Sunteți pe pagina 1din 10

CELULA –DATE GENERALE

Definiţie

 1.„Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor


procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei
vii, dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”

Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de exemplu,


bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).

Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de
plută folosind microscopul.

Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de Matthias Jakob Schleiden şi
Theodor Schwann în 1839.

Fig 1 Structura celulelor eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol(2) nucleu (3) reticul


endoplasmatic granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos (6) aparatul
Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10)
vacuole, (11) citoplasma, (12) lizozom, (13) centriol.
CELULELE EUCARIOTE SUNT FORMATE DIN:

Membrană celulară

 Citoplasmă
 Citoschelet
 Organite celulare
 Ribozomi
 Mitocondrii
 Centrozomul
 Aparatul Golgi
 Vacuole
 Lizosomi
 Plastide
 Reticul endoplasmatic
 Nucleul

1. MEMBRANA CELULARĂ

Fig 2, Membrana celulară

Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară


ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Constituie o barieră
selectivă pentru pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională
continuă cu grosimea de 6-9 nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate
selectivă, ce conferă individualitate celulei.
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă
acesta a considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl
Wilhelm von Nägeli şi Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenţei unei
membrane celulare responsabile pentru secreţia extracelulară şi menţinerea
presiunii intracelulare. În 1935, Hugh Daveson şi James Frederic Danielli au
sugerat structura bilipidică a membranei celulare, iar în 1972, Nicholson şi Singer
au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost modificat datorită
descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana celulară. Acestea
cuprind: zonele de joncţiune intercelulară: "barierele" membranare formate de
complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului; subdomenii
membranare cu o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele insolubile in
detergenţi (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei este importantă,
între altele, pentru polaritatea celulei şi pentru organizarea semnalelor primite din
exterior.

Rolurile membranei celulare

 Transportul de substanţe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spaţiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern;
 locomoţia.

Structura membranei celulare

Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural


fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele
membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcţionalitatea membranei.

Lipidele

Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide şi steroli.


Fosfolipidele şi glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil şi o coadă hidrofobă.
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei
rigiditatea, fiind poziţionat între capetele hidrofobe ale lipidelor şi nepermiţându-le
să se contracte.
Proteinele

Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate


suprafeţei acesteia (proteine membranare periferice şi proteine legate prin lipide).
Există mai multe tipuri de proteine, incluzând:

 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susţinere;
 de transport.

Proteinele sunt implicate în multiple procese:

 transportul molecular şi ionic transmembranar;


 realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea
extracelulară;
 desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
 controlul fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin recunoaşterea,
legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;

Modelul mozaicului fluid

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L. Nicholson,


prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele
componentele structurale se pot deplasa liber.

La suprafaţa membranei celulei animale se află proteine periferice şi glucide sub


formă de glicolipide şi glicoproteine. Setul de proteine şi glucide (de pe suprafata
plasmalemei fiecărei celule animale) se numeşte glicocalix şi este specific,
constituind “buletinul de identitate” al acesteia.

Fluiditatea bistratului lipidic

Lipidele şi proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mişcări în


interiorul membranei. Aceasta se datorează mobilităţii moleculelor lipidice:
capacitatea moleculelor lipidice de a difuza în interiorul bistraturilor. Difuziunea
laterală are loc foarte rapid, moleculele lipidice efectuând schimb de locuri cu
moleculele învecinate. O moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de
o secundă, adică poate să ajungă de la un capăt la altul al unei celule bacteriene de
talia E. coli. Mişcarea are loc în planul bistratului. Mişcarea de rotaţie se referă la
mişcarea pe care o efectuează fiecare moleculă lipidică în jurul axei longitudinale a
moleculei, de asemenea rapidă. Difuziunea trasversală este rară; apare, în medie, o
dată la o lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice artificiale). Cu alte
cuvinte, moleculele lipidice rămân o lungă perioadă de timp în acelaşi monostrat.
În membranele celulare există proteine speciale denumite translocatori fosfolipidici
sau flipaze care potenţează o mişcare „flip-flop” rapidă din monostratul citosolic în
cel lumenal.

Asimetria bistratului lipidic

Distribuţia asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol eseniţal în realizarea


funcţiilor celulare. Distribuţia asimetrică a componentelor lipidice pe cele două
feţe ale dublului strat lipidic determină o fluiditate diferită a celor două straturi
lipidice. Explicaţia asimetriei în distribuţia lipidelor membranare constă în
procesul de biosinteză a lipidelor şi se bazează pe mişcarea flip-flop a acestor
molecule, care este catalizată de fosfatil-translocaza la nivelul reticulului
endoplasmatic. În multe celule, distribuţia asimetrică a lipidelor şi a proteinelor
conduce la delimitarea unor domenii specfice în membranele plasmatice. Astfel,
membrana celulelor epiteliale este împarţită în două domenii distincte: apical şi
latero-bazal, ambele având un coniţnut proteic şi lipidic diferit.

