MINISTERUL EDUCAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Calculatoare, Informatică și Microelectronică
Departamentul Microelectronică și Inginerie Biomedicală

Proiect de cercetare
la cursul de masterat
BIOMATERIALE ȘI BIOCOMPATIBILITATE

TEMA: Biomateriale noi utilizate pentru biosenzori (nanomateriale).

Masterand:

Conducător: Pocaznoi Ion, Conf.dr.

CHIȘINĂU – 2019
 CUPRINS

1. Introducere 3
2. Nanotehnologii în implementarea Biosenzorilor 4
3. Biosenzori – considerații generale 5
3.1. Biomateriale pentru Biosenzori 6
3.2. Principiul biosenzorului 8
3.3. Nanomateriale implicate în construcția biosenzorilor 9

3.3.1. Nanotuburi de carbon11

3.3.2. Grafenul 12

3.4. Biosenzori – aplicații micro și nanometrice 12

3.5. Clasificarea biosenzorilor 14

3.5.1. Biosenzori electrochimici 15

3.5.2. Biosenzori potențiometrici 15

3.5.3. Biosenzori amperometrici 16

3.5.4. Biosenzori conductimetrici 17

3.6. Biosenzori termici 17

4. Materiale de electrod folosite la realizarea biosenzorilor 18

4.1. Proprietățile materialelor ideale folosite la realizarea biosenzorilor 18

Concluzii 19

2
 1. Introducere

Cererea mare de metode de analiză sensibile, specifice, rapide şi precise a motivat interesul
pentru dezvoltarea de materiale a senzorilor şi biosenzorilor electrochimici ca instrumente de
analiză. Capacitatea acestora de a furniza în mod continuu şi reversibil un răspuns selectiv şi
rapid faţă de prezenţa unui compus specific dintr-un amestec complex de compuşi este
exploatată nu doar în industria alimentară ci şi în medicină, agricultură, mediu, farmacie
Biomaterialele au o istorie îndelungată, de câteva mii de ani. Scheletele sau mumiile din culturile
antice (Egipt, Babilonia, Grecia, Italia, China, America Centrală şi de Sud) au arătat că diferite
materiale, precum: aurul, argintul, cuprul şi plumbul, lemnul, sideful, fildeşul, oasele sau dinţii
de câine, au fost utilizate pentru înlocuirea unor părţi ale sistemului osos uman. Ele au fost
folosite însă fără nici o cunoştinţă de biocompatibilitate, termen ce a fost introdus cu numai acum
50 de ani. În prezent, printr-o definiţie general acceptată de comunitatea ştiinţifică
internaţională, biomaterialele sunt materialele destinate să fie în contact cu ţesuturile vii şi/sau
fluidele biologice, cu scopul de a evalua, trata, modifica forma sau înlocui orice ţesut, organ sau
funcţie a organismului.
Interacţiunea dintre materiale şi sistemele biologice este dinamică şi complexă. Ea implică atât
răspunsul sistemului viu la aceste materiale (biocompatibilitate şi bioactivitate), cât şi răspunsul
materialului la sistemul viu (biodegradabilitate). Un biomaterial trebuie să aibă calităţi esenţiale.
Odată ce este implantat în organism, acesta trebuie să aibă (exceptând cazurile când
biodegradabilitatea este cerută pentru aplicaţii specifice) rezistenţă mecanică (la abraziune şi
fracturi) şi rezistenţă la coroziune (la disoluţie chimică şi coroziune electrochimică). Mai mult,
biomaterialul şi eventualii săi produşi de degradare trebuie: să nu fie responsabili de reacţii
inflamatorii, să nu fie susceptibili de generare de reacţii alergice, să nu fie toxici, să nu fie
mutagenici, să nu fie carcinogenici. Biomaterialele trebuie să fie recunoscute şi acceptate de
celulele vii, să ajute în procesul natural de recuperare. Ţinând cont de aceste condiţii, numărul
imens de posibile metale, compozite ceramice şi polimeri este limitat drastic şi pentru a mări
acest număr, ştiinţa biomaterialelor se canalizează pe trei direcţii de cercetare.
Acestea sunt: producerea de înlocuitori sintetici pentru ţesuturile biologice utilizând matricele
extracelulare artificiale capabile să modeleze comportarea celulară, sintetizarea de materiale
folosind matrice extracelulare artificiale pentru aplicaţii biologice şi medicale specifice, de
exemplu materiale ce îşi memorează forma în funcţie de temperatură, dezvoltarea de concepte
noi de design pentru aplicaţii in vitro (ex.: realizarea unui format în care există un număr mare
de acizi nucleici şi proteine şi care permite extragerea rapidă a informaţiei legate de comportarea
genelor şi funcţia proteinei).

