SISTEME BIOLOGICE

Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii.

Aceasta a fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor
organismelor vii cunoscute.

Membrana
Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care înconjoară
celula, separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară
(permeabilitate selectivă) și menține potențialul electric al celulei. Aceasta controleaza trecerea
ionilor, a apei si a moleculelor mici printr-un sistem de canale si de „proteine purtatoare” care
transporta moleculele dintr-o parte in alta a peretelui in vederea echilibrarii presiunii
intracelulare. In ceea ce priveste moleculele mari, peretele membranei se deformeaza creand
vezicule care pot fie sa expulzeze deseurile si produsele celulare (exocitoza), fie sa captureze
particulele (endocitoza) sau chiar alte celule (fagocitoza).
Membrana celulară (plasmalema) este formată dintr-un bistrat de fosfolipide în care sunt
dispersate molecule proteice. Aceste molecule se pot mişca liber în bistratul lipidic. Cele două
componente majore ale membranei plasmatice, proteinele şi fosfolipidele sunt cele care permit
sau nu ca o substanţă să intre sau să iasă din celulă. Astfel, substanţele liposolubile vor trece
direct prin bistratul lipidic, în timp ce substanţele hidrosolubile vor traversa membrana prin
intermediul proteinelor membranare.

Functia de transport a membrane celulare

⚫ Permeabilitatea membranelor fără proteine este selectivă:
⚫ Impermeabile pentru ioni (H+ , Na+ , HCO3 - ), molecule încărcate polar (aminoacizi, acizi
nucleici)
⚫ Permeabilitate foarte scăzută pentru molecule mari, neîncărcate polar (glucoza, sucroza)
⚫ Permeabilitate scăzută pentru molecule mici (apa, uree, glicerol)
⚫ Permeabilitate mare pentru molecule hidrofobe (O2 , CO2 , N2 , Benzen)
Transport activ
Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentrație sau a
gradientului electrochimic- adică a sensului spontan de difuzie– din regiunea unde concentrația
atomilor sau a moleculelor este mai mică în regiunea unde concentrația lor este mai mare. Acest
transport solicită consum de energie și este realizat de proteine-transportatoare speciale.
Moleculele de dimensiuni mari (proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu pot trece direct prin
plasmalemă, transportul lor realizându-se pe calea endocitozei. Endocitoza particulelor solide
este numita fagocitoză, iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea particulelor solide este o
fagocitoză negativă, iar a lichidelor – pinocitoză negativă. Acest procedeu este numit exocitoză.

Transport pasiv
Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentrație – din regiunea unde concentrația
atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde concentrația lor este mai mică. Acest
transport nu necesită consum de energie și are loc pe calea difuziunii simple sau a difuziunii
facilitate. Difuziunea simplă se realizează prin porii formați de molecule proteice sau cu
participarea componentelor lipidice ale membranei. Difuziunea facilitată este asigurată de
proteinele-transportatoare din membrană, care se leagă selectiv cu anumiți ioni sau molecule,
transportându-le prin membrană. Difuziunea apei se numește osmoză. În cazul în care
concentrația soluției din afara celulei este mai mica decât în celulă, apa părăsește celula. În acest
caz, volumul vacuolelor, parțial al citoplasmei, se micșorează și citoplasma parietală se
îndepartează de membrană. Acest fenomen este numit plasmoliză. Dacă celula plasmolizată este
pusă în apă, aceasta va pătrunde în celulă, restabilind volumul ei inițial. Fenomenul este numit
deplasmoliză.

Membrana plasmatică asigură schimbul transmembranar de molecule hidrofile, împiedică

ieșirea componentelor citoplasmatice în spațiul extracelular, intervine în procese complexe de
semnalizare celulară.

Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează organitele în loc;

are rol în timpul endocitozei, absorbția de materiale externe, de către o celulă, și citochineză,
separarea celulelor imature după diviziunea celulară; și mută părți din celulă în procesele de
creștere și de mobilitate.

Reticulul endoplasmic (RE) este o retea de membrane in care circula nutrientii, este de

asemenea locul sintezei lipidelor, proteinelor si eliminarii toxinelor. 

