Poezii

1
 Testament
Tudor Arghezi
INTRODUCERE
T.A. este un poet, prozator, interbelic, modernist, ce aduce în literatura română “estetica
urâtului”. Acesta preia cuvintele dure, “colțoase”, urâte din limba vorbită și le transformă în artă, iar
în volumul “Flori de mucigai” surprinde lumea pușcăriei, cunoscută prin experiență directă,
universul întunecat al hoților, exprimând, totuși, ideea că omul, oricât de jos ar cădea, păstrează o
aspirație către lumină. El nu transfigurează urâtul în frumos, ci introduce categoria estetică a
grotescului, inspirându-se din volumul “Les fleurs du mal” al lui Ch. Baudelaire in spiritul ideilor
lovinesciene de sincronizare a literaturii noastre cu valorile celei universale.
Poezia “Testament” deschide volumul “Cuvinte potrivite” din 1927, publicat într-o perioadă
de efervescență culturală când în literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu la revista și cenaclul “Sburătorul” și Tradiționalismul, manifestat
în jurul revistei “Gândirea” a lui Nichifor Crainic. Poezia se încadrează în modernism prin:
viziunea asupra creației, estetica urâtului, ambiguitatea mesajului, ipostaza eului de meșter artizan,
de truditor al cuvintelor și prin caracterul de artă poetică.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătura modernistă este caracterul de artă poetică, prin definirea metaforică a
creației si prin exprimarea concepției cu privire la procesul poetic. Eul se consideră un depozitar al
valorilor morale și al înțelepciunii celor de până la el, lăsând urmașilor singura sa avere, creația, care
a prins viată din efortul și suferința înaintașilor. În viziunea argheziană, orice categorie se poate
transforma în contrariul său: materialul în spiritual, urâtul în frumos, nepoeticul în poetic. Prin
transfigurarea și sintetizare, realitatea se schimbă, iar urâtul devine obiect estetic prin efortul susținut
al eului care devine un “meșter artizan”.
O a doua trăsătură modernistă este ambiguitatea limbajului, determinată de frecvența
metaforelor ce încifrează mesajul poetic. “Cartea” este redată prin metaforele “treaptă”, “hrisovul
cel dintâi”, “vioară”, “slovă de foc”, “slovă făurită”, toate sugerând procesul dificil al creației și
rezultatul efortului creator.
Tema o reprezintă condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, “Testament” fiind cea
mai cunoscută artă poetică din literatura română ce se înscrie liricii testamentare.
II. IDEI POETICE

2
 O primă idee poetică este ilustrată în strofa I, se concretizează printr-o adresare directă a eului
către un fiu spiritual, metaforă pentru următoarele generații de cititori și poeți. Verbul la forma
negativă nu diminuează, ci unicizează valoarea moștenirii, căci opera păstrează în eternitate
gândurile autorului: ”un nume adunat pe o carte”. Metafora “seară răzvrătită” reprezintă un punct
de răscruce în evoluția literaturii, “o treaptă“ , o revoltă împotriva mijloacelor poetice tradiționale.
Eul consideră că opera sa nu presupune o ruptură, ci o asimilare a experiențelor anterioare : “de la
străbunii mei la tine”.
O a doua idee poetică ilustrează procesul creației și estetica urâtului. Eul se autointitulează
“rob” al cuvintelor ( “Robul a scris-o, Domnul o citește”) . El schimbă “sapa și brazda” în “condei
și călimară“, exprimând ideea că efortul creației este la fel de intens precum munca fizică a
pământului și “frământă” cuvintele “mii de săptămâni”, fapt ce presupune “sudoarea muncii sutelor
de ani”, hiperbolă ce ilustrează dificultatea actului creator.
Ipostaza de creator este redată prin verbele de creație : “am ivit“, “am prefăcut“, “făcui“, “am
preschimbat”. Eul indică sursa limbajului ca fiind graiul popular “cu-ndemnuri pentru vite“.
Conceptul de estetică a urâtului este redat prin metafore din cele două câmpuri semantice. Eul
transformă “zdrențele” în “muguri și coroane” , “veninul“ în “miere“, iar “mugurii“ , expresie a
noutății, sugerează rezultatul creației, iar coroanele simbolizează perfecțiunea.
Astfel, eul devine “stăpân” al cuvintelor, căci acestea i se supun și transmit mesajul dorit de
poet. Același cuvânt, “ocara” este determinat fie “să-mbie”, fie “să-njure”, în funcție de intenția
eului.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element important de compoziție îl reprezintă titlul ce denumește, la sens propriu,
un document oficial prin care se lasă moștenire urmașilor bunurile materiale, iar la sens figurat se
referă la propria creație , un valoros bun spiritual, pe care o va lăsa viitoarelor generații de cititori.
Tema creației presupune folosirea unor motive literare precum: testamentul, robul, cartea.
Motivul principal este cel al cărții definite ca o nuntă între slova de foc (talentul) și slova făurită
(meșteșugul, efortul creator, iar opera literară este comparată cu fierul cald prelucrat în cleștele
fierarului.
În concluzie, poezia transmite concepția autorului cu privire la procesul poetic, la creație, la
funcția poeziei, dar și la condiția creatorului.

3
 Plumb
George Bacovia
INTRODUCERE
G.B. este poetul ce marchează etapa simbolismului autentic românesc și anticipează
modernismul prin starea de neliniște continuă din opera sa. Supranumit “poetul toamnelor târzii“,
acesta construiește în lirica sa o imagine a dezolării, o atmosferă în care ființa alienată nu-și mai
găsește locul.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu același titlu din 1916 și se încadrează în simbolism printr-
un nou tip de sensibilitate artistică “decadentă” caracterizată prin stări confuze: spleen, nevroză,
singurătate, melancolie gravă.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție
împotriva romantismului și a parnasianismului. Manifestul literar este articolul “Le Symbolisme”,
de Jean Moreas, publicat în revista “Le Figaro”. Din Franța, curentul se extinde și în alte țări
europene, iar la noi are trăsături specific, fiind autohtonizat.
Trăsăturile acestui curent sunt: folosirea simbolului, a sugestiei și a sinesteziei, lirica citadină,
muzicalitatea, preferința pentru stări confuze, introducerea versului liber, precum și teme specifice
(toamna, ploaia, plânsul, singurătatea).
I. TRĂSĂTURI CURENT
În poezia “Plumb” se utilizează laitmotivul prin repetarea simbolului din titlu de șase ori în
cadrul unor structuri metaforice, “sicriele de plumb“, “flori de plumb“, “aripile de plumb“. Întreaga
atmosferă este dominată de monotonie și de tristețe, stările eului fiind redate prin intermediul
sinesteziei, figura de stil preferată a simboliștilor ce constă în realizarea unor corespondențe sau
legături invizibile între starea interioară și simbol sau între diferite imagini vizuale, auditive,
olfactive și tactile.
De asemenea, o serie de simboluri conturează atmosfera sumbră, marcată de obsesia morții:
Cimitirul este imaginea societății lipsite de idealuri și incapabile să-l înțeleagă pe poet. Sicriele și
cavoul definesc spații închise, apăsătoare, ce limitează ființa, iar “aripile de plumb“ simbolizează
zborul frânt, inevitabila prăbușire.
Tema este condiția creatorului într-o lume dominată de pesimism și singurătate. Poezia
conturează atmosfera specifică întregii creații bacoviene, universul liric reliefează stări de spleen,
melancolie gravă, angoasă și nevroză.
II. IDEI POETICE
4
 O primă imagine poetică este cea a cimitirului, simbolul morții, al încarcerării eului în lume,
în sine, în propria odaie. Toate verbele (“dormeau, stam, era vânt, scârțâiau”) sunt la imperfect și
sugerează o stare de apatie asemănătoare unui somn profund sau morții din care eul nu poate ieși,
idee exprimată prin verbul “dormeau” și prin epitetul “adânc”.
Structura “stam singur” conține verbul la persoana I, marcă a lirismului subiectiv. Eul își
exprimă direct stările de solitudine și de izolare prin epitetul “singur”. Aliterația “scârțâiau
coroanele” și imaginea auditivă a vântului ilustrează disconfortul psihic, iar repetarea consoanelor
dure “r” și “t” creează o tonalitate sumbră. Vântul este simbolul haosului interior, al neliniștii
existențiale. Substantivele fac parte din câmpul semantic al morții, conturează imagini vizuale, în
corespondență cu cele auditive, denumesc spații închise și intră în componența metaforelor, alături
de simbolul “plumb”. Florile și coroanele își pierd semnificația pozitivă, vitalitatea sub greutatea
plumbului și devin simbolurile morții.
O a doua idee poetică reliefează tema iubirii văzute ca un refugiu, o cale de salvare a eului din
infernul existențial. Către amor se îndreaptă strigătul disperat al eului: “am început să-l strig”.
Verbul la perfect compus exprimă o acțiune încheiată ca și cum eul și-ar dori să lase în urmă trecutul
și să înceapă o viață nouă prin iubire. Strigătul rămâne “fără ecou”, căci amorul i se refuză (“adormea
întors amorul meu de plumb”), eul fiind incapabil de iubire. Percepția auditivă a vântului se
transformă într-o senzație de frig interior, iar ființa se prăbușește definitiv, idee sugerată prin
metafora “aripile de plumb”.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție este titlul, substantiv comun, defectiv de plural, simbolul
singurătății absolute. Plumbul, simbolul dominant al întregului univers bacovian exprimă surparea
lăuntrică, prăbușirea speranței, viața cenușie, opacă, lipsită de orice deschidere. Cuvântul conține
patru consoane ce închid vocala “u”, aspect ce trimite către ideea prizonieratului, a încarcerării eului
în sine și în lume. Fiind un metal greu, gri, toxic, acesta sugerează monotonie, apăsare sufletească
și moarte.
În ceea ce privește versificația, poezia conține două catrene ce definesc cele două planuri: cel
exterior, al cimitirului și cel interior, al iubirii. Versurile au măsură de zece silabe, ritm iambic și
rimă îmbrățișată. Rimele în consoană (“mb” și “nt”) reliefează tonalitatea gravă a poeziei în
corespondență cu sentimentele exprimate. Discontinuitatea discursului întretăiat de punctele de
suspensie, repetarea conjuncției și, repetițiile obsesive confirmă ideea că eul ajunge să funcționeze
automatic, el devine un suflet-cavou rătăcit într-un univers al claustrării.

5
 În concluzie, G.B. este un simbolist autentic atât prin stare, cât și prin mijloace poetice folosite.
Acesta scrie o poezie a disperării în care eul este copleșit de pesimism și obsedat de ideea morții,
ducând o existență inutilă într-o lume ternă, apăsătoare, imobilă ca plumbul.

