Biologia Şi Patologia Animalelor de Laborator.2018 (Citare Cap I Poz 7 Si 8)

| Prof.
Ioan Marcus, PhD

| Conf. Bogdan Sevastre, PhD
| Asist. univ. Orsolya Sarpataki, PhD
BIOLOGIA ȘI PATOLOGIA
ANIMALELOR DE LABORATOR
EDITURA RISOPRINT
Cluj-Napoca ● 2018
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |
CUPRINS
Introducere 11
CAPITOLUL 1 | ANIMALUL DE LABORATOR ÎN CERCETAREA BIOMEDICALĂ, 13
(Prof. Ioan Marcus, Conf. Bogdan Sevastre)
Introducere 14
Noțiunea de animal de laborator 15
Definiții și particularități specifice 15
Animalele de fermă în cercetare 16
Specii netradiționale în cercetare 17
Originea și utilizarea animalelor de laborator 19
Date statistice privind utilizarea animalelor 20
Avantajele utilizării animalelor în cercetare 21
Costurile utilizării animalelor în laborator 22
Strategii posibile pentru viitor 22
Principii și tipuri de experimente 23
Reglementari privind experimentare pe animale 24
Reglementarea procedurilor experimentale 27
DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE ALTERNATIVĂ 30
Conceptul celor 3Rs | Replacement-Reduction-Refinement 31
BIOETICA EXPERIMENTELOR PE ANIMALE 43
Concepte etice în experimentarea pe animale 44
Principii etice privind experimentarea pe animale 46
Interacțiunea Om-Animal în cercetare 51
Concluzii 53
Bibliografie selectivă 54
CAPITOLUL 2 | CREȘTEREA, CAZAREA ȘI FURAJAREA (Prof. Ioan Marcus) 57

Introducere 58
Construirea adăposturilor 58
Condiții de cazare și microclimat 60
Controlul factorilor de microclimat 64
Furajarea animalelor de laborator 70
Cerinţe nutriţionale pentru creştere, gestaţie şi lactaţie 73
Metode de prezentare şi administrare a hranei şi apei 74
Prepararea şi păstrarea furajelor 75
Sterilizarea şi conservarea furajelor 75
Prevenirea îmbolnăvirilor sau Profilaxia nespecifică 76
Igiena și decontaminarea 78
Concluzii 80
CAPITOLUL 3 | SELECȚIA ȘI REPRODUCEREA (Prof. Ioan Marcus) 81

Introducere 82
Definiții și termeni genetici 82
5
Criterii de selecția animalelor 83

Selecția animalelor pentru prăsilă 84
Dezvoltarea liniilor consangvine 85
Terminologie și scurt istoric , 86
Tehnici de obținere a liniilor inbred 87
Clasificarea liniilor consangvine 88
Efectele consangvinizării 89
Simbolurile liniilor consangvine 90
Nomenclatura liniilor inbred 90
Abrevierea denumirii liniilor 93
Domenii de utilizare a liniilor inbred 93
Selecția animalelor convenționale 93
Tehnici de marcare și individualizare 95
Metode de identificare și marcare 96
Concluzii 98
CAPITOLUL 4 | ANIMALELE NECONVENȚIONALE (Prof. Ioan Marcus) 101

Introducere 102
Terminologia genetică 102
Animalele gnotobiotice 104
Scurt istoric al gnotobiologiei 104
Categorii de animale gnotobiotice 105
Ce sunt animale gnotobiotice 106
Domenii de utilizare 107
Izolatoare pentru producerea animalelor gnotobiotice 107
Metode de obținere a animalelor gnotobiotice 110
Specii de animale crescute în sistem axenic 112
Particularități anatomo-fiziologice 112
Concluzii 116
CAPITOLUL 5 | ȘOARECELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 119

Introducere 120
Încadrarea taxonomică 120
Ciclul de viață 123
Dezvoltarea simțurilor și comportamentul 123
Adaptarea și limitele adaptării în captivitate 126
Comportamentul social 127
Condiții de creștere și microclimat 128
Furajarea și adăparea 132
Particularități anatomice 134
Particularități fiziologice 135
Determinarea vârstei 135
Ciclul sexual și reproducerea 136
Particularități hematologice și biochimice 138
Linii de șoareci cu diferite mutații 139
6
Utilizarea în proceduri experimentale 145

Concluzii 147
CAPITOLUL 6 | ȘOBOLANUL DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 151

Introducere 152
Dezvoltarea simțurilor 156
Particularități comportamentale 158
Alimentația 165
Reproducerea și creșterea puilor 169
Particularități hematologice 170
Linii convenționale de șobolani 171
Utilizarea în proceduri experimentale 175
Concluzii 177
CAPITOLUL 7 | BOLILE ȘOARECELUI ȘI ȘOBOLANULUI (Prof. Ioan Marcus) 181

Semiologia îmbolnăvirilor la șoarece și șobolan 182
Bolile șoarecelui și șobolanului 184
Boli virale 186
Boli bacteriene 192
Boli parazitare 195
Boli tumorale 196
Boli cu etiologie mixtă 198
Controlul bolilor 199
Concluzii 200
CAPITOLUL 8 | COBAIUL sau PORCUȘORUL DE GUINEA (Prof. Ioan Marcus) 203

Introducere 204
Domesticirea cobailor 206
Formarea raselor de cobai 207
Clasificarea raselor de cobai 209
Condiții de creștere și cazare 211
Alimentația 212
Reproducerea 216
Constante fiziologice 216
Parametri hematologici și biochimici 217
Comportamentul 222
Utilizarea în cercetarea științifică 223
7
Linii consangvine utilizate în cercetare 224

Patologia cobaiului 225
Prevenirea îmbolnăvirilor 236
Concluzii 236
CAPITOLUL 9 | HAMSTERUL (Prof. Ioan Marcus) 239

Introducere 240
Furajarea și aportul de apă 249
Comportamentul 251
Evaluarea stării de confort 253
Reproducere 256
Liniile convenționale de hamsteri 258
Liniile consangvine/inbred 258
Patologia hamsterului 259
Concluzii 268
CAPITOLUL 10 | GERBILUL (Prof. Ioan Marcus) 271

Introducere 272
Furajarea 276
Comportamentul 277
Particularități fiziologice și reproductive 279
Sănătatea și bunăstarea gerbililor 280
Îngrijirea medicală veterinară 283
Patologia gerbililor 283
Gerbilul ca model animal de boală 289
Concluzii 290
CAPITOLUL 11 | IEPURELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 293

Introducere 294
Încadrare taxonomică 294
Rase de iepuri de casă 297
Alimentația 300
Particularități fiziologice 302
8
Comportamentul 305
Reproducerea și creșterea puilor 306
Linii consanguine 310
Patologia iepurilor 311
Concluzii 320
CAPITOLUL 12 | DIHORUL (Prof. Ioan Marcus) 333

Introducere 334
Furajarea 338
Comportamentul 339
Particularități fiziologice și anatomice 341
Reproducția 342
Bolile dihorului 345
Concluzii 347
CAPITOLUL 13 | CÂINELE (Prof. Ioan Marcus; Conf. Bogdan Sevastre) 349

Introducere 350
Rase de câini utilizate în laborator 351
Condiții de cazare și microclimatul 352
Alimentația 356
Comportamentul 358
Reproducția și ciclul sexual 359
Concluzii 362
Bibliografie slectivă 363
CAPITOLUL 14 | PISICA (Prof. Ioan Marcus; Asist. Dr. Orsolya Sarpataki) 365
Introducere 366
Procurarea, examenul clinic și carantina 367
Alimentația 370
Comportamentul 371
Particularități reproductive și fiziologice 374
Bolile pisicilor și potențialul zoonotic 375
Concluzii 378
CAPITOLUL 15 | PORCUL MINIATURAL (Prof. Ioan Marcus) 381

Introducere 381
9
Comportamentul și viața socială 388

Manipularea și contenția 392
Rafinarea mediului de viață 395
Interacțiunea cu omul 396
Concluzii 397
CAPITOLUL 16 | PEȘTELE ZEBRĂ (ZEBRAFISH) (Asist. Dr. Orsolya Sarpataki) 401