Reticulul endoplasmic rugos (RER) isi datoreaza numele prezentei ribozomilor pe suprafata
externa. Este regiunea în care apar toate procesele legate de sinteza și modificarea proteinelor.
Proteinele de export, de la nivelul ribozomilor sunt transportate si stocate in cisternele RE unde
sunt glicozilate, fosforilate, apoi sunt transportate in aparatul Golgi.
Reticulul endoplasmic neted (REN) isi datoreaza numele lipsei ribozomilor de pe suprafata
externa. Este format mai ales din tubuli. Functiile REN sunt diferite in functie de tipul celular:
sinteza de steroizi in glandele suprarenale si gonade, distrugerea materialelor toxice din ficat,
reglarea concentratiei intracelulare de Ca2+ in muschi. REN este locul sintezei lipidelor, are rol și
în metabolismul glicogenului. 

Ribozomii sunt responsabili de transmiterea ARN-ului organitelor. Ei sintetizeaza proteinele

codate de catre ARN copiind ADN-ul din nucleu. Sinteza proteinelor are loc prin procesele
de transcriere și traducere.  Ribozomii ajută la traducerea ARNm prin legarea de moleculă și
legarea aminoacizilor împreună pentru a produce un lanț polipeptidic. Atasati de membrana
externa a anvelopei nucleare, de reticulul endoplasmic rugos.

Aparatul Golgi este un ansamblu de cisterne aplatizate, suprapuse, localizat de obicei in

apropierea nucleului. Rolul sau este de a prelua produsii de sinteza din RER, produsi care vor fi
supusi unor procese de maturare (secventiere, glicozilare) si excretie extracelulara prin
exocitoza. Funcția principală a aparatului Golgi este procesarea și împachetarea
macromoleculelor precum proteinele și lipidele care sunt sintetizate de celulă. Este deosebit de
important în procesarea proteinelor pentru secreție. 

Mitocondriile sunt „centralele energetice” ale celulei. Ele convertesc energia stocata in

macromoleculele bogate in energie (lipide si glucide) in ATP folosit pentru toate activitatile
celulei. Prezinta o membrana externa si o membrana interna. Conțin enzime oxido-reducătoare
necesare respirației.

Lizozomii sunt corpusculi sferici care contin enzime hidrolitice, capabile practic sa digere orice
tip de macromolecula din celula. Rolul lor este de a digera bacteriile periculoase si corpurile
straine, particulele fagocitate si organitele imbatranite. Lizozomi primari – in apropierea
complexului Golgi, se formeaza prin inmugurire, fiind considerate vezicule de transport pentru
enzime Lizozomi secundari – participa la segregarea si digestia unei parti din citoplasma, si
digestia intracelulara. Enzime: lipaza, fosfataza, nucleaze, proteaze

Peroxizomii Organite delimitate de membrane cu rol in oxidarea acizilor grasi, sinteza

colesterolului. Se formeaza peroxid de hydrogen.

Centrozomul este situat in apropierea nucleului si se manifesta in timpul diviziunii celulare.

Nucleul este cel mai important organit din celula, deoarece contine materialul genetic organizat
sub forma de cromozomi. Nucleul este delimitat de o membrana (anvelopa) nucleara prevazuta
cu pori si contine nucleoplasma cu 1-2 nucleoli. Informatia genetica continuta in nucleu sub
forma de cromatina este formata din ADN si proteine numite histone. Cand celula se pregateste
sa se divida, cromatina se condenseaza si formeaza cromozomii. (sinteza si procesarea ARN-
ului, Transportul ADN și ARN polimerazelor, histonelor, proteinelor reglatoare, ribozomale din
citoplasmă în nucleoplasmă

Anvelopa nucleara este perforata, prezentand pori nuclear, cu rol in reglarea schimbului de
molecule intre nucleul celular si citoplasma, permitand numai anumitor molecule sa treaca si
stopand trecerea altora.

Cromatina este formată din mai multe macromolecule prezente în celulă, anume ADN, proteine
și ARN. În timpul diviziunii celulare, cromatina se colorează mult mai intens și este mai evidentă
deoarece se condensează formând cromozomii. Cromatina are o mare afinitate pentru coloranții
bazici, fiind bazofilă. Când celula nu se divide, cromatina prezintă două tipuri de regiuni:
de eucromatină (care se colorează mai pal) și de heterocromatină (regiuni mai dense care se
colorează mai intens).

