„FLORI DE MUCIGAI” – TUDOR ARGHEZI

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică,

ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin
intermediul cenaclului şi al revistei Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a
literaturii, prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti şi înlăturarea totală a obiectivității,
ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în primul rând, a metaforei, inovația formală, prin
renuntarea la prozodia tradiţională.

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu, aparţinând
perioadei interbelice a literaturii. Deşi este revendicat deopotrivă de tradiţionalism şi
modernism, opera sa înglobând trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin
capacitatea sa de a fi original, reprezentând totodată spiritul veacului prin integrarea
specificului naţional în formula estetică europeană şi desprinzând tiparele liricii româneşti de
făgaşul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai multi dintre contemporanii săi.

Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după cum
însuşi afirma, o idee să nască alte sute". El este întemeietorul esteticii urâtului" în literatura
română, după modelul lui Charles Baudelaire, din literatura franceză. După cum afirma G.
Călinescu, această trăsătură a liricii sale consta în folosirea unei dimensiuni inconfundabile a
limbajului, denumită de critic surprinderea suavităţii sub expresia de mahala." Pentru Arghezi,
creația literară este un joc de cuvinte găsite cu răbdare şi trudă şi silite să stea alături,
îmbinând elemente lexicale contrastante.

Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite", căruia îi urmează

o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu deschidere
filosofică, poezia erotică, tema sociogonică, poezia socială, poezia ludică.

Apariţia celui de-al doilea volum, în 1931, intitulat Flori de mucigal", inaugurează o
exprimare poetică originală, având drept sursă de inspirație un fapt din biografia autorului,
anume perioada detenţiei pe considerente politice, la închisoarea Văcăreşti, între 1918 şi
1919. Pornind de la realitatea acestei lumi a închisorii, Arghezi creează un univers liric în care
zugrăveşte lumea ispitei, a păcatului şi a ispăşirii, a hoţilor, a prostituatelor şi ucigaşilor.
Intreg volumul însă, se axează pe credința că, în orice mediu, oricât de abject ar fi, există un
dram de frumusete a spiritului şi de omenie. Titlul său aminteşte de „Florile răului", volumul
lui Baudelaire, de la care creatorul român preia maniera de exprimare poetică a urâtului,
dezvoltând-o în mod original.

Procedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text, sunt: ambiguitatea

limbajului realizată, în primul rând, prin frecventa metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv,
sincronizarea cu modele din literatura universală, exploatarea esteticii moderne a urâtului, dar
şi noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber.
 Volumul „Flori de mucigai" se deschide cu arta poetică omonimă, prin care se
sintetizează ideile exprimate de acesta, într-o manieră originală, ca rezultat al trudel artistului
de a zugrăvi un mediu uitat de divinitate.

Titlul poeziei este oximoronic, obţinut prin alăturarea insolită a cuvântului floare", un
simbol al frumosului şi al vieţii, mucigaiului", exprimând urâtul, răul, degradarea, moartea.
Florile reprezintă astfel sufletul condamnaților constrânşi de determinările sociale să trăiască
în lumea răului, în imediata vecinătate a morţii.

Poezia este structurată în două unități strofice inegale şi patru secvente lirice şi
exprimă condiţia artistului condamnat la însingurare şi dornic de a comunica la nivelul artei,
propriile trăiri, într-o nouă manieră de exprimare.

Confesiunea lirică debutează cu pronumele personal de persoana a treia, „le", care se

referă la versurile create în mediul ostil al închisorii, accentuându-le importanța; ele reprezintă
un rod al imaginației unui eu liric însetat de creație, reprezentat printr-o marcă specifică a
prezenţei sale în text, anume verbul la persoana I: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un
părete de firidă goală./ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ nici de taurul, nici
de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan.". Maniera
inedită de a scrie cu unghia pe tencuială" presupune un sacrificiu creator asumat de cel care,
condamnat la însingurare, este mistuit de dorinţa de a lăsa mărturie simbolurile artei sale.
Spațiul claustrant al firidei", întunericul şi singurătatea delimitează un mediu ostil vieții, dar
prielnic meditaţiei, întoarcerii nestingherite către propria conştiinţă. Arta devine astfel rodul
exclusiv al sondării interioare, bazată pe slova făurită", lucrată de artist cu migală şi efort, căci
inspirația de factură divină este exclusă în mediul damnării. Simbolurile biblice, taurul, leul şi
vulturul, precum şi numele evangheliştilor invocă jertfa, puterea, aspirația către libertate, către
absolut, glorificate de personajele mitologiei creştine, reprezentanți ai sacralității excluse din
lumea damnată a închisorii. Eul liric întemeiază o nouă religie a spiritualităţii de dincolo de
sacralitate, a fărâmei de omenie din cel mai dezagreat mediu social.