Introducere 402
Alimentația 405
Reproducerea 406
Concluzii 409
CAPITOLUL 17 | PRIMATELE NON-UMANE 411

(Prof. Ioan Marcus; Conf. Bogdan Sevastre)
Introducere 412
Particularități biologice 414
Comportament 415
Contenția, manipularea și anestezia 420
Alimentația 421
Transportul 422
Reproducerea 423
Boli mai frecvent întâlnite 425
Concluzii 429
CAPITOLUL 18 | EVALUAREA ȘI CONTROLUL DURERII (Prof. Ioan Marcus) 433

Introducere 444
Definirea conceptului de durere animală 444
Evaluarea durerii la animale 437
Manifestări specifice fiecărei specii 438
Analgezia și substanțele analgezice 445
Anestezia: metode și anestezice utilizate 448
Anestezia locală și regională 450
Anestezia și anestezicele generale 450
Anestezia inhalatorie 452
Tranchilizantele și sedativele 453
Concluzii 454
Anexa 1 | Anestezicele și analgezicele utilizate (Prof. Ioan Marcus) 455
Anexa 2 | Valori ale parametrilor hematologici (Prof. Ioan Marcus) 459
10
Introducere |
Introducere
Biologia și Patologia Animalelor de Laborator este o ediție actualizată

și mult diversificată a unei cărți cu același titlu publicată în anul 2004. La
acea vreme, publicarea unei cărți conținând aspectele mai importante cu
privire la sistemele de creștere, cazare și furajare a animalelor de laborator,
precum și prezentarea celor mai utilizate specii de animale în proceduri
experimentale cu scop științific și/sau didactic constituia o necesitate, dată
fiind penuria de carte de specialitate în acest domeniu. Din păcate, lucrurile
nu stau mai bine în această privință nici în 2018, fapt ce a contribuit în mod
semnificativ la decizia de a proceda la re-editarea acestei cărții într-o formă
diferită, atât din punctul de vedere al design-ului, cât și al conținutului.
Între timp, România a fost integrată în spațiul politic și academic
European, ca membru al Uniunii Europene, fapt ce a creat premisele necesare
integrării instituționale în spațiul științific și educațional al UE. Pe acest
fundal mai mult decât benefic pentru știința și învățământul românesc,
problematica stârnită de utilizarea animalelor de laborator în proceduri
experimentale cu scop științific, didactic sau de diagnostic se impunea a fi
reașezată pe cadrul mult mai larg și bine difinit al legislației comunitare. Au
fost aduse astfel la zi multe din aspectele care fac obiectul dezbaterilor
europene și internaționale cu privire la utilizarea animalelor de laborator în
proceduri experimentale (Directiva EU 63/2010), și implicit modul în care
aceste reglementări se reflectă în legislația națională (Legea nr. 43/2014).
Cartea despre Biologia și Patologia Animalelor de Laborator constituie
o încercare modestă de a prezenta domeniul vast al animalelor utilizate în
proceduri cu scop științific sau didactic din perspectiva particularităţilor
care privesc sistemele de creştere, cazare şi furajare utilizate, precum și
caracteristicile anatomo-fiziologice, comportamentale şi reproductive,
respectiv patologia specifică şi potenţialul zoonotic asociate fiecărei specii.
Scopul urmărit l-a constituit, în toate cazurile, formarea unei imagini
de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă biologia şi patologia animalului de
laborator. Sigur că această noţiune de animal de laborator este destul de greu
de circumscris și de încadrat semiologic, în condiţiile în care fiecare specie de
animale domestice, de companie sau agrement, şi chiar sălbatice poate
constitui într-un anume cotext un instrument valoros de care cercetătorul se
foloseşte în scop științific sau didactic. Cartea de faţă inventariază însă doar
acele specii de animale care sunt considerate mai reprezentative din punctul
de vedere al numărului de animale folosite în cercetarea de laborator, dar şi
al valorii rezultatelor obţinute în cursul diverselor proceduri. Este vorba
despre rozătoarele mici (şoarece, şobolan, hamster, cobai), iepuri, gerbili,
11
Introducere |
carnasiere (câinele, pisica, dihorul), porcul miniatural, peștele zebră

(zebrafish) și primatele. Un capitol consistent este dedicat prezentării
cadrului legislativ european şi național cu privire la reducerea numărului de
animale folosite în laborator. În acest sens au fost inventariate cele mai
actuale tehnici şi metodologii alternative care au ca obiectiv implementarea
conceptului de 3 R cu privire la procedurile științifice efectuate pe animale.
Dezbaterile bioetice cu privire la experimentarea pe animale sunt
prezentate succint, fiind discutate teoriile și abordările etice cu cea mai mare
aplicabilitate pentru domeniul creșterii și utilizării animalelor de laborator.
Un capitol distinct este alocat sistemelor de selecție și reproducere
folosite în obținerea liniilor de animale de laborator, precum și în păstrarea
celor existente. Sunt discutate, de asemenea, conceptele de convențional și
neconvențional, în relație atât cu sistemele de producere a animalelor, cât și
cu diferitele categorii de animale dezvoltate pentru scopuri științifice, cum
sunt animalele consangvine, gnotobiotice, germ-free (libere de germeni
patogeni) sau cele specific pathogen free (libere de agenți patogeni specifici).
În total sunt prezentate 12 specii de animale utilizate în laborator, din
punctul de vedere al originii și încadrării lor taxonomice, al particularităților
privind cazarea și creșterea, furajarea și adăparea, comportamentul și viața
socială, reproducerea și maturitatea sexuală, constantele semiologice, para-
metri hematologici și biochimici, și nu în ultimul rând, bolile de care suferă.
Este foarte probabil că multe din aspectele majore care interesează
domeniul animalelor de laborator au rămas neatinse din motive de spaţiu,
dar şi din raţiuni care ţin de imposibilitatea parcurgerii imensei bibliografii
care abundă în această zonă a biologiei şi medicinei animale. De asemenea,
numărul mare de probleme pe care le ridică creşterea acestor animale în
condiţii de laborator diversifică şi mai mult această problematică, care este
din ce în ce mai dificil de cuprins în paginile unei cărţi. Rămâne ca un
deziderat major pentru ediţiile următoare, completarea capitolelor lipsă şi
dezvoltarea celor prezente, astfel încât imaginea asupra acestui fascinant
domeniu al medicinei animale şi experimentale să fie una cât mai completă.
Cartea se adresează specialiștior în medicină (veterinară şi umană) şi
biologie, precum şi tuturor celor interesaţi de problemele pe care le ridică
creşterea şi utilizarea animalelor de laborator în scop ştiinţific sau didactic.
În final se cuvine să le mulțumesc colaboratorilor care au contribuit la
elaborarea acestei cărți (Dr. Bogdan Sevastre, Dr. Orsolya Sarpataki), precum
și dnei Daniela Bochiș pentru lecturarea și corectarea manuscrisului final.
Prof. Dr. Ioan Marcus
12
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |
CAPITOLUL I
ANIMALUL DE LABORATOR
IN CERCETAREA BIOMEDICALA
OBIECTIVE Teoria celor 3R

