Bromul 

este un element chimic notat cu simbolul chimic Br. Numărul său atomic este 35 iar masa sa atomică este
de 79,909u.a.m.. Bromul face parte din grupa halogenilor (grupa a VII-a principală), împreună
cu fluorul, clorul, iodul și astatinul. În stare nativă este un element foarte reactiv, reacționând direct cu
majoritatea metalelor și cu multe nemetale, dând săruri numitebromuri. De aceea, nu este găsit deloc singur în
atmosferă.
Bromul este singurul nemetal care la temperatura și presiunea obișnuită (la condițiile camerei) se află în
stare lichidă. Are un miros puternic, neplăcut, de unde provine și numele său
(din greacă βρῶμος bromos înseamnă miros urât),[1] posedând un caracter nemetal. Bromul formează compuși
importanți, printre care bromurile (menționate mai sus, exemple: bromură de potasiuși bromură de sodiu) și acidul
bromhidric. Unele utilizări importante ale bromului sunt în industria farmaceutică, fotografică (în acest caz se
folosește sarea de argint numită bromură de argint), în pesticide, în tratamentele cu băi termale, etc.
Bromul, datorită structurii sale electronice, este un element foarte reactiv, motiv pentru care el nu poate exista în
natură, sub forma sa elementară; formează moleculă diatomică prin legătură covalentă slabă. Fiind mai puțin reactiv
decât clorul, dar mai reactiv decât iodul, bromul reacționează energic cu metalele, în special în prezența apei, pentru
a forma săruri de brom. Bromul este, de asemenea, foarte reactiv cu compușii organici, formând bromuri, după
reacția:  . Procesul de ionizare are loc după schema:  .
Bromul se dizolvă puțin în apă (3,36 g în 100 g apă, la 25 °C) formând apa de brom, care este un oxidant mai slab
decât apa de clor. Odată cu dizolvarea bromului în apă are loc și o reacție chimică. Acesta poate fi considerat un
proces de auto-oxido-reducere, iar în urma reacției rezultă acid bromhidric și acid hipobromos. Deci, în apa de brom
este prezent bromul elementar, anionul de brom (Br-) și acidul hipobromos, care este mai puțin disociat:

În soluții bazice, disproporționarea ionului   este lentă la temperatura camerei, din care cauză soluțiile de   
se prepară la aproximativ 0 °C. La teperatura 50-80 °C, se obține cantitativ  :

Bromul se dizolvă în dizolvanți organici (sulfură de carbon, benzen, cloroform, tetraclorură de carbon, etc.) De

aceea se poate extrage dintr-o soluție diluată, folosind dizolvanți organici. Fiind mai puțin reactiv decât clorul, poate
fi înclocuit de clor din combinațiile sale cu hidrogenul și cu metalele:

Prin urmare, dacă la o soluție de bromură de potasiu se adaugă apă de clor și se agită, soluția incoloră se colorează
în galben-brun din cauza dizolvării în apă a bromului pus în libertate de către clor. Dacă în continuare se adaugă
cloroform și se agită, după repaos se observă separarea a două straturi: un strat inferior de cloroform, colorat în brun
de către bromul extras din soluția apoasă, și deasupra un strat de lichid incolor care este clorura de potasiu. Această
reacție se utilizează la identificarea prezenței bromului în diverse materiale. Bromul substituie iodul din acidul
iodhidric sau din ioduri:

Bromul reaționează cu hidrogenul la încălzire (150 °C), în prezență de catalizatori, formând  . El se poate
combina direct și cu nemetalele (excepție fac oxigenul, azotul și carbonul), ca de exemplu   și  . De
asemenea se combină direct cu metalele formând bromuri. Platina nu este atacată de brom.
Bromul distruge substanțele organice, de aceea recipientele de sticlă care conțin brom nu se închid cu dopuri de
cauciuc sau plută.
În natură, datorită reactivității sale foarte mare, bromul nu se găsește sub forma sa elementară ci numai în compuși
reprezentați în principal de bromuri (cel mai adesea sub formă de bromură de sodiu, -potasiu sau -magneziu),
însoțind clorurile în apele marine și în minerale.
Pericol Bromul este foarte toxic, caustic și dăunător mediului. Bromul lichid este foarte periculos pentru om, mai
ales în cazul inhalării vaporilor, dar și în cazul ajungerii pe suprafața pielii. Prin alimente și apa potabilă oamenii pot
absorbi doze mari de bromuri anorganice. Aceste bromuri pot afecta sistemul nervos și glanda tiroide. În plus, pe
lângă faptul că este toxic pentru om și caustic, bromul este dăunător mediului înconjurător. Ultimele studii făcute de
către cercetători au afirmat faptul că bromul se găsește în cantități mici în unele alimente, mai ales într-o anumită
specie de pește. 
Iodul este un element chimic, notat cu simbolul I, cu numărul atomic 53. Are un singur izotop natural stabil,
cu masa atomică relativă 127, al cărui nucleu conține 74 de neutroni.
Iodul este al doilea element dintre grupa halogenilor, posedă o reactivitate slabă și o electropozitivitate ridicată. Ca
substanță elementară, la fel ca toți halogenii, iodul prezintă moleculă diatomică (I2).
Datorită proprietăților sale chimice, iodul este un agent bactericid, sporicid, protoacid, cisticid și virucid, aspecte
care îi conferă aplicabilitate în diverse domenii științifice și tehnice. Iodul și compușii lui sunt folosiți
în medicină, fotografie[3] și industriavopselelor. Este un element chimic cu o abundență relativ redusă în sistemul
Solar și în scoarța terestră. Iodurile sunt foarte slabsolubile în apă, totuși, elementul este prezent într-o concentrație
mai mare în apa mărilor, aspect ce explică dependența de iod ametabolismului animalelor și a unor plante, fiind cel
mai greu element asimilabil de către organismele vii (doar tungstenul este mai greu, fiind întâlnit
în enzimele unor bacterii). A fost descoperit în 1811 de către Courtois în cenușa plantelor marine. Gay-Lussac
constată analogia lui cu clorul și îl numește iod, datorită vaporilor săi violeți.
Iodul este un oligoelement esențial pentru organismul uman, fiind indispensabil pentru sinteza hormonilor tiroidieni.
Carența sau excesul de iod au efecte nocive asupra organismului. Carența cronică de iod determină scăderea sintezei
de hormoni tiroidieni, cu gușă endemică și manifestări clinice de hipotiroidie (mixedem, nanism tiroidian, cretinism
etc.), iar excesul de iod determină manifestări de hipertiroidie (exoftalmie, iritabilitate, hiperfagie, tulburări de ritm
cardiac etc.)
Structura atomului de iod este determinată de numărul nucleonilor din nucleul atomic, astfel că pentru izotopul său
natural, 127I, iodul are 53 de protoni și 74 de neutroni. Numărul neutronilor poate varia de la 55 până la 91, în funcție
de izotop.[16][17] Raza atomică medie este de 140Å, iar volumul molar al iodului chimic pur, în condiții fizice
normale, este de 25,74 cm³/mol.[18] Raza covalentă este de 1,33Å.[17][19] Configurația electronică a atomului de iod
este prezentată in tabelul din stângaodul are 37 de izotopi, dintre care doar unul este stabil, 127I.[20][21]
Izotopul 129I este similar celui de clor, 36Cl. Este un halogen solubil, nereactiv, existând ca anion și produs de reacții
cosmogenice și termonucleare. În studiile hidrologice, concentrațiile de 129I sunt raportate la cantitatea totală de iod
(care ar fi cea de izotop natura
Iodul este relativ răspândit în natură, fiind al 47-lea element chimic ca abundență în scoarța terestră,[29] însă este
foarte dispersat în aceasta,[30] aspect care îngreunează extragerea sa. Principalele surse naturale de iod sunt
zăcămintele de salpetru de Chile (NaNO3) și salpetru de India (KNO3), fiind întâlnit chiar și în proporție de 1%.
[31]
 Iodurile însoțesc clorurile și bromurile, însă în acestea sunt prezente în concentrații mai mici. Cantități mari de
iod se întâlnesc în apa mărilor, deși concentrația medie de iod în apă este de numai 2–3 mg I2/l. Concentrarea
iodului din apă de către algele marine explică prezența elementului în cenușa acestora (sub formă de iodură de
potasiu în concentrație de până la 0,4%). Apele sondelor petroliere conțin 25–60 g I2/m³; unele ape minerale conțin
de asemenea iod. Acidul iodhidric
Acidul iodhidric, HI, care prezintă proprietăți similare cu cele ale acidului clorhidric și bromhidric, este
un gaz obținut prin încălzirea blândă a unui amestec de fosfor și iod, de 1:16, stratificat cu nisip umed
sau sticlă pisată, într-un tub mic. Gazul poate fi colectat de mercur sau absorbit de apă, dacă este nevoie de soluție
acidă. Această reacție este foarte violentă datorită proprietăților celor două elemente chimice.[43]
PI3 + 3 H2O → H3PO3 + 3 HI
Acidul iodhidric, în condiții obișnuite, este un gaz incolor cu un puternic miros sufocant. Fumegă în aer și este
absorbit de apă la fel ca acidul clorhidric. Are solubilitate mare în apă, un litru de apă pură putând dizolva 400 l de
acid iodhidric. Este un acid tare cu un pronunțat caracter caustic.
Reacția cu oxizii metalelor are ca produs de reacție apă și ioduri.[31] Reacționând cu o soluție de argint se formează
un precipitat alb-gălbui de iodură de argint, cu soluție deplumb un precipitat galben de iodură de plumb și
cu peroxid de mercur un precipitat de diiodură de mercur de culoare roșie.[44]
Acidul iodic
Acidul iodic, HIO3, este o substanță analoagă acizilor clorici și bromici, foarte solubilă în apă și cu gust foarte acru;
se dizolvă ușor în iod și oxigen. Poate fi descompus de către acizii clorhidric, bromhidric, sulfihdric și sulfuros,
eliminându-se iodul.[44]
Acidul iodic conține iod în starea de oxidare +5, fiind unul din cei mai stabili oxiacizi ai halogenilor în stare pură.
Când are loc încălzirea, se deshidratează în pentaoxid de iod.
Acidul periodic/ Acidul periodic, HIO7, este o substanță formată atunci când clorul este plasat într-o soluție
fierbinte, ce conține 7 părți de carbonat de sodiu în 100 de părți de apă, din care o parte de iod este în suspensie,
unde se formează o sare albă; sarea este periodatul de sodă.[44]
La încălzire, acest acid este descompus în oxigen și acid iodic
Sulful Este un nemetal multivalent răspândit în natură (zăcăminte sau izvoare sulfuroase). Se găsește și ca element
pur, dar mai ales în compuși chimici, de exemplu sulfați și sulfuri. Este un element esențial în fiziologia
organismelor vii.