Riga Crypto și Lapona Enigel

Ion Barbu
INTRODUCERE
I.B. este un poet modernist, interbelic, matematician de renume ce scrie poezie din dorința de
a ilustra concepția că ”undeva, în sferele înalte ale geometriei, există un loc luminos în care
matematica se întâlnește cu poezia”. De asemenea, acesta vrea să-i demonstreze prietenului său,
criticul Tudor Vianu, că orice minte luminată își poate reprezenta liric propria sensibilitate. Opera
sa conține trei etape de creație: parnasiană, baladic-orientală și ermetică.
Publicată în volumul “Joc secund” (1930), ciclul de versuri Uvedenrode, poezia “Riga Crypto
și Lapona Enigel” apare într-o perioadă de efervescență culturală când în literatura română se
manifestă două curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu la revista și
cenaclul “Sburătorul” și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei “Gândirea” a lui Nichifor
Crainic. Aceasta se încadrează în modernism prin: ermetism, intelectualizarea expresiei, specie,
temă.
I. TRĂSĂTURI CURENT
George Călinescu afirmă că cea de-a doua etapă din care face parte “Riga Crypto și Lapona
Enigel” presupune adevăratul ermetism al creației lui I. Barbu, unul de profunzime, al sensurilor
și nu unul lingvistic, precum cel din ultima perioadă. Ermetismul presupune încifrarea mesajului
poetic, ceea ce conduce la ambiguitate sau la multiple interpretări, idee redată în text prin metafora
"cântec larg". Receptarea poemului depinde in mare măsură de felul zicerii ("cu foc", "stins,
încetinel"), dar și de capacitatea lectorului inițiat de a percepe mesajul.
Ca specie, poemul este doar în aparență o baladă cultă prin firul narativ, personaje și plasarea
acțiunii într-un trecut îndepărtat, în esență, un amplu poem alegoric datorită multiplelor
semnificații, aspect redat prin metafora “cântec larg”.
Tema ilustrează complexitatea poemului, imposibilitatea nuntirii între două ființe aflate pe
trepte diferite ale evoluției spirituale, raportul dintre creat și increat sau lupta dintre instinct și

6
rațiune. Aceste semnificații sunt reprezentate la nivelul textului prin motive literare precum:
fântâna, roata, cântecul, nunta, inelul.

II. IDEI POETICE

O primă idee poetică se regăsește în secvența dialogată din incipitul textului. La o nuntă
tradițională, menestrelul este rugat să repete cântecul despre “Riga Crypto…”. El este comparat
cu vinul vechi și se lasă rugat ”mult îndărătnic menestrel”, conștient de propria valoare. Acesta
reprezintă o ipostază a eului liric creator, iar cântecul presupune receptări diferite în funcție de
modul în care este redat: “cu foc acum o vară” și “stins încetinel” în prezent. Spațiul “în cămară”
este unul privilegiat, doar pentru cei inițiați, capabili să înțeleagă mesajul. Primele patru catrene
formează cadrul povestirii în ramă, iar întâlnirea dintre Crypto și laponă constituie povestea
propriu-zisă redată de menestrel.
Cea de a doua idee poetică surprinde semnificațiile poveștii neobișnuite. Lapona își duce
renii către sud, către soare, pe un traseu inițiatic, simbolul autodepășirii, al cunoașterii și al
împlinirii. Ea adoarme în lumea lui Crypto, numit “mirele poienii“, iar întâlnirea celor doi are loc
în visul fetei. Crypto o curtează și îi oferă plăceri gustative(“fragi“, “dulceață“) acționând ca o
ispită ce îi oprește drumul, de aceea fata, care îl refuză inițial pentru că intuiește caracterul său
infertil, pare tentată, idee exprimată în versul: “te-aș culege, rigă blând”. Acesta îi oferă o lume
dominată de “umbră și răcoare”, un spațiu al instinctualității unde “ numai carnea crește“. Crypto
este surprins de razele soarelui și transformat într-o ciupercă otrăvitoare. El încearcă să își
depășească condiția prin nuntirea cu o ființă superioară, dar este pedepsit pentru “nebunia” sa.
Semnificațiile poemului sunt multiple, căci povestea ilustrează ideea că spiritul uman, în
drumul său către perfecțiune, obosește și “adoarme” fiind supus ispitei. Lapona are tăria morală
de a înfrânge această ispită, oricât de greu ar fi fost: “Plângi, preacuminte Enigel”
O semnificație poate fi chiar drumul poetului dinspre lumea rece, abstractă a matematicii
dominat de rațiune (“Castelul tău de gheață l-am cunoscut-Gândire”) către zona însorită a poeziei,
căci se disting trei ținuturi alegorice: câmpiile de gheață, poiana umbroasă a humei și zona însorită,
caldă spre care tinde Enigel, o altă ipostază a eului. S-a afirmat de asemenea că poezia este “un
luceafăr întors”, căci ființa superioară este cea feminină, iar chemările sunt alte bărbatului
incapabil să-și depășească condiția.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

7
 Un prim element important de compoziție este titlul, deoarece anticipează temele poemului
prin prezența celor două personaje alegorice, construite în antiteză: riga, un arhaism fonetic ce
plasează povestea într-un trecut îndepărtat și îi conferă aspect medieval, Crypto este un nume
provenit din greacă de la “cryptos“( tăinuit, ascuns), lapona este o locuitoare a Laponiei, ființă
feminină, delicată, iar numele său, Enigel, pare inspirat din engleză, angel, sau din numele râului
Ingul. Barbu afirmă ca l-a ales pentru sonoritatea lui catifelată.
Un alt element de compoziție este structura, poezia fiind construită prin tehnica inserției, a
poveștii în ramă. Textul conține cadrul și povestea propriu-zisă cu mai multe secvențe: portretul
lui Crypto, portretul Laponei, dialogul dintre ei și pedepsirea lui Crypto, structuri ce ilustrează un
lirism al măștilor, dar și amestecul de epic, liric și dramatic: firul narativ, prezența personajelor și
a naratorului sunt trăsături epice, dialogul este specific dramaticului, iar lirismul măștilor
sugerează ipostazele eului.
În concluzie, viziunea despre lume reflectă concepția poetului-matematician despre
complexitatea ființei umane și a existenței în univers.

8
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga
INTRODUCERE
Lucian Blaga este un poet, prozator, dramaturg interbelic modernist; este filozoful ale cărui
idei despre cunoaștere se regăsesc în creația lirică prin conceptele de cunoaștere luciferică și
paradisiacă, idei redate prin intermediul metaforelor plasticizante și revelatorii.
Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul ”Poemele luminii”, publicat
în anul 1919, într-o perioadă de efervescență culturală când în literatura română se manifestă două
curente literare: modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu la revista și cenaclul “Sburătorul”
și tradiționalismul, manifestat în jurul revistei “Gândirea” a lui Nichifor Crainic. Poezia se
încadrează în modernismul expresionist prin: caracterul de artă poetică, exacerbarea eului,
elementele de prozodie (ingambamentul), preocuparea pentru esențe, prezentarea misterului
universal ca sens al existenței, al artei, al poeziei.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O prima trăsătură modernistă a poeziei este caracterul de artă poetică. Tema poeziei este
raportul dintre eu și univers și atitudinea poetică în fața marilor taine ale existenței. Viziunea despre
lume a eului se confundă cu viziunea despre poezie. Blaga accentuează ideea acestui raport dintre
poet și lume și dintre poet și creație. Rolul poetului nu este acela de a descifra, ci de a spori, prin
creație, tainele lumii.
A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei. Poezia este structurată sub
forma unui monolog liric construit prin tehnica ingambamentului ce presupune formularea cu
majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu litera mică sub formă unui discurs fluent.
Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime, versurile având măsură inegală.
Versul liber presupune existența unui ritm interior și constituie un element de modernitate.

Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția
acestuia despre cunoaștere și creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul, filozofii au încercat să
descifreze rațional tainele lumii, dar n-au reușit, de aceea azi ei nici nu mai cred că este posibil.
Singura atitudine înțeleaptă este aceea de a contempla misterele fără a-ți propune să le înțelegi, ci să
le amplifici prin creație.

II. IDEI POETICE

9
 Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de cunoaștere redate
prin metaforele: “lumina mea” și “lumina altora”. Celor două tipuri le corespund verbe antonimice
:”eu cu lumina mea sporesc” , ”lumina altora sugrumă” .

Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune

limita cunoașterii umane, “bariera marelui Anonim”. Acest tip de cunoaștere are un efect distructiv
asupra misterului: “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns“, ucide “cu mintea tainele”.

Cunoașterea poetică (luciferică) divide obiectul într-o parte care se arată, supusă contemplării
poetice și o parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul. Blaga este numit poet
transcendental, căci amplifică misterul cu ajutorul metaforelor revelatorii. Enumerația “în flori, cu
ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a lumii, fiecare termen
reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează arta, sensibilitatea,
buzele redau ideea comunicării semnificante, iar mormintele presupun misterul de dincolo de
“marea trecere prin lumină”.

O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele albe ale
lumii ce “mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând emoție și
frumusețe prin potențarea misterului: ”căci tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari”
Blaga compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina lunii”
nu risipește întunericul nopții, ci sporește misterul, prin amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au
aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. De fapt,
poezia nu explică, ci sugerează, adică „îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care
deschid drumul unui mare număr de interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă
în versul „cu largi fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

În ceea ce privește elementele de compoziție, un aspect important îl reprezintă însuși titlul,
element paratextual ce anticipează tema cunoașterii. Titlul este o propoziție dezvoltată având ca
subiect pronumele de persoana I, eu, marcă a eului liric ce anticipează lirismul subiectiv, dar și
caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc) atribuie eului o atitudine de
protejare a tainelor lumii redate prin metafora revelatorie “corola de minuni”. Corola, simbolul
perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar la sens conotativ sugerează totalitatea
elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii poetice, minuni sau mistere, supuse contemplării
poetice.

10
 Un alt element de compoziție ilustrează exacerbarea eului, reliefată prin frecvența
pronumelor și a verbelor de persoana I, singular, ceea ce indică lirismul subiectiv: “eu nu strivesc”,
“eu cu lumina mea”, “dar eu/ eu cu lumina mea”. În poezie se folosesc cuvinte din câmpul semantic
al nopții incluse în structuri metaforice (“adâncimi de întuneric“,“ întunecata zare“) și al luminii
(“cu razele ei albe luna“ ) în consens cu ideea poetică. Eul liric e marcat de pronumele la persoana
I: „eu”, adică poetul, artistul. În concepția lui Blaga, arta reprezintă un mod de cunoaștere pe care
el o definește poetic prin sintagma „eu, cu lumina mea”, așezând actul de creație deasupra simplei
căutări spirituale. Pentru el, simbolul luminii capătă sensurile cunoașterii ca act de înălțare,
deoarece lumina eliberează ființa și-o pune în legătură cu Dumnezeu.
În concluzie, poetul propune prin creația sa o nouă viziune asupra lumii formate din “mistere”
ce nu pot fi descifrate și reflectă viziunea despre creație și cunoaștere a poetului-filozof.

