Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Calculatoare, Informatică și Microelectronică
Departamentul Microelectronică și Inginerie Biomedicală

Proiect de cercetare
La disciplina – Biofizica medicală
TEMA: Membrana celulară. Modelul mozaic-fluid

A efectuat: Zgherea Mihail

Gr.IBM-181M

A verificat: prof.univ.dr.hab Aramă Efim

Chișinău 2018
1
Structura membranei celulare
Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce
delimitează și compartimentează conținutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru
pasajul moleculelor și ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-
9 nm și cu proprietăți caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate
celulei.

Istoric

Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a
considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli
și Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenței unei membrane celulare responsabile
pentru secreția extracelulară și menținerea presiunii intracelulare. În 1935, Hugh Daveson
și James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a membranei celulare, iar în
1972, Nicholson și Singer au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost
modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana
celulară. Acestea cuprind: zonele de joncțiune intercelulară; "barierele" membranare
formate de complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului subcortical;
2
subdomenii membranare cu o compoziție proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele
insolubile in detergenți (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei este
importantă, între altele, pentru polaritatea celulei și pentru organizarea semnalelor primite
din exterior.

Rol

Transportul de substanțe;

asigurarea homeostazei;

protejarea spațiului celular;

conferirea unei forme celulei;

echilibru osmotic; (osmoză)

permeabilitate selectivă (vezi mai jos);

participă în cadrul proceselor metabolice;

comunicarea bidirecțională între celule și mediul extern;

locomoția.

Structura

Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural fundamental
al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră
impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare,
asociate dublului strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.

Lipidele

Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide și steroli.

Fosfolipidele și glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil și o coadă hidrofobă.

3
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea,
fiind poziționat între capetele hidrofobe ale lipidelor și nepermițându-le să se contracte.

Proteinele

Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate

suprafeței acesteia (proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide). Există
mai multe tipuri de proteine, incluzând:

Proteină-marker;

Receptori;

de susținere;

de transport.

Proteinele sunt implicate în multiple procese:

transportul molecular și ionic transmembranar;

realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea extracelulară;

desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare;

controlol fluxului de informație între celulă și mediu prin recunoașterea, legarea și

transmiterea moleculelor-semnal;

imunitatea celulară;

MODELUL MOZAICULUI FLUID AL MEMBRANEI CELULARE

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer și Garth L. Nicholson, prezintă

membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componentele
structurale se pot deplasa liber.

4
La suprafața membranei celulei animale se află proteine periferice și glucide sub formă
de glicolipide și glicoproteine. Setul de proteine și glucide (de pe suprafata plasmalemei
fiecărei celule animale) se numește glicocalix și este specific, constituind “buletinul de
identitate” al acesteia. Membrana celulei vegetale este protejată de un perete celular rigid.
Acesta este format din celuloză și este permeabil pentru apă, precum și pentru unele
molecule organice.

Modelul mozaicului fluid al membranei celulare s-a dovedit a fi o ipoteza foarte utila in
explicarea multor fenomene ce au avut loc in membranele biologice, insa cu siguranta nu
le-a explicat pe toate.

Noile date experimentale arata ca modul de comportare a componentelor membranei

celulare , poate fi la fel de important pentru transductia efectiva a semnalului , cum este
si fluiditatea membranei.

In acelasi timp modificarile bazate pe datele cantitative sunt propuse, subliniind adesea,
genetic predestinata si flexibila, structura pe mai multe nivele care implica o
complexitate a functiilor celulare.
Acest nou model dinamic de mozaic fluid are urmatoarele caraclteristici : accentul este
transferat de pe “fluiditate” pe “mozaicism”, care in interpretarea noastra inseamna
dispunerea non aleatoare a unor modele de proteine membranare , care formeaza clustere
de mici dimensiuni la nivel molecular si de mari dimensiuni (grupuri de clustere , insule)
la nivel submicrometric.

