Flori de mucigai

-artă poetică modernă-

de Tudor Arghezi

Poet modernist, alături de Lucian Blaga și Ion Barbu, aparținând perioadei

interbelice a literaturii române, Tudor Arghezi impune un nou model de poezie,
bazat pe metaforă, în care promovează ,,estetica urâtului”, principiu potrivit
căruia ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”
(,,Testament”). În viziunea lui Arghezi, creația literară este un joc de cuvinte
găsite cu răbdare și trudă și silite să stea alături, să genereze idei și emoții,
îmbinând elemente lexicale contrastante.
Publicată în volumul omonin, în 1931, poezia ,,Flori de mucigai” are drept
sursă de inspirație un episod din biografia poetului, anume perioada detenției (pe
considerente politice) la închisoarea Văcărești. Pornind de la realitatea acestei
lumi a închisorii, Arghezi creează un univers liric în care zugrăvește lumea
ispitei, a păcatului, a hoților și a ucigașilor, având convingerea că în orice
mediu, oricât de abject ar fi, există un gram de frumusețe a spiritului și de
omenie.
Poezia se încadrează în modernism atât la nivel tematic – dezvoltă tema
socială, mediul carceral, dar și condiția poetului – , cât și la nivelul tehnicilor
poetice utilizate: utilizarea excesivă a metaforei, ambiguitatea limbajului,
caracterul subiectiv al lirismului, dar și renunțarea la prozodia tradițională.
Formulată ca un monolog liric, confesiunea eului poetic care își asumă
condiția de artist fascinat de zonele de umbră ale ființei, poezia dezvoltă tema
condiției existențiale a creatorului și tema creației, fiind o remarcabilă artă
poetică. Tema este dezvoltată de-a lungul celor 4 secvențe lirice în care se
exprimă condiția artistului damnat (obligat) la însingurare, dornic să comunice
la nivelul artei propriile trăiri.
Prima secvență surprinde condiția neobișnuită a poetului care creează într-
un spațiu al claustrării. Mediul carceral este descris metaforic, fiind lipsit de
mijloacele necesare supraviețuirii, însă oarecum favorabil meditației, întoarcerii
spre propria ființă. Versul ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială” sugerează
sacrificiul, mitul jerfei creatoare, fiind reinterpretat într-o variantă modernă.
Dacă ,,unghia” devine o metaforă a instrumentului de scris, ,,păretele de firidă
goală” surprinde imaginea celulei închisorii, fiind, în același timp, și o metaforă
a foii, a hârtiei. În acest context, ,,întunericul” și ,,singurătatea” devin metafore
ale condiției umane, ale existenței ființei captive, care nu poate fi oprită din
năzuința ei de a transforma în artă orice experiență. Reminiscență simbolistă,
solitudinea capătă dimensiuni apocaliptice, eul liric fiind abandonat de inspirația
divină. Această idee poetică este sugerată de versurile în care sunt amintite atât
numele evangheliștilor, cât și secondanții acestora ,,Cu puterile neajutate/ Nici
de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui
Marcu și lui Ioan”.
Secvența a doua definește poezia care ilustrează estetica urâtului prin
metafora gropii, aceasta sugerând existența într-un spațiu degradat, material sau
chiar moartea. ,,Stihurile fără an” situează într-un prezent etern ,,setea” de viață
a omului și ,,foamea” lui de ardere până la mistuire. Versurile au un pronunțat
caracter de generalitate, înglobând lumea damnării din toate timpurile, lumea în
care menirea artistului este aceea de a descrie mediul ostil, marginal, al izolării.
Astfel, setea și foamea depășesc nevoile biologice, definind dorința de
cunoaștere și aspirația spre absolut.
Ultima secvență poetică debutează cu o constatare aparent
impersonală ,,era întuneric” , dar care devine o metaforă a stării interioare a
poetului care se simte izolat de societate și abandonat de inspirație. Universul
devine ostil, agresiv, străin, al ,,departelui” și al ,,târziului”. Singura șansă de
supraviețuire a individului în această lume rămâne scrisul, manifestarea prin
artă, ridicat la rang de sacrificiu ,,m-am silit”. Pentru a exista în și prin scris,
poetul face un pact faustic, ,,mâna stângă” fiind asociată demonicului.
Oximoronul din titlu, în care stau alături motivul floral - simbol al
frumuseții - și substantivul ,,mucigai”, creează o metaforă-simbol, reprezentativă
pentru estetica urâtului din lirica argheziană. ,,Florile” reprezintă sufletul
condamnaților, constrânși să trăiască într-o lume a răului sugerată de ,,mucigai”.
De asemenea, ,,florile de mucigai” pot simboliza însăși creația.
Construită sub forma unui confesiuni lirice, poezia ,,Flori de mucigai” de
Tudor Arghezi se încadrează în lirismul subiectiv, dovadă fiind mărcile lexico-
gramaticale specifice subiectivității: pronume la persoana I „mi-”, ,,m-” și verbe
la persoana I ,,am lăsat-o”.
Printr-un discurs poetic neconvențional, bogat în metafore, poezia ,,Flori
de mucigai” de Tudor Arghezi ilustrează estetica modernismului, fiind o artă
poetică reprezentativă pentru literatura română interbelică.