Luceafărul
de Mihai Eminescu
INTRODUCERE
Mihai Eminescu, poet și prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea,
este considerat un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține și elemente clasice,
poetul își susține apartenența la Romantism ("Eu rămân ce am fost-romantic"), iar T. Maiorescu îi
intuiește genialitatea și îl numește "poet, poet în toată puterea cuvântului".
Poemul “Luceafărul” este publicat în revista "Convorbiri literare" în anul 1883 și se încadrează
în romantism prin: sursele de inspirație, antiteză, tema iubirii și a geniului, marea libertate de
expresie.
I. TRĂSĂTURI CURENT
În ceea ce privește sursele de inspirație, acestea sunt diverse, cea mai importantă fiind basmul
românesc "Fata în grădina de aur", pe care poetul îl versifică schimbând doar finalul, ca ulterior
să-l treacă prin mai multe variante până la formă finală a "Luceafărului", ce păstrează în linii mari
firul narativ. Mitul zburătorului se reflectă prin întâlnirea celor doi în visul feței de împărat: "Căci
o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă". Din filosofia germană, poetul preia chipul geniului în
antiteză cu omul comun, iar din mitologia indiană se inspiră pentru construirea tabloului

11
cosmogonic. Lirismul măștilor presupune evidențierea unor ipostaze ale eului, căci o sursă de
inspirație este și viața poetului, ca simbol.
Antiteza este figură de stil preferată a romanticilor, iar poemul este construit în întregime cu
ajutorul acestui procedeu: cele patru tablouri reflectă antiteză terestru-cosmic, dar și pe cea angelic-
demonic la nivelul secvențelor poetice. În tabloul I fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr și
îi cere să devină muritor, dar în tabloul al doilea, ea se lasă vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce
îi propune să fugă în lume. În tabloul III este descris drumul lui Hyperion către Demiurg, călătoria
în timp și spațiu spre originile universului, iar tabloul final îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în
codru surprinși de Luceafărul care își înțelege și își acceptă condiția, detașându-se de planul teluric:
"Ci eu în lumea mea rămân/Nemuritor și rece".

Poemul este o alegorie pe tema condiției geniului în lume, căci însuși poetul oferă această
cheie a interpretării notând pe marginea manuscrisului: ”Aceasta este povestea Luceafărului, iar
înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul n-are moarte, el n-are nici noroc”. În timp ce
Luceafărul este omul superior cu o capacitate de cunoaștere nelimitată, un spirit obiectiv, rațional,
contemplativ și solitar, fata de împărat întruchipează imaginea omului comun ce posedă o
capacitate limitată de cunoaștere, un spirit subiectiv, instinctual, activ și sociabil.
II. IDEI POETICE
O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o reprezintă antiteza angelic-demonic ce
surprinde cele două metamorfoze ale astrului. La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează mai întâi
sub chip angelic din cer și mare ("Cu părul de aur moale"), ca ulterior, din soare și noapte, să ia chip
demonic, întunecat ("negre vițele-i de păr"). Portretul său este un amestec de viață și moarte, iar
fata îl simte străin, nu-l poate înțelege, de aceea refuză să-l urmeze în lumea lui, neputând să-și
depășească condiția, idee redată în versurile: ”Privirea ta mă arde”, ”Ochiul tău mă-ngheață”.
Luceafărul este capabil de jertfă pentru iubire și acceptă să renunțe la nemurire.
Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală absolută,
dar imposibil de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre Cătălin și Cătălina.
În timp de Luceafărul îi oferă într-un limbaj solemn împărăția cerurilor și a mărilor, dorind să-i
fie mireasă eternă, Cătălin își propune să-și încerce norocul și oferă fetei o inițiere în tainele
amorului: "Ți-oi arăta din bob în bob amorul". Relația lor este supusă ironiei romantice în prima
etapă, ca apoi să fie reabilitată prin includerea cuplului în codru. Cătălin, îndrăgostit, îi vorbește
fetei în final cu tandrețe: "Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu din urmă".
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

12
 Un prim element de compoziție este limbajul simplu, popular, dar sugestiv. Eul folosește
verbe la viitor popular ("Ți-oi arata"), expresii ("arz-o focul"), locuțiuni ("din bob în bob"),
diminutive( obrăjei, copilaș), superlativul popular, ,,o preafrumoasă fată,,. De asemenea, în text
apar comparația dezvoltată ("Cum este fecioara între sfinți și luna între stele"), metafore
("mișcătoarele cărări") și inovații lexicale ("marmoreele brațe").
Un alt element de compoziție îl reprezintă amestecul de genuri literare: epic, liric și dramatic.
Elemente epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n povesti”), prezenta unui narator,
povestirea la persoana a III–a, existenta personajelor, construcția gradată a subiectului. Elementele
dramatice vizează succesiunea de scene în care dialogul e principalul mod de expunere (cele două
întâlniri dintre Luceafăr și fata de împărat, scenele Cătălin - Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion
- Cătălina). În ceea ce privește elementele lirice, Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” aparține unei
„lirici mascate” (lirica măștilor), iar personajele și întâmplările sunt doar niște simboluri lirice,
sintetizând idei filozofice, atitudini morale, o viziune poetică. De asemenea, apar în poem elemente
de compoziție și de expresie, procedee artistice aparținând unor specii lirice: elegia (evocarea de
către Cătălina a nostalgiei iubirii ei pentru Luceafăr), meditația filozofică (discursul Demiurgului
despre condiția umană, definind locul lumii oamenilor în Univers), pastelul cosmic (descrierea
drumului parcurs de Hyperion, către Demiurg), pastelul terestru (cadrul romantic al poveștii de
iubire).
În concluzie, poezia reflectă trăsăturile romantismului, dar și viziunea despre lume și viață a celui
mai mare poet român, "Luceafărul poeziei românești".

13
Proza

14
 Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă
INTRODUCERE
I.C. este prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea și prieten bun cu
M. Eminescu, la îndemnul căruia începe să își scrie opera și să citească la ședințele Junimii. Opera
acestuia conține volumul "Amintiri din copilărie" povești și povestiri, dar adevărata măsură a
talentului său constă în savoarea limbajului marcat de oralitate.
Basmul este cea mai veche specie a literaturii folclorice, caracterizându-se prin autorul anonim
si oralitate. “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în anul 1877 în revista "Convorbiri
literare", care urmează tiparul narativ al basmului popular, având si numeroase elemente de
originalitate: fantasticul umanizat, accentuarea elementului psihologic, perspectiva narativă,
complexitatea personajelor, oralitate si umor. Despre basm, George Călinescu afirma că “este
oglindirea vieții in moduri fabuloase” și că “e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Tema basmului este triumful binelui asupra
răului, dublată de tema inițierii, opera având caracterul de bildungsroman.
I. TRĂSĂTURI TEMĂ
O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea operei în această orientare tematică este
prezența motivelor literare specifice basmului: podul, labirintul, superioritatea mezinului,
cifra magică ‘3’. “Podul” reprezintă trecerea dinspre spațiul familial, ocrotitor, spre lumea
necunoscută. Acest motiv apare de două ori în basm: podul sub care se ascunde craiul, deghizat in
urs, si podul pe care se ține nunta furnicilor. Eroul alege să meargă prin apă ca să nu curme viețile
multor insecte și este răsplătit pentru aceasta, lucru ce dovedește atât milostenia de care dă dovadă
personajul, cât și faptul că este promovat binele. “Labirintul” semnifică rătăcirea pe drumurile
întortocheate ale vieții; eroul își pierde încrederea în sine, simte nevoia de companie, de aceea
nesocotește sfatul tatălui și îl acceptă pe spân ca slugă (“Se vede ca aista-i țara spânilor”).
O altă trăsătură reprezentativă pentru tema inițierii este aceea că personajele își asumă
rolul de pedagogi în relația cu tânărul prinț. Sf. Duminică este pedagogul cel bun care îi dă problema
gata rezolvată, Craiul este întâiul pedagog care îl învață simțul dreptății și al onoarei, calul este
pedagogul rezervat ce intervine doar atunci când i se cere ajutorul, iar Spânul este pedagogul cel rău
care îl pune în situații periculoase, cu intenția de a-l pierde, dar care va face din el un erou.
II. SCENE TEMĂ
O prima scenă reprezentativă pentru tema inițierii ce ilustrează naivitatea și lipsa de

15
experiență a prințului este coborârea în fântână, echivalentă unei coborâri în infern cu schimbarea
identității. Spânul, tipul parvenitului viclean, îi apare tânărului de trei ori în față și îi propune să-l
accepte slugă, iar acesta îl acceptă în final cu o motivație menită să-i liniștească într-un fel conștiința:
"se vede că aista-i țara spânilor". El are naivitatea să coboare în fântână la îndemnul spânului și nu
mai poate ieși decât după ce dezvăluie scopul călătoriei și-i jură credință acestuia până când va muri
și va învia. Astfel, spânul îl va pune în situații periculoase, dar va face, contrar voinței sale, din fiul
de crai un erou.
Scena care marchează trecerea către maturitate este scena morții simbolice a personajului
pozitiv. Spânul este demascat de fata împăratului Roș și crede că Harap-Alb l-a trădat, de aceea îl
decapitează pe erou și este ucis de calul năzdrăvan, fiind aruncat din înaltul cerului. Harap-Alb este
înviat de către fată cu ajutorul obiectelor magice: apă vie, apă moartă și trei rămurele de măr verde,
după care urmează nunta celor doi, deci eroul este răsplătit pentru curajul și faptele sale. Simbolistica
scenei este aceea că se împlinește blestemul Spânului, moare vechea ipostază de slugă, iar eroul
renaște ca împărat, stăpân al propriului destin.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un element de compoziție semnificativ pentru operă este titlul, un oximoron ce exprimă
armonizarea calităților și defectelor umane în același individ, deoarece reunește cele două identități
ale eroului: cea de rob, redată prin cuvântul "Harap", ipostază falsă, impusă de spân și cea de tânăr
prinț, naiv și fără experiență sugerată prin epitetul "Alb". Astfel, titlul anticipează nu doar tema
operei, ci și caracterul de bildungsroman al basmului.
Un alt element de compoziție îl reprezintă formulele asemănătoare celor din basmul popular.
Formula inițială este "Amu, cică era odată", ce avertizează cititorul asupra intrării in lumea poveștii.
Interjecția “amu” este una populară, aparținând graiului moldovenesc, iar adverbul “cică” sugerează
nesiguranța. Formulele mediane au rolul de a menține curiozitatea cititorului, suspansul, echilibrul
operei, făcând trecerea de la o secvență narativă la alta: “merseră o zi, merseră două, merseră
patruzeci si nouă”. Opera se încheie cu readucerea cu brutalitate a cititorului in lumea reală, sugerând
o teamă ancestrală, foametea, căci se pun față in față două lumi: nunta din poveste, unde toata lumea
bea și mănâncă, și realitatea, unde “numai cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă”. Construcția “iară pe la noi” amintește de vorbele lui I.C. : “săra ca anul acesta, și ca anul
trecut, și ca de când mă știu n-am fost niciodată”.
În concluzie, subiectul operei este mai aproape de realitate, iar farmecul poveștii stă în savoarea
limbajului folosit cu măiestrie de către naratorul ce se adresează direct cititorului: ''eu sunt dator să
vă spun povestea, iar dumneavoastră să mă ascultați". Acesta dovedește erudiție paremiologică,
introducând în text proverbe și zicători prin sintagma ,,vorba ceea,, și devine chiar personaj în final
când la nuntă este invitat ”un amărât de povestar fără bani în buzunar”.
16
 Caracterizare Harap-Alb
INTRODUCERE
[Din eseu]
I.STATUT

Personajul principal din basm este fiul cel mic al Craiului ce întruchipează motivul
superiorității mezinului. El este și personajul eponim al operei, căci primește numele de Harap-
Alb în urma schimbării identității de prinț cu cea falsă, impusă de spân, cea de rob. Eroul este unul
atipic basmului, având calități și defecte manifestate prin parcurgerea unui drum inițiatic de la
ipostaza de "boboc" până la cea de adult. Acesta este mereu ajutat, căci personajele își asumă rolul
unor pedagogi: Sf. Duminică este pedagogul cel bun care îi dă problema gata rezolvată, Craiul este
întâiul pedagog care îl învață simțul dreptății și al onoarei, calul este pedagogul rezervat ce intervine
doar atunci când i se cere ajutorul, iar Spânul este pedagogul cel rău care îl pune în situații
periculoase, cu intenția de a-l pierde, dar care va face din el un erou. Prințul greșește la început
pentru că nu are experiența de a distinge binele de rău, esența de aparență, dar învață acest lucru
treptat. Pe cei cinci tovarăși îi acceptă ca prieteni fără a ține cont de înfățișarea lor, intuind că aceștia
sunt oameni buni. El seamănă mai degrabă cu flăcăii din Humulești pentru că vorbește și se
comportă țărănește.

