3.2.

Structura neuronului
Celula nervoasă (neuronul) reprezintă unitatea morfofuncţională a sistemului nervos,
este o celulă specializată în generarea şi conducerea unor semnale de natură electrochimică
având rolul de a transmite şi prelucra informaţii.
Corpul neuronului are două tipuri de prelungiri: (1) dendritele, acestea sunt scurte şi
bogat ramificate (şi care în totalitate formează arborele dendritic); (2) axonul, o prelungire mai
groasă şi mai lungă, ramificată la capăt.

Figura 3.3. Neuronul multipolar (adaptat după imaginea găsită la

http://www.botany.uwc.ac.za)

Dendritele sunt prelungiri nemielinizate ale corpului neuronului, prin care informaţia
(semnalele nervoase, respectiv potenţialele postsinaptice) este condusă celulipet (dinspre periferie
înspre corpul neuronal).
Axonul (fibra nervoasă) este partea specializată în conducerea impulsurilor nervoase
(celulifug, dinspre corp înspre periferie). Fiecare celulă nervoasă are un singur axon însă acesta
poate da naştere la o serie de colaterale. Fiecare dintre aceste colaterale se ramifică la capăt
prezentând aici mici umflături numite butoni terminali (ce conţin vezicule cu mediatori
chimici).
 În sistemul nervos uman se găsesc atât axoni mielinizaţi (cu teacă de mielină) cât şi
nemielinizaţi. Mielina este o substanţă secretată de celulele gliale. Teaca de mielină are rolul de
a asigura transmiterea izolată a impulsurilor prin fibrele nervoase (axoni). Ea este întreruptă la
intervale de circa l mm pe o porţiune de circa 6 microni, numită strangulaţia (nodul) Ranvier.
Segmentul de teacă de mielină. delimitat de două strangulaţii succesive, se numeşte
internodul.
Similar celorlalte celule, neuronul este alcătuit din citoplasmă, nucleu şi membrană. Cea
mai importantă însă, pentru realizarea funcţiei neuronului este membrana periplasmatică.
Astfel, în continuare se va prezenta pe larg structura acesteia (nucleul şi citoplasma se vor
prezenta succint).

3.2.1. Membrana periplasmatică

Membrana periplasmatică neuronală este organizată după modelul mozaicului lichid
adică, format din două straturi de lipide, străbătute integral, din loc în loc, de molecule proteice
cu rol în transportul substanţelor (proteine canal şi proteine transportor). Astfel, membrana
neuronală este implicată în reglarea schimburilor de substanţe dintre mediul extracelular şi
intracelular, în generarea şi transmiterea potenţialelor de acţiune, în formarea sinapselor şi
recepţionarea mesajelor de la alte celule.

Figura 3.4. Structura membranei periplasmatice (adaptat după imaginea găsită

la http://personalpages.manchester.ac.uk)

Membrana neuronală dispune de un conţinut ridicat de fosfolipide ceea ce îi conferă

