TESTAMENT

Modernismul reprezintă un curent (o tendință) în arta și literatura secolului al XX-lea,

caracterizată prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creație. În literatura română,
E.Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar și ca manifestare.
Prin intermediul revistei și al cenaclului Sburătorul, E.Lovinescu pune bazele modernismului.
Alături de Lucian Blaga și Ion Barbu, Tudor Arghezi este unul dintre marii poeți
moderniști din perioada interbelică. Arghezi aduce cu sine elemente inovatoare pentru întreaga
literatură română.
Dimensiunea fundamentală a creației argheziene o reprezintă „estetica urâtului”, credință
potrivit căreia și din urât se poate plăsmui frumosul, preluată de la poetul francez Charles
Baudelaire care, prin unicul său volum de poezii „Florile răului” (1857) lărgește sfera de
inspirație poetică din care fac parte urâtul și grotescul, exprimate în manieră artistică.
De asemenea, Arghezi se dovedește a fi un adevărat creator de limbaj poetic: poetul ia
cuvântul, îl sfarmă, îl recompune, îl șlefuiește până când acesta devine capabil de a-i exprima
adevăratele trăiri („Surprinderea suavității sub expresia de mahala”, după cum afirma
G.Călinescu).
Unul dintre elementele inovatoare îl constituie și felul în care poetul percepe raportul
dintre om și divinitate, drept urmare, acesta fiind numit „poetul care oscilează între credință și
tăgadă”.
Poezia „Testament” este așezată în fruntea volumului de debut arghezian „Cuvinte
potrivite” (1927), exprimând concepția despre poezie și despre menirea artistului/creatorului în
univers. Ea este, prin urmare, o artă poetică.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: intelectualizarea emoției,
dispariția rigorilor prozodice, exprimarea relației dintre creator și univers, ambiguitatea
limbajului realizată prin frecvența metaforei, exploatarea esteticii moderne a urâtului, limbajul
inedit obținut prin alăturări șocante, insolite de cuvinte.
În „Testament”, poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând
truda creatorului, dovadă fiind verbele: „am adunat”, „am ivit”, „am prefăcut”.
Creația artistică este atât produsul harului divin, sugerat de metafora „slovă de foc”, cât și
al muncii, al trudei potrivitorului de cuvinte, redate de metafora „slova făurită”.
O altă caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației
lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este
deschis de o artă poetică. Așezarea poeziei cu un astfel de titlu în deschiderea primului său volum
pare paradoxală, întrucât cuvântul „testament” este mai degrabă o sugestie a sfârșitului; alegerea
argheziană plasează creația ca început și sfârșit al existenței, accentuându-i inestimabila valoare
spirituală.
 Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual- posterității.
Teme importante abordate de Arghezi în această poezie sunt și relația dintre autor și opera
creată de el, relația scriitor-cititor, precum și raportul dintre generații.
Ideea centrală este redefinirea și reconstruirea identității creatoare. Poezia surprinde rolul
poetului și al poeziei în societate, în viziunea argheziană poezia devenind „vioara” capabilă să
exprime suferința „celor mulți”, a generațiilor trecute, iar poetul- o punte de legătură între
generații.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este
lăsată drept unică moștenire cartea, metonimie care sugerează întreaga operă literară. Cele două
ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (tatăl spiritual, poetul) și „tu” (fiul, cititorul),
iar în finalul poeziei de metonimiile „robul-Domnul”.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: pronume și
verbe de persoana I singular („eu am ivit”, „am preschimbat”), adjective posesive („cartea mea”),
care se referă la eul liric, dar și pronume și verbe de persoana a II-a singular („tu”, „tine”, „urci”)
sau substantive în vocativ („fiule”), care desemnează interlocutorul imaginar.
Arghezi este un poet angajat social, care transfigurează în artă suferințele propriului
neam, prin recurs la estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”.
Titlul poeziei este surprins, în sens denotativ, ca fiind un act prin care cineva lasă o
moștenire de ordin material urmașilor. Dar adevărata semnificație a titlului o constituie sensul
conotativ al cuvântului „testament” care, fie trimite la Vechiul și Noul Testament, fie sugerează o
moștenire de ordin spiritual lăsată urmașilor, și anume cartea.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „cartea” care
semnifică, pe rând, în succesiunea secvențelor poetice: „o treaptă” indispensabilă pe drumul
anevoios al cunoașterii, dovadă a istoriei poporului („Prin râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii
mei pe brânci”) și „hrisovul vostru cel dintâi”, poetul atribuind operei o însușire a sacralității.
Discursul poetic este organizat în cinci strofe inegale, respectiv un catren, două octave și
două polimorfe. Măsura este în primele două versuri de 11 silabe, predominând rima
împerecheată și ritmul iambic.
Prima secvență (strofele I,II) sugerează raportul dintre generații, secvența a doua (strofele
III, IV) redă rolul estetic, etic și social al poeziei, a treia secvență poetică (ultima strofă)
reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie.
Forma negativă din primul vers („Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte”) și adverbul
restrictiv „decât” („decât un nume adunat pe-o carte”) așază voința poetului sub semnul
modestiei. În prima strofă, liantul dintre generații („De la străbunii mei până la tine”) devine
însuși poetul. În versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează
un potențial cititor, poetul identificându-se în mod simbolic cu un tată. Cartea este „o treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, cartea, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic „hrisovul
vostru cel dintâi”, carte de căpătâi a urmașilor. Însemnătatea cărții este subliniată în mod
deosebit, întrucât în paginile ei sunt îngropate suferințele înaintașilor.
În strofa a III-a, avem imaginea nașterii poeziei. Poetul surprinde evoluția omenirii prin
trecerea de la munca fizică- la munca intelectuală: „Ca să schimbăm acum, întâia oară/Sapa-n
condei și brazda-n călimară”. Poezia se naște din: limbajul popular („Din graiul lor cu îndemnuri
pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”), resturi verbale („Făcui din zdrențe muguri și coroane”),
amarul, nedreptățile suferite de strămoși de-a lungul anilor („Veninul strâns l-am preschimbat în
miere/Lăsând întreagă dulcea lui putere”), ocara, „cenușa morților din vatră” pe care poetul o
face „Dumnezeu de piatră”.
Strofa a patra surprinde rolul poetului în lume, care pe „vioara sa” (în poezia sa) „cântă”
„durerea noastră surdă și amară”. Poezia are un rol justițiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”.
Ultima strofă evidențiază faptul că „domnița”, metaforă care simbolizează poezia, pierde
în favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea/Domnița suferă în cartea mea”.
Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o/Domnul o citește”; artistul este un rob, un
truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără niciun efort cititorul- „Domnul”.
Expresivitatea limbajului este dată de comparații inedite („Împărecheate-n carte se
mărită/Ca fierul cald îmbrățișat îm clește”), epitete rare („seara răzvrătită”, „Dumnezeu de
piatră”, „durerea.. surdă și amară”), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere”).
Așadar, poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Truditor al cuvintelor, Poetul,
elaborează o sinteză etică și estetică a spiritualității poporului român, într-o manieră originală.