II. SCENE PERSONAJ

O trăsătură definitorie a personajului este naivitatea, datorată lipsei de experiență.

O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena în care fiul craiului primește
sfaturi de la Sf. Duminică. Aceasta îi explică de unde să ia echipamentul pentru a trece de proba
craiului și cum să își aleagă calul. Eroul o ascultă întocmai; ia o tavă cu jăratec și o pune în mijlocul
hergheliei, așteptând să vadă cine se va apropia și va mânca din ea. Doar ”o răpciugă de cal [...] de-
i numărai coastele” vine și apucă o gură de jăratec. Protagonistul este dezamăgit de înfățișarea
calului pe care urma să-l ia în călătoria sa. Lipsa sa de experiență îl împiedică să vadă dincolo de
aspectul exterior al acestuia, fapt ce- l determină să îl lovească de trei ori cu frâul în cap, zicând în
gândul său: ”Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu așa cal, mai bine
pedestru”.

A doua scenă în care se reflectă această trăsătură este scena coborârii în fântână, cu
schimbarea identității, echivalentă unei coborâri în infern. Spânul, tipul parvenitului viclean îi

17
apare tânărului de trei ori în față și îi propune să-l accepte ca slugă, iar acesta îl acceptă în final cu
o motivație menită să-i liniștească într-un fel conștiința: "se vede că aista-i țara spânilor". El are
naivitatea să coboare în fântână la îndemnul spânului și nu mai poate ieși decât după ce îi dezvăluie
scopul călătoriei și îi jură credință până va muri și va învia. Astfel, spânul îl va pune în situații
periculoase, dar va face, contrar voinței sale, din el un erou.

III. ELEMENTE COMPOZITIE PERSONAJ

Un prim element sugestiv pentru caracterizarea personajului este caracterizarea directă.

Naratorul îl numește "boboc", dar inteligent și prietenos ("prietenos cu fiecare"), Craiul nu are
încredere inițial, ca apoi să-l considere "Vrednic de împărat". Împăratul Verde și fetele îi admiră
înfățișarea plăcută și cred că este "omenos", Sf. Duminică îl ceartă că este "slab de înger", dar crede
că va ajunge un împărat iubit și slăvit, iar spânul îl numește "pui de viperă" și "slugă vicleană". Prin
autocaracterizare este ilustrat respectul față de tată: "de mic sunt deprins a asculta de tată".

Un element de compoziție semnificativ pentru caracterizarea personajului este titlul, un

oximoron ce exprimă armonizarea calităților și defectelor umane în același individ, deoarece
reunește cele două identități ale eroului: cea de rob, redată prin cuvântul "Harap", ipostază falsă,
impusă de spân și cea de tânăr prinț, naiv și fără experiență sugerată prin epitetul "Alb". Astfel titlul
anticipează nu doar tema operei, ci și caracterul de bildungsroman al basmului.
În concluzie, H-A este un personaj mult mai aproape de realitate decât eroul tipic basmului
popular. El are trăsături comune cu Nică din “Amintiri din copilărie”, vorbește și se comportă
țărănește, are simțul umorului, ceea ce îl face un personaj memorabil.

18
 O scrisoare pierduta
de I. L. Caragiale
INTRODUCERE
I.L.C. este un prozator si dramaturg din Epoca Marilor Clasici, membru al societății
Junimea, a cărui operă dramatică stă sub semnul propriei afirmații: “Simt enorm și vad
monstruos”. El supune societatea burgheză unei ample observații și reliefează defectele
acesteia in cele patru comedii: “O scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă”, “D’ale
Carnavalului”, “Conu Leonida de față cu reacțiunea”.
Opera este scrisă in 1883 și jucată in 1884 pe scena Teatrului Național
București, într-o perioadă in care literatura română cunoaște o dezvoltare fără precedent,
societatea Junimea reunind toți marii scriitori ai vremii. Opera se încadrează în realism
prin: tipuri umane, fapte verosimile, plasarea acțiunii în timp și spațiu
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a realismului, prezentă și în această piesă, este plasarea
acțiunii într-un timp si spațiu limitat, “În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”,
și anume în timpul alegerilor parlamentare din 1883. Lipsa cronotopului bine determinat
sugerează faptul că moravurile criticate de Caragiale se întâlnesc și în zilele noastre.
O altă trăsătură a realismului este prezența tipologiilor umane, ce ilustrează
opoziția dintre esență și aparență. Zoe crea să pară o mare doamnă delicată, sensibilă, dar
e o parvenită fără scrupule ce profită de sentimentele celor doi bărbați din viața ei. Ea e
tipul adulterinei ce își înșală soțul cu cel mai bun prieten al acestuia și conduce din umbră
“interesele județului”.
Tematica piesei acoperă o largă arie socială: politica, familia, presa, viața publică,
morala, opera exprimând, printr-o diversitate de procedee, viziunea despre lume a
autorului.
II. SCENE TEMĂ
O primă scenă reprezentativă pentru temă este Scena 6 din Actul 2, în care Zoe
încearcă să-l convingă pe Tipătescu să-l voteze pe Cațavencu, apelând la toată gama de
șiretlicuri feminine. Când Tipătescu o ceartă (“Ești femeie în toată firea, nu ești copil”),
Zoe face pe vinovata și pe victima, plânge ca să-l impresioneze și să evidențieze cât de
nefericită este ea. Aceasta apelează la șantajul sentimental (“Dacă m-ai iubit vreodată,
scapă-mă“). Tipătescu, afectat, îi propune să fugă în lume, dar Zoe, pragmatică, nici nu

19
vrea să audă: “Ești nebun?”. Îi propune să-l susțină pe Cațavencu, amenințându-l că dacă
luptă împotriva lui Nae, luptă și împotriva ei. Femeia se folosește de toată puterea ei de a-
l influența, oscilând între a-l amenința că se sinucide și a-l lăsa să o certe.
O altă scenă reprezentativă pentru temă este Scena 7 din Actul 4, ce prefigurează
deznodământul. Cațavencu, spășit, recunoaște în fața Zoei că a pierdut scrisoarea, iar ea
nu-l crede și îl amenință cu polița falsă descoperită de soțul ei. În Scena 8, cetățeanul
turmentat restituie scrisoarea aflată în pălăria lui Cațavencu. Scena ilustrează ironia
cetățeanului turmentat față de Cațavencu (“O scrisoare, da, domn Nae...Nu mai mergem la
o țuică?”), dar și stările contradictorii prin care trec Zoe și Cațavencu: neîncredere,
nervozitate, disperare. Cetățeanul nu dorește recompensă, ci vrea să știe cu cine să voteze,
ilustrând astfel confuzia cetățenilor “turmentați” de falsele promisiuni ale celor aleși.
Comedia devine un adevărat manual satiric al politicii din totdeauna și de pretutindeni.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție semnificativ este prezența mai multor tipuri de
comic. Comicul de situație este reprezentat de amânări, încurcături, acțiunea este
supusă hazardului, fiind cultivate răsturnările de situație. Unitatea piesei este asigurată
de intrările în scenă ale cetățeanului turmentat. Zoe pierde scrisoarea de amor de la
Tipătescu, pe care o găsește cetățeanul turmentat. Cațavencu i-o fură și îl șantajează pe
Trahanache. Tipătescu îl arestează și caută scrisoarea, însă nu o găsește. Din acest motiv,
Zoe îl eliberează și îi promite susținerea. De la București se cere alegerea lui Agamemnon
Dandanache. La adunarea de numire, Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea. Cetățeanul
turmentat o găsește și i-o restituie Zoei. Comicul de limbaj denotă incultura personajelor
și se realizează prin pronunții incorecte (“bampir”, “soțietate”, “prințipuri”), truisme (“un
popor care nu merge înainte stă pe loc”), cacofonii (“care va să zică că”), nonsensuri
(“doișpe trecute fix”), ticuri verbale (“curat murdar”, “famelie mare, renumerație mică”).
Comicul de nume a fost analizat de criticul Garabet Ibrăileanu în studiul “Numele proprii
în opera lui Caragiale”. Numele reflectă trăsături de caracter. Astfel, Nae Cațavencu este
tipul politicianului demagog, numele provenind fie de la “cațaveică”, o haină cu două fețe,
fie de la “cață”, cineva care vorbește mult și prost. Zaharia Trahanache este tipul omului
ușor de manipulat, credulul, căci “trahana” înseamnă o cocă moale, iar “zahărul” sugerează
firea pasivă, învechită, a acestuia. Agamemnon Dandanache este prostul fudul al cărui
nume este inspirat din Iliada lui Homer, “dandanaua” însemnând încurcătură, boacănă.
Un alt element de compoziție este conflictul construit prin tehnica “bulgărelui de
zăpadă” sau a acumulării progresive, căci la cel inițial, pierderea scrisorii, se adaugă mai
multe conflicte până când rezultă o mare încurcătură de situație ce se rezolvă în final ca și

20
cum nu ar fi fost. Conflictul se stabilește între grupul de la conducerea județului, format
din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, prefectul județului, pe de o parte, și pe
alta Nae Cațavencu, avocat și director proprietar al ziarului de scandal “Răcnetul
Carpaților”. Cei de la conducere îl susțin pe Farfuridi în alegerile pentru Camera
Deputaților, iar Cațavencu își dorește să devină el deputat și folosește șantajul politic.