3
 2. Nanotehnologia în implementarea biosenzorilor

Nanotehnologia înseamnă literalmente orice tehnologie realizată pe o scară nanometrică care are
aplicații în lumea reală. Nanotehnologia cuprinde producerea și aplicarea sistemelor fizice,
chimice și biologice la scări variind de la atomi sau molecule individuale până la dimensiuni
submicrometrice, precum și integrarea nanostructurilor rezultate în sisteme mai mari.
Nanotehnologia poate avea un impact profund asupra economiei și societății noastre la începutul
secolului al XXI-lea, comparabilă cu cea a tehnAologiei semiconductoare, a tehnologiei
informației sau a tehnologiei celulare și moleculare. Cercetarea științifică și tehnologică în
domeniul nanotehnologiei promite progrese în domenii precum materialele și producția,
nanoelectronica, medicina și asistența medicală, energia, biotehnologia, tehnologia informației și
securitatea națională. Se consideră pe scară largă că nanotehnologia va fi următoarea revoluție
industrială. Există o nevoie tot mai mare de a sistem multi-disciplinar, orientat spre sistem pentru
proiectarea și fabricarea micro / nanodeviceselor care funcționează în mod fiabil. Acest lucru
poate fi realizat numai prin fertilizarea încrucișată a ideilor din diferite discipline și prin fluxul
sistematic de informații și de persoane între grupurile de cercetare.
Dezvoltarea tehnologiei micro / nanoelectromechanice (MEMS / NEMS), împreună cu noile
tehnici de fabricare și aplicarea lor în domeniul biologiei și medicinei, au dus la domeniul
BioMEMS / NEMS. Aplicațiile pentru BioMEMS / NEMS includ biosenzori tip micro /
nanofluidic și microarray pentru analize chimice și biochimice (biosenzori) în diagnosticarea
medicală (de exemplu, identificarea ADN, ARN, proteine, celule, tensiunea arterială și toxine) și
livrarea implantabilă a medicamentului farmaceutic. Polimerii au fost utilizați, suplimentar față
de siliciu, pentru dispozitivele BioMEMS / NEMS, deoarece procesele de microfabricare
polimerică pot fi ordine de mărime mai puțin costisitoare decât procesele tradiționale de
microfabricare. Diferitele materiale polimerice care sunt utilizate în mod obișnuit în micro-
aparatele produse prin litografierea moale includ poli (metil metacrilat), policarbonat și
polidimetilsiloxan. De exemplu, un biosenzor de tip ceas de buzunar bazat pe microfluidici,
referit ca un laborator pe un cip a fost elaborat pentru Agenția de cercetare avansată în domeniul
Apărării din SUA. Aceste sisteme sunt concepute pentru a detecta fie o singură clasă sau o clasă
de (bio) produse chimice și au avantajul de a încorpora manipularea probelor, separarea,
detectarea și analiza datelor pe o singură platformă. Cipul se bazează pe microfluidică și implică
manipularea cantităților mici de fluide în microcanale utilizând microvalve. Fluidul de testare
este injectat în cip în general utilizând o pompă sau o seringă externă pentru analiză.
Bioaderența și tragerea fluidului în canalele micro / nanofluidice joacă un rol important în
funcționarea cu succes a dispozitivelor. Acumularea de suprafață acumulată pe canalele
polimerice poate împiedica curgerea fluidului. Condiția limită la interfața solid-lichid pe micro /
nano-scală este o problemă importantă în sistemele micro / nanofluidice, unde forțele de
tracțiune între fluide și pereții solizi trebuie să fie reduse la minimum. Pe suprafețele hidrofobe și
superhidrofobe, lichidul viteza apropiată de suprafața solidă nu este egală cu viteza de la
suprafața solidă, un fenomen numit alunecare limită. Alunecarea la limită este direct legată de
tracțiunea fluidului. Încărcarea de suprafață prezentă afectează alunecarea frontală și tragerea

4
fluidului. Structurile de suprafață și materialele pentru canale sunt dezvoltate pentru a minimiza
dragul fluidului, precum și bioaderența.
În domeniul suprafețelor biomimetice, au fost sugerate până acum câteva idei pentru structurile
de suprafață pentru reducerea presiunii fluidului. Acestea includ suprafața de lotus, care are
proprietăți superhidrofobe și autocurătoare și piele de rechin care se poate deplasa sub apă cu un
tracțiune redusă, suprimând astfel turbulența. Trăsătura comună găsită printre multe dintre aceste
suprafețe este că acestea au un caracter ierarhic rugozitate cu detalii de rugozitate variind de la
nanometri la milimetri. Pentru biosenzorii implantați și livrarea de medicamente, precum și în
ingineria tisulară, materialele ar trebui să fie biocompatibil. Unele materiale pot fi făcute
biocompatibil prin depunerea straturilor de acoperire.

3. Biosenzorii – considerații generale

Termenul de „biosenzor“ este adesea utilizat pentru a ingloba dispozitivele utilizate in

scopul determinarii concentratiilor unor substante sau a altor parametri de interes biologic, chiar
daca acestea nu utilizeaza un sistem biologic in mod direct.
Producerea de Biosenzori reprezinta, in present, un domeniu cu o extindere rapida, a carei
viteza de crestere anuala a fost estimate la 60%. Impulsul major provine din industria
producatoare de dispozitive pentru sanatate (de exemplu 6% din populatia Europei de vest este
diabetica si trebuie sa beneficieze de disponibilitatea unor biosenzori rapizi, exacti si simpli
pentru determinarea glucozei) dar si alte domenii solicita astfel de instrumente, asa cum sunt
aprecierea calitatii alimentelor sau monitorizarea mediului inconjurator.Totusi, in prezent si in
viitorul apropiat , se preconizeza studierea intensa a tuturor tipurilor de traductori principali,
astfel incat sa se largeasca utilizarea de biosenzori cat mai rapid in urmatorii ani.
Un biosenzor adecvat trebuie sa posede cel putin urmatoarele caracteristici:
      Biocatalizatorul trebuie sa fie inalt specific pentru scopul analizei;
      sa fie stabil in conditii de depozitare normale si, cu exceptia benzilor enzimatice de
hartie si dipsticks (a se vedea mai tarziu), sa prezinte o buna stabilitate pentru un numar larg de
determinari (de exemplu mai mult de 100);
      Reactia nu trebuie sa fie afectata de parametric fizici cum sunt agitarea pH sau
temperatura. Aceasta ar permite analiza probelor cu un minim de pre-tratament.
      Daca reactia implica cofactori sau coenzime, acestea ar trebui, in mod preferabil, sa
fie co-imobilizati cu enzima;
      Raspunsul trebuie sa fie exact, précis, reproductibil si liniar pe domeniul analitic
utilizat, fara dilutie sau concentrare.
      Trebuie de asemenea sa fie liber de zgomot electric;
      Daca biosenzorul trebuie sa fie utilizat pentru monitorizarea sistemelor invazive in
situatii clinice, trebuie sa micut si biocompatibil, sa nu aibe efecte antigenice sau toxice. Daca se
vor utiliza in bioreactoare trebuie sa fie sterilizabili. Sterilizarea se realizeaza preferabil prin
autoclavare dar nici un biosenzor cu enzime nu poate rezista unui asemenea drastic tratament
termic-umed. In ambele cazuri, biosenzorul nu trebuie sa fie predispus spre viciere sau
proteoliza;