A doua secvenţă lirică oferă o definiție poetică a ineditei maniere de a crea, redată prin
metafore-simbol: „Sunt stihuri fără an,/ stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de
scrum,/ Stihurile de-acum". Versurile au un caracter pronunţat de generalitate, înglobând
lumea damnării din toate timpurile. Acestea prevestesc moartea, singura speranţă a celor
închişi de a-şi recăpăta din nou libertatea, deşi, paradoxal, dorința de viață este mai accentuată
ca oricând; menirea artistului este aceea de a descrie lumea marginală, a suferinţei,
condamnată de către societate la uitare, aruncată în tenebre. Setea şi foamea depăşesc nevoile
biologice, definind dorinţa de cunoaştere şi aspirația către absolut.

A treia secvenţă lirică se axează pe metafora „unghiei îngereşti", instrumentul cu care

imaginația poetică este revărsată în cuvinte, simbol al sacralității, manifestat prin capacitatea
de a crea sub îndrumare divină. Ostilitatea mediului închisorii determină tocirea" acesteia, dar
şi speranţa în regenerare, deşi creatorul nu are cunoştiinţa că Dumnezeu li mai poate trimite
binecuvântarea Sa.
 Ultima secvenţă lirică debutează cu o constatare aparent impersonală: „Era întuneric",
dar care sugerează lipsa luminii exterioare, compensate de lumina interioară, care deschide
calea aspirației către absolut, către eliberare spirituală posibilă doar la nivelul imaginației.
Spațiul de „departe", de afară", acolo unde se intuieşte o ploaie benefică, purificatoare, este
tărâmul făgăduinței, zona libertăţii absolute la care sufletul chinuit al deținutului nu poate
decât să aspire. Deşi cugetul este eliberat prin creație, latura perisabilă a artisului tânjeşte
după mediul de viaţă familiar.

Cu sacrificiu, care depăşeşte sfera umanului, creatorul îşi urmează menirea, iar
constrângerile fizice, durerea resimțită organic, nu îl poate sustrage dorintei arzătoare a
spiritului. Înlocuirea unghiei îngereşti", care îl călăuzise până atunci, cu unghiile de la mâna
stângă", echivalează cu renuntarea conştientă la ajutorul divin şi concentrarea puternică
asupra propriilor puteri, ca rezultat al unui pact cuforţele răului, cu păcatul întâlnit la tot pasul
în închisoare: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă".

Acest volum, în general, şi arta sa poetică, în special, delimitează un nou tărâm al

imaginarului poetic arghezian, anume lumea claustrării. Constrângerea izvorăşte din
experienta detenţiei, dar îşi extrapolează sensurile către societate sau către întreg universul,
omul fiind astfel prizonierul propriei existenţe şi aspirând continuu către eliberare spirituală,
către absolut.

Din punct de vedere stilistic, se remarcă folosirea cuvintelor populare, „nepoetice",

precum mucigai", stihuri", scrum", „ghiară", „firida", în context literar, ceea ce conferă un
efect artistic insolit. De altfel, întreg volumul se bazează pe inovație lexicală menită să
reprezinte mediul ostil al închisorii. Confesiunea subiectivă are la bază metafora, prin care
este creată ambiguitatea de factură modernistă.

Poezia se remarcă prin inovația formală, prin care se renunţă la elementele tradiţionale
prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Astfel, versurile lungi alternează cu cele
scurte, ritmul este interior, iar măsura variază.

Parafrazându-l pe Nicolae Balotă, putem afirma că Arghezi este un „cronicar al

infernaliilor", realizând o poezie a damnării, ca rezultat imediat al coborârii în infern şi al
rupturii cu tot ceea ce însemnase arta literară până atunci.