Replacement sau Înlocuirea
Introducere Utilizarea sistemelor vii
Noțiunea de animal de laborator Folosirea sistemelor abiotice
Definiții și particularități specifice Reduction sau Reducerea
Animalele de fermă în cercetare Reducerea filogenetică
Specii netradiționale în cercetare Refinement sau Rafinarea
Originea animalelor de laborator Implementarea Human End-Points
Avantajele utilizării în cercetare Bioetica experimentelor pe animale
Costurile utilizării animalelor Etica experimentelor pe animale
Strategii posibile pentru viitor Utilitarianismul
Principii și tipuri de experimente Etica deontologică
Cadrul normativ European și Național Etica normativă veterinară
Directiva 2010/63/UE Interacțiunea Om-Animal
Legea nr. 43 din 2014 Concluzii
Reglementarea procedurilor Bibliografie selectivă
Grade de severitate ale procedurilor
Dezvoltarea conceptului de Alternativă
13
Introducere
Experimentarea pe animale de laborator constituie un domeniu al

medicinei experimentale aflat într-o continuă expansiune, fiind considerat
esențial pentru progresul cunoașterii în majoritatea domeniilor cercetării
fundamentale și clinice, atât în medicina umană cât și în cea veterinară. În
realitate, majoritatea ramurilor științelor biologice și medicale fac apel la
cercetarea pe animale, chiar dacă acest lucru stârnește controverse din ce
în ce mai aprinse cu privire la utilitatea experimentelor pe animale, dar și la
motivele invocate pentru argumentarea acestei cauze. În societatea
modernă, discuțiile și dezbaterile cu privire la experimentarea pe animale
în scop științific (educațional sau de diagnostic) sunt deseori controversate
și marcate de o implicare emoțională foarte intensă. În primul rând, este
amendată absența unor informații factuale cu privire la scopul pentru care
se experimentează pe animale, suferința pe care experimentele o provoacă
animalelor, și nu în ultimul rând rezultatele și beneficiile potențiale care
justifică procedurile efectuate pe animale. La nivel global, cercetătorii care
folosesc animalele în proceduri experimentale sunt angajați deja în variate
forme de comunicare cu publicul larg, astfel încât să furnizeze informațiile
considerate necesare pentru înțelegerea adecvată a cadrului experimental.
Cadrul legislativ național și European încearcă în variate moduri să
limiteze pe cât posibil suferința cauzată animalelor în cursul procedurilor
experimentale. La nivel internațional, o primă încercare în acest sens o
constituie implementarea Legii cu privire la cruzimea față de animale (The
Animal Act, 1986), elaborată de Parlamentul britanic (Kolar, 2006). Această
inițiativă a fost ulterior dezvoltată și completată, astfel încât în prezent la
nivelul statelor membre ale UE este implementată Directiva 63/2010 care
reglementeză foarte strict cadrul în care pot fi efectuate experimentele pe
animale în scop științific. Unul din punctele forte ale acestei Directive îl
constituie implementarea conceptului celor 3R - Replacement, Reduction,
Refinement - cu privire la înlocuirea și reducerea numărului de animale
folosite, precum și la rafinarea metodelor utilizate, în vederea exploatării
la maximum a rezultatelor obținute în cursul procedurilor experimentale.
În ciuda faptului că reglementările actuale permit un control mai
strict al cadrului în care sunt realizate experimentele pe animale, precum și
o limitare a speciilor și numărului de animale utilizate, realitatea este că
suntem încă departe de ceea ce înseamnă eliminarea completă a suferinței
animalelor datorată procedurilor experimentale, didactice sau în scop de
diagnostic. Această situație este rezultatul faptului că utilizarea animalelor
în cercetare continuă să rămână o sursă valoroasă de informații și de
14
cunoaștere, esențială pentru progresul științelor biologice și medicale. Ceea

ce este important însă, dincolo de toate neajunsurile specifice domeniului
experimental, este că bunăstarea și calitatea vieții animalelor de laborator
constituie o preocupare continuă nu numai la nivelul publicului larg sau al
asociațiilor de protecție a animalelor, ci și al factorilor de decizie politică și
instituțională. Toate acestea constituie o garanție a faptului că într-un viitor
nu prea îndepărtat, uzând și de potențialul metodelor alternative, utilizarea
animalelor în proceduri cauzatoare de suferință va fi limitată la domeniile
cercetării considerate esențiale pentru progresul științelor biomedicale.
Cât privește speciile de animale considerate de laborator, sau care se
pretează la efectuarea de experimente, practic majoritatea vertebratelor
[ex: animalele de laborator tradiționale (șoareci, șobolani, gerbili, hamsteri,
iepuri, câinele, pisica, amfibienii), animalele de fermă, animalele sălbatice și
animalele acvatice) sunt utilizate în proceduri cu scop de cercetare, didactic
sau de testare a unor compuși chimici. În conformitate cu obiectivele pe
care și le-a stabilit acest manual, dar și cu specificațiile Directivei 63/2010,
noțiunea de animal de laborator include doar animalele folosite în mod
uzual în activități experimentale, cum sunt rozătoarele mici (ex: șoarecele,
șobolanul, gebilul, hamsterul), la care se adaugă iepurele, porcul miniatural,
dihorul, câinele, pisica, peștele zebră, amfibienii și primatele non-umane.
Noțiunea de animal de laborator
Pentru evitarea oricăror confuzii și utilizarea unor termeni corecți în

relație cu specificul activităților experimentale, se consideră mai adecvată
folosirea noțiunilor de animale umane (human animals) și animale non-
umane (non-human animals), prin analogie cu primate umane și primate
non-umane, pentru a se face diferența între oameni și alte animale. În
conformitate cu criteriile sistemului de clasificare biologică, omul face parte
din regnul animalelor, aparținând grupului taxonomic al primatelor. Din
rațiuni de concizie și coeziune metodologică, termenul de animal se aplică în
domeniul medicinei experimentale doar animalelor non-umane. Această
încadrare nu trebuie considerată ca implicând diferențe majore între om și
animale, cu privire la capacitatea de a suferi sau simți durerea, într-o măsură
care să departajeze oamenii de restul speciilor de animale. De asemenea,
această încadrare nu trebuie considerată ca implicând diferențe majore în ce
privește statusul moral al animalelor (Nuffield Council on Bioethics, 2005).
Definiții și particularități specifice
Utilizarea unor termeni specifici cum sunt, experimentarea pe animale,

testarea pe animale, cercetarea pe animale, testarea in vivo sau vivisecția au
15
înțelesuri apropiate, dar conotații diferite. Ceea ce este comun pentru toți
acești termeni este faptul că descriu proceduri experimentale efectuate pe
organisme vii, încadrate zoologic și taxonomic în încrengătura Animalia. Cu
toate acestea, cadrul normativ care reglementează domeniul animalelor de
laborator include doar animalele vertebrate în această categorie, bazându-se
pe prezumția că doar vertebratele sunt înzestrate cu capacitatea de a simți
durerea și de a suferi. Deși nu există dovezi științifice fundamentate care să
sprijine această prezumție, numeroase studii efectuate în ultimele decenii au
permis colectarea unor date științifice care demonstrează că numeroase
specii non-vertebrate posedă un sistem nervos bine dezvoltat, ceea ce le face
capabile să resimtă durerea și suferința într-un mod apropiat vertebratelor.
Acumularea acestor dovezi a provocat o atenție crescândă față de utilizarea
unor specii acvatice, dintre care unele (ex: caracatița) au fost introduse deja
în legislația UK, fiind protejate ca animale de laborator (Sherwin, 2001).
Prin comparație cu experimentarea pe animale, termen considerat mai
adecvat din punct de vedere științific, în limbajul de specialitate se folosește
și termenul de vivisecție, care ad literam înseamnă tăierea animalelor vii, și
implicit uciderea lor, motiv pentru care are profunde conotații negative.
Animalele de fermă în cercetare
Utilizarea animalelor de rentă (fermă) în cercetare, educație sau