Transport membranar

Este in principal de două tipuri:

1. Transport activ

Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentraţie sau a sensului


spontan de difuzie– din regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este
mai mică în regiunea unde concentraţia lor este mai mare. Acest transport solicită
consum de energie şi este realizat de proteine-transportatoare speciale. Moleculele
de dimensiuni mari (proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu pot trece direct prin
plasmalemă, transportul lor realizându-se pe calea endocitozei. Endocitoza
particulelor solide este numita fagocitoză, iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea
particulelor solide este o fagocitoză negativă, iar a lichidelor – pinocitoză negativă.
Transport pasiv

Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din regiunea unde


concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde
concentraţia lor este mai mică. Acest transport nu necesită consum de energie şi
are loc pe calea difuziunii simple sau a difuziunii facilitate. Difuziunea simplă se
realizează prin porii formaţi de molecule proteice sau cu participarea
componentelor lipidice ale membranei. Difuziunea facilitată este asigurată de
proteinele-transportatoare din membrană, care se leagă selectiv cu anumiţi ioni sau
molecule, transportându-le prin membrană. Difuziunea apei se numeşte osmoză. În
cazul în care concentraţia soluţiei din afara celulei este mai mare decât în celulă,
apa părăseşte celula. În acest caz, volumul vacuolelor, parţial al citoplasmei, se
micşorează şi citoplasma parietală se îndepartează de membrană. Acest fenomen
este numit plasmoliză. Dacă celula plasmolizată este pusă în apă, aceasta va
pătrunde în celulă, restabilind volumul ei iniţial. Fenomenul este numit
deplasmoliză.

2, CITOPLASMA SI COMPONENTELE SUBCELULARE

A.Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi


nucleu, al unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se
află organite comune, precum citoscheletul, organite celulare, ribozomul,
mitocondrii, centrozomul, aparatul Golgi, vacuole, lizozomul, plastida, reticul
endoplasmatic, precum şi organite specifice (neurofibrile, miofibrile, corpul Nisl)
aflate în citosol, fluidul vâscos în care se petrec toate reacţiile intracelulare.

Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma si incluziuni


citoplasmatice.

Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.

Stările hialoplasmei sunt :

1-starea de sol(apoasă)->este starea optimă de functionare a


hialoplasmei;

2-starea de gel(vâscoasă).
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele provin din : -mediul extern, introduse prin fagocitoza. Ele au rezistat
digestiei si au ramas ca simbionzi intracelulari.

Organitele pot fi: -comune(sunt prezente in toate celulele)

-specifice(sunt prezente doar in anumite celule).

B. Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură subcelulară, care are o


forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din molecule proteice specializate. Acesta
conferă celulei formă proprie şi susţinere. De asemenea, citoscheletul are rol în
locomoţia celulară, în transportul intracelular şi în schimbul de substanţe cu mediul
extern si cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule cu nucleu),
ca de exemplu neuronul.

C. Organitele celulare

Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozom (4) veziculă (5)
reticul endoplasmatic rugos (REr) (6) aparatul Golgi (7) citoschelet (8) reticul
endoplasmatic neted(REn) (9) mitocondrii (10) vacuolă (11) citoplasmă (12)
lizozomi (13) centrioli

Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care


îndeplinesc funcţii specifice şi posedă membrană proprie.

Caracteristici generale

 Prezenţa unei membrane lipidice (simple sau duble)


 Funcţie specializată
Clasificarea organitelor

Organitele celulare sunt de două tipuri:

 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote.

Exemple: Reticul endoplasmatic (R.E)

Ribozomi

Aparatul Golgi

Mitocondrii

Lizozomi

 specifice: intră în alcatuirea numai anumitor tipuri de celule.


Exemple:Miofibrile (întâlnită în fibra musculară); Neurofibrile şi
Corpusculii Nissl (întâlniţi în celula nervoasă)

1. Ribozomii
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt constituiţi din ARN.
Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului endoplasmatic,
formând cu acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei
proteinelor specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt alcătuiţi din 2
subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză ribozomii
acţionează ca punct de legatură între toate moleculele implicate, precis poziţionate
unele faţă de celelalte. Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru
şi sunt compuşi în 65% din ARN ribozomal şi 35% din proteine ribozomale
(cunoscute şi sub numele de ribonucleoproteine). Rolul lor este de a decoda ARN
mesager pentru construcţia lanţurilor polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN
de transport. Ribozomii construiesc proteinele necesare pentru informaţia genetică
conţinută în ARN-ul de transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol
(partea semi-fluidă a citoplasmei), pe când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul
endoplasmatic rugos, dându-i acestuia aspectul caracteristic. Intreaga funcţie a
ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la nivelul conformaţiei
proteinelor. Ribozomii sunt consideraţi de multe ori organite, însă acest termen se
referă la componentele subcelulare, subcomponenete ce se găsesc în relaţie cu
membrana fosfo-lipidică, subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt
ataşaţi. De aceea de multe ori se face referire la ribozomi ca fiind componente
„non-membranare”.
2. Mitocondriile

Schiţa unei mitocondrii umane

Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai
sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-reducătoare
necesare respiraţiei. Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această
energie este înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic
propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia genetică pentru sinteza
enzimelor respiratorii.

Structura mitocondriilor

Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub
forma de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană dublă,un sistem de cisterne
şi tubuli, stromă(matrix).

Mitocondriile sunt formate din:

 înveliş
 membrană externă netedă
 membrană internă pliată

Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in stroma fără a
compartimenta complet, mărindu-i foarte mult suprafata. Pe mebrana internă se
observă nişte granule în care sunt acumulate anumite enzime care intervin în
procesele energetice ale celulei.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie maternă
(fiindcă celulele feminine sunt mai mari, duc cu ele organite citoplasmatice, iar
cele masculine duc numai nucleul).

Mitocondriile au următoarele roluri:

 respiraţie celulară
 ereditate extranucleară

S-ar putea să vă placă și