Fortele de coeziune , care mentin aceste ansambluri ca elemente principale ale

membranelor , provin dintr-un microdomeniu , in care interactiile dintre lipide-lipide ,
proteine-proteine si proteine- lipide precum si efectorii supra si sub-membranari
(citoscheletul , matricea extracelulara, etc.) multe dintre ele programate genetic ,
indeplinesc mai multe roluri.
Conceptul de fluiditate in modelul original , este acum interpretat ca permisivitatea
structurii ,pentru o restructurare dinamica si continua a moleculelor , in functie de nevoile
celulei , dar si a conditiilor de mediu. (1)

5
 Fig. 1.

Punctul de vedere al membranei este de dedesubt. A = Proteinele arata o acumulare

preferenţiala
într-un microdomeniu de lipide; poate fi limitată la zona de microdomeniu în cazul în
care energia de activare este mai mare decât energia cinetică a proteinelor.

B şi C = citoscheletul este de asemenea important in limitarea difuziei libere, laterală a

proteinelor membranare.

D = asociaţii de proteine care au o forta vâscoasă, prin urmare, rata lor de difuzie
translaţională este de obicei mai mică decât cea de proteine monomerice.

6
 Fig.2 Dinamica în asocierea ierarhică a proteinelor membranare.

Două mostre de celule anterior etichetate cu anticorpi de diferite fluorescente (simboluri

verde şi roşu)
s-au topit; Plutele lipidice (cercuri albastre) sunt cunoscute pentru a acumula un set
specific de proteine.
Proteinele de dimensiuni micrometrice au facut schimb de componente , respectand
barierele microdomeniului lipidic.
După o perioadă de ≈ 20 min, a avut loc amestecul de clustere de dimensiuni
nanometrice( proteine).

7
 Fig.3.

Asocierea de proteine poate fi indusă prin acumularea selectivă de proteine în

microdomeniile lipidice distincte (a) sau prin interacţiuni specifice proteina-proteina (b).

Este modelul mozaicului fluid al membranelor biologice pe deplin relevant?

Studii privind organizarea lipidelor în model şi membranelor biologice. (2)
Conceptul de baza al modelului mozaicului fluid al lui Singer si Nicholson ,este acela ca
proteinele membranare plutesc intr-un exces de molecule lipidice bistratificate, care poate
induce in eroare intelegerea miscarii componentelor membranei celulare.
Se pare ca aceasta componenta lipidica bistratificata este un factor activ in formarea
structurii membranei, iar compozitia lipidica este resposabila pentru prezenta unor
domenii in membrana.
Rolul principal in procesul de formare al domeniului il au colesterolul si sfingolipidele.
Rezultatele prezentate aici, arată că într-un amestec binar de colesterol şi fosfolipide
nesaturate, colesterolul este separat în afara, incepand cu faza nesaturata a cristalinelor
lichide.
Aceasta contituie domenii inbogatite de colesterol sau domenii de colesterol
aglomerat(grupat) datorita conformatiilor laterale ale structurii rigide a inelului de
colesterol si lantul rigid de alchil nesaturat la pozitia cu legatura dubla.
Domeniile imbogatite de colesterol pot fi stabilizate prin prezenta unor lanturi alchil
saturate , de sfingomielina sau glicosfingolipide.

O privire in perspectiva asupra organizarii lipidelor in membrane : cautarea unei

conexiuni realiste cu organizarea membranelor biologice (3)
8
Membranele lipidice-bistratificate sunt formate prin procese de auto-
asamblare.Interactiunile moleculare intre componenta bistratificata si mediu , confera un
profil unic trans-bistratificat si ofera un set de mecanisme fizice pentru formarea de
domenii lipidice si regiunile laterale diferentiate in planul membranei.
Rezultatele unor numeroase studii experimentale si teoretice asupra membranelor lipidice
bistratificate sunt revizuite,subliniind semnificatia acestor proprietati fizice fundamentale
pentru structura si dinamica membranelor biologice.
O atentie deosebita este oferita relevantei postularii existentei unor faze de echilibru
termodinamic in meambranele biologice. Aceasta include o discutie asupra unei posibile
semnificatii a punctelor critice de echilibru in membranele biologice , sisteme care in
mod normal exista in lipsa unor conditii de echilibru.
Necesitatea unui model nou , care sa il inlocuiasca recent celebratul model al mozaicului
fluid Singer – Nicholson , se afla de asemenea in discutie.
Acest model a fost modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează
membrana celulară. Acestea cuprind: zonele de joncțiune intercelulară; "barierele"
membranare formate de complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului
subcortical; subdomenii membranare cu o compoziție proteo-lipidică specifică, cum ar fi
cele insolubile in detergenți (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei este
importantă, între altele, pentru polaritatea celulei și pentru organizarea semnalelor primite
din exterior.