ADN - este materialul genetic al corpului fiind principalul constituent chimic al cromozomilor.
Fiecare cromozom conţine câte o moleculă de ADN care este suport al controlului activităţilor
celulare şi al transmiterii caracterelor ereditare. Molecula de ADN este foarte lungă şi este
formată din două fire răsucite unul în jurul celuilalt  formând o dublă elice. Secvenţialitatea
structurilor de pe lanţurile ADN-ului formează un cod special, codul genetic care stabileşte cum
arată, creşte şi funcţionează corpul. Pe unul dintre fire se află informaţiile coordonează sinteza
proteinelor de către enzime. Proteinele sunt cele care controlează activitatea celulară. În timpul
diviziunii celulare, enzimele separă cele două fire şi sintetizează alte două fire noi în faţa celor
vechi. Astfel se formează două noi molecule de ADN, identice cu cea iniţială. Aceste două noi
molecule de ADN sunt destinate fiecare în parte câte unei alte celule-fiice. Acest fenomen,
denumit replicarea ADN-ului, asigură identitatea genetică în timpul multiplicării celulare.

ARN - este un acid nucleic care utilizează informaţia ereditară purtată de către acidul
dezoxiribonucleic (ADN) pentru sinteza proteinelor. Molecula de ARN are o structură analoagă
cu cea a unui fir de ADN. În nucleul celular, informaţia genetică purtată de către ADN este
transmisă în ARN, apoi tradusă într-o proteină a citoplasmei care este totalitatea elementelor
dintr-o moleculă, mai puţin nucleul.

Transcrierea este prima etapă a exprimării genelor în proteine. În transcriere, un intermediar

ARN mesager este transcris de pe una dintre firele moleculei de ADN. ARN - ul este numit ARN
mesager , deoarece poarta „mesajul“ sau informația genetică, din ADN - ul la ribozomi , unde
informația este folosită pentru a face proteine. Etape:
1. initierea - legarea ARN polimerazei la o secvență specifică de ADN denumită „promotor”
pentru a forma un „complex închis” promotor- ARN polimerază.)
2. Elongare- Una dintre catenele ADN-ului, catena șablon (sau catena necodificatoare), este
utilizată ca model pentru sinteza ARN
3. Terminarea - ARN-polimeraza se deplasează de-a lungul ADN-ului până la atingerea unei
secvențe de terminare. La acel moment, ARN polimeraza eliberează polimerul ARNm și se
detașează de ADN.

Splicingul alternativ este un proces care are loc în timpul exprimarii genetice și are ca rezultat
crearea de proteine diferite dintr-o genă unică. În acest proces, anumiți exoni sunt fie incluși, fie
excluși din varianta finală a unui ARN mesager produs de acea genă.[1] În consecință,
proteinele translatate din ARN-uri mesager tăiate alternativ (procesate diferit conform
splicingului alternativ) conțin secvențe de amino acizi diferite și au uneori, funcții biologice
diferite. Ca rezultat al splicingului alternativ, cu toate că genomul uman are doar 20.000 de gene
care pot coda proteine, numărul total de proteine care poate fi produs într-o celulă umană este
mult mai mare de 20.000.

În biologia moleculară și în genetică, translația este procesul ce are loc în interiorul ribozomilor
localizați citoplasmatic sau la nivelul reticulului endendoplasmatic, organite care au rolul de a
sintetiza proteinele. Translația are loc după transcripția ADN-ului la ARN, proces ce are loc în
nucleul celulei.
În translație, ARN-ul mesager este decodificat la nivelul ribozomilor pentru a produce o catenă
polipeptidică, cu o secvență specifică de aminoacizi.
Reacția între mARN și tARN constă de fapt în citirea, traducerea, descifrarea sau decodificarea
de către anticodonii de pe tARN a codului mARN, ceea ce duce în final la „poziționarea”
aminoacizilor într-o succesiune specifică, dictată de mesajul genetic purtat de mARN

Fazele translatiei (sinteza de proteine):