pentru testarea efectelor unor produse biologice sau chimice este deseori
încadrată ca utilizare/cercetare biomedicală, respectiv ca utilizare/cercetare
agricolă, în baza unor norme legale, politici instituționale, structuri
administrative, surse de finanțare sau, pur și simplu, datorită scopului
urmărit de utilizatori. Această separare a condus în cele din urmă la
instituirea unui sistem dual, cu criterii diferite de evaluare a protocoalelor și
standardelor de cazare, întreținere și bunăstare a animalelor din aceiași
specie, în funcție de obiectivele specifice ale cercetării agricole sau bio-
medicale. Pentru anumite tipuri de studii, această separare pare să opereze
cât se poate de clar. De exemplu, modelele animale utilizate pentru studiul
bolilor omului, transplantul de organe, sau procedurile chirurgicale majore
sunt considerate utilizări biomedicale, în timp ce utilizarea animalelor
pentru producerea de fibră și alimente este catalogată, de regulă, ca fiind o
utilizare în scop agricol. Limitele acestei separări nu sunt totdeauna bine
definite, cum se întâmplă în cazul unor studii privind bolile și nutriția, fapt ce
constituie o sursă de interpretări eronate sau de încadrări care nu sunt în
consens cu reglementările legale internaționale (Brown și Smiler, 2012).
Practic, utilizarea animalelor de fermă în protocoale experimentale
cu scop de cercetare științifică trebuie să constituie subiectul unor
16
considerații etice de aceiași factură cu cele utilizate pentru orice alt animal
utilizat în cercetare, indiferent de obiectivele cercetării, sau de sursa de
finanțare. Cu toate acestea, diferențele existente între obiectivele studiilor
efectuate pe animale conduc la diferențe fundamentale între cercetarea
agricolă și cea biomedicală. Cercetarea agricolă impune deseori ca
animalele să fie tratate în conformitate cu practicile fermelor de producție
contemporane, pentru ca cercetarea efectuată să-și atingă obiectivele. Un
exemplu frecvent citat în sprijinul înțelegerii acestei situații îl constituie
condițiile de mediu în care se desfășoară cercetarea. În principiu, condițiile
ambientului natural pot fi dezirabile pentru cercetarea agricolă, în timp ce
controlul strict al factorilor de mediu în vederea minimizării variațiilor
accidentale constituie deseori una din condițiile obligatorii pentru
veridicitatea cercetărilor biomedicale. Sistemele de creștere și cazare
pentru animalele de fermă utilizate în cercetarea biomedicală pot, sau nu
pot să difere de cele ale animalelor utilizate în cercetarea agricolă. Astfel,
animalele utilizate în cercetarea biomedicală cât și în cea agricolă pot fi
cazate în cuști, boxe, padocuri sau pe pășune. Pe de altă parte, numeroase
cercetări agricole necesită condiții uniforme de mediu, pentru a reduce la
minimum variabilitatea dependentă de factorii de mediu, în timp ce multe
studii biomedicale sunt efectuate în ferme agricole. Astfel încât, protocolul
experimental, mai degrabă decât categoria în care se încadrează cercetarea,
este cel care determină locul în care este efectuat studiul (laborator sau
fermă). Decizia cu privire la categoria de cercetare în care sunt folosite
animalele de fermă și definirea standardelor pentru asigurarea bunăstării
lor, este influențată de scopul studiului, protocolul de lucru și de
problematica asigurării bunăstării animalelor. Indiferent de categoria în
care se încadrează cercetarea, la nivel instituțional trebuie asigurată supra-
vegherea tuturor animalelor, și certificarea faptului că au fost luate toate
măsurile pentru minimizarea stresului, durerii și suferinței (Tillman 1994).
Specii netradiționale utilizate în cercetare
Se denumește nontradițională, o specie de animale care nu este

frecvent utilizată în cercetarea biomedicală, însă constituie în anumite
condiții un model animal selectat pentru caracteristici unice. De exemplu,
hibernarea poate fi studiată doar la speciile de animale care hibernează.
Utilizarea speciilor nontradiționale în experimente științifice necesită
asigurarea unor condiții de mediu adaptate particularităților fiziologice și
comportamentale specifice, iar pentru unele specii ar putea fi necesară
aproximarea condițiilor habitatului lor natural. Consilierea unor experți în
domeniul istoriei naturale și a comportamentului speciilor nontradiționale
17
este necesară, când astfel de animale sunt introduse într-un laborator de

cercetare. În principiu, speciile nontradiționale reprezintă o minoritate în
ce privește utilizarea în cercetarea științifică, fiind reprezentate de păsări,
reptile, amfibieni tereștri și nevertebrate (O’Rourke și col., 2014; 2018).
Dintre speciile de păsări, cel mai utilizate în studii experimentale de
laborator sunt porumbeii, puii de găină, rațele și papagalii. Porumbeii sunt
utilizați de regulă pentru realizarea unor studii de psihologie și etologie
experimentală, care implică învățarea și cogniția. Puii de găină, prepelițele și
alte păsări de curte sunt studiate extensiv în cercetarea bazată pe producția
agricolă, dezvoltarea de vaccinuri, studii toxicologice și privind dezvoltare
somatică. Rațele și puii de găină sunt utilizați frecvent în domeniul cercetării
bolilor infecto-contagioase. Păsările cântătoare, cum ar fi cinteza, sunt
utilizate ca modele pentru studiul neurobiologiei învățării vocale, cercetarea
efectelor abuzului de substanțe asupra memoriei și a învățării, studii de
ecotoxicologie, cogniție și etologie (Bateson și col., 2010). Papagalii, bobocii
de rață și alte specii înrudite de psitacine sunt utilizate mai ales în studii
comportamentale și de cogniție, precum și în cercetări asupra unor boli la
păsări, sau privind efectele unor molecule farmacologice. Îngrijirea acestor
foarte inteligente și complexe comportamental animale poate constitui o
activitate interesantă și provocatoare pentru cercetători (Kalmar și col., 2010).
Dintre speciile de reptile, broaștele țestoase și șopârlele pot fi cel mai
adeseori găsite în unitățile de cercetare sau de animale de experiență.
Broaștele țestoase au fost utilizate extensiv în cercetări de fiziologie și
învățare, inclusiv în studiul efectelor hipoxiei și a toleranței la îngheț
(Overgaard și col., 2007). Șopârlele fac obiectul unor studii laborioase de
fiziologie, etologie, endocrinologie, toxicologie, reproducție și refacerea
țesuturilor (Hutchins și col., 2014). Efectele unor compuși toxici sau
poluanți ai mediului ambiant au fost studiați pe aligatori, la aceștia din
urmă investigându-se și activitatea antimicrobiană a unor extracte obținute
din sânge (Merchant și col., 2006). Șerpii sunt în mod uzual utilizați în
cercetarea efectelor veninului, dar și în studii comportamentale sau de
fiziologie, veninul de șerpi fiind utilizat pentru obținerea unor medicamente
utilizate în tratamentul hipertensiunii, trombozei sau a unor forme de
cancer (O’Rourke 2014; Koh și col., 2012). Broaștele leopard sunt specia
cea mai utilizată de amphibian semiacvatic, utilizată în studii de fiziologie și
învățare, iar împreună cu salamandrele și alte specii de broască sunt
modelul animal pentru studii de toxicologia mediului și dezechilibrele
endocrine. Musculița de oțet (Drosophila melanogaster) și viermii rotunzi
(Caenorhabditis elegans) au dominat multă vreme domeniul cercetării pe
nevertebrate, contribuind în mod decisiv la progresul cunoașterii științifice
în variate domenii ale geneticii și studiul dezvoltării (Brown și col., 2018).
18
Originea și utilizarea animalelor de laborator
Strămoșii tuturor speciilor de animale utilizate în laborator au fost la

