Testament - de Tudor Arghezi

Poezia “Testament” întregește o serie celebră a artelor poetice moderne din literatura română interbelică,
alături de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga si “Joc secund” de Ion Barbu.

Poezia, așezată în fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927, este cea mai
cunoscută dintre artele poetice argheziene, ce dezvăluie cititorului întreaga concepție despre poezie a autorului. Este
considerată o artă poetică modernă, prin următoarele particularități: estetica urâtului, limbajul șocant, cu
neașteptate asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși, arhaisme, neologisme, expresii populare),
fantezia metaforică, înnoirile prozodice.

Tema poeziei o reprezintă creația literară lăsată drept moștenire, textul poetic fiind conceput ca un monolog
adresat de tată ”fiului”, simbol al urmașilor care vor moșteni ”cartea”, bunul cel mai de preț.

Lirismul este de tip subiectiv, dovadă fiind numeroasele mărci lexico-gramaticale prin care este trădată
prezența eului liric, forme verbale și pronominale de persoana I (“am ivit, “am preschimbat”, “facui”; ”eu”, ”mei”,
”mea”) sau de persoana a II-a, prin care se realizează adresarea directă (”să urci”, ”așaz-o”, ”ți”, ”te”, ”la tine”).

Titlul poeziei, în sens denotativ, desemnează un act juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta își
exprimă dorintele ce urmează a-i fi indeplinite dupa moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sens conotativ,
termenul ”testament” face trimitere la o moștenire spirituală, deoarece artistul prelucrează la un nivel superior
patrimonial cultural al străbunilor, pe care îl transmite generațiilor viitoare.

Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri (particularitate a modernismului).
Ideile poetice se organizează în jurul metaforei centrale “carte”, element de recurență cu o bogată serie sinonimică în
text - “hrisovul cel dintâi”, “cuvinte potrivite”, “slova de foc și slava făurită”. De asemenea, poezia se organizează și
pe câteva relații de opoziție: instrumentele muncii țărănești (sapa, brazda) / instrumentele muncii intelectuale (condei,
călimară); izvoarele creației poetice / poezia (”Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte
potrivite”); poezia ca har (”slova de foc”) / poezia ca meșteșug (”slova făurită”); relația autor-cititor (”Robul a scris-
o, Domnul o citește”).

Poezia se deschide cu formula specific testamentară: “Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un
nume adunat pe-o carte”, completată ulterior de vocativul ”fiule”, care numește, în sens generic, pe toți cititorii săi
ulteriori. ”Cartea”, metafora centrală a poeziei, este ”o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii., fiind produsul experienței
acumulate de străbuni, în permanenta luptă cu vicisitudinile istoriei. Metafora ”seara răzvrătită” și secvența “râpi si
gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci” - din prima strofă - sugerează trecutul zbuciumat, dificilul drum al
cunoașterii parcurs de străbuni, care se leagă de generațiile viitoare prin carte.

In strofa a doua, “cartea” devine “hrisovul cel dintâi” ce trebuie așezat ”cu credință căpătâi”, fiind o scriere
sfântă, ca Biblia. Arhaismul ”hrisov” face referire la un act domnesc din trecut (Evul Mediu) care atestă celor ce îl
posedă anumite drepturi de proprietate sau titluri nobiliare. Astfel, ”cartea” capătă valoare de document pentru
generațiile viitoare, un document al existenței și suferinței strămoșilor: “Al robilor cu saricile pline / De osemnitele
varsate-n mine”.

In cea de-a treia strofa este explicitată ”răzvrătirea” (”seara răzvrătită”) din primele versuri ale poemului ca
schimbare a condiției umane obișnuite într-o condiție superioară – aceea a creatorului. Ideea centrală a acestei strofe
este că poezia izvorăște din preschimbarea instrumentelor și a obiectelor muncii fizice în cele ale muncii intelectuale.
Astfel, “sapa”, unealta folosită pentru a lucra pământul, devine “condei”, unealtă de scris, iar “brazda” devine
“calimara”, munca poetului fiind diferită doar ca material, el aplicând asupra cuvintelor aceeași muncă transformatoare
cu care țăranii lucrau pământul.