acesteia o mare permeabilitate la apă. Pentru ioni, bistratul lipidic reprezintă o barieră electrică
aproape imposibil de trecut.
 În structura membranei se găsesc o serie de proteine ce îndeplinesc diferite roluri:
Proteinele receptoare – constituie locul de pătrundere în celulă a mesajelor venite de la
alte celule prin intermediul mesagerilor chimici (neurotransmiţători, neuromodulatori şi
hormoni). Mesagerii chimici se leagă în mod specific numai cu o anumită proteină receptoare;
Proteinele canal – (cu sau fără poartă) traversează membrana de la o faţă la alta fiind
străbătute de un canal. Unele dispun de o poartă care, dacă este deschisă, permite difuzarea
unui anumit ion şi apa. Deschiderea (activarea) şi închiderea (inactivarea) canalelor ionice se
face prin intervenţia unor mecanisme de control. Astfel, unele porţi sunt ligant-dependente,
deschizându-se în momentul în care o anumită substanţă, numită neuromediator sau
neurotransmiţător, se fixează pe proteina canal. Altele sunt voltaj-dependente deschizându-se în
urma modificărilor survenite la nivelul valorii încărcăturii electrice a membranei neuronale.
Proteinele canal sunt specifice pentru anumiţi ioni. Astfel, printr-un canal pot trece doar
anumiţi ioni compatibili cu acel canal. Specificitatea proteinelor canal pentru ioni derivă din
câteva caracteristici: diametrul canalului, încărcătura electrică a suprafeţei lui interne şi
configuraţia;
Proteinele transportoare – asigură transportul ionilor împotriva gradientului de
concentraţie (prin activitatea pompelor ionice) şi al glucozei şi aminoacizilor în sensul
gradientului de concentraţie (difuziune facilitată). Pe proteinele transportoare există locusuri
(situsuri) specifice pentru fixarea moleculelelor sau ionilor transportaţi;
Proteine enzime – proemină pe faţa internă a membranei (adesea în continuarea
proteinelor transportoare). Enzimele neuronale se împart în:
a. Enzime din sistemul enzimatic energetic – fiind reprezentate de adenozintrifosfatazele
(ATP-azele) ionodependente. ATP-azele ionodependente sunt activate de creşterea sau
scăderea conţinutului citoplasmatic al unor ioni specifici lor, ai căror transport
transmembranar îl asigură împotriva gradientului electrochimic (transport activ, pe baza
energiei eliberate de ATP-ul pe care îl degradează la ADP). O importanţă aparte o au
ATP-azele de Na+/K+, şi cele de Ca2+ dependente;
b. Enzime din sistemul enzimatic de comunicare – fiind reprezentate de adenilatciclaza şi
fosfatidilinozitolkinaza. Acestea pot fi activate de diverse semnale extracelulare cum
ar fi impulsuri electrice (potenţiale de acţiune) şi mesageri chimici (neurotransmiţători,
neuromodulatori şi hormoni) determinând modificări în activitatea metabolică a
neuronilor;
Glicoproteine – proeminente la suprafaţa externă a membranei din care se desprind
lanţuri polizaharidice ce formează, împreună cu alte molecule glucidice, un strat fin, de natură
glucidică – glicocalixul, care umple spaţiile înguste dintre neuroni (dintre membrana pre- şi
postsinaptică), având rol în ''solidarizarea" neuronilor conectaţi şi în direcţionarea moleculelor
de mediator ce difuzează între cele două membrane.
Toate celulele achiziţionează moleculele şi ionii necesari din lichidul extracelular astfel,
există un trafic permanent de molecule şi ioni între mediul intra şi cel extracelular. Acest trafic
însă se poate realiza în mai multe modalităţi:
Difuziune – trecerea unor substanţe prin membrană în sensul gradientului de
concentraţie, se realizează prin stratul lipidic (pentru unele substanţe) sau prin proteinele canal
(pentru alte substanţe) fără să fie nevoie de proteine transportoare sau consum de energie (nu
necesită consum de energie);
Difuziune facilitată – unele molecule se fixează de o proteină (transportoare)
determinând o modificare a structurii (configuraţiei), rezultând astfel trecerea moleculei prin
membrană (necesită consum de energie);
Transportul activ – pomparea moleculelor sau ionilor prin membrană împotriva
gradientului de concentraţie. Aceasta necesită – o proteină transmembranară (de obicei un
complex de proteine) numită transportoare şi energetică (sursa energiei este ATP-ul). Proteinele
transmembranare transportoare utilizează energia din ATP pentru a transporta ionii sau
moleculele mici împotriva gradientului de concentraţie.

3.2.2. Structura citoplasmei

Citoplasma neuronului e alcătuită din: (1) matricea citoplasmatică; (2) organitele
celulare; (3) incluziunile citoplasmatice.
Matricea citoplasmatică (substanţa fundamentală) reprezintă sediul organitelor şi al
incluziunilor celulare fiind formată din macromolecule proteice, apă, ioni anorganici, săruri
anorganice şi enzime. Matricea citoplasmatică reprezintă locul în care se desfăşoară toate
procesele fizice, chimice şi biochimice ce stau la baza vieţii celulei.
Organitele celulare sunt structuri subcelulare răspândite în substanţa fundamentală şi
care îndeplinesc diferite funcţii în viaţa celulei. Organitele celulare sunt mitocondriile,
ribozomii, reticulul endoplasmatic (rugos şi neted), aparatul Golgi, lizozomii, peroxizomii,
corpusculii Nissl.
Citoscheletul e alcătuit din fibre proteice având diverse roluri cum ar fi: (1) transportul
intracelular al organitelor; (2) suportul fizic al celulei (3) mişcare. E format din: microtubuli,
neurofibrile, filamente intermediare, microtrabecule.
 Incluziunile citoplasmatice sunt substanţe depuse în celulă şi care au un caracter
tranzitoriu, pot fi de natură glucidică, lipidică, protidică sau minerală.

3.2.3. Nucleul
Nucleul conţine materialul genetic (cromozomii) incluzând informaţii necesare pentru
dezvoltarea, menţinerea şi supravieţuirea celulei. Acesta are capacitatea de a sintetiza
proteinele nucleare şi de a coordona sinteza proteinelor citoplasmatice. Nucleolul produce
ribozomi, necesari pentru transformarea informaţiilor genetice în proteine.