originea lor animale sălbatice, iar pentru a se trece de la folosirea empirică
a unor specii primitive de animale, la selecționarea unor linii pure genetic,
înalt specializate scopului propus, a fost nevoie de ani și ani de strădanii și
de căutări. Nu trebuie uitat nici faptul că, având o origine sălbatică și fiind
crescute apoi în condiții de captivitate, aceste animale și-au modificat
profund, uneori radical, atât modalitățile de răspuns fiziologice, cât mai ales
necesitățile biologice. Comportamentul și performanțele acestor animale
trebuie privite și interpretate prin această perspectivă, dacă se are în
vedere obținerea de informații veridice, în consens cu particularitățile
biologice ale fiecărei specii în parte. Au fost obținute astfel în laborator linii
de șobolani sau șoareci care manifestă o tendință accentuată de a dezvolta
diferite tumori solide sau leucemii cu o incidență de până la 100% din
efectiv, dar și alte tipuri de boli sistemice, aspect care nu poate fi întâlnit
niciodată în condiții de viață naturale (Beynen și col., 1993; Brain, 1992).
Ulterior, pornind de la aceste realizări au fost elaborate și consolidate
treptat, principii fundamentate științific de selecționare și creștere a unor
astfel de animale, având caracteristici morfo-fiziologice bine cunoscute. La
ora actuală, animalul de laborator, indiferent dacă aparține încrengăturii
vertebratelor sau nevertebratelor, este indispensabil pentru absolut toate
domeniile experimentale și de cercetare biomedicale. El este folosit în mod
curent în studiile de fiziologie normală și patologică, nutriție și metabolism,
microbiologie, imunologie, neurologie, etologie, oncologie experimentală,
pentru a enumera doar câteva dintre acestea (Fasting, 1992; Brain, 1992).
Se fac experimente pe animale din următoarele considerente:
 dezvoltarea cunoștințelor fundamentale cu privire la fiziologia și
patologia animalelor, respectiv la înțelegerea mecanismelor biologice care
explică funcționarea celulelor și organismelor animale și umane;
 dezvoltarea și implementarea unor noi tehnici de diagnostic;
 dezvoltarea de noi formule terapeutice sau tehnici chirurgicale;
 testarea purității și valabilității unor produse biologice, cum ar fi
vaccinurile și serurile în medicină, sau a cosmeticelor, pesticidelor,
aditivilor alimentari, substanțe folosite în diferite tehnologii industriale etc.
 elaborarea unor produse biologice utilizate în prevenirea și/sau
în combaterea bolilor la animale și om (ex: vaccinuri, seruri, insulina etc);
Practic, este aproape imposibil de conceput astăzi un protocol de
investigație privind supravegherea unor efective mari de animale din
punctul de vedere al unor boli transmisibile inter- sau intraspecific, dar și a
unor conduite terapeutice adecvate din partea medicului clinician, fără
19
apelul la serviciile animalului de laborator. Mai mult, acesta este utilizat

deseori pentru confirmarea diagnosticului, în cazuri dificil de interpretat pe
baza simptomelor sau a tabloului lezional, respectiv pentru monitorizarea
evoluției unor boli sau, în cazul îmbolnăvirilor cu evoluție atipică, pentru
stabilirea cauzei și a mecanismelor etiopatogenetice ale suferinței în cauză.
Pe de altă parte, animalul de laborator se constituie în mod frecvent
drept o unealtă indispensabilă de lucru în cercetarea științifică aplicată și/
sau fundamentală, caz în care poate contribui la clarificarea unor aspecte
cheie privind instalarea și evoluția unor boli degenerative cronice (ex:
cancerul, colagenozele, sindroamele metabolice sau bolile cardiovasculare),
precum și fundamentarea unor ipoteze și teorii științifice cu privire la
mecanismele explicative aflate la originea acestor tulburări. Considerând
toate aceste aspecte privind utilitatea și oportunitățile pe care le oferă
utilizarea animalelor de laborator în cercetare, devin explicabile investițiile
enorme care se fac în prezent în producerea și creșterea acestor specii pe
scară industrială. Deși se urmărește ca utilizarea animalelor în proceduri
experimentale să fie înlocuită prin metode care nu necesită experimentarea
pe animale, utilizarea lor este necesară pentru protecția sănătății umane,
animale, și a mediului ambiant ((Buckwell, 1992; Directiva EU 63/2010).
Date statistice privind utilizarea animalelor de laborator
La nivel European ultimele date disponibile sunt cele prezentate de al
7-lea raport al Comisiei către Consiliu și Parlamentul European în 2013,
cuprinzând situația din anul 2011 la nivelul Uniunii Europene. Următorul
raport va fi realizat în Noiembrie 2019. Conform acestui raport, la nivelul
UE, au fost utilizați 6.999.312 șoareci (reprezentând 60,9% din totalul
animalelor de laborator utilizate) și 1.602.969 șobolani (13,9%), acestea
fiind speciile cele mai utilizate. Împreună, rozătoarele și iepurii reprezintă
80% din numărul total de animale utilizate. Pe locul 2 sunt peștii, care
împreună cu reptilele și amfibienii reprezintă 12,4%, urmate de păsări
(5,9%). Caii, măgarii, porcii, caprele, oile și vitele, reprezintă împreună doar
1,2% din numărul total de animale utilizate în cercetare la nivelul statele
membre. Carnivorele (câini și pisici) reprezintă 0,25%, iar primatele
neumane 0,05%. De remarcat că la nivelul UE nu s-a raportat utilizarea
maimuțelor din categoria primatelor (ex: cimpanzeu, gorilă sau urangutan).
În comparație cu anul 2008, numărul de animale utilizate este în continuă
scădere pentru majoritatea speciilor, înregistrându-se scăderi la utilizarea
șoarecilor (-1,73%), șobolanilor (-24,45%), cobailor (-22.45%), câinilor (-
16,04%). Creșteri semnificative au fost înregistrate doar la pești (28.54%).
În ceea ce privește destinația acestor animale, peste 60 % din au fost
utilizate în cercetare și dezvoltare în domeniile medicinei umane, medicinei
20
veterinare și stomatologiei, și în studii de biologie cu caracter fundamental,

14% la fabricarea și controlul de calitate al produselor și dispozitivelor
pentru medicina umană, medicina veterinară și stomatologie, și 8,75% la
evaluarea toxicologică și alte evaluări ale siguranței alimentare. Alte
destinații ale animalelor de experiență însumează cca. 9% din totalul celor
utilizate, incluzând virusologia, imunologia, producerea de anticorpi mono-
și policlonali, fiziologia interacțiunii materno-fetale la șoarecii transgenici,
tratamentele oncologice, cercetarea și dezvoltarea farmaceutică, testele de
asociere a medicamentelor și testele genetice. Comparativ cu anul 2008, se
constată o scădere a numărului de animale utilizate pentru cercetare și
dezvoltare, și o creștere a animalelor utilizate pentru cercetarea biologică
fundamentală. În prezent la nivel EU, cercetarea biologică fundamentală și
cercetarea și dezvoltarea în domeniul medicinei umane și al medicinei
veterinare sunt sectoarele care utilizează cel mai mare număr de animale.
La nivel național, ultimele informații disponibile sunt cuprinse în
Raportul Anual Statistic privind Utilizarea animalelor Științifice din anul
2016, prezentat pe site-ul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru
Siguranța Alimentelor (ANSVSA). Conform acestui raport, în anul 2016 la
nivel național au fost utilizate 14.168,00 animale din care numai 323 au
fost reutilizate, restul fiind utilizate o singura dată. Ca și în cazul UE, cele
mai utilizate au fost șoarecii (9.079 animale, reprezentând 64.08%) și
șobolanii (2.685, respectiv 18,95%), urmați de cobai (7.59%) și păsări
domestice (3,92%), restul animalelor utilizate (hamsteri, iepuri, ecvine, oi,
vaci, broaște) fiind sub 2%. De remarcat este lipsa cîinilor, pisicilor și a
primatelor non-umane, probabil datorită condițiilor foarte restrictive
impuse utilizării acestor specii în laborator. O altă absență remarcabilă este
cea a peștilor, specie a cărei utilizre în domeniul experimental este în
continuă creștere la nivel european. În ceea ce privește scopul în care au
fost utilizate, cele mai multe animale au fost utilizate în scop de
reglementare și producții de rutină (5.402 animale), fiind urmate de
cercetarea fundamentală (4.011 animale), cercetarea translațională și
aplicată (3.183 animale) și instruire (1572 animale). În comparație cu anul
2015, se constată o scădere cu aproximativ 28% a numărului total de
animale utilizate în proceduri experimentale. (Raport ANSVSA, 2016).
Avantajele utilizării animalelor în cercetare
Printre exemplele cele mai relevante care susțin necesitatea utilizării
animalelor în proceduri experimentale cu scop științific, pot fi amintite:
- realizarea unor vaccinuri care au contribuit la eradicarea bolilor
cu evoluție endemică, cum sunt turbarea, febra aftoasă și antraxul la
animale, sau poliomielita, pojarul, malaria, tusea convulsivă la om;
21
- dezvoltarea și implementarea unor formule terapeutice noi, cum