Membrană celulară (4)

Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce

delimitează și compartimentează conținutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru
pasajul moleculelor și ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-
9 nm și cu proprietăți caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate
celulei.(2)

Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a
considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli
și Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenței unei membrane celulare responsabile
pentru secreția extracelulară și menținerea presiunii intracelulare.

În 1935, Hugh Daveson și James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a

membranei celulare, iar în 1972, Nicholson și Singer au formulat modelul mozaicului
fluid.

9
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural fundamental
al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră
impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare,
asociate dublului strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide și steroli.
Fosfolipidele și glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil și o coadă hidrofobă.
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea,
fiind poziționat între capetele hidrofobe ale lipidelor și nepermițându-le să se contracte.

Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate

suprafeței acesteia (proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide). Există
mai multe tipuri de proteine, incluzând: proteină-marker; receptori; de susținere; de
transport.

Proteinele sunt implicate în multiple procese: transportul molecular și ionic

transmembranar; realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea
extracelulară; desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin recunoașterea, legarea și
transmiterea moleculelor-semnal; imunitatea celulară;

Modelul mozaicului fluid

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer și Garth L. Nicholson, prezintă

membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componentele
structurale se pot deplasa liber.

La suprafața membranei celulei animale se află proteine periferice și glucide sub formă
de glicolipide și glicoproteine. Setul de proteine și glucide (de pe suprafata plasmalemei
fiecărei celule animale) se numește glicocalix și este specific, constituind “buletinul de
identitate” al acesteia. Membrana celulei vegetale este protejată de un perete celular rigid.
Acesta este format din celuloză și este permeabil pentru apă, precum și pentru unele
molecule organice.

Fluiditatea bistratului lipidic

Lipidele și proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mișcări în interiorul

membranei. Aceasta se datorează mobilității moleculelor lipidice: capacitatea
moleculelor lipidice de a difuza în interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc
10
foarte rapid, moleculele lipidice efectuând schimb de locuri cu moleculele învecinate. O
moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de o secundă, adică poate să
ajungă de la un capăt la altul al unei celule bacteriene . Mișcarea are loc în planul
bistratului.

Mișcarea de rotație se referă la mișcarea pe care o efectuează fiecare moleculă lipidică în

jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea rapidă. Difuziunea trasversală este rară;
apare, în medie, o dată la o lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice artificiale).

Cu alte cuvinte, moleculele lipidice rămân o lungă perioadă de timp în același monostrat.
În membranele celulare există proteine speciale denumite translocatori fosfolipidici sau
flipaze care potențează o mișcare „flip-flop” rapidă din monostratul citosolic în cel
lumenal.

Asimetria bistratului lipidic

Distribuția asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenițal în realizarea

funcțiilor celulare. Distribuția asimetrică a componentelor lipidice pe cele două fețe ale
dublului strat lipidic determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice.
Explicația asimetriei în distribuția lipidelor membranare constă în procesul de biosinteză
a lipidelor și se bazează pe mișcarea flip-flop a acestor molecule, care este catalizată de
fosfatil-translocaza la nivelul reticulului endoplasmatic. În multe celule, distribuția
asimetrică a lipidelor și a proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specfice în
membranele plasmatice. Astfel, membrana celulelor epiteliale este împarțită în două
11
domenii distincte: apical și latero-bazal, ambele având un conițnut proteic și lipidic
diferit.
Sistemul de transport ionic membranar (STIM)