Caracterizare Zoe
INTRODUCERE
[Din eseu]
I. STATUT
Operă. Zoe este personaj principal, tipul femeii adulterine, căci își înșală soțul și
conduce din umbră. Ea este un personaj plat, căci nu își schimbă caracterul pe parcursul
operei.
Social. Zoe este prima doamnă a județului, o parvenită prin căsătoria cu Zaharia
Trahanache, cu o origine umilă, dar ambițioasă și vicleană.
Familial. Mult mai tânără decât soțul ei, aceasta profită de sensibilitatea lui Trahanache
care o consideră sensibilă, “simțitoare cum e ea”. Zoe este amanta lui Ștefan Tipătescu, pe
care îl manipulează.
Moral. Aceasta este o parvenită, o vicleană, o femeie lipsită de scrupule, este o
ușuratică și inteligentă în sensul negativ al expresiei “scopul scuză mijloacele”. Ține mult
la “onoarea ei”, lucru ce reprezintă o ironie, căci ei îi pasă mai mult de imaginea în
societate.
II. SCENE PERSONAJ
O trăsătură definitorie a personajului este ipocrizia.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este Scena 6, din Actul 2, în care
aceasta încearcă să-l convingă pe Tipătescu să-l voteze pe Cațavencu, apelând la toată
gama de șiretlicuri feminine. Când Tipătescu o ceartă (“Ești femeie în toată firea, nu ești
copil”), Zoe face pe vinovata și pe victima, plânge ca să-l impresioneze și să evidențieze

21
cât de nefericită este ea. Aceasta apelează la șantajul sentimental (“Dacă m-ai iubit
vreodată, scapă-mă“). Tipătescu, afectat, îi propune să fugă în lume, dar Zoe, pragmatică,
nici nu vrea să audă: “Ești nebun?”. Îi propune să-l susțină pe Cațavencu, amenințându-l
că dacă luptă împotriva lui Nae, luptă și împotriva ei. Femeia se folosește de toată puterea
ei de a-l influența, oscilând între a-l amenința că se sinucide și a-l lăsa să o certe.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este Scena 7 din Actul 4, ce
prefigurează deznodământul. Cațavencu, spășit, recunoaște în fața Zoei că a pierdut
scrisoarea, iar ea nu-l crede și îl amenință cu polița falsă descoperită de soțul ei. În Scena
8, cetățeanul turmentat restituie scrisoarea aflată în pălăria lui Cațavencu. Scena ilustrează
ironia cetățeanului turmentat față de Cațavencu (“O scrisoare, da, domn Nae...Nu mai
mergem la o țuică?”), dar și stările contradictorii prin care trec Zoe și Cațavencu:
neîncredere, nervozitate, disperare. Cetățeanul nu dorește recompensă, ci vrea să știe cu
cine să voteze, ilustrând astfel confuzia cetățenilor “turmentați” de falsele promisiuni ale
celor aleși. Comedia devine un adevărat manual satiric al politicii din totdeauna și de
pretutindeni.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ
Un prim element sugestiv pentru caracterizarea personajului este
caracterizarea directă. Tipătescu spune despre Zoe că “e glumeață” și că “ești femeie în
toată firea, nu mai ești copil” atunci când o ceartă, acuzând-o de neglijență. Trahanache o
consideră “simțitoare” si o alintă. Prin autocaracterizare se ilustrează falsitatea în
declarațiile ei de dragoste față de Tipătescu, pe care îl șantajează “Omoară-mă pe mine,
care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine”.
Un alt element de compoziție este conflictul construit prin tehnica “bulgărelui de
zăpadă” sau a acumulării progresive, căci la cel inițial, pierderea scrisorii, se adaugă mai
multe conflicte până când rezultă o mare încurcătură de situație ce se rezolvă în final ca și
cum nu ar fi fost. Conflictul se stabilește între grupul de la conducerea județului, format
din Zoe, Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, prefectul județului, pe de o parte, și pe
alta Nae Cațavencu, avocat și director proprietar al ziarului de scandal “Răcnetul
Carpaților”. Cei de la conducere îl susțin pe Farfuridi în alegerile pentru Camera
Deputaților, iar Cațavencu își dorește să devină el deputat și folosește șantajul politic.

22
 Ion
Liviu Rebreanu
INTRODUCERE
L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura română. El
debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de mai târziu. La baza operei stau
doua aspecte: impresia afectiva, ce se constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata
documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în literatura
română se manifestă două curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în
revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent literar caracterizat prin: fixarea
acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-
final, obiectivitatea narării și stilul sobru, impersonal.

I. TRĂSĂTURI CURENT

O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva narativă ce presupune

relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la persoana a III-a de către un narator extradiegetic,
auctorial. Acesta își asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv,
omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si pronume la
persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este
“dindărăt”, detașată, iar focalizarea este neutră.

O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si spațiu, lucru ce
creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la începutul secolului al XX-lea, în
Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are
loc hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o imagine de
ansamblu asupra întregului sat.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și respect
din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este expresia mentalității
colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl,
Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința
de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se reflectă în două scene construite prin
tehnica modernă a contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.

II. SCENE TEMĂ

23
 O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce contemplă
loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne". Acesta i se pare un uriaș din
basme și este cuprins de sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața
uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al
lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret:
"Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage
mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic
i-a pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile obținute în urma
căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste
și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă
și sărută pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică repede și
se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și
vorbește doar despre pământurile sale, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic
țanțoș".

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele
personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este un flăcău
sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul
romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este
un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că și-a
conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la cele două părți:
"Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică;
primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri rezumative:
"Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat social și există mai multe planuri: al
țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit, drumul
pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă buzna în sat".
Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al
pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”,
ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă
legile moralității și schimbă în rău destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat
și este descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul

24
și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad, Oradea,
Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește idilismul

sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este
inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de
inteligență".

Caracterizare Ion
INTRODUCERE
[Din eseu]
I.STATUT
Operă. Ion este personajul principal, eponim, complex și tridimensional. Acesta se
încadrează în realism, fiind tipul țăranului român de la începutul secolului al XX-lea
surprins în relația sa cu pământul ce înseamnă statut social și respect din partea celorlalți.
Eroul este expresia mentalității colective că te poți numi om doar dacă ai pământ.
Social. El face parte din categoria țăranilor săraci, fără pământ, disprețuiți de
"bogătanii" din sat. Zenobia adusese zestre, iar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot
pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ. Acesta îi
reproșează tatălui că au rămas atât de săraci și nu vrea să fie "slugă" sau "câine pe la ușile
bucătăriilor". Ion pătrunde în categoria țăranilor bogați în urma căsătoriei cu Ana.
Familial. Deși o iubește pe Florica, frumoasă, dar săracă, Ion o seduce pe Ana, fiica
bogată a lui Vasile Baciu, forțându-l pe acesta să-i dea pământurile ca zestre. După nuntă
înțelege că odată cu pământurile a primit-o și pe Ana ("slăbuță și urâțică") și nu pierde
ocazia să-și snopească nevasta. El își îndreaptă atenția către Florica, măritată cu George,
fapt ce îi va atrage sfârșitul.
Moral. Personajul încalcă toate legile morale și schimbă în rău destinele celorlalți.
Deși inteligent și harnic, el este obsedat de ideea pământului și devine egoist, viclean,
agresiv pentru a-și atinge ținta.
II. SCENE PERSONAJ
O trăsătură definitorie a personajului este patima pentru pământ.

25
 O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul
"Zvârcolirea". Ion are doar o mică bucată de pământ față de care manifestă instinct de
"posesiune" ("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"). Eroul contemplă până în zare
locurile și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme
față de care simte inferioritate: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului".
Privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret:
"Pământurile noastre, săracele!". Acest regret îl determina să fure câteva brazde, ceea ce îi
va atrage mai târziu necazuri.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul "Sărutarea".
Ion are pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu.
Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă
averea. Într-un gest de adorație, se apleacă și sărută pământul, un gest aproape erotizat
pentru că simte "un fior rece, amețitor în atingerea lutului moale". El se ridică repede și se
uită rușinat în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă țanțoș
prin sat și vorbește doar despre pământurile sale.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține
numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului
este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi
inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ”Mărturisiri literare”.
De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Personajul este complex, caracterizat atât în mod direct, cât și indirect.
Naratorul susține că Ion era "iute și harnic ca mă-sa", că "pământul îi era drag ca ochii din
cap", iar autocaracterizarea reflectă caracterul premeditat al faptelor: "nici eu nu sunt copil,
știu bine ce am de făcut și cum să mă port". Vasile Baciu îl face tâlhar, sărăntoc și "calic
țanțoș", George îl numește "arțăgos ca un lup nemâncat", iar preotul Belciug îl consideră
"capul tuturor relelor din sat", ca ulterior, când acceptă să doneze pământuri bisericii, să-l
numească "un bun creștin". Caracterizarea indirectă ilustrează viclenia lui Ion în relație cu
Ana și Vasile Baciu, dar și ambiția de a obține cu orice preț pământ. Insensibil, agresiv, el
își bate nevasta și devine autorul moral în cazul sinuciderii ei.
În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce
depășește idilismul sămănătorist. Despre personaje, critica emite opinii divergente: pentru
E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".

26
 Enigma Otiliei
George Călinescu
INTRODUCERE
G. Călinescu este un prozator și un critic literar interbelic, creatorul romanului de tip
balzacian în literatura română. Acesta scrie patru romane, cel de al doilea fiind "Enigma
Otiliei", publicat în 1938 într-o perioadă de efervescență culturală când în literatura
română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu
în revista și cenaclul "Sburătorul" și tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea"
a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism prin: tema moștenirii și a
paternității, tipologia personajelor, tehnica detaliului.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a curentului literar este tipologia personajelor. Costache
Giurgiuveanu este tipul avarului umanizat prin dragostea față de Otilia. În casa lui sosește
Felix Sima, tipul adolescentului în formare. Acesta vine la București la unchiul și tutorele
său, Costache, pentru a se înscrie la Facultatea de medicină. Otilia Mărculescu este fiica
celei de-a două soții a lui Costache, rămasă în grija bătrânului după moartea mamei ei.
Pascalopol este moșierul rafinat, prieten de-al lui Costache. El o iubește pe Otilia ca tată,
dar și ca soț. Aglae Tulea este sora lui Costache, baba absolută, căsătorită cu Simion,
nebunul ce sfârșește la ospiciu. Cei doi au trei copii: Aurica, fata bătrână ce vede în fiecare
bărbat un potențial soț, Titi, retardatul cu obsesii erotice, Olimpia, mama denaturată,
căsătorită cu Stănică Rațiu, un demagog, un avocat fără procese, vânător de zestre și
parvenit.
A doua trăsătură a realismului este tehnica detaliului semnificativ, personajele
fiind introduse în acțiune prin portrete fizice care sugerează trăsături morale, acestea fiind
caracterizate prin mediul lor de viață. Lipsa de experiență a lui Felix este sugerată prin
ținuta sobră, tunica strânsă pe talie, cu guler înalt ce-i dă un aer rigid, dar și prin fața
copilăroasă, aproape feminină. Strada Antim este, după cum afirmă naratorul, "o caricatură
în moloz a unei străzi italice" sugerând zgârcenia și incultura personajelor prin amestecul
de stiluri arhitectonice și ornamentele din materiale ieftine ce împodobesc locuințele.
Principala temă este societatea burgheză supusă viziunii critice a naratorului
ce satirizează defecte precum parvenitismul, lăcomia, goana după avere ce distruge relațiile
interfamiliale, căsătoria privită ca un contract social.