Creația lirică se naște tocmai din limbajul rudimentar al țăranului român (”Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”), poetul fiind un meșteșugar de cuvinte, care transformă “graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite” în “cuvinte potrivite”, printr-un efort poetic ce presupune un timp îndelungat . Cu truda a ”mii de
săptămâni”, el transformă ”zdrențele”, lucruri aparent nefolositoare, forme de manifestare a urâtului, în ”muguri” –
nucleul vieții – și ”coroane” – simbol al perfecțiunii (”Făcui din zdrențe muguri și coroane”), menirea sa fiind de a
transfigura urâtul, banalul, în manifestări artistice ale frumosului.
 Oximoronul ”Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întregă dulcea lui putere” exprimă ideea că,
prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă. ”Cuvintele potrivite” argheziene au
capacitatea de a mângâia, de a alina, dar și de a pedepsi, ”ocara” devenind sursă poetică: ”Am luat ocara, și torcând
ușure / Am pus-o când să îmbie, când să-njure”.

În strofa a patra, simțindu-se părtaș la durerea neamului său, creatorul îi dă glas prin ”vioara” sa, instrument
care exprimă frumosul: “Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singura vioara”. Poezia este văzută ca o
modalitate de sancționare a celor vinovați, poetul filtrând prin sufletul său suferințele poporului, pe care le transpune
artistic în poezia de protest social, ce va răzbuna suferința celorlalți:”Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Și izbăvește-
ncet pedepsitor”.

. Considerând că orice aspect al realității – indiferent că este frumos sau urât - poate constitui material poetic,
Arghezi introduce in literatura romana estetica urâtului, concept preluat de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
Astfel, în viziunea acestuia, rolul creatorului este de a transforma urâtul (”Din bube, mucegaiuri și noroi”) în frumos
(”Iscat-am frumuseți ți prețuri noi”)

Strofa finală conține de fapt o definiție concentrată a poeziei. Aceasta este atât inspirație, talent (”slova de
foc”), cât și meșteșug, efort, migală („slova făurită”), îngemănate într-o unitate desăvârșită : “Slova de foc și slova
făurită / Împărechiate-n carte se mărită”. Antiteza din final, ”robul”-”Domnul”, evidențiază relația dintre poet și
cititor. Potrivit concepției sale, poetul este un ”rob”, un truditor al condeiului pus în slujba cititorului (“Domnul”),
neputându-se sustrage acestui destin: ”Robul a scris-o, Domnul o citește”.

Pentru Tudor Arghezi, poezia este rodul unui efort continuu, al metamorfozelor urâtului în frumos, al materiei
în spirit, al graiului vorbit în limbaj poetic.

Modernitatea textului este evidentă prin: tema abordată – preocuparea pentru procesul de creație, pentru
menirea poeziei și a poetului, teoria baudelairiană a esteticii urâtului și limbajul pronunțat modern, cu ajutorul
căruia Arghezi asociază arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte populare (pe brânci, râpi, plăvani),
termeni religioși (icoane, Dumnezeu) și neologisme (obscur). Concepția modernă privind poezia, resursele ei și
misiunea poetului este formulată prin metafora neobișnuită (”cuvinte potrivite”, ”Dumnezeu de piatră”, ”slova de
foc” , ”slova făurită”), epitetul rar care alătură cuvinte surprinzătoare– ”dulcea...putere”, ”durerea...surdă și amară”,
comparația – ”Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”, oximoronul (”Veninul strâns l-am
preschimbat în miere”).

Versificația se află între tradiție și modernitate. Tradițională este rima împerecheată, care se conservă pe
parcursul poeziei, iar moderniste sunt strofele inegale, cu metrica și ritmul variabile, redând intensitatea sentimentelor
exprimate.

In concluzie, poezia”Testament”, care prezintă caracteristicile modernismului literar, este un model pentru
orientările poetice interbelice, în cadrul căruia Arghezi propune o poezie realistă, prin cultivarea esteticii urâtului, spre
deosebire de o altă perspectivă lirică interbelică, cea a lui Barbu, care optează pentru redarea, în poezie, a unei singure
realități, cea interioară.