ar fi testarea efectelor noilor antibiotice, analgezice sau anestezice etc;
- implementarea unor noi tehnologii medicale, cum sunt aparatele
pentru respirație artificială utilizate în medicina de urgență sau pentru
menținerea în viață a produșilor născuți prematur la om și la animale;
- studiul mecanismelor fiziopatologice aflate la originea unor boli
cronice degenerative, cu evoluție endemică, cum sunt cancerul, diabetul etc.
Costurile utilizării animalelor în laborator
Din perspectiva costurilor pe care le implică cercetarea pe animale,

principala problemă o constituie suferința cauzată acestora în cursul unor
protocoale experimentale. Această suferință este datorată atât condițiilor
artificiale în care sunt crescute animalele (care diferă radical de viața în
habitatul lor natural), cât și procedurilor experimentale la care sunt supuse.
Intensitatea stresului și a suferinței fizice pe care o experimentează
animalele de laborator depinde de mai mulți factori, cum sunt:
- sensibilitatea speciei de animale utilizată, determinată de poziția
pe care o ocupă pe scara filognetică, cele mai sensibile fiind mamiferele;
- numărul de animale folosite într-un experiment, ceea ce înseamnă
că suferința produsă poate fi limitată prin reducerea numărului de animale;
- condițiile de microclimat în care sunt crescute animalele;
- metodele de contenție, imobilizare și manipulare efectuate în
vederea examenului clinic sau a prelevării probelor biologice (ex: sânge);
- metoda prin care sunt eutanasiate/sacrificate animalele;
- utilizarea anestezicelor sau analgezicelor pentru controlul durerii.
Strategii posibile pentru viitor
Situaţia actuală ar putea fi schimbată în cel puţin 3 moduri diferite:

1) Experimentele științifice sau didactice, şi testele care implică
experimentarea pe animale de laborator ar putea fi interzise complet.
Consecinţele care decurg din acest fapt vizează următoarele aspecte:
a) cea mai mare parte a cercetării biomedicale ar fi stopată, precum
şi producţia multor tipuri de medicamente, vaccinuri şi seruri etc;
b) industria farmaceutică ar avea cel mai mult de suferit, câtă vreme
se pornește de la premisa că nici un medicament nou nu poate fi lansat pe
piaţă fără o prealabilă testare pe animale de laborator;
c) siguranţa muncitorilor din diferite sectoare ale industriei chimice,
a consumatorilor sau a pacienţilor din spitale ar fi pusă în pericol.
22
2) Situaţia ar putea evolua neschimbată sau chiar ar putea avea loc o

creştere a numărului de animale utilizate în activităţi de laborator.
Argumente în favoarea acestei abordări vizează faptul că:
a) în prezent nu există nici un fel de tratament eficace pentru multe
boli cu evoluţie gravă sau chiar mortală, cum sunt bolile cardiovasculare,
majoritatea formelor de cancer, SIDA, sau bolile prionice la animale;
b) experimentele realizate pe animale ar putea contribui în viitor la
elucidarea şi controlul extinderii acestor maladii;
3) Implementarea unor programe adecvate pentru a reduce,
ameliora şi înlocui treptat utilizarea animalelor în activităţi experimentale
prin implementarea unor metode alternative în acest domeniu (ex: 3R).
Principii și tipuri de experimente
Introducerea experimentelor pe animale ca modalitate de investigare

și/sau de validare a unor mecanisme biologice, ipoteze sau teorii explicative
din câmpul științelor biomedicale a constituit un moment de răscruce în
evoluția biologiei și a medicinii moderne, contribuind la dezvoltarea unor
domenii noi și de mare perspectivă, cum este cel al medicinei experimentale
(domeniu de interfață între medicina omului și animalelor). Dreptul de a
experimenta pe animale este un atribut al medicinei veterinare, privilegiu
care a dus la constituirea medicinei experimentale ca un domeniu de sine
stătător al științelor biomedicale. La ora actuală este dificil de conceput, în
ciuda unor vehemente și din ce în ce mai extinse proteste, un progres real în
domeniul științelor biomedicale, fără un suport experimental care să permită
explorarea și înțelegerea unor aspecte fundamentale de morfostructură și
funcționalitate ale organismului uman și animal. Din acest punct de vedere,
experimentul pe animale ocupă un loc aparte în medicina experimentală
(domeniu situat la interferența medicinii umane cu medicina veterinară),
dată fiind importanța acestuia în evaluarea corectă a factorilor, legilor
biologice și mecanismelor implicate în etiopatogeneza și evoluția bolilor.
Referitor la modalitatea practică de realizare a experimentelor pe
animale, sunt utilizate două categorii majore de experimente, respectiv:
1) Experimentul acut – are ca obiectiv stimularea intensă a unui organ,
sistem sau aparat, și observarea într-o perioadă limitată (scurtă) de timp a
reacţiilor de răspuns ale organului lezat. Experimentul acut este utilizat
pentru studiul unor tulburări caracterizate prin instalarea rapidă și ușor de
înregistrat cu ajutorul mijloacelor de care dispune laboratorul experimental
(ex: reacția febrilă, inflamația acută, tulburările circulației periferice -
ischemia, congestia, hiperemia, tromboza, infarctul miocardic - și majoritatea
formelor de șoc). Dezavantajele majore ale acestui tip de experiment sunt
23
datorate timpului limitat de observare, precum și de faptul că organismul

animal nu răspunde izolat la acțiunea unei noxe patogene, ci ca un tot unitar,
integrat, aspecte care interferează cu semnificația rezultatelor obținute.
2) Experimentul cronic – permite urmărirea pe o perioadă de timp
mai îndelungată (ex: săptămâni, luni, uneori ani) a răspunsului sistemic pe
care îl provoacă solicitarea funcției diferitelor țesuturi, aparate sau sisteme,
ca rezultat al unei lezări sau excitări de intensitate mare. Experimentul
cronic este utilizat pentru sesizarea cu o mai mare acuratețe a modificărilor
funcționale dependente de organul lezat, în contextul reacţiei organismului
ca întreg organic. Trebuie avut însă în vedere faptul că în acest caz reacțiile
de adaptare, protecție sau de compensare debutează de timpuriu, aspect
care poate influența valoarea și semnificația biologică a datelor obținute.
Indiferent de modelul experimentat ales, în toate cazurile este vorba de o
lezare a funcției solicitate, fapt ce determină grade diferite de suferință și
disconfort animalelor de experiență. Acest lucru a impus stabilirea și
implementarea unor norme și reglementări precise cu privire la condițiile
în care se poate experimenta pe animale de laborator, precum și la cine are
dreptul să facă acest lucru, cu ce mijloace o face, și în ce scop. Selectarea
metodelor și a speciilor care vor fi utilizate are un impact direct atât asupra
numărului de animale utilizate, cât și asupra bunăstării acestora. Alegerea
metodelor ar trebui, prin urmare, să asigure selectarea acelei metodei care
să furnizeze rezultatele cele mai satisfăcătoare și să producă cât mai puțină
durere, suferință sau stres. Metodele alese ar trebui să utilizeze numărul
minim de animale care pot furniza rezultate fiabile și să impună utilizarea
speciilor cu cea mai mică capacitate de a resimți durere, suferință sau stres
respectiv de a prezenta vătămări de durată, și care sunt considerate optime
pentru extrapolarea rezultatelor la speciile țintă (Directiva EU 63/2010).
Reglementari privind experimentare pe animale
Prima directivă cu impact la nivel European este Directiva Consiliului