STIM este constituit din structuri proteice transmembranare a căror funcţie principală
este transportul ionilor prin membranare celulare.Această funcţie a STIM completează
funcţia membranei celulare de a asigura identitatea celulară din punct de vedere a
compoziţiei chimice citoplasmatice în în raport cu mediul extracelular şi , în acelaşi timp
de a permite schimbul informaţional cu mediul extracelular. Urmare funcţiei de transport
a STIM se îndeplinesc atât condiţia de menţinere a identităţii celulare - nici o specie
ionică nu se află în aceeaşi concentraţie, de o parte şi alta a membranei celulare - cât şi
cea de schimb informaţional, via excitabilitate, transport ionic transmembranar controlat.
Moleculele proteice ce constituie STIM reprezintă o proporţie importantă
din totalitatea proteinelor membranare, controlul sintezei lor necesitînd până la 20 % din
genele unei celule, deşi majoritatea acestor proteine au o lungă existenţă filogenetică. Un
exemplu în acest sens, calmodulina, o proteină reglatoare a transportului celular de Ca++,
se pare a fi apărut odată cu celulele eucariote, păstrîndu-se în regnul vegetal şi animal.
Diversificarea şi creşterea numărului de structuri cu funcţie de transport ionic constituie
aspectul cel mai important al specializării celulelor nervoase şi musculare ca celule
excitabile. Mai mult, pentru asigurarea parametrilor funcţionali ai excitabilităţii
neuronale, celulele gliale intervin printr-un STIM mai puţin complex, comparativ cu cel
neuronal, în menţinerea compoziţiei electrolitice a lichidului interstiţial în limite care să
favorizeze transportul ionic în neuronii învecinaţi.
În raport cu mecanismul de transport ionic structurile proteice ce constituie STIM sunt
denumite canale, pompe şi transportori.

Canalele ionice
Din punct de vedere chimic, canalele ionice sunt formate din glicoproteine cu masă
moleculară cuprinsă între 25 şi 250 kDa. Acestea sunt organizate în două sau mai multe
subunităţi identice sau diferite ce delimitează un canal central al cărui lungime este egală
cu grosimea membranei celulare. Tehnica de patch-clamp constă în fixarea, prin sucţiune,
pe vârful unei micropipete din sticlă, cu diametrul de 1μ, a unei suprafeţe

12
corespunzătoare din membrana unei celule. Prin înregistrarea curenţilor de membrană cu
ajutorul unui microelectrod plasat în interiorul pipetei, se poate selecta o
zonă din membrană conţinând un singur canal ionic.
În ultimul deceniu, abordarea din perspectiva genetică a cercetării canalelor ionice a
deschis un nou domeniu al patologiei – canalopatii. Patologia legată de alterarea
funcţiilor celulelor nervoase şi musculare ca urmare a alterării controlului genetic al
sintezei proteinelor din structura STIM este deosebit de complexă şi are un impact
deosebit ţinînd seama de implicarea transportului ionic în desfăşurarea diverselor funcţii
ale sistemului nervos şi muscular.
Numărul tipurilor de canale ionice cunoscute până în prezent este peste 100, dar este de
aşteptat o creştere semnificativă a acestei valori. Mecanismul de funcţionare al acestui
sistem de transport reprezintă unul din criteriile de clasificare a canalelor ionice şi va fi
prezentat pentru fiecare din tipurile mai bine
cunoscute, dar prezentarea câtorva principii generale de funcţionare, este utilă în vederea
formării unei imagini de ansamblu asupra transportului ionic prin canalele membranare.
În celula nervoasă şi musculară canalele ionice permit un flux de cca. 100 000 000 ioni,
calculat pentru fiecare secundă de excitare/canal. Această deplasare rapidă a ionilor este
pasivă numai aparent pentru că, în realitate, ea este determinată de o forţă ce rezultă din
gradientul electrochimic, pentru care s-a consumat energie în timpul cât celula era în stare
de repaus. Dacă analizăm şi mai atent acest proces constatăm că la menţinerea
concentraţiei ionice a lichidului interstiţial dintr-o anumită zonă participă toate celulele
din zona respectivă iar probabilitatea ca toate aceste celule să fie excitate simultan este
foarte mică. Ca urmare, deşi fiecare excitare celulară necesită un influx mare de ioni de
sodiu şi este condiţionată de un eflux de K+ , iar capacitatea de transport a pompelor Na+
– K+, deci de restabilire a concentraţiilor, raportată la unitatea de timp este de
aproximativ 1000 de ori mai redusă decât cea a canalelor ionice, este puţin probabil ca
prin excitarea repetată, fiziologică, a unei celule să se producă o scădere a concentraţiei
extracelulare a Na+
sau o scădere a concentraţiei intracelulare a K+, până la limita perturbării excitabilităţii.
Un alt principiu de funcţionare a canalelor ionice este capacitatea lor de a selecta, într-un
grad mai mare sau mai redus transportul ionic. Majoritatea canalelor permit trecerea unui
singur element ionic, dar există şi canale ionice permeabile pentru mai multe tipuri de
ioni.

