Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături
sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate prin intermediul Cenaclului şi revistei
Sburătorul. Modernismul promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut şi prin
crearea unei modalităţi inovatoare de exprimare. În ceea ce priveşte poezia sunt formulate
următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv, ambiguitatea limbajului prin utilizarea
mateforei şi inovaţia formală.
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu, aparţinând
perioadei interbelice a literaturii. Marele său merit este acela de a revoluţiona limbajul poetic,
astfel încât după cum însuşi afirma: o idee să nască alte sute. El este întemeietorul esteticii
urâtului în literatura română, după modelul lui Charles Baudelaire din literatura franceză. Pentru
Arghezi creaţia literară este un joc de cuvinte găsite cu răbdare şi trudă şi silite să stea alături,
îmbinând elemente lexicale contrastante.
Poezia Flori de mucigai deschide volumul de versuri omonim, publicat în 1931 şi este o
artă poetică prin care se sintetizează ideile exprimate de poet într-o manieră originală, ca şi
rezultat al trudei artistului de a zugrăvi un mediu părăsit de divinitate.
Volumul de versuri Flori de mucigai are ca sursă de inspiraţie un fapt din biografia
autorului şi anume perioada de detenţie la închisoarea Văcăreşti, înter 1918-1919. Pornind de la
realitatea acestei lumi a închisorii, Arghezi creează un univers liric în care prezintă lumea ispitei,
a păcatului, a hoţilor, a sinucigaşilor.
Titlul Flori de mucigai aminteşte de poezia Florile răului a lui Charles Baudelaire şi este
o construcţie oximoronică, obţinută prin alăturarea cuvântului floare, simbol al frumosului şi al
vieţii, mucigaiului, exprimând urâtul, degradarea, chiar moartea. Florile pot reprezenta astfel
sufletul condamnaţilor, constrânşi să trăiască în lumea răului, în vecinătatea morţii.
Poezia este structurată în 2 unităţi strofice inegale şi 4 secvenţe lirice şi exprimă condiţia
artistului condamnat la însingurare, dornic de a comunica prin creaţie, propriile trăiri, într-o nouă
manieră de exprimare. Aşadar, tema creaţiei şi a creatorului se dezvoltă prin intermediul unei
confesiuni lirice. Poezia debutează cu pronumele personal de persoana a III –a le, care se referă
la versurile create în mediul ostil al închisorii. Ele reprezintă un rod al imaginaţiei unui eu liric
Însetat de creaţie, reprezentat în text prin verbul la persoana I am scris. Maniera inedită de a scrie
cu unghia pe tencuială presupune un sacrificiu creator al poetului, care este mistuit de dorinţa de
a lăsa mărturie simbolurile artei sale. Spaţiul claustrant, întunericul şi singurătatea, delimitează
un mediu ostil vieţii, dar prielnic meditaţiei, întoarcerii către propria conştiinţă. Arta devine
astfel rodul exclusiv al sondării interioare, bazată pe slova făurită, căci inspiraţia de factură
divină este exclusă în mediul carcelar. Simbolurile biblice, taurul, leul şi vulturul, precum şi
numele apostolilor invocă jertfa, puterea, aspiraţia către libertate, către absolut. În mediul
închisorii, însă, poetul este lipsit de harul divin.
 A doua secvenţă lirică oferă o definiţie poetică a procesului de creaţie, redată prin
metafora simbol: Sunt stihuri fără an/Stihuri de groapă/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum/
Stihurile de-acum. Versurile au un caracter pronunţat de generalitate, înglobând lumea închisorii
din toate timpurile. Acestea prevestesc moartea, fiind singura speranţă a celor închişi de a-şi
recăpăta libertatea. Menirea artistului este aceea de a descrie lumea marginală, a suferinţei,
condamnată de către societate la uitare. Setea şi foamea depălesc nevoie biologice, definind
dorinţa de cunoaştere şi aspiraţia către absolut.
Secvenţa a treia se axează pe metafora unghiei îngereşti, simbol al sacralităţii, manifestat
prin capacitatea de a crea sub îndrumare divină. Mediul nefavorabil din închisoare determină
tocirea unghiei, dar şi speranţa în regenerare, deşi eul poetic se simte lipsit de ajutor divin.
Ultima secvenţă lirică debutează cu o constatare aparent impersonală: Era întuneric/
Ploaia bătea departe afară, dar care sugerează lipsa luminii exterioare, lipsa comunicării cu
lumea exterioare. Spaţiul de departe, de afară, poate fi tărâmul făgăduinţei, zona libertăţii
absolute, la care sufletul chinuit al destinului nu poate decât să aspire. Deşi cugetul este eliberat
prin creaţie, latura perisabilă a artistului tânjeşte după mediul de viaţă familiar. Înlocuirea
unghiei îngereşti, care îl călăuzise până atunci, cu unghiile de la mâna stângă, echivalează cu
renunţarea la ajutorul divin şi concentrarea asupra propriilor puteri: Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă.
Poezia se remarcă prin inovaţia formală prin care se renunţă la elementele tradiţionale
prozodice. Astfel, versurile lungi alternează cu cele scurte, iar măsura variază.
Parafrazându-l pe Nicolae Balotă, putem afirma că Arghezi este un cronicare al
infernariilor, realizând o poezie a damnării, ca rezultat al coborârii în infern şi al rupturii cu tot
ceea ce însemnase arta literară până atunci.