„Plumb” de George Bacovia

- poezie simbolistă, modernă, interbelică: 1916 -

G. Bacovia (1881-1957) este primul nostru poet modern care a încercat o depoetizare a
lirismului prin reducerea procedeelor simboliste deja consacrate. Modernitatea creaţiei sale este
determinată de originalitatea conceptelor şi de viziunea despre lume, de atitudinea diferită a eului
poetic, ce dă senzația că nu-și traduce liric impresiile, ci doar se confesează cititorului.
Poezia „Plumb” face parte din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1916, titlul trimițând la
simbolul neconvenţional ales pentru a transmite starea poetică de apăsare, de cădere ireversibilă,
de sfârşit existenţial. Astfel, aderarea la estetica simbolistă se suține nu numai prin folosirea
cuvintelor cu valoare de simbol, cu o mare forță de evocare („cavou”, „plumb”, „singur”), ci și
prin corespondența ce se stabilește între datele peisajului exterior și spațiul conștiinței. Astfel,
realul rezonează în imaginar, detaliul plastic creează o atmosferă, iar realități precum plumbul,
frigul, vântul traduc, prin sugestie, un climat sufletesc, o interioritate. Tot în ceea ce privește
ideile poetice se remarcă un câmp lexical funerar, alcătuit din termeni care trimit, direct sau
indirect-contextual, la sfârșitul vieții: „funerar”, „sicrie”, „cavou”, „coroane”, „mort” În plus,
repetițiile unor cuvinte și structuriconstituie o tehnică predilect simbolistă, deoarece se insistă pe
senzații condensate în jurul unei singure stări sufletești și într-o expresie lingvistică sumară:
„Dormeau”, „Dormea”, „flori de plumb”, „Stam singur”. Prin urmare, încadrarea în curentul
simbolist se face, la nivelul conținutului, al mesajului poetic, prin stările sufletești considerate
tipice (tristețea, solitudinea, izolarea, apăsarea sufletească, plictisul existențial etc.), prin prezența
corespondenței dintre lumea reală, exterioară și cea a senzațiilor induse, a sugestiei și a
simbolului. De asemenea un argument al încadrării în simbolism, este, de data aceasta la nivel
formal, și construcția textului, în care repetiția creează senzația de monotonie.
Cu sensul său denotativ (de bază) de element chimic, substantivul „plumb” fixat și în
titlu, își actulizează sensurile figurate în text, devine simbol în măsura în care sugerează
atmosfera mohorâtă a poeziei bacoviene, unde zborul se transformă în cădere, e înălțare
amputată, florile mor pe morminte, înseşi sicriele devin de plumb. Prin greutatea sa, plumbul
poate transmite apăsarea sfâşietoare resimțită de omul problematizant, dar și de artistul sau poetul
aruncat de soartă în oraşul pustiu de provincie, ceea ce ar sprijini şi interpretarea poeziei ca artă
poetică, de altfel. Prin culoare, plumbul indică starea de plictis din mediul citadin, fals în
strălucirea sa efemeră.
Prin tema monotoniei existenţei omului modern, a cenuşiului vieţii, poezia este una dintre
cele mai cunoscute creaţii simboliste ce insistă asupra universului lipsit de orizont sau de
speranţă. Cu alte cuvinte, poetul tematizează starea de criză, de magie răsturnată, care îl poartă pe
cititor într-un peisaj lipsit de fiinţe si dominat de moarte și artificial. Alienarea (înstrăinarea)
lumii, ce se resimte la nivelul ideilor poetice, aminteşte, de fapt, de pierderea de sine a individului
constrâns să trăiască într-un univers claustral, starea de angoasă e transmisă prin intermediul
lirismului subiectiv, observat, de pildă, în folosirea verbului și a posesivului la persoana întâi:
„stam”, „meu”.