13
Primul sau cel mai general grad de selecţie este cel în raport de tipul de sarcină, pozitivă
sau
negativă. Astfel există canale selective cationice, permisive pentru ionii din lichidul
extracelular: Na+,Ca2+ şi Mg2+, dar cu o distribuţie şi funcţie mai puţin cunoscută.
Toate canalele anionice sunt permeabile la Cl-.
Dacă mecanismul de selecţie a cationilor şi anionilor este relativ simplu fiind dependent
de
sarcina electrică a aminoacizilor din structura canalelor, mecanismul selectării unui
singur tip de ion din categoria cationilor, este mai puţin cunoscut. Unul din criteriile
implicate în procesul de selectare ionică este diametrul canalului şi al ionului. Referitor la
acest criteriu sunt necesare câteva precizări. În primul rând, diametrul ionilor aflaţi în
lichidele organismului este mai mare decât cel al atomului fizic deoarece moleculele de
apă sunt atrase electrostatic de către cationi, prin intermediul atomului de oxigen, şi de
către anioni prin intermediul hidrogenului, formând un strat mai gros de molecule de apă,
pentru ionii cu diametrul mai mic. Astfel diametrul ionilor de sodiu poate deveni mai
mare decât cel al ionilor de potasiu. Procesul de selectare la acest nivel nu se face numai
în funcţie de diametrul iniţial al ionilor
hidrataţi deoarece aceştia pierd o parte din moleculele de apă datorită unor interacţiuni
chimice ce se realizează între ei şi aminoacizii din peretele canalului.
Pierderea moleculelor de apă este proporţională cu interacţiunea electrostatică dintre ioni
şi aminoacizii din structura canalului. Dacă această forţă electrostatică este mai mică
decât cea dintre ioni şi moleculele de apă aceştia nu vor putea străbate filtrul iar, dacă
este mai mare, legătura chimică formată va avea o durată mai mică de 1μs. După acest
“timp de recunoaştere” ionul este eliberat, putând astfel, să-şi recapteze moleculele de
apă.
În general, sensul de deplasare a ionilor este unic, în acest caz, canalele comportându-se
ca un rezistor în care fluxul de curent (ioni) variază liniar cu gradientul electrochimic.
Există un număr mai mic de tipuri de canale prin care fluxul nu variază liniar cu forţa
gradientului electrochimic, comportându-se ca un rectificator sau redresor. Aceste canale
intervin în restabilirea potenţialului de membrană .
Dacă deplasarea ionilor prin canalele membranare este, în primul rând, asigurată de către
forţa generată de gradientul electrochimic, deschiderea şi închiderea canalelor este un
proces complex controlat de mai mulţi factori.