1. Aminoacizii sunt activati in citoplasma prin reactia cu ATP (donator de energie).
2. Aminoacizii activati sunt transferati la ARNt, iar de aici transportati la ribozomi
3. Asamblarea polipeptidelor; aminoacizii se leaga intre ei prin legaturi peptidice si se formeaza
o catena polipeptidica

Replicarea ADN
1. Înainte ca ADN-ul să poată fi reprodus, molecula cu dublă catenă trebuie „dezarhivată” în
două catene simple. Adenina se împerechează numai cu timină și citozina se leagă numai cu
guanină. Pentru a derula ADN-ul, aceste interacțiuni între perechile de baze trebuie să fie
rupte. Aceasta este realizată de o enzimă cunoscută sub numele de ADN helicază. ADN-ul este
direcțional în ambele fire, semnificat printr-un capăt 5 'și 3'. 
2. Odată ce firele ADN au fost separate, o bucată scurtă de ARN numită primer se leagă de
capătul 3 'al catenei. 
3. Enzimele cunoscute sub numele de ADN polimeraze sunt responsabile pentru crearea noii
catenă printr-un proces numit alungire. Catena nou formată care înaintează în direcția 5' – 3' se
sintetizează continuu (catena leading - conducătoare) iar cea în direcția 3' – 5' (catena lagging -
întârziată) se sintetizează discontinuu din fragmente scurte numite Okasaki. ADN-ul bicatenar
nou format conține o catenă veche (matriță) și o catenă nou sintetizată

Enzime implicate în replicarea ADN: ADN helicaza, ADN primaza, topoizomerazele.

Proteinele SSB- se leagă de catena matriță a ADN-ului * stabilizează catenele de ADN

Telomerele reprezintă secvențe de ADN aflate la capătul cromozomilor Enzima telomeraza

(reverstranscriere) prezintă o secvență de ARN și participă la replicarea telomerelor

Lamina nucleară-structură fibrilară cu rol in diviziunea celulara, intrerupta de porii anvelopei

nucleare.

Carbohidrati
•Monozaharide- sunt compuși organici cu funcțiuni mixte (hidroxil și carbonil), care conțin
în moleculă o grupare funcțională carbonil și grupe hidroxil. De asemenea, sunt și cele mai
simple zaharide. (– Glucoză – Fructoză – Riboză și deoxiriboză)
•Dizaharide – dimeri ai monozaharidelor – (Lactoză (glucoză și galactoză) – Maltoză (2
molecule de glucoză) – Sucroză (glucoză și fructoză)
•Polizaharide – polimeri ai mono- sau dizaharidelor – (Amidon (amiloză și amilopectină) –
monomeri de α-glucoză - Celuloza (β-glucoză) - Glicogen (α-glucoză) – similar cu amilopectina)

Roluri: Sursă de energie (principala – glucoza), stocheaza energie suplimentara

Elemente pentru molecule mai mari (• Amidon • Glicogen • Celuloza • Acizi nucleici).
Polizaharidele • Rezerve de energie • Rol structural

Lipidele sunt un grup de compuși organici naturali care nu se pot dizolva în apă. În schimb, se
dizolvă în substanțe organice precum acetonă, cloroform sau benzen.
Lipidele sunt derivați ai glicerolului, adică alcool trivalent și acizi grași. Caracter amfifil: bariera
prin partea hidrofoba, intermediar prin partea hidrofila
Lipidele au rol:
 Rezerva de energie
 termoizolator
 structural (plastic) - se găsește în componența membranei celulare (plasmalema), în
peretele unor organite celulare, în unii hormoni și în celula nervoasă;
 substanță de rezervă;
 imuno-protector;
 de accelerare a metabolismului (în calitate de coenzime).
Trigliceridele
Fosfolipidele
Colesterol - estrogen și testosteron - anumite vitamine - acizii biliari

Proteine sunt molecule de dimensiuni mari, indispensabile funcționarii celulelor. Acestea sunt
compuse din aminoacizi.
Roluri:
Enzimatic
Structural – membrana plasmatica
Semnalizare celulară
Contractie musculara
Transport (pentru oxigen, hormoni, fier)
Anticorpi
Proteine membranare
Funcția acestora:
− Enzime, care catalizează diferite reacții chimice
− Proteină-marker
− Receptori
− Rol de susținere
− Rol de transport

Procesele în care contribuie:

− Transportul molecular și ionic transmembranar
− Realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea extracelulară
− Desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare
− Controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin recunoașterea, legarea și
transmiterea moleculelorsemnal
− Imunitatea celulară
Proteinele integrale rol
 Canale;
 Transportori;
 Receptori membranari;
 Atasare intercelulara;
 Recunoastere intercelulara

Structura primară a unei proteine se referă la secvența aminoacizilor din lanțul polipeptidic.