5
       Biosenzorul complet trebuie sa fie ieftin, mic, portabil si capabil de a fi utilizat chiar
de operatori mai putin dotati;
      Trebuie sa existe o piata pentru biosensor. Este clar ca exista o mica sansa sa se
dezvolte un biosenzor daca alti factori (de exemplu subventii guvernamentale, angajerea
continua a unor analisti dotati, sau slaba perceptie a consumatorilor) incurajeaza utilizarea
metodelor traditionale si descurajeaza descentralizarea laboratoarelor de testare.
Biosenzorii se caracterizeaza prin:
-rapiditate in raspuns;
-simplitate de operare cu cerinte de instruire minime pentru utilizatori;
-posibilitati de operare “in situ” sau in procese tehnologice care necesita o monitorizare
continua;
-portabilitate,miniatirizare;
-pret de cost scazut.

3.1. Biomateriale pentru Biosenzori

Biosenzorii găsesc diverse aplicații și devin treptat o parte integrantă într-o varietate de aplicații
analitice, cum ar fi; diagnosticul clinic, monitorizarea mediului etc. de la introducerea
biosenzorilor de glucoză de către Clark și Lyons în 1960. Aceasta a fost urmată de începutul
primului senzor de glucoză pe bază de enzime dezvoltat de Updike și Hicks în 1967. De atunci,
s-au făcut cercetări ample privind proiectarea biosenzorului datorită specificității sale, timpului
de detectare rapidă și selectivității ridicate pentru a detecta analizele / ARN, proteine, celule), în
setările miniaturizate. Un biosenzor constă de obicei dintr-un traductor în combinație cu o
moleculă biologic activă care convertește răspunsul biochimic într-un semnal cuantificabil. În
general, un biosenzor este alcătuit din trei componente de bază, (i) un detector, (ii) un traductor
și (ii) un procesor de semnal. Traductorul poate fi electrochimic, optic, acustic sau calorimetric,
în funcție de diagnostic și de caracterul fizico-chimic al analitului. Biosensorii au fost în mare
măsură studiați pe baza principiilor de detectare diferite, cum ar fi; conductometric,
amperometric, potențiometric și voltametric. Selecția biomaterialului pentru proiectarea unui
element biosensibil este o problemă importantă. Dintre acestea, enzimele, ADN / ARN,
aptamerii, anticorpii, receptorii, organele diferite tipuri de sisteme de detectare. Au fost raportate
studii privind biosenzorii de glucoză, senzori pentru detectarea cancerului, senzori pentru
detectarea diferitelor medicamente, cum ar fi kanamicina, daunomicina și acetaminofenul
utilizând diferite tipuri de biomateriale.
În timpul proiectării unui biosenzor, considerentele majore care trebuie urmate sunt: (1) ar trebui
să funcționeze într-o gamă largă de condiții de pH și temperatură; (2) ar trebui să implice etape
de fabricare ușoară; și (3) să aibă o dinamică largă intervalul și sensibilitatea ridicată. A doua
etapă după selectarea unui biomaterial este imobilizarea acestuia și capacitatea acestuia de a-și
păstra activitatea biologică și de a detecta moleculele țintă. Recent, proiectarea in vivo și in vitro
a biosenzorilor pentru detectarea biomarkerilor specifici bolii au câștigat un interes deosebit
deoarece oferă monitorizarea semnalelor biologice în timp real.

6
Introducerea biosenzorilor a apărut deoarece oferă o abordare miniaturizată pentru a rezolva
problemele legate de sensibilitate, rapiditate, selectivitate și costuri ridicate pe care le implică
ELISA sau metodologiile convenționale bazate pe genomice și proteomice. Un avantaj major al
biosenzorului este de a reduce complexitatea cu care se confruntă un om obișnuit, oferindu-le un
dispozitiv medical de punct de îngrijire pentru diagnosticul personalizat.
De-a lungul anilor, s-au făcut eforturi remarcabile pentru a dezvolta diferite tipuri de prototipuri
personalizate de biosensibilizare. Acestea includ biomateriale naturale cum ar fi chitosanul,
colagenul și materialele sintetice precum oxizii metalici, nanotuburile de carbon (CNT) și
compozitele de polimeri diferiți și grapheme.
Designul biosenzorilor care utilizează diverse biomateriale implică o abordare interdisciplinară
dintr-o varietate de domenii științifice. Din acest motiv, în ultimele câteva decenii s-au făcut
cercetări extraordinare folosind diferite biomateriale pentru a dezvolta sisteme de diagnoză și
mai eficiente. Materiale biopolimerice naturale, cum ar fi; chitosan care au fost utilizate pe scară
largă pentru a dezvolta biosenzori prin imobilizarea proteinelor. Acest lucru a fost posibil din
cauza încărcăturii pozitive a chitosanului și a proprietăților sale speciale, cum ar fi capacitatea
excelentă de formare a filmului și o bună biocompatibilitate. Un grup de cercetători din cadrul
Fundației Zhejiang, China, au raportat o modalitate simplă, dar eficientă de a prepara noi
biosenzori multifuncționali de glucoză modificați în apă dispersabili chitosan-grafen, folosind o
tehnică de măcinare cu un singur pas. Abordarea multifuncțională a fost realizată prin
introducerea nanoparticulelor magnetice cu oxid de fier (Fe3O4).
Activitatea sinonimă a fost realizată utilizând nanocompozite de oxid de cobalt (Co3O4)
-chitosan pentru a dezvolta un biosenzor potențial uree. Încorpurarea acestor nanoparticule a
adăugat caracteristici promițătoare, cum ar fi biocompatibilitatea, proprietățile super-
paramagnetice puternice, toxicitatea redusă, pentru aplicații în diverse domenii biomedicale, cum
ar fi livrarea de medicamente, tratamentul hipertermiei, separarea celulelor și biosenzorii
eficienți. Biomaterialele au fost utilizate pe scară largă ca fibre polimerice, compozite polimerice
cuplate cu materiale conductoare pentru a proiecta prototipuri biosensibile eficiente. De
exemplu, studii au fost raportate folosind compozite de chitosan nanogel împreună cu puncte
cuantice ca o probă de biosensare pentru detectarea celulelor canceroase. Într-o altă lucrare, a
fost raportat un design al biosenzorilor amperometrici care utilizează nanocompozite cuantice
cdS-chitosan pentru detectarea fenolilor. Chitosan a fost cuplat, de asemenea, împreună cu
oxidul de nichel pentru detectarea agenților patogeni de mediu și clinic importanți precum
Escherichia coli, Salmonella typhi și alți agenți patogeni. Bazându-se pe avantajele promițătoare
pe care le oferă materialele hibride, cercetătorii au creat, de asemenea, un biosenzor
amperometric de glucoză fără reactiv care combină compozit de nanoparticule de zirconiu-
colagen pentru a pregăti un elicoidal tri-helix pe electrodul de grafit. Biosenzorul grefat cu
colagen a fost găsit a fi biocompatibil, termic constant și foarte sensibil și a avut o selectivitate
îmbunătățită.
În afară de utilizarea biomaterialelor naturale pentru proiectarea biosenzorilor, studiile privind
biomaterialele disponibile în comerț (de exemplu, Collagen Type I, Sigma-Aldrich) au fost
raportate a fi mai proeminente și mai eficiente. Acest lucru se datorează faptului că materialele

