Particularitățile modernismului poetic evidențiate în

poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi

Opera ,,Testament” regăsită în debutul volumului ,,Cuvinte potrivite” din anul 1927
constituie o artă poetică care deschide universul ficțional arghezian, scoțând în evidență
principalele coordonate artistice, cum ar fi preferința pentru estetica urâtului sau rolul social al
produsului artistic. Caracterul modernist al acesteia se distinge printr-o serie de caracteristici
tipice curentului, cum ar fi ambiguitatea limbajului, rezultat al metaforelor numeroase,
exprimarea relației dintre creator și Univers, adâncirea lirismului în subiectivitate,
sincronizarea cu anumite modele din literatura universală sau limbajul inedit obținut prin
amestecul elementelor aparținând unor registre lexicale diferite.

Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv nearticulat utilizat ca metaforă a

creatorului aflat în raport cu posteritatea. Dacă în sens denotativ, cuvântul se referă la un act
juridic unilateral, prin care o persoană își exprimă dorințele care urmează a-i fi împlinite după
moarte, mai cu seamă în legătură cu încredințarea bunurilor materiale, în sens conotativ
testamentul arghezian consemnează lăsarea posesiunii spirituale, a creației, generațiilor
viitoare.

Textul este dispus pe cinci strofe inegale care se conturează în jurul metaforei
simbol ,,carte” care reprezintă creația artistică, posesiunea spirituală pe care creatorul o oferă
posterității. Pe parcursul poeziei cartea apare sub diverse variante echivalente din punctul de
vedere al sensului (,,hrisovul vostru cel dintâi”, ,,o singură vioară, versuri și icoane”, ,,slovă
de foc” și ,,slovă aurită”), întrucât acest simbol reprezintă motivul central al operei. Totodată,
lirismul subiectiv se manifestă prin formulele specifice monologului liric adresat, evidențiate
de ipostazele eului liric: ,,eu” , ,,fiule” , ,,noi” , ,,străbunii”, toate sugerând ideea de sacralitate
a actului de creație. Structural, se pot delimita patru secvențe lirice.

Prima secvență poetică oferă o definiție a poeziei, eul orientând adresarea directă către
un fiu imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi lasă drept moștenire averea sa
spirituală. Incipitul enunță o formulă specific testamentară, prin care însă se exclude orice altă
moștenire în afară de „carte”, metafora-simbol, reprezentând bunul cel mai de preț, anume
creația: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”.
Această moștenire spirituală este singura capabilă de a transcende timpul, evocând un transfer
realizat din vremuri străvechi până la capătul timpului: ,,În seara răzvrătită care vine/ De la
străbunii mei până la tine,/.../ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Prin epitetul metaforic ,,seara
răzvrătită” se realizează un ecou social, sugerându-se ideea că orice operă artistică poartă o
revoltă mută a celor incapabili să-și exprime singuri dorința de dreptate socială (,,Prin râpi și
gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci”), cartea fiind în același timp o treaptă
indispensabilă pentru evoluția spirituală. Recurent, este evocat sensul social al creației care
închide strigătul de revoltă al mulțimii anonime de ,,robi cu saricile pline/ De oseminte...”.

A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța muncii sale.
Pentru Arghezi, procesul de creație este greu și îndelungat, presupunând selecție, asociere,
armonizare, resemantizare a limbajului poetic. Creatorul este primul din neamul său care
cunoaște binecuvântarea slovei și care este capabil să substitue truda fizică cu efortul
intelectual: ,,Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Artistul
preschimbă limba comună, neșlefuită, aspră, în frumusețe poetică: ,,Bătrânii au adunat, printre
plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani/ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit
cuvinte potrivite”. Convertind elementele dezagreabile ale naturii (,,zdrențe”, ,,venin”,
,,ocară”, ,,cenușă”) în versuri, icoane, muguri și coroane, miere și Dumnezeu de piatră, poetul
își exprimă preferința pentru estetica urâtului.

Cea de-a treia secvență lirică se constituie în jurul revoltei, revoltă împotriva
nedreptății de orice fel și împotriva atitudinii opresive a societății, împotriva individului părtaș
la suferința neamului său căreia îi dă glas prin intermediul artei sugerate metaforic prin vioară.
Eul liric se adresează de asemenea stăpânului care, ironic, sedus de magia obiectului artistic,
nu conștientizează că arta este îndreptată împotriva sa: ,,Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, un țap înjunghiat”. Din
nou, convertind ,, bubele, mucegaiurile și noroiul” în ,,frumuseți și prețuri noi”, artistul face
trimitere la estetica urâtului.

Ultima secvență lirică alătură prezența stăpânului alte două ipostaze ale asupririi,
,,domnița și domnul”, care trăiesc în abundență și sunt incapabili să perceapă suferința robilor,
reprezentanți ai claselor sociale dezavantajate. Astfel, creatorul își arată menirea de a lumina
spiritele printr-o carte a revoltei. Ultima strofă are rolul de a accentua concepte și sensuri
precizate încă de la începutul artei poetice, Arghezi insistând asupra ideii de meșteșug de efort
creator, dublate de binecuvântarea rară a inspirației, sugestii realizate prin metaforele ,,slova
de foc” și ,,slova făurită”. Arghezi realizează mutații semnificative la nivelul limbajului
poetic, astfel realizându-se un amestec al registrelor lingvistice, caracteristic modernismului.
Astfel, poetul arată o preferință pentru cuvinte arhaice, regionale: ,,răzvrătită”, ,,râpi”,
,,gropi”, ,,brânci”, ,,căpătâi”, ,,hrisov”, ,,oseminte”, ,,grai”, ,,zdrențe”, ,,ocară”, ,,a toarce”, ,,a
izbăvi”, ,,odraslă”. Mărturisirea lui Arghezi (,,am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase
cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi,
cuvinte cer” arată înclinația pentru estetica urâtului și pentru lexicul nepoetic.

Acestea fiind spuse, poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi, apărută în debutul

volumului de poezii ,,Cuvinte potrivite” din 1927 reprezintă o artă poetică care fixează
principalele coordonate ale universului ficțional arghezian și ilustrează trăsăturile definitorii
ale liricii moderniste.