27
II. SCENE TEMĂ
Pe fundalul acestei lumi se dezvoltă o temă centrală, cea a moștenirii și a
paternității reflectată în scena în care Costache suferă un atac cerebral și este țintuit
la pat. Clanul Tulea ocupă militărește casa, Stănică cotrobăie prin dulapuri în speranța că
va descoperi unde a ascuns bătrânul banii sau testamentul. Se așază cu toți la masă și poartă
un fals dialog ca în teatrul absurdului fără a se asculta unul pe altul. Aurica le invidiază pe
fetele care au avut norocul să se mărite, Aglae își face planuri să-și îngrijească sănătatea
mergând la băi, Stănică vorbește despre un unchi muribund pe care l-a vegheat trei zile.
Aurica întreabă cu nerușinare unde o fi ascuns moșul banii, totul sub ochii suferindului
incapabil să reacționeze. Scena grotescă ilustrează dezumanizarea personajelor, lipsa
compasiunii, egoismul și supremația banului.
A doua scenă surprinde momentul în care, moș Costache după ce își revine o
vreme, suferă un nou atac. Stănică pândise tot timpul pe la ferestre și prinde momentul
în care Costache rămâne singur. El îi fură banii de sub salteaua pe care stătea, provocându-
i moartea, căci bătrânul face infarct. Stănică o părăsește pe Olimpia și se însoară cu
Georgeta, o curtezană de lux, capabilă să-i asigure calea spre înalta societate.
Scenele ilustrează dezumanizarea personajelor, distrugerea relațiilor interfamiliale
din cauza lăcomiei, înfățișând o lume care a avut priceperea de a face avere, dar nu și
inteligența de a o păstra.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție este titlul. Inițial, opera se numea "Părinții Otiliei",
ilustrând ideea balzaciană a paternității și punând în evidență caracterul de orfană al fetei
și tendința celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei. Titlul actual ilustrează
misterul feminin, idee susținută în text prin afirmația lui Felix ("pentru mine ai început să
devii o enigmă") și a lui Pascalopol din final ("pentru mine a rămas o enigmă"). Schimbarea
titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă, a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim. Personajul Otilia reflectă
imaginea unei verișoare îndepărtate din copilăria autorului, dar reflectă și unele stări ale
acestuia: "Otilia este eroina mea lirică".
Un alt element de compoziție este simetria incipit-final, ce se realizează prin
replică absurdă a lui Costache adresată lui Felix la început ("aici nu stă nimeni") și reluată
în final de Felix ce se întoarce pe stradă Antim și vede casă părăsită. Incipitul conține trei
secvențe descriptive: Strada Antim și portretul lui Felix, casa și portretul lui Costache,

28
descrierea interiorului și personajelor reunite la jocul de cărți. Finalul conține două
secvențe: deznodământul acțiunii și epilogul.
În concluzie, romanul ilustrează nu doar tema moștenirii și a paternității, ci și altele
precum: familia, iubirea, inițierea. Ceea ce contează este, după cum spune autorul "nu
metoda, ci realismul fundamental" prin care este prezentată această lume.

Caracterizare Otilia
INTRODUCERE
[Din eseu]
I.STATUT
Operă. Otilia Mărculescu este personajul principal, eponim, modernist și complex,
inspirat din biografia autorului după imaginea unei verișoare îndepărtate. Ea nu se
încadrează în nicio tipologie, fiind personaj modern, construit prin tehnica reflectării
poliedrice.
Social/Familial. Otilia este fiica celei de-a două soții a lui Costache Giurgiuveanu,
rămasă în grijă acestuia după moartea mamei ei. Fata nu are propria avere, ci este întreținută
de Pascalopol și de Costache, acesta intenționând să o adopte. Studentă la Conservator, nu
pentru a face o carieră muzicală, ci pentru a-și desăvârși educația, ea reflectă condiția
femeii din societatea burgheză ce nu se poate realiza decât printr-o căsătorie avantajoasă.
Moral. Otilia este o ființă a contrariilor, amestec de inocență și maturitate, cu un
comportament care intrigă sau încântă. Ea se detașează de planul material, dar își dorește
haine de lux, trăsură, iubește pe Felix, dar se mărită cu Pascalopol, având nevoie de o figură
paternă în viața ei.
II. SCENE PERSONAJ
O trăsătură definitorie a personajului este caracterul enigmatic.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena în care Felix sosește
în casa lui Costache. Tânărul este întâmpinat de Otilia care exclamă cu bucurie ”Papa, dar
e Felix”. Acesta face un gest de politețe și încearcă să-i sărute mâna fetei, dar ea și-o retrage
brusc și îl apucă familiar de braț, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață și ar fi fost cei mai
buni prieteni, deși se văzuseră o singură dată în copilărie, iar ani de zile făcuseră schimb
29
de scrisori. Familiaritatea Otiliei îl intimidează pe Felix și marchează începutul unei relații
confuze pentru tânărul ce parcurge o primă criză erotică.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena discuției cu Felix
despre sentimentele acestuia și despre scrisoarea lăsată. Acesta nu îndrăznește să-și
declare sentimentele, de aceea îi lasă o scrisoare în cameră, așteptând zadarnic o reacție
din partea acesteia. Când o întreabă dacă îl iubește, ea răspunde evaziv: "n-a zis nimeni că
te urăște", iar în privința scrisorii de dragoste, fata susține că a și uitat de ea, ceea ce îi
produce lui Felix o mare confuzie accentuată de comportamentul familiar al Otiliei și de
plecările ei neanunțate la Paris cu Pascalopol.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ
Un prim element de compoziție îl reprezintă mijloace de caracterizare directă.
Personajul este modern, complex, caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Naratorul
o prezintă pe Otilia prin intermediul personajului reflector, Felix, insistând asupra unor
detalii fizice: „față măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, copilăroasă între multele
bucle și gulerul de dantelă”, iar autocaracterizarea poate să deruteze cititorul deoarece
afirmațiile acesteia vor fi contrazise de fapte: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau” , „mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrazisă”, „eu sunt făcută pentru bărbați plafonați ca
Pascalopol” . Felix o consider talentată și frumoasă, "superficială doar în aparență, în fond
inteligentă și profundă", Costache o iubește și o alintă („fe-fetița mea, Otilica”), Pascalopol
îi apreciază calitățile și, în plus îi găsește o scuză pentru ușurința de a se lăsa întreținută:
Domnișoara Otilia are un suflet așa de curat, încât n-a avut niciodată ideea că este
curtezană". Aglae crede că aceasta este vicleană și interesată de moștenire, iar Aurica
afirmă că este șireată și o include într-o categorie inferioară ei. Stănică crede că Otilia face
totul din interes și este capabilă de compromisuri.
Un alt element de compoziție îl reprezintă mijloace de caracterizare indirectă.
Ea este o ființă profund filosofică și o bună cunoscătoare a vieții, forțată de răutatea Aglaei
să lupte de timpuriu cu necazurile. Fata disprețuiește inteligența feminină care constă în a
profita de cei câțiva ani cât ține frumusețea. Ea nu ține cont de nicio regulă, opiniile ei
despre femei justificându-i faptele „o femeie ignorată de bărbat e un monstru” și îl întreabă
pe Felix: ,,Cât crezi tu că mai am eu de trăit, adevăratul înțeles al cuvântului?".
Titlul inițial era "Părinții Otiliei", ilustrând ideea balzaciană a paternității și punând
în evidență caracterul de orfană al fetei și tendința celorlalte personaje de a apărea ca
protectori ai ei. Titlul actual ilustrează misterul feminin, idee susținută în text prin afirmația
lui Felix ("pentru mine ai început să devii o enigmă") și a lui Pascalopol din final ("pentru
mine a rămas o enigmă"). Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist,
30
 tradițional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul
eponim.
În concluzie, romanul ilustrează nu doar tema moștenirii și a paternității, ci și altele
precum: familia, iubirea, inițierea. Ceea ce contează este, după cum spune autorul „nu
metoda, ci realismul fundamental” prin care sunt prezentate personajele.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

INTRODUCERE
C. P. este poet, prozator și dramaturg interbelic modernist, creator al romanului subiectiv în
literatura română, adept al sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare
de la scriitorul francez Marcel Proust.
Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura
româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în
revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate, substanțialitate, timp
subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

I. TRĂSĂTURI CURENT
Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.

Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de memoria afectivă.
Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În
capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr
sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de căsătorie (1914-
1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în permisie, chemat

31
acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului din Primul Război
Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.

Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea și

războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul
înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.

II. SCENE TEMĂ

O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează noul tip de
personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre conform
căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan
Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește
pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și suferința
interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".

A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că Ela
îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute
acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face
lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme,
apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-
am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și
una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart
definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o mai iubește.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează cele două teme ale
romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu ce sugerează intenția autorului
de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul
următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și
faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la
modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o prăbușire
sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci devine conștient că drama colectivă
este superioară celei individuale.

32
 Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”, faptele fiind relatate la
persoană I de către un narator intradiegetic, actorial, implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este
internă și ilustrează unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al
autorului, filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie
la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu ,,un filozof într-o lume de
neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil
și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.

În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului superior, un analist
lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul
utilizează tehnici de analiză psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior,
tehnici moderne ce conferă autenticitate romanului.

Caracterizare Ultima noapte

Camil Petrescu
INTRODUCERE

[Din eseu]

I.STATUT

Operă. Ștefan Gheorghidiu este personaj principal, tridimensional, tipul

intelectualului, un analist lucid al realității și un alter ego al autorului (“Câtă luciditate,
atâta dramă”).

Familial. El este prezentat în două ipostaze: inițial este sărac, provenind dintr-o
familie modestă din punct de vedere material. Tatăl, fost profesor universitar, nu a lăsat
avere, iar relația lui Ștefan cu mama și cu cele două surori este destul de rece. Are doi
unchi, Nae, care este deputat și reprezintă tipul parvenitului, și Tache, tipul avarului.
Ștefan se căsătorește cu Ela din dragoste și moștenește o mare parte din averea unchiului
Tache, lucru ce-l propulsează în societatea mondenă, la care nu se poate adapta.

Social. Gheorghidiu este prezentat în două ipostaze: student la filosofie și

sublocotenent pe front.

33
 Moral. Personajul este complex, cu o gândire superioară, analitică, “un filosof într-
o lume de neștiutori de carte ce-l păcălesc și îi fură o mare parte din avere”. Hipersensibil
și orgolios, el trăiește în lumea ideilor pe care încearcă să le aplice în realitate. Drama
eroului vine din această neconcordanță între ideile absolute și realitatea ce le infirmă.

II. SCENE PERSONAJ

Trăsătura principală de caracter este superioritatea intelectuală.

O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena discuției de la popotă.
Se vorbește despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat.
Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment
prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți")
și astfel își demască inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei.
Pentru el "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc
au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".

O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena plecării la Odobești într-
un grup mare. Drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință.
Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând
suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea
le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul
pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos,
deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii,
acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu
pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o mai iubește.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ

Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează cele două teme ale
romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu ce sugerează intenția
autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil
anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția
cuvântului "noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua.
Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire

34
perfectă atrage după sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește,
căci devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.

Personajul este complex caracterizat, atât în mod direct, cât și indirect. Prin
autocaracterizare, personajul afirmă că “la facultate treceam drept unul dintre cei mai buni
studenți”, sugerând mândria, încrederea și siguranța acestuia. Este “înalt și elegant” și spune
că este în stare să lupte “până în pânzele albe pentru o idee”, dar îi era silă să lupte “pentru o
sumă, oricât ar fi ea de mare”, lucru ce evidențiază ambiția, motivația personajului, caracterul
de idealist, perfecționist, fără preocupări de ordin material. Se consideră superior și orgolios,
căci afirmă că nu a fost niciodată gelos, deși a suferit din dragoste și că orgoliul a stat la baza
viitoarei sale iubiri. Nae îi spune că este lipsit de simț practic (“cu filosofia dumitale nu faci doi
bani”), Tache îl numește nepotul lui preferat, iar comandanții de pe front îl consideră “corect”
(“Trimite-l pe Gheorghidiu, că ăla execută ordinele întocmai”).