7
sintetice pot fi funcționale pentru proiectarea biosenzorilor cu stabilitate și sensibilitate ridicată.
Printre aceste lucrări notabile s-au făcut încorporarea de nanotuburi de carbon pentru proiectarea
biosenzorilor. De exemplu, cercetătorii au dezvoltat un biosenzor de peroxid de hidrogen
utilizând polimeri de colagen CNT și electrospun. Nanofibrele electrosponice au ajutat la
proiectarea biosenzorilor cu o bună biocompatibilitate și o specificitate ridicată datorită integrării
fibrelor de colagen și, respectiv, CNTS.
În ciuda faptului că studiile menționate mai sus indică în mod clar că au fost realizate cercetări
ample și că sunt încă în curs de proiectare a nanobiosensorilor utilizând diferite biomateriale.
Biosenzorii disponibili sunt extrem de puternici; totuși, există încă șanse de îmbunătățire a
acestora în ceea ce privește selectivitatea, biocompatibilitatea, pentru diagnosticarea in vivo și in
vitro. Prin urmare, viitoarea lucrare ar trebui să fie îndreptată spre explorarea diferitelor tipuri de
biomateriale naturale și sintetice pentru diverse aplicații biomedicale.

3.2. Principiul biosenzorului

Principiul biosenzorului
Indiferent de complexitatea lui un biosenzor este alcatuit din trei parti principale:
-un sistem sau un element biologic (molecule de recunoastere),care este sensibil ratie
selectivitatii lui la un anumit compus organic si este numit bioreceptor;
-un senzor fizic,care converteste modificarea chimica produsa de primul sistem intr-o marime
electrica (masurabila);
-partea electronica de prelucrare.

Figura 1. Biosenzor

8
Mai pot fi amintite in constructia biosenzorului si structurile membranare care separa elementele
biosenzorului protejandu-le de variatiile mediului extern.

3.3. Nanomateriale implicate în construcția biosenzorilor.

Materialele folosite în mod curent la realizarea biosenzorilor electrochimici sunt stabile

termodinamic şi constau în polimeri, metale şi aliaje, materiale ceramice, semiconductori
organici, cristale, membrane şi materiale compozite pulberi etc. Descoperirea nanotuburilor de
carbon şi a fulerenelor a deschis posibilitatea utilizării unei noi clase de materiale, cu dimensiuni
de ordinul nano, în construcţia senzorilor şi biosenzorilor după cum urmează:
Carbonul element cu configuraţia electronică He 2s2 2p2, prezintă diverse forme
alotropice: diamant, grafit, negru de fum, cărbune activ, fibre de carbon, cărbune vitros, fluerene
şi nanotuburi. Dintre toate aceste forme alotropice doar diamantul şi grafitul sunt forme stabile
din punct de vedere termodinamic.
Diamantul prezintă o structură cristalină tridimensională, descrisă de o reţea cubică şi
dotată cu proprietăţi fizice şi chimice excepţionale: duritate, rigiditate, conductibilitate electrică
redusă, indice de refracţie mare şi chimic inert.
Grafitul este un material solid cu proprietăţi metalice, caracterizat de o structură
stratificată, formată prin suprapoziţionarea reţelelor hexagonale ale planurilor de grafit.
Nanotuburile de carbon sunt structuri tridimensionale constituite din planuri grafitice
rulate în forme tubulare. În funcţie de numărul tuburilor concentrice şi de dispunerea acestora,
există trei tipuri de materiale din această categorie şi anume: nanotuburi de carbon cu un singur
perete (single-wall carbon nanotubes, SWNT), cu mai mulţi pereţi (multi Wall carbon nanotubes,
MWNT) şi nanofibre de carbon (carbon nanofibres CNF). În Fig.2 sunt prezentate materiale
carbonice dupa dimensiune (0, 1, 2, și 3 D).