14
Trecerea dintr-o stare în alta a canalelor se realizează prin modificări conformaţionale ale
proteinelor ce le compun, induse de factorul de control al deschiderii sau închiderii
canalului respectiv.Studii genice şi electrofiziologice au stabilit că, în ciuda diversităţii
mari a tipurilor de canale, se cunosc doar trei familii principale de gene ce controlează
sinteza proteinelor din structura lor, şi, mai mult toate canalele aparţinînd unei familii
genice au acelaşi mecanism funcţional de control.
Una dintre aceste familii este răspunzătoare de formarea canalelor ionice controlate de
valoarea potenţialului electric al membranei neuronale. Acest tip de canale denumite
canale controlate de voltaj sau canale voltaj-dependente include pe cele selective pentru
Ca2+, Na+, şi K+.
Canalele ionice controlate de către transmiţători sunt codificate de o altă familie de gene
şi cuprind canalele ce prezintă receptori pentru acetilcolină(Ach), acid γ-aminobutiric
(GABA), glicină etc.
A treia familie de gene controlează sinteza proteinelor ce formează canalele ionice din
structura sinapselor electrice.
În general, după modul lor de funcţionare canalele sunt de două categorii principale:
• canale fără poartă (nongated ion channels) care sunt deschise permanent, deci permit
transportul ionic în funcţie doar de gradientul electrochimic;
• canale cu poartă (gated ion channnels) a căror deschidere şi închidere este controlată
prin mai multe mecanisme.

Canalele ionice fără poartă

Cunoscute şi sub numele de canale de scurgere (din engl. leakage channels), permit
deplasarea pasivă a ionilor de K+, Na+ , Cl- şi Ca2+ în timpul cât membrana plasmatică
prezintă potenţial de repaus. Identitatea canalelor de acest tip nu este pe deplin elucidată
dar permeabilitatea lor este mult mai mică în comparaţie cu a celor controlate de voltaj
sau de neurotransmiţător. Dealtfel, între transportul ionic prin aceste canale şi cel realizat
prin intermediul pompelor există o interdependenţă al cărui rezultat este stabilirea unei
stări de echilibru între cele două sisteme de transport.
Canalele fără poartă pentru sodiu permit influxul pasiv al acestui cation în timpul
repausului
fiind în echilibru cu efluxul lui realizat de către pompa Na+ - K+ .
O importanţa deosebită au canalele fără poartă, în special, cele de Na+ pentru celulele
nervoase ce prezintă capacitatea de a genera spontan, potenţiale de acţiune,
15
Canalele fără poartă pentru clor au o repartiţie celulară asemănătoare celor pentru Na+ ,
dar rata lor de transport este, probabil, mult mai mică datorită concentraţiei mari a
anionilor intracelulari. Din cele prezentate, rezultă că transportul ionic prin aceste canale
ionice se realizează conform gradientului electrochimic dar fără a se ajunge niciodată la
egalizarea concentraţiilor dintre cele două sectoare separate de membrana celulară.
Explicaţia constă în faptul că deşi canalele fără poartă nu prezintă un sistem propriu de
control, fluxul ionic prin intermediul lor este modulat, pe de o parte, de capacitatea mai
mică de transport faţă de canalele controlate iar, pe de altă parte, concentraţia
intracelulară mare a anionilor organici fixează electrostatic K+. În acest fel, în ciuda
gradientului de concentraţie şi a unui număr mare de canale fără poartă, efluxul de K+,
semnificativ din punct de
vedere cantitativ, nu poate avea loc decât în urma unui influx corespunzător de sarcini
pozitive. Această condiţie se realizează în timpul depolarizării, când, pentru majoritatea
celulelor influxul de sarcini pozitive este produs de Na+. Dar în aceste condiţii efluxul de
K+ va avea loc prin canalele controlate, a căror rată de transport este mult mai mare decât
a celor fără poartă. O altă funcţie importantă a canalelor de acest tip, dar, în general, mai
puţin prezentată, este menţinerea homeostaziei presiunii osmotice şi, implicit, a
volumului şi formei celulare. Această funcţie este îndeplinită prin faptul că pe lângă
permeabilitatea faţă de ioni, canalele permit difuzia moleculelor de apă.