Structura primară este alcătuită de legăturile peptidice care sunt realizate în timpul procesului
de biosinteză a proteinelor .

Structura secundara se referă la aranjarea aminoacizilor intrun anumit mod, dând naştere unor
modele structurale repetitive.  Cele două tipuri principale de structură secundară, α-helix și β-
laminară.

Structura terţiară se referă la toate caracteristicile aranjamentul spatial (tridimensional) care

rezultă prin împachetarea lantului polipetidic.
Structura cuaternară ultimul nivel de complexitate al structurii proteice, se referă la
conformaţia spaţială a moleculelor proteice formate din doua sau mai multe lanţuri polipeptidice.
Moleculele mari sunt obținute din molecule mici prin reactii de condensare (se eliberează apa)
Hidroliza- se utilizează apa pentru a sparge moleculele mari în molecule mai mici
Monozaharidele pot fi cu lanț liniar sau structură circulară și pot exista în forme izomerice
diferite (alfa sau beta glucoză).

Bistratul lipidic este o membrană polară subțire care este alcătuită din două straturi
de molecule lipidice. Principalul scop al membranelor este de a asigura
menținerea ionilor, proteinelor și a altor molecule necesare în interiorul celulei, fără să difuzeze
în alte zone. Conține o porțiune hidrofobă și o altă porțiune hidrofilă.
Una dintre caracteristicile principale ale bistratului lipidic este permeabilitatea sa selectivă. Într-
adevăr, aceste membrane sunt foarte impermeabile la ioni și la majoritatea moleculelor polare,
apa fiind o excepție importantă, deoarece poate trece cu ușurință prin membrană.
Un exemplu al acestei permeabilități selective este sodiul și potasiul, ai căror ioni traversează
membrana de peste un milion de ori mai lent decât apa.
Pompa Na+ - K+ este orientat în așa fel încât să expulzeze Na+ în interiorul celulei, în timp ce se
introduc ioni K+. În plus, acest mediu de transport are nevoie de energie sub formă de ATP
pentru activarea sa și poate fi utilizat numai dacă se află în interiorul celulei.
⚫ Fosfolipide
⚫ Colesterol − Un capăt polar hidrofil − O regiune rigidă dată de inelul steroid − O coadă
nepolară mai fluidă − În bistrat se orienteză cu grupările hidroxil aproape de capetele polare ale
fosfolipidelor
⚫ Glicolipide

Rafturi lipidice sunt microdomenii sau regiuni localizate ale membranei plasmatice, bogate în
lipide complexe și colesterol. 
⚫ Cu rol în recrutarea platformelor funcţionale pentru receptorii asociaţi cu membrana
plasmatică
⚫ Cu rol în transmiterea semnalelor intracelulare
⚫ Determină compartimentalizarea proceselor celulare

Factori care determină masa celulei și numărul de celule:

❑ Mitogeni – stimulează diviziunea celulară
❑ Factori de creștere – stimulează creșterea in masă a celulei (sinteza de proteine și alte
macromolecule)
❑ Factori de supraviețuire – promovează supraviețuirea celulară prin inhibarea apoptozei
(moartea celulară programată)

Citoscheletul reprezinta o retea de filamente (proteine) intracitoplasmatice ce asigura stabilitatea

si forma celulei, participa la deplasarea pe substrat, diviziune celulara, polarizare functionala a
celulei, ancorarea organitelor celulare, transport intracelular de vezicule mediat de alte proteine.