Figura 2. Materiale carbonice după dimensiune (0, 1, 2, și 3D)

Materiale (nano) compozite

9
Un material compozit este o combinaţie heterogenă a două sau mai multe materiale diferite ca
formă şi compoziţie. Un amestec dintr-o fază conductoare şi una izolatoare devine conductor
atunci când fracţia de volum a fazei conductoare excede un prag de percolare de 16%, care
reprezintă cantitatea minimă pentru a obţine o traversare continuă prin întregul amestec.
Acest prag este independent de mărimea şi forma fazei conductoare atât timp cât particulele sale
sunt echidistante. Când faza conductoare este alcătuită din particule subţiri şi lungi, şansele de
contact cresc, reducând astfel pragul de percolare. În aceste cazuri, conductibilitatea amestecului
se realizează şi pentru procente mai mici de 16% ale fazei conductoare în volumul final.
Materialele compozite folosite în construcţia biosenzorilor sunt, în general, alcătuite din carbon
(pulbere de grafit) şi o matrice de legare ulei mineral, hidroxietilceluloză răşini, sol-gel,
rezultând binecunoscuţii electrozi pastă de cărbune. Proprietăţile excelente ale nanotuburilor de
carbon şi nanofibrelor de carbon şi, în special, conductibilitatea electrică mare, fac aceste
materiale ideale pentru obţinerea de amestecuri nanocompozite conductoare. Mai multe studii
demonstrează că introducerea CNT într-o matrice polimerică creşte conductibilitatea electrică şi
proprietăţile mecanice ale matricii originale.
Nanomaterialele, în general definite ca materiale cu dimensiuni caracteristice mai mici de 100
nm, au un impact remarcabil asupra diferitelor domenii de aplicare datorită proprietăților lor
(conductivitate electrică sporită, rezistență la tracțiune și reactivitate chimică), care sunt impărțite
de suprafața lor mărită pe unitate de greutate. Nanomaterialele bazate pe metale,
semiconductoare și compuși organici contribuie la îmbunătățirea proprietăților optice, electrice,
chimice și magnetice relevante în cazul dispozitivelor de detectare și datorită acestor fapte au
fost frecvent utilizate în acest domeniu de cercetare.
Nanomaterialele sunt utilizate în principal pentru construcția sau modificarea electrozilor și ca
marcatori biomolecule. Nanoparticulele (NP) sunt foarte stabile (comparativ cu etichetele
enzimatice), oferind sensibilitate ridicată (mii de atomi pot fi eliberați dintr-o nanoparticulă) și o
mare varietate sunt disponibile pe piață. Nanoparticulele sunt folosite astăzi ca etichete
electrochimice sau ca vehicule care conțin câteva sute sau mii de etichete electroactive,
împingând limitele de detecție până la câteva sute de biomolecule. Diferite nanomateriale au fost
aplicate cu succes pentru imobilizarea bioelementelor, cum ar fi nanoparticule metalice,
nanotuburi de carbon sau metalice, granule magnetice acoperite cu nanosilver, particule
magnetice, polimeri conductivi funcționali, etc.
Materiale pe bază de carbon
Diferitele tipuri de nanostructuri de carbon devin din ce în ce mai populare datorită structurilor
specifice, proprietăților și posibilității de a fi utilizate pentru multe aplicații. De fapt, o mare
varietate de materiale pe bază de carbon sunt disponibile, cum ar fi nanoparticule,
nanodiamonds, nano-ceapa, peapods, nanofibre, nanorings, fullerenes și nanotuburi, care au fost
utilizate pe larg în aplicații analitice. Structura de bază a fullerenelor și nanotuburilor constă
dintr-un strat de atomi de carbon legați de sp2. Această configurație, care seamănă cu cea a
grafenului, este responsabilă pentru buna conductivitate electrică și capacitatea lor de a forma
complexe chargetransfer atunci când sunt în contact cu grupurile de donori de electroni. Această
configurație este responsabilă de dezvoltarea forțelor puternice ale van der Waals care împiedică

10
în mod semnificativ solubilitatea și dispersia nanoparticulelor pe bază de carbon. Pentru a evita
aceste probleme, au fost propuse diferite metode de pretratare, cum ar fi adăugarea de grupări
polar (oxigen, hidroxil, fenil și polivinilpirolidonă). Defectele de suprafață ar putea afecta, de
asemenea, stabilitatea, proprietățile mecanice și electrice ale nanostructurilor de carbon.
Nanomaterialele de carbon (figura 3) acoperă o gamă largă de structuri, începând cu structuri
zerodimensionale (fullerene, clustere diamante), continuând cu structuri unidimensionale
(nanotuburi), bidimensionale (grafenă) și tridimensionale (diamant nanocristalin, fullerite).

Figura 3. Nanomateriale de carbon

Nanomaterialele de carbon, inclusiv fullerenele, grafenul și nanotuburile de carbon, au multe

avantaje tehnologice, cum ar fi modificarea ușoară a grupurilor funcționale.
3.3.1 Nanotuburi de carbon
În cadrul familiei de nanomateriale, nanotuburile de carbon (CNT), descrise pentru prima dată de
Iijima, trezesc interes crescut în legătură cu mai multe dispozitive moderne, cum ar fi
traductoare, pentru îmbunătățirea sistemelor de biosensare, structurale, electronice și chimice,
care includ o suprafață mare, o conductivitate electrică ridicată și proprietăți excelente ale
reacțiilor de transfer de electroni. Mai mult, CNT au o structură tubulară unică, o bună
biocompatibilitate și un perete lateral modificabil, făcându-i astfel candidați ideali pentru
construirea de senzori cu performanțe ridicate.