Canale ionice cu poartă

Dacă potenţialul de repaus este echilibrul dintre transportul prin intermediul canalelor
fără
poartă şi a pompelor ionice, potenţialul de acţiune este rezultatul transportului ionic
controlat prin intermediul canalelor cu poartă.
După mecanismul de control al transportului ionic canalele cu poartă pot fi:
1. canale voltaj-dependente - controlate de potenţialul electric de membrană;
2. canale controlate de liganţi;
3. canale controlate de stimuli mecanici;
4. canale controlate de concentraţia altui ion decât al celui care este transportat.
În general, un canal este controlat de un singur factor dar există canale prin care
transportul este dependent de doi factori dintre care unul este principal; ex. canalele de
K+ dependente de concentraţia Ca2+ şi de potenţialul de membrană.
16
Pompe ionice – enzime - utilizează diverse surse de energie – predominant ATP – pentru
a deplasa ionii (mai ales cationi) şi alţi solviţi prin membrana celulară. În general
stabilesc gradienţi de concentraţie ai speciilor respective de-o parte şi alta a membranei.
Sunt implicate în transportul activ primar.
Clasificarea pompelor ionice:
1. Pompe ionice activate de lumină (proteine retinale cum ar fi bacteriorodopsina BR sau
halorodopsina, proteine Fotoredox)
2. ATP-aze ( familia F0F1, familia ATP-azelor de tip P, familia transportorilor ABC)
care folosesc energia provenită din hidroliza ATP pentru a transloca diferite specii de pe
o parte pe alta a membranei celulare.

ATP-azele
Familia F0F1 are la rândul său două subfamilii: F0F1 sau F-ATP-aze- activează sinteza
ori hidroliza ATP în funcţiile de condiţiile mediului şi V0V1 sau V-ATPaze- controlează
acidifierea conţinutului diferitelor vezicule – transportă protoni. Se găsesc în sistemul
vacuolar al eucariotelor.
F- ATP azele se găsesc în eubacterii, mitocondrii, cloroplaste şi utilizează gradienţi de
protoni creaţi de alte proteine membranare (redox sau activate de lumină) pentru sinteza
ATP (ex. ATP-sintaza). Au două părţi (figura), F1 globulară, solubilă în apă, catalizează
(subunităţile beta) hidroliza sau sinteza ATP în functie de condiţii. Subunităţile C sunt
cele prin care trec protonii. La trecerea protonilor se roteşte partea globulară şi prin rotire
se stabileşte o conformaţie favorabilă sintezei de ATP. Invers, când există ATP mult,
acesta este hidrolizat şi se eliberează energie care duce la rotaţia subunităţilor C. Astfel
este favorizat transportul de protoni. Mecanismul transportului de protoni în subunităţile
C nu este cunoscut.
V-ATP azele sunt exclusiv pompe protonice, nu pot sintetiza ATP, doar îl hidrolizează.
Au structura asemănătoare cu cea a poteinelor F-type.

17
Familia ATP-azelor de tip P (ATP-aze E1E2) conţine proteine care produc diverşi
gradienţi transmebranari. Din această familie fac parte pompe ionice bine cunoscute cum
ar fi:
Na+, K+-ATP-aza care transportă 3Na+ spre exteriorul celulei şi 2K+ spre interior. Se
găseşte în membrana plasmatică celulară, generează gradienţi de Na+ şi K+.
H+, K+ -ATP-aza, transportă 1 H+ spre exteriorul celulei contra a 1 K+ spre interiorul
celulei, se găseşte în membranele plasmatice în stomac şi rinichi, implicată în secreţia
gastrică şi duodenală.
Ca++-ATP-aza SERCA, transportă 2 Ca++ spre SR ori ER şi 2 H+ spre citosol, se găseşte în
reticulul sarcoplasmic şi endoplasmic, scade concentraţia de Ca++ intracelular.
Ca++-ATP-aza PMCA, transportă 1 Ca++ spre exterior contra a 1 H+, se găseşte în
membrana plasmatică, scade concentraţia de Ca intracelular.
H+-ATP-aza, transportă în afara celulei 1 H+, se găseşte în membrana plasmatică a
drojdiilor, plantelor, protozoarelor, generează gradient protonic.
P-ATP-azele pot fi implicate în unele boli, de ex.: mutaţii ale Ca++ATP-azei induc
rigiditate şi crampe musculare, ale Cu++ ATP-azelor pot fie să provoace sindromul Menks
– pacienţii au deficit de Cu++, fie boala Wilson, incapacitatea de a elimina Cu++ din ficat
cu efect toxic. În caz de ulcer se foloseşte Omeprazolul care inhibă H+,K+ ATP-aza
gastrica, scăzând aciditatea gastrică.