Din punct de vedere structural, opera este formată din două catrene simetrice, ilustrând
două planuri ale poeziei, exterior şi interior, delimitate de linia de pauză, dar aflate într-o strânăa
dependenţă. În poezia simbolistă, planul exterior este întotdeauna o reflectare a celui interior, în
virtutea corespondenţelor promovate de curentul simbolist în artă. Incipitul textului ne situează în
zona morţii, în timp ce finalul întăreşte ideea neputinţei, prin metafora „aripilor de plumb”, care
şi-au pierdut valenţa ascendentă. Versificaţia, prin rima îmbrăţişată şi măsura de zece silabe, dar
şi prin ritmul predominant iambic, cu sonorităţi stridente transmise de aliteraţii sau de sonoritatea
cuvântului „plumb” sprijină realizarea unei melodii interiorizate, stranii, cu valoare de incantaţie.
De fapt, toate procedeele şi mijloacele artistice tipic simboliste subliniază, prin figurile de
stil semantice sau sintactice, ideile poeziei, atmosfera sumbră, monocromă. Textul se deschide cu
o imagine în care somnul („dormeau adânc”) e un succedaneu (substitut) al morţii. Câmpul
lexical ce susține această idee este conturat prin verbe, substantive și adjective („scârţâie”,
„sicrie”, „coroane”, „cavou”, „mort”) care accentuează imaginea sfârşitului iminent al vieţii.
Vântul nu aduce aerul natural în acest cadru funebru, ci este simbolul distrugerii treptate.
Metafora aparent oximoronică „flori de plumb” aduce în atenție împietrirea, rigiditatea unei lumi
bântuite de pericolul sfârșitului. Autorul este modern şi prin şocul voluntar pe care îl produc
imaginile sale artistice, fiindcă surprind ochiul, urechea şi imaginaţia lectorului, obişnuit cu alte
procedee şi, poate, cu alte stări poetice, din lirica tradițională.
Epitetul „singur”, prezent în ambele strofe indică izolarea de lume şi de sine, recluziunea
în spații închise, minimale, de tipul cavoului – atitudine tipică poeziei moderne şi mai cu seamă
celei decadente, în care omul nu-şi poate găsi locul în universul oprimant, nu-şi află echilibrul
mental şi sufletesc pentru că nu poate depăși inerția insuportabilă a lumii.
Catrenul al doilea reia ideea somnului. Repetiţia, dar şi paralelismul sintactic dintre strofe
(„Dormeau adânc sicriele de plumb (...)// Dormea întors amorul meu (...)” creează senzaţia de
ritual, de mişcare repetitivă cu valoare sugestivă. Amorul „întors” ilustrează domnia gravitației,
presiunea telurică, întoarcerea către moarte. Erosul este învins, împietrit, nu mai constituie o cale
de salvare din mediul sufocant, nu oferă garanţia sau măcar speranţa unei eliberări. Din înălţare,
iubirea se transformă în prăbuşire, cade ca orice obiect pământesc: „şi-i atârnau aripile de
plumb”. Senzaţia de frig („şi era frig”) provine din contaminarea eului cu rigiditatea dispariției
fizice, din absenţa vieţii, din totala însingurare. Încercarea de a striga („şi-am început să-l strig”)
este motivată de o ultimă dorinţă de eliberare, nerealizată însă. Între spațiul interior, al unei dureri
agonice, al unei tristeți metafizice și decorul exterior, răvășit de frig și de vânt se stabilește o
corespondență desăvârșită.
Modurile şi mai ales timpurile verbale apar în aceeaşi tonalitate sumbră, prefigurată de
lexicul poeziei („cavou”, „coroane”). Astfel, imperfectul („dormeau”, „stam”, „scârţâiau”,
„atârnau”), cu valoarea sa durativă, prelungeşte neliniștea sufletului descompus, dă senzaţia de
continuitate a durerii. Nivelul fonetic, prin calitatea consoanelor reluate („v”, „ş”, „g”),
subliniază atmosfera dezolantă, tensiunea stării poetice: „veşmânt”, „vânt”, „scârţâiau”, „frig”.