11
Nanobiosensorii electrochimici au fost folosiți din ce în ce mai mult în diferite tipuri de
nanomateriale, în principal CNT, ca traductoare electrochimice, pentru a le îmbunătăți din
perspectiva automatizării, miniaturizării și analizei multiplexate, dar și pentru a îmbunătăți
performanțele analitice ale acestor dispozitive. De exemplu, detectarea bolilor într-un stadiu
incipient este unul dintre obiectivele în dezvoltarea și îmbunătățirea biosenzorilor CNT,
concentrându-se asupra sensibilității, răspunsului rapid și volumului mic al eșantionului, pentru a
oferi noi strategii pentru detectarea biomarkerilor specifici la concentrații scăzute în medii
complexe de eșantionare. Multe proprietăți și calitatea CNT-urilor sunt direct influențate de
modul în care foile de grafen sunt înfășurate în jurul și sunt afectate de condițiile de funcționare
în procesul lor de fabricare. Metodele de producție necesită în general nanoparticule metalice de
tranziție (adică Fe, Co și Ni) pentru a funcționa ca catalizatori de creștere. Când catalizatorii sunt
în contact cu o sursă de carbon gazos sau o sursă de hidrocarburi, carbonul rezultat este depozitat
pe suprafața particulelor și CNT crește rapid la suprafața catalizatorului. Diametrul CNT,
cantitatea și calitatea acestora pot fi controlate prin variația unor parametri de reacție (de
exemplu temperatura, concentrația metalului, tipul de gaz și presiunea). Diametrul PN-urilor
definește natura CNT-urilor, fie că sunt cu pereți unici (SWCNT) cu diametre cuprinse între 0,4-
3 nm, fie un grup de CNT-uri concentrice care au o axă comună care formează duble și
multiwalled (MWCNTs) cu diametre în gama 1,4-100 nm.
În cazul structurilor CNT, reactivitatea atomilor situați în plan este diferită de cea de la margini.
Pentru un număr de compuși importanți din punct de vedere biologic, electrochimia atomilor
localizați la punctele de pe marginea planului CNT este comparabilă cu cea a diferitelor planuri
de grafit, iar impuritățile metalice și nemetalice determină o parte din catalizatorul electrochimic
proprietățile și limitările CNT. Este, de asemenea, de menționat faptul că modificarea suprafeței
electrodului cu CNT conduce la un regim de transport al masei modificat de la difuzia semi-
infinită la difuzia efectivă în strat subțire într-un strat poros, iar curentul crescut poate fi atribuit
în mod eronat în mod eronat la electrocatalist.
3.3.2. Grafenul
Grafenul este un alt material care oferă perspective minunate pentru viitorul chimiei analitice,
constând dintr-o foaie de atomi de carbon hibridizat sp2 cu o grosime de un atom compus din
șase inele membre care asigură o suprafață de aproximativ două ori mai mare decât cea a
SWCNT. Acest material prezintă rezistență mecanică ridicată, elasticitate ridicată și
conductivitate termică ridicată [43], dar prezintă, de asemenea, un dezavantaj major: dispersia sa
redusă în mediu apos. S-au obținut dispersii stabile de foi de grafen folosind polimeri amfifili,
alchilamine și grupări carboxil hidrofile, printre altele, ca agenți de dispersie. Funcționarea

3.4. Biosenzori – aplicații micro și nanometrice.

Debitarea grafenului este considerată o cale importantă pentru îmbunătățirea dispersiei acestuia.
Prin urmare, diferiți autori au încercat să producă oxid de grafen, un derivat de grafit cu grupări
hidroxil, epoxi și carboxil atașate covalent straturilor sale, cu o mai bună dispersare în anumiți
solvenți.

12
Grafenul poate fi interconectat cu CNT pentru fabricarea de electrozi transparenți de înaltă
performanță, iar filmele rezultate prezintă caracteristici comparabile cu oxidul de staniu indium.
Activitatea electrochimică a grafenului cristalin este diferită de cea a fulgilor de oxid de grafen
redus.
Imaginile SEM ale unei pelicule de grafen depuse pe GCE au scos la iveală structura tipică de
tablă de grafen, crumbată și încrețită pe suprafața aspră a filmului (Figura 4 A). Imaginea TEM
prezentată în Figura 4B prezintă foaia de grafenă încrețită fără agregare, ceea ce indică faptul că
foile de grafen funcționalizate au fost bine dispersate în etanol, formând suspensii stabile.

Figura 4A Figura 4B

Grafenul poate, de asemenea, să medieze transferul de electroni, având în vedere defectele

asemănătoare avionului de mare densitate prezente în cadrul nanostructurii sale. În absența unei
ținte, aptamerele imobilizate pe nanoformele de adsorb grafene din electrodul de aur datorită
interacțiunii puternice π-π care accelerează raportul de transfer de electroni între speciile
electroactive și suprafața electrodului. În prezența unei ținte, reacția de legare inhibă adsorbția
grafenului și blochează transferul de electroni. Un aptasensor electrochimic fără etichetă a fost
construit utilizând avantajul raportului de transfer ultra-rapid de electroni al grafenului. Această
strategie de detectare a fost îmbunătățită în continuare prin nucleaza pentru interferonul gamma,
obținându-se un LOD de 0,065 pM. Alți autori au folosit nanoplatele de oxid de grafen (GONP)
ca etichete electroactive pentru detectarea trombinei.
Un imunosensor electrochimic simplu fără etichetă a fost construit prin modificarea SPE pe bază
de grafit cu oxid de grafen după funcționare cu N-hidroxisuccinimidă în prezența clorhidratului
de 1-etil-3- (3-dimetil aminopropil) carbodiimidă, (Figura 5).

13
 Figura 5.

3.5. Clasificarea biosenzorilor.

Biosenzorii pot fi clasificaţi în funcţie de elementul biologic ce conferă specificitatea, sau în

funcţie de tipul traductorului utilizat: se cunosc biosenzori electrochimici, optici, termici şi
piezoelectrici. În Fig.6 este redată schema de principiu al unui biosenzor
amperometric.Traductorii electrochimici şi în special cei amperometrici sunt cel mai bine
descrişi în literatura de specialitate, preferaţi datorită avantajelor pe care le oferă, şi anume:
sensibilitate crescută, preţ scăzut, posibilitatea de miniaturizare şi integrare în aparate
portabile, sunt uşor de utilizat. Conform definiţiei dată de IUPAC, un biosenzor chimic este un
dispozitiv capabil să furnizeze informaţii analitice cantitative sau semicantitative, folosind un
element biologic (receptor biochimic) aflat în contact direct cu un traductor fizic. Biosenzorii
chimici sunt compuşi din două unităţi funcţionale de bază: un bioreceptor şi un traductor.
Bioreceptorul are rolul de a transforma informaţia chimică într-o formă de energie ce poate fi
măsurată de traductor, în timp ce traductorul transformă energia respectivă într-un semnal
analitic util.