Fântâna dintre plopi

de M. Sadoveanu
INTRODUCERE
M. S. este considerat “un scriitor monumental”, ce acoperă cu opera sa mai mult
de jumătate de secol de literatură. Acesta scrie povestiri și nuvele și este considerat
creatorul romanului istoric românesc. Creația sa reliefează patru mari teme: natura, cu
subtemele pescuitului și a vânătorii, tema socială, a celor mulți și necăjiți, istoria și târgul
provincial ca loc al înstrăinării, al alienării ființei.
“Fântâna dintre plopi” este a IV-a povestire din volumul “Hanul Ancuței”,
publicat în 1928 și intitulat “capodopera de la răscruce” pentru că face trecerea de la proza
scurtă la roman. Volumul se încadrează in tradiționalism interbelic prin nostalgia
trecutului, prin elogiul spațiului românesc arhaic, prin evocarea istoriei și prin valorificarea
miturilor.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a tradiționalismului, prezentă și în această operă, este
nostalgia trecutului, evidențiată în povestire prin evocarea unor timpuri de mult apuse,
mitice: “vremea veche”, “neagra fântână a trecutului”, “într-o toamnă aurie”, “când a ieșit
balaur negru din nori”, “au căzut ploi năprasnice de Sântilie”. Personajul din această
35
povestire este Neculai Isac, “om ajuns ala căruntețe”, dar încă puternic, și care păstrează
pe chip urmele unei frumuseți trecute. Lipsa ochiului devine pretextul actualizării
trecutului. Personajul narator evocă o întâmplare din tinerețea sa, în urmă cu 25 de ani,
incident care i-a marcat întreaga existență. Evocarea acestuia presupune o asumare a
vinovăției, o recunoaștere publica a propriilor greșeli, o mărturisire: “eram om buimac și
ticălos”, “îmi plăceau ochii negrii și pentru ei băteam multe hotare”, “pe atunci nu
cunoșteam ca acum sufletul femeilor”.
O altă trăsătură a tradiționalismului este elogiul spațiului românesc arhaic,
redat prin motivul literar al hanului. Acesta este întâlnit la Caragiale sau Slavici ca motiv
literar, însă la Sadoveanu el devine temă, fiind un topos ideal ce reunește între zidurile sale
o întreagă lume. Aici se regăsesc vechi prieteni, se deapănă amintiri, se exprimă gânduri și
mentalități arhaice și se leagă noi prietenii. Hanul este privit ca un “axis mundi”, cu o
înfățișare și o atmosferă de basm: “nu era han, era cetate, cu ziduri groase și porți ferecate”.
Atmosfera este prielnică povestirilor, căci la aceasta contribuie focul, motiv literar, ca liant
între povestitori, cântecul neîncetat la lăutarilor, vinul vechi adus în ulcele noi de pământ
și Ancuța cea tânără și sprâncenată ce împarte mâncăruri, zâmbete și vorbe bune.
Tema operei este iubirea tragică privită ca experiență decisivă în viața personajului
narator.
II. SCENE TEMĂ
O primă scenă ce ilustrează tema iubirii este cea a întâlnirii cu Marga la han. Fata
vine să îi arate ciubotele cumpărate cu banul dăruit, spre încântarea lui Neculai. Acesta nu
ține cont de etnia fetei, îi face complimente (“ești frumoasă ca o duducuță”) și o invită la
întâlnire, lângă fântâna dintre plopi. Sensibilitatea și emoția fetei se observa pe chip:
“vorba-i făcu mare plăcere; obrajii i se îmbujorară”. Ea își subliniază condiția umilă (“sunt
o biată fată de șatră”), dar este încântată de atenția pe care i-o oferă Neculai.
Cea de-a doua scenă reprezentativă pentru tema ilustrează atacul țiganilor și
uciderea Margăi. Fata îi dezvăluie complotul târziu, dorind să prelungească clipele de
fericire petrecute împreună și îi cere să fugă pentru a se salva. Neculai fuge fără să-și
imagineze că Marga trebuie protejată, dar țiganii îl prind. Urmează o luptă în care își pierde
ochiul și este salvat de oamenii de la han care îi sar în ajutor. Se întoarce după Marga și
vede sângele de pe colacul de piatră al fântânii, înțelegând că fata a fost ucisă și aruncată
în apă. Scena ilustrează devotamentul Margăi, spiritul ei de sacrificiu, dar și
superficialitatea lui Neculai Isac. Acesta primește o lecție de viață și trăiește cu sentimentul
vinovăției, de aceea afirmă: “Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei dureri”. El
recunoaște că pe atunci nu cunoștea sufletul femeilor și că întâmplarea l-a schimbat.
36
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție este titlul, ce denumește la sens propriu spațiul
întâlnirii celor doi, unul retras, intim. Fântâna simbolizează cunoaștere și autocunoaștere,
oglindire a sinelui, apa fiind simbolul renașterii spirituale pentru Marga, ce și-a depășit
condiția prin jertfă. Plopul este simbolul singurătății și al fragilității vieții, căci, așa cum
spune Moș Leonte, “Nici fântâna și nici plopii nu mai sunt, s-au dus ca toate ale lumii”.
Doar Neculai Isac le vede încă, atunci când stă cu privirea pierdută, “în neagra fântână a
trecutului”.
Un alt element de compoziție îl reprezintă oralitatea stilului. Evocarea poveștii
de iubire are la bază un pretext (pierderea ochiului). Există elemente de ceremonial și forme
ale adresării directe (“Fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat”), regionalisme ce redau
culoare locală și conturează specificul acelor vremuri (“ilic de postav”).
În concluzie, tema iubirii este încadrată într-o creație de factură tradițională, cu
elemente romantice, ilustrând complexitatea ființei umane și a sentimentelor de iubire.

Caracterizare Neculai Isac

de M. Sadoveanu
INTRODUCERE
[Din eseu]
I.STATUT

Operă. Neculai Isac este personajul principal, implicat în acțiune ca narator, ce

evocă o întâmplare semnificativă din viața lui, petrecută în urmă cu 25 de ani. Eroul este
un personaj realist, complex, având calități și defecte. Experiența tragică îi marchează
întreaga existență, de aceea se maturizează, își schimbă comportamentul, fiind personaj
tridimensional.

Social. El se ocupă cu negoțul de vinuri și are imașuri și oi în tinerețe, dar este

recunoscut de Comisul Ioniță ca vechi căpitan de mazâli. Este un om înstărit și harnic, după
cum mărturisește (“om nevrednic nu pot să spun c-am fost”).

37
 Familial. Neculai este un aventurier căruia “îi plăceau ochii negrii” și pentru care
“bătea multe hotare”, astfel încât mama sa dădea acatiste pe la biserică să se liniștească și
să se așeze la casa lui, dar tatăl nu zicea nimic pentru că și el fusese la fel în tinerețe.

Moral. Deși superficial, Neculai se comportă frumos cu Marga, îi face complimente,

este grijuliu și protector. Peste ani, el mărturisește că în tinerețe nu cunoștea sufletul
femeilor, de aceea n-a înțeles sacrificiul Margăi și a fugit pentru a-și salva propria viață,
gest care îl face să pară laș și egoist. Povestea întâmplării este ca o mărturisire a vinovăției
și o eliberare de fantomele trecutului: “Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei
dureri”.

II. SCENE PERSONAJ

O trăsătură definitorie a personajului este spiritul aventuros și romanțios, dar

și incapacitatea de a prevedea urmările acțiunilor sale.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena întâlnirii Margăi.
Fata vine să îi arate ciubotele cumpărate cu banul dăruit, spre încântarea lui Neculai. Acesta
nu ține cont de etnia fetei, îi face complimente (“ești frumoasă ca o duducuță”) și o invită
la întâlnire, lângă fântâna dintre plopi. Sensibilitatea și emoția fetei se observa pe chip:
“vorba-i făcu mare plăcere; obrajii i se îmbujorară”. Ea își subliniază condiția umilă (“sunt
o biată fată de șatră”), dar este încântată de atenția pe care i-o oferă Neculai.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena uciderii Margăi.
Fata îi dezvăluie complotul târziu, dorind să prelungească clipele de fericire petrecute
împreună și îi cere să fugă pentru a se salva. Neculai fuge fără să-și imagineze că Marga
trebuie protejată, dar țiganii îl prind. Urmează o luptă în care își pierde ochiul și este salvat
de oamenii de la han care îi sar în ajutor. Se întoarce după Marga și vede sângele de pe
colacul de piatră al fântânii, înțelegând că fata a fost ucisă și aruncată în apă.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ

Un prim element de compoziție este titlul, ce denumește la sens propriu spațiul

întâlnirii celor doi, unul retras, intim. Fântâna simbolizează cunoaștere și autocunoaștere,
oglindire a sinelui, apa fiind simbolul renașterii spirituale pentru Marga, ce și-a depășit
condiția prin jertfă. Plopul este simbolul singurătății și al fragilității vieții, căci, așa cum
spune Moș Leonte, “Nici fântâna și nici plopii nu mai sunt, s-au dus ca toate ale lumii”.
Doar Neculai Isac le vede încă, atunci când stă cu privirea pierdută, “în neagra fântână a
trecutului”.

38
 Un alt element de compoziție îl reprezintă mijloacele de caracterizare. Neculai
Isac este caracterizat atât direct, cât și indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Prezentarea lui este realizată de către naratorul principal încă de la venirea la han. Este
portretul unui bărbat trecut prin multe întâmplări ale vieții: „Era un om ajuns la cărunțeală,
dar se ținea drept și sprinten pe cal”, „arăta încă frumusețe și bărbăție, deși ochiul drept
stâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”. Vestimentația căpitanului reflectă statutul
social, indicat de comisul Ioniță, Neculai fiind un vechi căpitan de mazili. El se
autocaracterizează ca o persoană sociabilă („mie mi-a plăcut să beau vinul cu tovarășii”,
„îmi sunteți toți ca niște frați”), fiind de la început acceptat de cei de la han și considerat
„om cum ne place nouă”, însă folosește și cuvinte aspre, dintr-o perspectivă morală: „Eram
un om buiac și ticălos.” Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neștiința (lipsa
experienței de viață) și nesocotința (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor
săvârșite).

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
INTRODUCERE
I.S., prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea, a cărui opera conține
doua romane, nuvele si basme. El este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura
română, iar opera sa are un caracter moralizator si surprinde realitatea satului Transilvănean cu
personaje puternice, complex caracterizate din punct de vedere psihologic.

"Moara cu noroc" este o nuvela publicată în 1881, in volumul "Novele din popor", într-o
perioada in care literatura romana cunoaște o dezvoltare fără precedent, Societatea Junimea reunind
toți marii scriitori ai vremii. Opera se încadrează in realism prin: tema socială, cronotop, fapte
verosimile, simetrie incipit-final, obiectivitatea narării, observație morală și tipologia personajelor.
Prin tehnica descrierii detaliate si folosirea motivelor anticipative, Slavici este considerat
precursorul lui Rebreanu.

I. TRASATURI CURENT
Fixarea acțiunii cu precizie în timp și spațiu este o trăsătură realistă ce contribuie la
evidențierea faptelor verosimile. Acțiunea este plasată la hanul numit "Moara cu noroc", aflat în

39
locuri pustii, la răscruce de drumuri, lângă un târg numit Ineu, in apropierea satului Fundureni,
din Transilvania. Timpul are două dimensiuni: una realistă, în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, sugerată prin ocupații și mijloace de transport și alta mitică, religioasă, de la Sf. Gheorghe la
Paștele anului următor.

Un alt element este perspectiva narativă, faptele fiind relatate la persoana a treia de către un
narator obiectiv, extradiegetic, auctorial. El își asumă rolul unui regizor în raport cu universul
ficțional, este omniscient si omniprezent, iar focalizarea este neutră. Naratorul pătrunde în gândurile
personajului, dezvăluind frământările sufletești ale acestuia prin mijloacele specifice prozei
psihologice: introspecția, stilul indirect, indirect liber, monologul interior.

