a făcut posibilă realizarea acesteia. Deși nu are instrumentele necesare pentru scris,
poetul încearcă să lase urme pe zidurile carcerei, să cresteze ,,cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală,/Pe
întuneric.”. Se află într-o solitudine exasperantă și simte că i-au fost luate harul și inspirația din partea divinității. Sunt
menționați evangheliști care au scris Biblia sub influența inspirației divine: Luca, Marcu și Ioan, precum și cele trei
animale lângă care sunt înfățișați în icoane: taurul simbolul virtuții preotești; leul, domnia lui Iisus Hristos și vulturul
simbolul Duhului Sfânt. În lipsa inspirației divine, stihurile poetului sunt ,,stihuri fără an”, atemporale, menite să
exprime permanența ideilor; sunt ,,stihuri de groapă”-vestesc încheierea unui stadiu al existenței, ,,de sete de apă”-
dorința de a trăi, de regenerare și ,,de foame de scrum”-făcând referire la vidul primordial, la solul existențial, la
dorința de a reface totul din nimic.
Eforturile poetului de a recupera inspirația divină, exprimată prin metafora ,,unghia îngerească”, nu dau roade,
deși prezența unghiei, chiar și tocită lasă loc recuperării acesteia: ,,Am lăsat-o să crească/și nu mi-a crescut/sau nu o
mai am cunoscut.”.
Cea de-a doua secvență accentuează ideea de singurătate, permanența acestei realități sugerată prin verbul la
imperfect ,,era”. Întunericul interior este completat de cel exterior; departe, afără se aude ploaia, un element
îndepărtat, la care eul liric nu are acces. Dinamismul ploii contractează cu întunericul static, mâna îl doare ca ,,o
gheară neputincioasă”, dar poetul nu renunță la a scrie, oricât de dificil ar fi procesul creației: ,,Și m-am silit să scriu
cu unghia de la mâna stângă”-metafora ,,unghia de la mâna stângă”-a suferinței. Cu toate acestea singurătatea și
întunericul lasă loc autenticității celor create; situația în care se află eul liric este una de încarcerare fizică, în pofida
căreia inspirația divină și impulsuirle creative încearcă să-și croiească drum pintre gratii.
Funcția simbolică a limbajului, metaforele surprinzătoare, ambuguitatea sunt alte trăsături ale modernismului.
În pofida limbajului tradițional reflectat de arhaisme: ,,stihuri”, ,,firidă”, modernitatea provine din scoaterea
cuvintelor din contextele și înțelesurile lor obișnuite, redefinindu-le sub o altă formă. Arghezii combină termenii
arhaici cu termeni bisericești ,,Luca”, ,,Marcu”, ,,Ioan”, filozifici ,,foame de scrum”, sau termeni cu un caracter
argotic, ,,groapă”, ,,ghiară”, ,,mucigai”.
Figurile de stil amplifică ambiguitatea. Metafora ,,unghia îngerească”, comparația ,,mă durea mâna ca o
gheară”, epitetul ,,o firidă goală”, enumerația ,,nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” conferă forță de sugestie
limbajului. Imaginile vizuale ,,era întuneric” se combină cu imaginile auditive ,,ploaia bătea departe afară” și imagini
motorii ,,m-am silit să scriu cu unghia de la mâna stângă”.
La nivel prozodic, tehnica ingambamentului (continuarea unei idei în versul următor), strofele inegale (16
versuri prima și un catren), măsura oscilantă a versurilor (5-16 silabe), lipsa unui ritm stabil, țin de modernism.
Poezia ,,Flori de mucigai” însumează elementele crezului artistic arghezian: oricât de dificile ar fi condițiile de
creație, menirea sa este îndeplinită, chiar în lipsa hranei, a luminii, a apei și a instrumentelor de scris, rolul și datoria
poetului este de a crea cu orice preț, depășind slăbiciunile și limitele impuse de condiția umană.