Consilului Comunității Europene din 1986, vizând apropierea legislativă, de
reglementare și administrativă a statelor membre privind protecția
animalelor utilizate pentru studii experimentale și alte aplicații științifice
(86/609/EEC). Această directivă a fost abrogată odată cu adoptarea
Directivei 2010/63/UE. Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 2010 privind protecția animalelor utilizate în scopuri
științifice, este documentul care reglementează activitatea din domeniul
animalelor de laborator la nivelul UE. În prezent această directivă este
transpusă în legislația națională a tuturor țărilor membre. Directiva
2010/63/UE își propune să implementeze principiile 3R, reglementarea
24
condițiilor de creștere, adăpostire, circulație, evidență, utilizare, uciderea

animalelor de laborator, instruirea personalului, structurile implicate în
consilierea și controlul acestui domeniu de activitate și, în premieră,
evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică animale de laborator.
La nivel național, Directiva 2010/63/UE a fost transpusă prin Legea
43/2014 privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, care a
intrat în vigoare în 25 Septembrie 2015, odată cu Ordinul nr. 97/2015 al
Directorului ANSVSA, privind autorizarea sanitar veterinară a unităților și
proiectelor care implică animale de laborator. La acesta s-a adăugat
Ordinul 106/2016 privind constituirea Comitetului naţional pentru
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice sau educative.
Activitatea în domeniul creșterii și utilizării animalelor de laborator
este coordonată la nivel European de către Comisia Europeană, prin
intermediul Comisariatului pentru Mediu, Afaceri Maritime și Pescuit. La nivel
naţional, autoritatea compententă este ANSVSA, prin Serviciul de Bunăstare a
Animalelor care are și punctul naţional de contact cu Comisia Europeană, și
Direcțiile Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA)
județene. La nivelul ANSVSA este constituit și Comitetul Național pentru
Protecția Animalelor Utilizate în Scopuri Științifice sau Educative. Comitetul
Național (CN) are rol consultativ și de elaborare de ghiduri, proceduri și este
alcătuit din persoane cu competențe în domeniu. La nivelul fiecărei instituții
care utilizează animale de laborator, își desfășoară activitatea un medic
veterinar desemnat cu expertiză în medicina animalelor de laborator. În plus
instituțiile de cercetare trebuie să aibă o Comisie de Bioetică însărcinată cu
avizarea proiectelor ce utilizează animale de laborator, și un Organism
responsabil cu bunăstarea animalelor, care include persoanele implicate în
îngrijirea animalelor, plus un membru al comunității științifice naționale.
Directiva EU 63/2010
Elaborarea cadrului normativ european pornește de la premisa că

“Bunăstarea animalelor constituie o valoare a Uniunii Europene, consacrată
în articolul 13 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)”.
Având în vedere acest aspect, Consiliul European a adoptat la
23.03.1998 Decizia 1999/575/CE privind încheierea de către Comunitate a
Convenției europene privind protecția animalelor vertebrate utilizate în
scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice. Ca participant la
respectiva convenție, UE a recunoscut importanța protecției și bunăstării
animalelor utilizate în scopuri științifice la nivel internațional. Astfel, în
Rezoluția din 5.12.2002 privind Directiva 86/609/CEE, Parlamentul
European a solicitat Comisiei să prezinte o propunere de revizuire a
25
directivei de mai sus, incluzând măsuri mai prescriptive și mai transparente

cu privire la procedurile efectuate pe animale. În continuare, cu prilejul celei
de-a patra consultări multilaterale a părților la Convenția Europeană pentru
protecția animalelor vertebrate utilizate în scopuri experimentale și alte
scopuri științifice (15.06.2006) a fost revizuită respectiva convenție,
stabilindu-se reglementările privind adăpostirea și îngrijirea animalelor de
laborator. Rezultatul acestei convenții l-a constituit recomandarea
2007/526/CE cu privire la orientările pentru adăpostirea, creșterea și
îngrijirea animalelor folosite în scop experimental și în alte scopuri științifice.
Cadrul teoretic general în care a fost elaborată Directiva 63/2010
pornește de la premisa că „Informații științifice noi sunt disponibile cu
privire la factorii care influențează bunăstarea animalelor, precum și
capacitatea animalelor de a simți și de a-și manifesta durerea, suferința sau
stresul și de a prezenta vătămări de durată. Prin urmare, este necesară
ameliorarea bunăstării animalelor utilizate în proceduri prin creșterea
standardelor minime de protecție a acestora în acord cu cele mai recente
progrese științifice”. De asemenea, se stipulează faptul că “Atitudinea față de
animale depinde și de percepțiile naționale, în unele state membre existând
cererea de a se menține norme de bunăstare a animalelor mai extinse decât
cele convenite la nivelul Uniunii. În interesul animalelor și cu condiția să nu
se afecteze funcționarea pieței interne, este oportun să se permită statelor
membre o anumită flexibilitate în menținerea unor norme naționale care să
vizeze o protecție mai extinsă a animalelor, atât timp cât aceste norme sunt
compatibile cu TFUE”. În plus, aliniatul 8 menționează că ˝față de animalele
vertebrate și ciclostomii, ar trebui incluși în domeniul de aplicare a directivei
și cefalopodele, deoarece există dovezi științifice cu privire la capacitatea
acestora de a simți durerea, suferința și stresul și de a prezenta vătămări de
durată˝. Directiva include și formele fetale ale mamiferelor ˝deoarece există
dovezi științifice care arată că astfel de forme prezintă în ultima treime a
perioadei dezvoltării lor un risc mărit de a simți durerea, suferința și stresul,
ceea ce ar putea afecta în mod negativ dezvoltarea lor ulterioară. Dovezile
științifice arată că procedurile efectuate pe formele embrionare și fetale într-
o etapă incipientă a gestației pot provoca durere, suferință, stres sau
vătămări de durată, în cazul în care aceste forme ar fi ținute în viață a doua
parte a dezvoltării lor embrionare˝. În sfârșit, mai trebuie menționat în acest
context și faptul că reglementările directivei 63/2010 se bazează pe
supoziția că animalele au în sine o valoare intrinsecă care trebuie respectată.
Există, de asemenea, și rațiuni de ordin etic ale opiniei publice care privesc
utilizarea animalelor în proceduri. Prin urmare, animalele trebuie
întotdeauna tratate ca ființe sensibile, iar utilizarea lor în proceduri trebuie
restricționată la domenii care, în ultimă instanță, pot aduce beneficii
26
sănătății umane sau animale sau mediului înconjurător. Prin urmare,

utilizarea animalelor în scopuri științifice sau educative trebuie luată în
considerare doar în cazurile în care nu există o alternativă care să nu
folosească animale. Utilizarea animalelor în proceduri științifice în alte
domenii care țin de competența UE ar trebui interzisă (Directiva 63/2010).
Reglementarea procedurilor experimentale
Legislația europeană cu privire la protecția animalelor de laborator

se aplică animalelor vetebrate non-umane, inclusiv fomelor larvare cu
hrănire autonomă (ex mormolocii amfibienilor), și formelor embrionare la
mamifere, începând din ultima treime a gestației. Dintre nevertebrate sunt
avute în vedere doar cefalopodele (Directiva 63/2010/UE), utilizarea
celorlalte nevertebrate, nefiind considerate capabile de suferință, nu este
supusă reglementărilor cu privire la protecția animalelor. Reglementările
Directivei 63/2010 se aplică tuturor animalelor utilizate în proceduri.
Prin procedură se înțelege „orice utilizare a animalului de laborator
care poate provoca durere, suferință, stres sau vătămări de durată
echivalente sau mai puternice decât cele provocate de înțepătura unui ac”. În
conformitate cu Directiva EU 63/2010, severitatea unei proceduri se
determină prin intensitatea durerii, suferinței sau vătămării care se
așteaptă să fie suportate de animal în cursul unei proceduri experimentale.
Grade de severitate ale procedurilor
Directiva 63/2010 descrie 4 nivele de severitate a unei proceduri:

 fără recuperare – include proceduri experimentale realizate sub
anestezie generală, la sfârșitul cărora animalul nu iși recapătă cunoștiința;
 superficiale – include proceduri realizate pe termen scurt și care
nu afectează semnificativ confortul sau starea generală a animalului (ex.
anestezia, administrarea de substanțe în doză unică, dacă nu produc durere
și nu afectează semnificativ starea de sănătate, prelevarea de sânge sub
10% din volumul de sânge circulant, imagistica neinvazivă cu sedare/
anestezie, izolarea socială pe termen scurt, unele teste comportamentale,
privarea de hrană sub 24h, inducția unor tumori mici fără efecte clinice);
 moderate – include proceduri cu suferință moderată pe termen
scurt, sau suferință redusă ca intensitate pe termen lung (ex. studii de
toxicitate care nu duc la moartea animalului, dar care au efecte clinice
moderate, prelevarea de sânge peste 10% din volumul de sânge circulant,
intervenții chirurgicale cu afectarea stării generale post operatorii,
inducerea unor tumori care produc efecte clinice, dar care nu influențează
27
comportamentul și nu induc suferință, izolarea socială pe termen scurt,