Actina definește o proteină fibrilară capabilă sa formeze microfilamente aparținând structurii

citoscheletului. Această proteină, împreună cu filamentele și microtubulii intermediari, formează
citoscheletul, a cărui funcție principală este mobilitatea celulei, menținerea formei celulare,
diviziunea celulară și mișcarea organelor la plante, ciuperci și animale.

Matricea extracelulara este o retea de proteine fibroase cufundate intr-un gel hidratat de
polizaharide.
Roluri:
stabilizează structura fizica a ţesuturilor,
lubrefiază şi amortizează şocurile mecanice,
adezivitatea intercelulară
diferenţierea celulară, menţine caracterul de celulă diferenţiată,
influenţează forma celulei,
procesele imune.
Fibrile de collagen; Glicoproteine (1–60% carbohidrati); Proteoglicani (95%
carbohidrati); Acid hyaluronic

În matricea extracelulară, proteoglicanii se pot asocia între ei sau se pot ataşa de alte molecule
ca fibronectina, colagenul, elastina, dar mai ales de acidul hialuronic.

COLAGENUL ➢ componenta de baza a matricei extracelulare. reprezinta 25–30% din masa

totala a proteinelor. 3 lanturi de α polipeptide cu structura helicoidala.
Sinteza colagenului:
• Are loc in ribozomi atasati de RER sub forma de:
– Prolanturi alfa care sunt hidroxilate si glocozilate.
– Prolanturile alfa formeaza molecula de procolagen
– Intre lanturile de procolagen dispuse paralel dupa prelucrare se stabilesc legaturi
covalente → microfibrile
 – Microfibrilele se dispun in manunchiuri si formeaza fibrila de colagen
– Fibrilele de colagen formeaza fibra de colagen

Interactia mecanica dintre celule si matricea extracelulara duce la reorganizarea tesutului

conjunctiv. In vitro, s-a observat faptul ca fibroblastele dispuse pe o retea de fibrile de colagen
orientate aleatoriu, trag de fibrile si determina contractia usoara a retelei. Prin
intermediul glicocalixului, matricea extracelulară se află în relaţie de continuitate cu plasmalema
tuturor celulelor. În felul acesta, compoziţia matricei extracelulare este controlată de către
numeroasele celule cu care vine în contact, şi la rândul ei, poate influenţa o multitudine de
funcţii celulare.
Interactia celulelor cu matricea extracelulara Integrinele participa la conectarea fibronectinei
cu elementele citoscheletului. Astfel se modifica comportamentul celulei prin re-organizarea
matricei extracelulare si a citoscheletului in functie de substrat si de fortele mecanice.

Elastina este secretată de fibroblaste şi de fibrele musculare netede, sub formă

de macromolecule de tropo-elastină, care în spaţiul extracelular se asamblează sub formă de
fibre. 

Fibronectina Este o glicoproteină cu rol în adeziunea dintre plasmalemă şi matricea

extracelulară. Ea mai intervine în menţinerea formei celulare, în organizarea
citoscheletului, precum şi în procesul de migrare şi de diferenţiere celulară.

Acidul hyaluronic Este componentul major al matricei care înconjoară celulele proliferative şi
migratoare, în particular, în ţesuturile embrionare

DEGRADAREA MATRICEI EXTRACELULARE

•proces complex;
• degradeaza colagenul, laminina, fibronectina

Matricea extracelulara formeaza o structura numita Lamina bazala - Rol in mentinerea

arhitecturii tesuturilor. Separa celulele si epiteliile de tesutul conjunctiv.
Rol structural, filtrare, proliferare, diferentiere, determina polaritatea celulelor, formeaza sinapse
neuromusculare, migrare celulara, ghidarea regenerarii tisulare
Componente: proteine, glicoproteine, polizaharide
Laminina Este o glicoproteină constitutivă a membranelor bazale cu rol de a media aderenţa
dintre suprafaţa celulară şi membrana bazală. 

Integrinele- Proteine transmembranare de adeziune

Rol receptori pentru componentele matricei
Rol atasare mecanica a celulelor de matrice si de citoschelet
Activare dinspre exterior spre interior mediate de componente citoplasmatice. Activeaza talina si
determina legareea stransa de beta integrina.

Celulele adera la substrat prin intermediul unor clustere de integrine si de filamente de la nivelul
citoscheletului. In semnalizare intervine proteina citoplasmatica kinaza de adeziune focala.