Tema este dezumanizarea determinată de patima banilor și efectele nefaste asupra celorlalți,
temă ce ilustrează conflictul interior, psihologic.

II. SCENE TEMA

O prima scenă ilustrativă pentru temă este aceea în care sosește la han Lică Sămădăul, șeful
porcarilor din zonă. Scena este ilustrativă pentru surprinderea primelor semne ale transformării
psihologice și morale a protagonistului. Dialogul dintre cei doi are inițial aparența unui
interogatoriu condus de Lică, aflat pe o poziție de autoritate și surprinde încercarea acestuia de a
se impune, cerându-i lui Ghiță să-i raporteze tot ce se întâmplă la han și tot ce aude, dar nimeni în
afară de el să nu afle. Lică repetă interogația “Ai înțeles?” și părăsește hanul fără să-i dea lui Ghiță
prilej de replică, fapt ce declanșează conflictul psihologic. Plecarea sămădăului este urmată de
primul moment de nesinceritate al lui Ghiță față de familie. Frământat interior, acesta dorește “să
ascundă înaintea nevestei gândurile rele ce-l cuprinseseră”. Apariția lui Lică la han este decisivă
pentru evoluția lui Ghiță. Profitând de slăbiciunea cârciumarului pentru bani, sămădăul îl va
convinge să-i devină complice. El înțelege că nu poate rămâne la han fără voia lui Lică, știe că
acesta este darnic, dar se întreabă ce îi va cere în schimbul a ceea ce dă; se gândește la câștigul rapid
și vede parcă banii grămadă în față lui, fiind gata să-și pună capul în primejdie. Nu poate face însă
acest lucru pentru că are familie și copii, simțindu-se legat. Personajul se interiorizează, devine
morocănos, agresiv, își pierde lesne cumpătul și acceptă complicitatea cu Lică liniștindu-și
conștiința prin decizia de a strânge dovezi împotriva lui Lică, concomitent cu acceptarea unor
venituri obținute din afacerile necurate ale sămădăului.

Punctul culminant al dezumanizării personajului este scena uciderii soției sale,

Ana, cu o motivație absurdă: "Știu doar că nu mai pot trăi și nici pe tine nu te pot lăsa vie în urmă

40
 mea". Ghiță pleacă la Ineu hotărât să anunțe jandarmul că-l poate prinde pe Lică la han cu banii
însemnați asupra lui. El o abandonează pe Ana în brațele sămădăului fără să-i dezvăluie acesteia
planurile sale, ceea ce o determină pe Ana să-l disprețuiască, numindu-l “muiere îmbrăcată în
haine bărbătești”. Când Ghiță se întoarce, îl vede pe Lică plecând și înțelege că a pierdut onoarea
familiei și ocazia de a se răzbuna. Dialogul cu Ana ilustrează dezumanizarea, dar și regretul că
Dumnezeu nu i-a dat gândul cel bun la vremea potrivită. O înjunghie pe Ana și este ucis de oamenii
lui Lică ce dau foc hanului.

III. ELEMENTE COMPOZITIE OPERA

Un element de compoziție paratextual ilustrativ pentru operă este titlul, o antifrază, căci
finalul tragic ilustrează contrariul norocului sperat la început. Moara este un han construit lângă o
veche moară părăsită "la câteva sute de pași de râuleț", motiv literar ce simbolizează fragilitatea
vieții ce macină destine. Titlul este relevant pentru nuvelă, deoarece anticipează tema operei.
Personajul, cizmar sărac, dar nemulțumit de propria condiție, își încearcă norocul prin arendarea
hanului, dar este acaparat de patima pentru bani, idee reflectată în propriile vorbe ,,E în mine ceva
mai presus de voința mea,,.

Simetria incipit-final, un alt element de compoziție ilustrativ pentru realismul nuvelei se

realizează prin vorbele bătrânei soacre a lui Ghiță, simbolul înțelepciunii populare. Când Ghiță o
întreabă ce părere are în legătură cu arendarea hanului, ea răspunde: "Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, că dacă vine vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit". Finalul este marcat de
observația bătrânei care privește ruinele fumegânde ale hanului și atribuie sorții finalul tragic al
familiei sale: "simțeam eu că n-are să iasă bine. Așa le-a fost data". Ea crede că au lăsat ferestrele
deschide și vântul a întețit focul, provocând incendiul.

În concluzie, nuvela ilustrează caracterul moralizator al operei, personajele care au încălcat

legile moralității sunt pedepsite și un foc purificator cuprinde hanul, finalul fiind justițiar. Într-o
operă pe care Călinescu o aprecia ca fiind o ,,nuvelă solidă, cu subiect de roman”, moralistul Ioan
Slavici transmite concepții sănătoase de viață, îndemnând la cumpătare și la echilibru.

41
 Caracterizare Ghiță
INTRODUCERE
[Din eseu]
I.STATUT.
Operă. Ghiță este personajul principal, complex caracterizat, urmărit în evoluție și
tridimensional, deoarece își schimbă comportamentul în procesul dezumanizării.
Social. Există 2 ipostaze ale personajului: cea inițială de cizmar sărac, nemulțumit
de condiția să materială și socială dorindu-și să asigure un trăi mai bun familiei și să devină
patron de cizmărie cu 10 ucenici , dar și o altă ipostază, de cârciumar, hotărât să facă avere
cu orice preț.
Familial/Moral. Inițial, un soț bun pentru Ana, un tată grijuliu și un ginere
respectuos care-și consultă soacra în privința deciziilor importante, el își schimbă cu totul
atitudinea, încât ajunge să regrete că are familie, proces psihologic ce va conduce la
uciderea Anei și la dezumanizarea completă a personajului.
II. SCENE PERSONAJ
O trăsătură definitorie a personajului este dezumanizarea cauzată de patima
pentru bani.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena sosirii la han a lui
Lică Samădăul. Scena este ilustrativă pentru surprinderea primelor semne ale
transformării psihologice şi morale a protagonistului. Dialogul dintre cei doi are iniţial
aparenţa unui interogatoriu condus de Lică, aflat pe o poziţie de autoritate și surprinde
încercarea acestuia de a se impune, cerându-i lui Ghiță să-i raporteze tot ce se întâmplă la
han și tot ce aude, dar nimeni în afară de el să nu afle. Lică repetă interogația “Ai înțeles?”
și părăsește hanul fără să-i dea lui Ghiță prilej de replică, fapt ce declanșează conflictul
psihologic; Plecarea sămădăului este urmată de primul moment de nesinceritate al lui Ghiţă
faţă de familie. Frământat interior, acesta doreşte “să ascundă înaintea nevestei gândurile
rele ce-l cuprinseseră”. Apariţia lui Lică la han este decisivă pentru evoluţia lui Ghiţă.
Profitând de slăbiciunea cârciumarului pentru bani, sămădăul îl va convinge să-i devină
complice. El înțelege că nu poate rămâne la han fără voia lui Lică, știe că acesta este darnic,
dar se întreabă ce îi va cere în schimbul a ceea ce dă; se gândește la câștigul rapid și vede
parcă banii grămadă în față lui, fiind gata să-și pună capul în primejdie. Nu poate face însă
acest lucru pentru că are familie și copii, simțindu-se legat. Personajul se interiorizează,

42
devine morocănos, agresiv, își pierde lesne cumpătul și acceptă complicitatea cu Lică
liniștindu-și conștiința prin decizia de a strânge dovezi împotriva acestuia.
O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena uciderii Anei. Ghiță
pleacă la Ineu hotărât să anunțe jandarmul că-l poate prinde pe Lică la han cu banii
însemnați asupra lui. El o abandonează pe Ana în brațele sămădăului fără să-i dezvăluie
acesteia planurile sale, ceea ce o determină pe Ana să-l disprețuiască, numindu-l “muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”. Când Ghiță se întoarce, îl vede pe Lică plecând și înțelege
că a pierdut onoarea familiei și ocazia de a se răzbuna. Dialogul cu Ana ilustrează
dezumanizarea, dar și regretul că Dumnezeu nu i-a dat gândul cel bun la vremea potrivită.
O înjunghie pe Ana și este ucis de oamenii lui Lică ce dau foc hanului.
III. ELEMENTE COMPOZITIE PERSONAJ
Modalitățile de caracterizare reprezintă un element de compoziție semnificativ
pentru nuvelă, specie a genului epic în care accentul cade asupra caracterizării complexe
a personajului urmărit în evoluție și mai puțin asupra acțiunii. Caracterizarea directă se
realizează prin autocaracterizare, prin intermediul naratorului și a celorlalte
personaje. Lică intuiește patima lui Ghiță pentru bani și o speculează: "Ai fost om cinstit
și am făcut din tine om vinovat". Bătrână știe că ginerele său are o slăbiciune: "Îi râde
inima când își vede sporul". Ana îl iubește și îl respectă, dar treptat ajunge să-l
disprețuiască, numindu-l "muiere îmbrăcată în haine bărbătești". Naratorul îi realizează
un succint portret fizic ("era înalt și spătos"), dar și moral ("era harnic și sârguitor"). Prin
autocaracterizare se observă că personajul se împacă ușor cu defectele sale (“este în mine
ceva mai presus de voință mea”), aruncă vină asupra divinității (“ce să fac dacă așa m-a
lăsat Dumnezeu”), iar lui Lică îi spune: "oamenii ca mine sunt prieteni neprețuiți, dar slugi
periculoase" ilustrând un caracter puternic pentru că inițial îl înfruntă "eu nu sunt om să
mă ții de frică, ci cată să ajungi la bună înțelegere cu mine".

Un alt element de compoziție este perspectiva narativă, faptele fiind relatate de

către un narator obiectiv, la persoana a III-a, neimplicat în acțiune. Perspectiva obiectivă
contribuie la evidențierea faptelor verosimile și a autenticității, deoarece permite
naratorului să pătrundă în gândurile personajului, dezvăluind frământările sufletești ale
acestuia prin mijloacele specifice prozei psihologice: introspecția, stilul indirect, liber. El
își asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, focalizarea fiind neutră.
În concluzie, nuvela ilustrează caracterul moralizator al operei, personajele care au
încălcat legile moralității sunt pedepsite și un foc purificator cuprinde hanul, finalul fiind

43
justițiar. Într-o operă pe care Călinescu o aprecia ca fiind o ,,nuvelă solidă, cu subiect de
roman”, moralistul Ioan Slavici transmite concepții sănătoase de viață, îndemnând la
cumpătare și la echilibru.

44
 Cuprins
Testament ....................................................................................................... 2
Plumb .............................................................................................................. 4
Riga Crypto și Lapona Enigel ............................................................................ 6
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ........................................................... 9
Luceafărul ...................................................................................................... 11
Povestea lui Harap-Alb .................................................................................. 15
Caracterizare Harap-Alb ................................................................................ 17
O scrisoare pierduta ...................................................................................... 19
Caracterizare Zoe .......................................................................................... 21
Ion ................................................................................................................. 23
Caracterizare Ion ........................................................................................... 25
Enigma Otiliei ................................................................................................ 27
Caracterizare Otilia ........................................................................................ 29
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ..................................... 31
Caracterizare Ultima noapte ......................................................................... 33
Fântâna dintre plopi ...................................................................................... 35
Caracterizare Neculai Isac ............................................................................. 37
Moara cu noroc ............................................................................................. 39
Caracterizare Ghiță ........................................................................................ 42

45