Figura 6. Schemă reprezentând principiile funcţionale ale unui biosenzor amperometric

Elementul biologic asigură fenomenul de recunoaştere specifică a analitului, iar traductorul,

aflat sub potenţialul aplicat, generează un semnal asociat cu recunoaşterea specifică. Tehnologia
biosenzorilor amperometrici a cunoscut progrese importante în ultimele decenii, timp în care au
fost studiaţi şi realizaţi cu succes biosenzori de mai multe tipuri, pentru diferiţi analiţi. Astăzi,
biosenzorii amperometrici se dezvoltă ca instrumente analitice importante pentru testele în
laboratoare clinice, monitorizare a proceselor biologice şi a mediului. Problematica
biosenzorilor o reprezintă dezvoltarea unui material ideal de electrod, care să fie compatibil cu o
componentă biologică, să prezinte stabilitate, posibilitate de miniaturizare şi capacitatea de a
răspunde rapid. Limitările majore în dezvoltarea biosenzorilor sunt cauzate de compatibilitatea
dintre materialul suprafeţei traductorului şi componenta biologică. În perioada de început a

14
fabricării biosenzorilor, materialul avea rolul de matrice suport pentru înglobarea elementului
biologic de recunoaştere.
În ultimile două decenii, datorită progreselor înregistrate în ştiinţa materialelor, au fost realizate
noi metode de imobilizare a enzimelor şi a mediatorilor, cu transfer de electroni. Actualmente,
principalele direcţii de cercetare în domeniul biosenzorilor au drept scop realizarea unor noi
materiale de electrod care să permită adaptarea proprietăţilor, astfel încât să fie aplicabile pentru
detecţia unui număr mare de analiţi. Atunci când sunt complet optimizaţi, biosenzorii sunt uşor
de utilizat şi nu necesită personal specializat şi nici efort de manevrare mare, pot fi integraţi în
aparate portabile şi folosiţi în afara unui laborator specializat. Elementul cel mai problematic la
orice tip de biosenzor este traductorul sarcina lui principală este aceea de a furniza un semnal de
tensiune și de curent proporţional cu concentraţia analitului. Aceasta nu este însă singura sa
sarcină astfel el trebuie să fie: - selectiv ceea ce înseamnă ca mărimea de ieşire electrică să nu
fie influenţată de alte specii chimice sau biologice prezente în analit. - sa prezinte sensibilitate
ridicată ceea ce permite limite de detecţie bune - sa prezinte reproductibilitate bună a datelor -
sa prezinte timp de răspuns rapid În continuare sunt prezentaţi biosenzorii potenţiometrici şi cei
amperometrici precum şi problematica de materiale utilizate.

Clasificarea biosenzorilor se face in functie de:

-tipul bioreceptorului
-tipul traductorului
-aplicatia biosenzorului.
Biochimistii si inginerii,imitand principiile naturale de recunoastere,conversie si
amplificare,incearca sa dezvolte senzorii performanti pentru substante organice. In natura exista
recunoastere biologica,conversie biologica,amplificare biologica. La stadiul actual biosenzorul
este alcatuit dintr-un sistem de recunoastere biologic in contact intim (fizic si functional) cu
traductorul artificial. Deoarece senzorul vine in contact direct cu un material biologic,la
alegerea lui trebuie sa se tina cont biocompatibilitate si interferentele chimice.
Dupa tipul senzorului fizic utilizat,biosenzorii se clasifica in:
-biosenzori electrochimici
-biosenzori optici
-biosenzori termici
-biosenzori sensibili la modificarea masei.

3.5.1. Biosenzori electrochimici

Compusul organic de dozat difuzeaza in compartimentul cu celule imobilizate,care prin

metabolismul lor specific transforma acest compus in molecule mai simple,active din puncy de
vedere electrochimic,detectabile apoi cu un electrod conventional. Senzorii (electrozii)
conventional electrochimici sunt:
-potentiometrici
-amperometrici
-conductimetrici

3.5.2. Biosenzori potențiometrici

15
Biosenzori potentiometrici- se masoara potentialul celulei electrochimice la curent zero.
Potentialul celuei este proportional cu concentratia ionilor. In constructia biosenzorilor
potentiometrici intra de obicei enzime ce determina schimbari semnificative ale pH-ului:
penicilinaza, ureaza,esteraza.
Măsurătorile potenţiometrice implică determinarea diferenţei de potenţial dintre un electrod de
lucru şi un electrod de referinţă, sau între doi electrozi de referinţă separaţi de o membrană
permselectivă prin care nu circulă un curent electric semnificativ. Traductorul poate fi un
electrod ion selectiv (ISE), un electrod de pH, un electrod selectiv pentru gaze (CO2, NH3) etc.
Atunci cînd stratul biocatalizator este plasat pe traductorul potenţiometric, trebuie să se aibă în
vedere:
 transportul reactanţilor la suprafaţa biosenzorului
 difuzia reactanţilor în stratul sensibil
 reacţia analitului cu specia biologică
 difuzia produşilor de reacţie din stratul catalitic la suprafaţa electrodului
 variaţia de potenţial indusă detectorului.
Dependenţa de potenţial şi concentraţia (activitatea) analitului este logaritmică

Figura 7. Biosenor petențiometric

3.5.3. Biosenzori amperometrici

Biosenzori aperometrici- se aplica un potential intre un electrod de lucru si un electrod de
referinta,masurandu-se in mod continuu curentul din celula.
- cele mai utilizate enzime sunt oxidoreductazele: glucozoxidaza, colesterol oxidaza, aminoacid
oxidaza, etc.
Biosenzori amperometrici se bazează pe măsurarea curentului de electroliză rezultat la oxidarea
sau reducerea unor specii electroactive pe suprafaţa electrodului de lucru, atunci cînd se lucrează
la un potenţial constant, curentul rezultat este corelat direct cu concentraţia speciei detectate.