Joncțiuni celulare sunt punțile de contact care există între membranele citoplasmatice dintre
celulele adiacente sau între o celulă și matrice.
• Jonctiuni stanse - actioneaza ca o bariera (ioni); Claudina reprezinta principala proteina
transmembranara si este importanta in formarea si functionarea jonctiunilor stranse;
•Jonctiuni de ancorare (proteine transmembranare de adeziune);
• Jonctiuni de comunicare
- de tip gap (canale pentru ioni) Formeaza un canal numit connexon
- jonctiuni de la nivelul sinapselor chimice

Interactiile dintre celule sunt mediate de caderine (proteine transmembranare de adeziune)

iar in interactiile celula-matrice intervin integrinele. Proteinele de adeziune leaga structurile
extracelulare de citoschelet. Intervin in procesele de semnalizare prin transmiterea intracelulara a
semnalelor ce moduleaza comportamentul celulei in functie de atasarea/desprinderea de alte
celule.

Celule stem totipotente

 se pot diferenţia în orice tip de celulă, sunt capabile să formeze o placentă și un embrion
întreg
Celule stem pluripotente
 se pot diferenţia în toate tipurile celulare, cu excepţia celulelor totipotente; pot să formeze
ţesuturi derivate din toate cele trei foiţe embrionare
Celule stem multipotente
 o se diferentiaza intr-o linie limitata de tesuturi similare
o stadiul embrionar (endoderm ventral)
Celule stem oligopotente
o produc celule deja diferentiate, inrudite prin precursori comuni
Celule stem unipotente
o precursorii celulelor specializate
o prezintă capacitate redusa de diferențiere

Fibroblastele
 factori de creștere cu rol în regenerarea tisulară
 răspuns la traumatisme, întinderi tisulare sau mediatori chimici
 modularea sintezei de matrice extracelulară cu implicare în remodelarea cicatricilor

Metastazare- Invadare la distanta

•Via sistem limfatic: -Invadare si a ggl limfatici; -Predicitibilitate statii proximitate
• Via sistem vascular -Predictibilitate in zone cu viteza sanguina redusa (suprarenala, plaman,
creier, ficat)
• Via intracavitar - In interiorul tubului digestive

Celule stem neoplazice

-Mentin populatia de celule tumorale
- Reprezinta o minoritate celulara in cancer (vezi figura) =
- Celulele stem sunt rezistente la mutatii
- Celulele stem neoplazice rezista la chimio- si radioterapie
- Celulele stem neoplazice se divid mai incet si sunt mai rezistente la tratament

Diferenta majora intre celulele stem embrionare si cele adulte deriva din originea lor, si anume
din organismul din care sunt recoltate. Celulele embrionare provin din embrioni cu varsta de
maxim 7 zile, care pot fi, la randul lor, donati sau produsi in exces in timpul proceselor de
fertilizare in vitro. Celulele stem adulte sunt fie prelevate din organisme adulte. O alta diferenta
consta in longevitatea celulelor embrionare, care sunt capabile de a-si mentine abilitatea de a
forma orice alt tip de celula chiar si dupa luni sau ani de utilizare si crestere in laborator. Celulele
stem adulte nu au capacitate mare de proliferare, in sensul ca pot genera doar anumite tipuri
celulare, in numar limitat. In comparatie, celulele stem embrionare sunt capabile sa formeze
orice tip de celula si astfel sa fie folosite in tratamentul mai multor boli. Celulele stem adulte se
dezvolta greu
Celulele stem hematopoietice se recoltează de la adulţi din sânge periferic sau din măduvă
osoasă a oaselor mari și late. Se pot recolta și la naștere din sângele cordonului ombilical.

Gelatina Wharton este o substanta gelatinoasa intalnita in structura cordonului ombilical bogata
in cellule stem.

Un element carcinogen este orice substanta sau agent care poate cauza cancer, prin modificarea
metabolismului celular sau prin deteriorarea ADN-ului din celule, intervenind in procesele
celulare normale. Carcinogenii pot fi substante chimice, virusuri sau chiar medicamente si
radioterapii utilizate pentru tratarea cancerului.