Alături de sugestie, atât de preţuită de simbolişti, sprijinită de sensurile conotative şi de
simbolurile textului, ambiguitatea reprezintă o altă caracteristică a limbajului poetic bacovian. Ca
şi plumblul, „cavoul” este o metaforă-simbol echivocă. El poate fi casa sau oraşul în care
vieţuieşte omul modern, mediul social meschin ori propriul corp, în care sălăsluieşte un suflet
chinuit, materializat, despiritualizat. Amorul „mort” strigat în liniştea sinistră a cavoului are
plumb în aripi, este invocat zadarnic. Neputând să-şi ia zborul spre înălţimi, spiritul poetic tipic
bacovian se închide în sine însuşi ca într-un mormânt rece și tăcut, schiţând câteva gesturi
ciudate, devitalizate.
Astfel, textul bacovian se opune clar viziunii romantice, unde tristețea sau neîmplinirea era
sublimată prin retragere, evaziune în imaginar, într-un univers compensatoriu revitalizant (visul,
trecutul/istoria, insula, mitul). Scindat între zădărnicia înălțării și conștiița damnării eterne, omul
modern nu resimte decât realitatea abuzivă exterioară, nu întrezărește un orizont salvator nici în
dragoste și, paradoxal, nici în moarte, nunu poate fugi de neliniștea interioară.
Într-un alt sens decât cel social explicat anterior, textul „Plumb” ar putea fi interpretat ca o
artă poetică din alte motive, așa cum propune criticul literar Ioana Pârvulescu, deoarece poezia a
fost plasată la începutul volumului din 1916, pentru a oferi cititorilor crezul literar al poetului, o
practică frecventă de ordonare a poeziilor, gândite cu o anumită structură, spre a sugera sensul de
ansamblu al operei tipărite. Mai mult, nu poate fi deloc întâmplător că atât prima poezie, cât și
volumul în sine se numesc „Plumb”. Dar, mai presus de toate, se poate invoca sensul versului
„Dormea întors amorul meu de plumb”, ce trimite, argumentează autoarea, la ideea unei arte
poetice bacoviene. Așa cum, pregătită pentru tipărire (prin procedeul vechi, de la momentul
apariției, care folosea acest material), litera confecționată din plumb e întoarsă, e așezată în
oglindă, poemul întreg e întors (ca și cum ar fi scris pe o ștampilă), literele din manuscris se
transformă în casete -„sicrie de plumb”. Un amor (creația, poezia) turnat în plumb e „mort”, fixat,
doarme în paginile volumului publicat, nu se mai poate schimba. Iubirea (opera) are acum aripi
apăsătoare („Şi-i atârnau aripile de plumb”), pentru că literele ei sunt grele şi cenuşii. Odată
pregătită pentru tipar, cu literele manuscrise preschimbate în casete de plumb, poezia e asemenea
sicriului, căci viaţa, substanţa ei vie sunt încremenite pentru totdeauna, într-o ediție defintivă.
Pentru autor, „plumb” e perfect sinonim cu Poezia. Creația lirică modernă este încremenire în
plumb, e somnul de moarte adus de tipărire, încremenire în litere, pe hârtia tipografică, iar
cititorul, prin recitire și înțelegere o poate reînvia ca printr-o minune. În absența lectorului, textul
liric rămâne un „amor întors”, un cavou lipsit de viață.
Viziunea apăsat tragică este declanșată de obsesia decorului funerar care devine cutie de
rezonanță pentru confesiunea singurătății din cele opt versuri. Frazele dezarticulate, separate prin
puncte de suspensie ar putea sugera destrămarea unei conștiințe, a unei coerențe interne a omului
ce nu se mai regăsește pe sine, în ciuda efortului, abia schițat, utopic, de revenire: „Și-am început
să-l strig”. Punctul de referință obsedant semnificativ pentru acest tip de viziune sumbră este
plumbul, reluat de șase ori în operă, valorile cu care el apare sunt multiple și nu se exclud
reciproc, de laitmotiv și metaforă-simbol din care iradiază și la care conduc toate ideile poetice
ale textului reprezentativ pentru simbolismul românesc.