16
Biosenzorul amperometric are un timp de răspuns mai scurt, este mai sensibil şi precis decât cel
potenţiometric, iar răspunsul este o funcţie liniară de concentraţia analitului. Selectivitatea
traductorului amperometric este dată de potenţialele redox ale speciilor electroactive prezente.
Prima generaţie de biosenzori amperometrici măsurau consumul de oxigen sau producerea de
apă oxigenată într-o reacţie enzimatică; un exemplu este determinarea glucozei utilizând
glucozoxidaza şi electrodul de oxigen de tip Clark. Pentru a ameliora performanţele
biosenzorilor amperometrici, electrodul de lucru poate fi modificat cu mediatori electrochimici.

3.5.4. Biosenzori conductimetrici

Biosenzorii conductimetrici- se masoara conductanta / rezistenta unei solutii

- se pot utiliza cand in timpul conversiilor enzimatice sunt generate sarcini electrice(amidase,
esterase, kinaze).

Figura 8. Biosenzor contuctimetric

● Avantaje ale senzorilor electrochimici:

+ usurinta in operare
+ interfata directa cu sistemul electronic
+ posibilitate de miniaturizare
● Dezavantaje ale senzorilor electrochimici:
- selectivitate limitata, fiind necesara utilizarea mediatorilor pentru imbunatatirea acesteia
- poate fi aplicata numai sistemlor la car eparticipa specii electrochimic active.

3.6. Biosenzori termici

Acestia masoara prezenta sau concentratia unei substante chimice (compus organic)prin
urmarirea schimbarii temperaturii datorita acelei substante.

17
Cel mai simplu biosenzor termic este un termometru la care partea sensibila este acoperita cu
enzime.
Dintre senzorii de temperatura care intra in componenta biosenzorilor pot fi
amintiti:senzori piroelectrici,termistoarele si termocuplurile.
Deoarece cantitatea de caldura eliberata este mica.masurarea este perturbata de variatiile
de fond ale temperaturii mediului (sub efectul agitatiei).
Trebuie utilizate doua termistoare si anume: unul de referinta fara enzime pentru a urmari
variatia termica a mediului si unul pe care se afla stratul de enzime imibilizat.
In afara de masurarea diferentiala ,pentru a limita perturbatia termica datorata
convectiei,se inconjoara termistorul cu un invelis de sticla avand cateva orificii pentru acces la
substrat.

● Avantaje ale senzorilor termici

- pot fi utilizate pentru majoritatea reactiilor
●Dezavantaje ale senzorilor termici
- selectivitate scazuta
- dificultati in miniaturizare
Un exemplu de biosenzor termic este dat in figura 9.

Figura 9. Senzor termic.

4. Materiale de electrod folosite la realizarea biosenzorilor.

O atenţie deosebită se acordă naturii materialului de electrod, datorită faptului că structura şi
proprietăţile acestuia determină proprietăţile traductorului, precum şi ale interfeţei traductor.
Materialele utilizate în construcţia biosenzorilor electrochimici pot fi clasificate în: 1) material
pentru electrozi şi substratul suport 2) materiale pentru imobilizarea elementelor de recunoaştere
biologică 3) elemente biologice.

18
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei materialelor de electrod a permis extinderea domeniului de
compuşi detectabili. La ora actuală, sunt necesare noi materiale care să îmbunătăţească
stabilitatea mecanică şi chimică a senzorilor pentru aplicaţii practice în condiţii variate şi
totodată, care să simplifice metodologia de imobilizare a biomoleculelor, asigurînd controlul
spaţial al acestora. Cele mai importante materiale folosite pentru construcţia senzorilor şi
biosenzorilor chimici constau în polimeri organici, materialele solgel, materiale semiconductoare
şi compozite.
4.1. Proprietăţile materialelor ideale folosite pentru realizarea biosenzorilor

Un domeniu de cercetare din ce în ce mai dezvoltat în ultimul timp este reprezentat de

implementarea a noi materiale, utilizate în construcţia biosenzorilor, biocipurilor, nanosenzorilor
şi a altor traductori. Se efectuează cercetări pentru găsirea materialului ideal, care să asigure
biosenzorului caracteristicile optime. În principiu, în construcţia unui biosenzor trebuie
respectate o serie de cerinţe în selectarea materialului de electrod.
1) compatibilitate cu elementul biologic
2) absenţa barierelor de difuzie
3) stabilitate la modificările de temperatură, pH
4) sensibilitate şi selectivitate satisfăcătoare pentru analitul de interes
5) cost mic şi posibilitate de producţie în masă.
De asemenea, materialele de electrod trebuie să prezinte grupările funcţionale necesare pentru
ataşarea biomoleculelor, sau să permită cu uşurinţă introducerea de grupări funcţionale. Există
situaţii când biosenzorii sunt aplicaţi şi utilizaţi în condiţii severe, în aceste cazuri fiind necesare
materiale cu rezistenţă mecanică şi chimică specială. De asemenea, un material de electrod ideal
trebuie să prezinte o bună conductibilitate, pentru a asigura un transfer rapid de electroni.
Electrozii de lucru utilizaţi în realizarea biosenzorilor sunt în general solizi. Electrodul de mercur
este singurul electrod lichid la temperatura camerei, însă folosirea acestuia la biosenzori
electrochimici este frecvent. Materialele de electrod cele mai utilizate pentru construcţia
biosenzorilor sunt platina, cărbunele vitros şi aurul, folosite în special pentru oxidarea anodică a
apei oxigenate.

Concluzii
În concluzie se poate de afirmat că selecția de materiale și tehnicile de fabricare sunt cruciale
pentru funcționarea adecvată a senzorilor și performanța biosenzorilor care depind de acesta.
Dezboltarea biosenzorilor, inevitabil se focusează asupra tehnologiei noilor materiale, în special
asupra noilor copolimeri care promit sa rezolve problema biocompatibilității și să ofere o
dezvoltarea a biosenzorilor în monitorizarea clinică. Viitorul dezvoltării senzorilor promite un
impact major asupra performanței biosenzorilor și anume axarea pe nanotehnologie și
minimalizarea desingn-ului.

19