TUDOR ARGHEZI – TESTAMENT – VOL.

„CUVINTE POTRIVITE” (1927)

CURENT LITERAR: MODERNISM
PERIOADA INTERBELICĂ

Modernismul este curentul literar ce reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura

secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În
ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie
a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului prin utilizarea, în
primul rând, a metaforei, inovația formală, prin renunțarea la prozodia tradițională.
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga sau Ion Barbu, aparținând perioadei
interbelice a literaturii. Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după
cum însuși afirma, „o idee să nască alte sute”. El este întemeietorul esteticii urâtului în literatura
română, după modelul lui Charles Baudelaire. Astfel, Arghezi transformă în limbaj expresiv, în imagini
artistice, zonele care inspiră repulsie, zonele respingătoare, lumea mahalalelor și a închisorii.
Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite”, căruia îi urmează o bogată
activitate literară în care sunt tratate teme diverse: arta poetică, poezia cu deschidere filosofică, poezia
erotică, poezia social, poezia ludică. Poezia „Testament” deschide volumul de debut arghezian,
exprimând concepția despre lume, viața și misiunea artistică a poetului. Ea este, prin urmare, o artă
poetică.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea relației dintre creator
și univers, ambiguitatea limbajului, lirismul subiectiv, exploatarea esteticii moderne a urâtului, limbajul
inedit obținut prin exploatarea cuvintelor provenite din registre stilistice diferite.
Titlul poeziei este o metaforă, testamentul arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, a
creației, generațiilor viitoare. Așezarea poeziei cu un astfel de titlu în deschiderea primului său volum
pare paradoxală, întrucât cuvântul este mai degrabă o sugestie a sfârșitului; alegerea argheziană
plasează creația ca început și sfârșit al existenței, accentuându-i valoarea spirituală.
Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecție prin formula monologului adresat, evidențiindu-se
mai multe ipostaze ale eului liric: „eu”, „noi”, „fiule”, „străbuni”.
Textul poetic este structurat în cinci unități strofice, cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui
monolog adresat, dialog imaginar între tată și fiu, între străbuni și urmași, între rob și Domn, tot atâtea
ipostaze ale eului liric.
Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul liric orientând adresarea directă
către un fiu imaginar, cititorul, căruia îi lasă drept moștenire averea sa spirituală. Incipitul exclude orice
altă moștenire în afară de „carte”, metafora-simbol, ce reprezintă bunul cel mai de preț, creația: „Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.”
Aceasta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu un destin zbuciumat,
izvorât metaforic din „seara răzvrătită” și susținut artistic de enumerația „prin râpi și gropi adânci”.
Creația, parte integrantă a vieții, este rodul imaginației unui deschizător de drumuri, care se dorește a fi
un mentor pentru urmași. Ea reprezintă o „treaptă” indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii.
Cea de-a doua strofă a secvenței se axează pe metafora „hrisov”, conotativ, termenul trimițând
la „creație” care se constituie ca o carte sfântă, „de căpătâi”, ca și Biblia, înglobând suferința de veacuri a
înaintașilor.

1
 A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța muncii sale. Ipostaza
sa lirică elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor și truda intelectuală: „sapa” devine
„condei”, iar „brazda”, „călimară”. La fel cum înaintașii se apleacă asupra gliei, artistul trudește pentru a
supune forța cuvântului, iar capodopera sa se naște din prelucrarea unui limbaj rudimentar, de o
uimitoare sinceritate: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.”
Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează ceea ce este urât din realitate, transformă
„zdrențele”, obiecte nefolositoare, în „muguri” și „coroane”, metafore-simbol pentru nucleul vieții,
pentru perfecțiune. Pe lângă rolul său estetic, opera literară are și un rol social, de factură tradiționalistă,
anume acela de a stigmatiza ceea ce este rău, prin metaforele „veninul” și „ocara”, manifestări capabile
să unească oximoronic contrariile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreaga dulce lui
putere/ Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului său, cu
care eul liric se identifică. Acesta se declară părtaș la suferința trecutului, dându-i glas prin intermediul
artei, sugerată metaforic prin cuvântul „vioară”: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o
singură vioară”. Creatorul, cu iscusință, preschimbă formele de manifestare a urâtului, „bube, mucegaiuri
și noroi”, roade monstruoase, în valori estetice perene, în „frumuseți și prețuri noi”.
Ultima secvență lirică evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domnița”, pierde în
favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea,/ Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este
atât rezultatul inspirației, al harului divin, „slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice,
„slova făurită”: „Slova de foc și slova făurită/ Împerechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în
clește”. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește”, artistul este un rob,
un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, „Domnul”.
La nivelul limbajului, poezia își evidențiază caracterul modernist, în special prin utilizarea
cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „negi”, cu valoare estetică,
inaugurând, în literatura română, estica urâtului: „Am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte
cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte
metal.” Se remarcă, de asemenea, îmbinarea dintre arhaisme și neologisme: „hrisov”, „saricile”,
„odrasla”, „obscură”; utilizarea cuvintelor de factură populară: „brânci”, „râpi”, „plăvani”;
expresivitatea, obținută prin recurența metaforei, adusă frecvent la rang de simbol, îmbinată cu epitete,
comparații și structuri oximoronice.
Prozodia poate fi plasată între tradiție și modernitate: poezia este alcătuită din strofe inegale,
care se remarcă printr-o tonalitate inedită, conferită de variațiile ritmului, versurile sunt lungi, de 9-11
silabe, iar rima este împerecheată.
Poetul se află, aici, în ipostaza truditorului cuvintelor, cel ce elaborează o sinteză etică și estetică
a spiritualității poporului român, într-o manieră originală.