Aşa cum afirmă criticul Nicolae Manolescu, G. Bacovia descrie cu mijloace lirice un
infern sufletesc, un univers condamnat la pasivitate.

Reluarea unor clarificări pentru opinia relativ recentă, invocată anterior ca susținând
calitatea de „artă poetică” a operei, dar într-un sens complet diferit (rezumatul articolelor
aparținând prof. univ. Ioana Pârvulescu):
Anul 1916 înregistrează debutul editorialistic a trei autori români: G. Bacovia, George
Topîrceanu și Vasile Voiculescu. În luna ianurie a acestui an, când încă războiul nu luase sfârșit,
sprijinit de Alexandru Macedonski și de Ion Pillat, care îi selectează și ordonează creațiile,
debutează G. Bacovia, cu un volum intitulat straniu pentru acele vremuri: „Plumb”. Dacă Nicolae
Manolescu interpretează poezia „Plumb” (ce deschide volumul) ca metaforă a monotoniei
existenței, Ioana Pârvulescu oferă, în articolul „Ce înseamnă «plumb»?”, publicat în două
numere succesive ale revistei „România literară” (nr.3-4/2009), o altă cheie de lectură a textului
bacovian, plecând de la versul „Dormea întors amorul meu de plumb” și corelându-l cu alte
versuri ale autorului.
Astfel, „Plumb” reprezintă o artă poetică deoarece a fost plasat la începutul volumului,
pentru a oferi cititorilor crezul literar al poetului, o practică frecventă de ordonare a poeziilor, mai
cu seamă în volumele de debut, gândite cu o anumită structură, spre a sugera sensul de ansamblu
al operei tipărite. La fel au procedat și L. Blaga, și T. Arghezi, și Ion Barbu. Mai mult, nu poate fi
deloc întâmplător că atât prima poezie, cât și volumul în sine se numesc „Plumb”. Dar, mai
presus de toate, spune Ioana Pârvulescu, însuși sensul versului „Dormea întors amorul meu de
plumb” trimite la ideea unei arte poetice bacoviene. Așa cum, pregătită pentru tipărire, litera
confecționată din plumb e întoarsă, e așezată în oglindă, poemul întreg e întors (ca și cum ar fi
scris pe o ștampilă), iar „florile de plumb” devin astfel o fotografie a literelor - „sicrie de plumb”.
În cavoul impus în lirica universală de Charles Baudelaire, G. Bacovia şi-a pus propriile sicrie de
plumb, literele. Un amor turnat în plumb e mort, fixat, nu se mai poate schimba. Iubirea are aripi
apăsătoare („Şi-i atârnau aripile de plumb”), pentru că literele expresiei lui sunt grele şi cenuşii.
Odată pregătită pentru tipar, cu literele manuscrise preschimbate în casete de plumb, poezia e
asemenea sicriului, căci viaţa, substanţa ei vie sunt încremenite pentru totdeauna, au părăsit
manuscrisul. Sunt invocate, în plus, textele „Plumb de iarnă” (unde se pomenește somnul cărții
tipărite: „Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine) și „Plumb de toamnă”, care trebuie deci
considerate sinonime cu poezia, sunt pasteluri, elegii de iarnă și de toamnă.
Pentru G. Bacovia „plumb” este perfect echivalent cu „poezia” publicată în varianta
definitivă. Creația lirică modernă este încremenire în plumb, e somnul de moarte adus de tipărire,
încremenire în litere, pe hârtia tipografică, iar cititorul, prin recitire și înțelegere, o poate reînvia
ca printr-o minune. În absența lectorului, textul liric rămâne un „amor întors”, un cavou lipsit de
viață, în care se aliniază literele/sicriele de plumb ale tipăriturii.