Intră în componența a numeroase substanțe de interes economic: acid sulfuric, îngrășăminte, praf de

pușcă, chibrituri,insecticide, fungicide, baterii, detergenți, cauciuc vulcanizat, etc. Prezintă o moleculă alcătuită din
8 atomi de sulf, dispuși într-o forma de coroană
Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

 Reacția S cu metale:

Se formează sulfuri;

 2 Al+3S→Al2S3
 Hg+S→HgS
 Reacția S cu hidrogenul:

Se formează anhidrida sulfuroasă, sulfura de hidrogen sau acidul sulfhidric

 S+H2→H2S
 Reacția S cu oxigenul:

Sulful arde cu o flacără albastră, concomitent cu formarea dioxidului de sulf. Acesta are un miros ciudat, sufocant,
de pucioasă arsă

 S+O2→SO2

Sulfului i se cunosc 25 de izotopi naturali, din care doar 4 sunt stabili: 32S (95.02%), 33S (0.75%), 34S (4.21%), și 36S
(0.02%). Alți izotopi mai sus de 35S, sunt izotopi radioactivi.35S are un timp de înjumătățire de 87 de zile. Când
mineralele sulfuroase sunt precipitate, echilibrarea izotopică între solid-lichid poate provoca mici diferențe în
valorile δS-34 de co-genetice minerale. Sulful este indispensabil în fabricarea a numeroase substanțe și materiale:

 cauciuc și ebonită, prin vulcanizare
 acid sulfuric
 praf de pușcă
 artificii
 medicamente (sulfamide etc.)
 conservanți