18
Transportorii ABC formează familia cea mai largă şi diversificată. Se găsesc în toate
organismele. Substratele acestora pot fi ioni anorganici, zaharuri, aminoacizi,
polizaharide complexe, peptide si chiar proteine. Unii dintre aceştia pot să fie în acelaşi
timp canale (CFTR). Menţionăm două tipuri:
- CFTR (cystic fibrosis transmembrane conductance regulator) care permite ionilor
de Cl să iasă din celulă pe baza gradientului lor electrochimic. Deschiderea canalului este
comandată de hidroliza ATP. NaCl la polul apical al celulelor pulmonare creează o
presiune osmotică datorită căreia apa din celule este extrasă prin canalele pentru apă –
aquaporinele. Speciile ionice sunt din nou transportate în celule prin pompa de Na, K,
respectiv transportorul Na, K, 2Cl şi circuitul se reia. În acest fel se păstrează un echilibru
hidric ce permite curaţarea de bacterii şi secreţii a lumenului bronhiolelor. În lipsa Cl,
prin mutaţii la nivelul CFTR (nu se exprimă o fenilalanină) plămânul este uscat şi se
acumulează secreţii, mucus, prin activitatea bacteriilor. Apar infecţii şi nu se mai pot
face corect schimburile de gaze. Boala se numeşte fibroză cistică sau mucoviscidoză şi se
termină prin moarte.
- MDR1 şi MDR2 (multiple drug resistance proteins). Pot transporta o multitudine
de molecule hidrofobe, molecule care pot intra în celulă prin bistratul lipidic şi care pot fi
toxice pentru aceasta. MDR scot afară aceste molecule. Dar asemenea molecule pot fi şi
medicamentele utilizate în chimioterapie. Celulele canceroase pot să supraexprime
asemenea transportori reducând eficienţa chimioterapiei.

Transport activ

Transportul activ se face contra sensului gradientului de concentrație sau a gradientului

electrochimic- adică a sensului spontan de difuzie– din regiunea unde concentrația
atomilor sau a moleculelor este mai mică în regiunea unde concentrația lor este mai mare.
Acest transport solicită consum de energie și este realizat de proteine-transportatoare
speciale. Moleculele de dimensiuni mari (proteinele, lipidele, acizii nucleici) nu pot trece
direct prin plasmalemă, transportul lor realizându-se pe calea endocitozei. Endocitoza
particulelor solide este numita fagocitoză, iar a lichidelor – pinocitoză. Evacuarea
particulelor solide este o fagocitoză negativă, iar a lichidelor – pinocitoză negativă.

19
Transport pasiv

Transportul pasiv se realizează după gradientul de concentrație – din regiunea unde

concentrația atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde concentrația lor
este mai mică. Acest transport nu necesită consum de energie și are loc pe calea
difuziunii simple sau a difuziunii facilitate. Difuziunea simplă se realizează prin porii
formați de molecule proteice sau cu participarea componentelor lipidice ale membranei.
Difuziunea facilitată este asigurată de proteinele-transportatoare din membrană, care se
leagă selectiv cu anumiți ioni sau molecule, transportându-le prin membrană. Difuziunea
apei se numește osmoză.

Fig.4 Modelul mozaicului fluid

20
21