teste comportamentale, izolarea între 1-5 zile, privarea de hrană 24-48 h).
 severe – include proceduri ce implică suferință moderată pe termen
lung, sau severă chiar și pe termen scurt (ex: studii de toxicitate care duc la
moartea animalelor, sau care sunt susceptibile să inducă moartea; intervenții
chirurgicale cu afectarea severă a stării generale post operatorii; inducerea
unor tumori care produc efecte clinice, și care influențează comportamentul
și induc suferință; izolarea socială pe durată de peste 5 zile; șocul electric
care nu poate fi evitat; imobilizarea prelungită; testele de înot forțat sau alt
execițiu forțat ce are ca urmare epuizarea sau privarea de hrană peste 48 h).
Procedurile se realizează numai în cadrul unui proiect, prin proiect
înțelegându-se „un program de lucru cu obiective științifice bine definite care
presupune folosirea uneia sau mai multor proceduri”. Conform prevederilor
legislative în vigoare, proiectele se pot realiza numai după un prealabil
proces de autorizare. În România autorizarea este o procedură ce se
desfășoară în 2 pași; în prima etapă se solicită avizul Comisiei de bioetică
din instituția unde se realizează proiectul. Aceasta face o evaluare ștințifică
din perspectiva complianței cu principiul celor 3R, iar apoi se depune
documentația la DSVSA județeană, care în urma unei expertize tehnice
acordă autorizația de proiect. Odată cu alte documente necesare autorizării,
aplicantul depune la DSVSA și un Rezumat non-tehnic (RNT), un document
cu caracter anonim, care oferă datele esențiale pentru înțelegerea utilității
proiectului, numărul și specia animalelor utilizate, și procedurile la care
sunt supuse animalele. Acest document este disponibil publicului larg, RNT
fiind disponibile pe situl ANSVSA. Organismul însărcinat cu bunăstarea are
rolul de a supraveghea condițiile desfăşurării proiectului. Animalele
utilizate în proceduri se raportează anual de către responsabilul unității la
ANSVSA, aceste date fiind utilizate în statisticile naționale și trimise
Comisiei pentru evaluările realizate la nivel EU (Coman și colab. 2017).
Proiectele se pot derula numai în unități autorizate, autorizația
poate acoperi trei tipuri de activități, respectiv creștere, furnizare și
utilizare. Autorizarea se realizează de către DSVSA după evaluarea de către
un inspector, autorizația are o valabilitate de 5 ani, autoritatea sanitar
veterinară are obligația de a verifica periodic unitățile în acest interval.
Originea animalelor utilizate în unitățile utilizatoare diferă în funcție
de specie. Șoarecele (Mus musculus), șobolanul (Rattus norvegicus), cobaiul
(Cavia porcellus), hamsterul sirian (Mesocricetus auratus), hamsterul
chinezesc (Cricetulus griseus), gerbilul (Meriones unguitulatus), iepurele
(Oryctolagus cuniculus), câinele (Canis lupus familiaris), pisica (Felix silvestris
catus), toate speciile de primate neumane, broaștele din genurile Xenopus și
Rana, peștele zebră (Danio rerio) pot fi utilizate numai dacă provin de la
28
unități crescătoare autorizate în conformitate cu legislația animalelor de

laborator. Celelalte specii domestice pot proveni din ferme, în cazul lor nu
există posibilitatea autorizării ca crescător/furnizor de animale de laborator.
Proiectele ce implică animale de laborator își găsesc aplicația în:
 cercetarea fundamentală, care implică dezvoltarea cunoștiințelor
teoretice privind biologia organismului uman și animal, și înțelegerea
modului în care funcționează acestea în condiții fiziologice sau patologice.
Animalul de laborator este o componentă esențială în cercetarea științifică
aplicată și/sau fundamentală, caz în care poate mijloci clarificarea unor
aspecte cheie privind instalarea și evoluția unor boli cronice degenerative
(ex: tulburările de proliferare celulară și tisulară, colagenozele, diabetul
zaharat, miocardiopatiile), precum și în dezvoltarea unor ipoteze și teorii
științifice cu privire la mecanismele explicative aflate la originea bolilor;
 bioechivalență, cercetare translațională și aplicată, dezvoltarea și
implementarea unor tehnici noi de diagnostic al bolilor, implementarea
unor noi formule terapeutice sau a unor tehnici chirurgicale inovatoare;
 utilizare regulată în tehnologii de rutină, pentru elaborarea unor
produse biologice care pot fi utilizate în prevenirea și combaterea bolilor la
animale și om (ex: vaccinuri, insulina, anticorpi mono/policlonali), testarea
purității și a valabilității unor produse, cum sunt vaccinurile și serurile sau
a cosmeticelor, aditivilor alimentari, și a compușilor folosiți în industrie;
 protecţia mediului înconjurător în interesul conservării sănătăţii şi
bunăstării oamenilor și animalelor;
 conservarea speciilor aflate în pericol;
 învăţământul superior şi instruire academică, în afara
experimentelor demonstrative a căror utilitate este din ce în ce mai
controversată în sistemul modern de învățâmânt. Utilizarea animalelor în
educația medicală (inclusiv medical veterinară) este esențială, îndeosebi în
formarea deprinderilor chirurgilor pentru efectuarea unor tehnici avansate,
cum ar fi chirurgia vasculară, microchirurgia, chirurgia endoscopică;
 anchete medico-legale și utilizarea în infecții experimentale.
Pe de altă parte, pe fondul creșterii interesului opiniei publice față de
drepturile animalelor, există o opoziție crescândă cu privire la studiile pe
animale pe laborator. Pe lângă argumentele etice, oponenții experimentelor
pe animale de laborator le consideră irelevante științific pentru patologia
umană, și fără valoare predictivă privind toxicitatea unei substanțe sau
produs nou, considerându-le o frână în dezvoltarea de metode alternative.
Cea mai importantă abordare în acest sens o constituie inițiativa
cetățenească „Stop Vivisection” prezentată oficial Comisiei Europene la 3
Martie 2013 și conținând 1,17 milioane de semnături. Inițiativa în cauză a
29
fost respinsă de Comisia Europeană pe motiv că „înlocuirea completă a

studiilor realizate pe animale este la ora actuală imposibilă”.
Organizații relevante pentru știința animalelor de la laborator
FELASA - Federation of European Laboratory Animal Science

Associations - este cea mai veche și importantă organizație din domeniu, de
la nivel european, fiind fondată în 1978. FELASA este deschisă asociațiilor
naționale din statele europene, câte una pentru fiecare stat. Prin grupurile
sale de lucru, FELASA elaborează documente de lucru, norme, ghiduri,
recomandări și rapoarte care stau la baza politicii comunitare în domeniu.
De asemenea FELASA, autorizează cursuri de instruire în domeniu.
ESLAV/ECLAM – The European Society of Laboratory Animal
Veterinarians/European College of Laboratory Animal Medicine – ESLAV
este o organizație înființată în 1996 care își propune promovarea instruirii
profesionale pentru medicii veterinari implicați în domeniul animalelor de
laborator la nivel european. ECLAM a fost înființat în 2000 la inițiativa
ECLAV, fiind inclusă în EBVS - European Board of Veterinary Specialisation.
ECLAM este centrată pe formarea specialiștilor în domeniu creșterii,
biologiei și patologiei animalelor de laborator, prin coordonarea educației
post-universitare în domeniu, examinarea și certificarea specialiștilor etc.
ICLAS - International Council for Laboratory Animal Science - este o
organizație care își propune dezvoltarea, armonizarea științei animalelor
de laborator la nivel mondial îndeosebi în țările în curs de dezvoltare.
EARA - European Animal Research Asociation – este o asociație care
promovează înteresele cercetării biomedicale la nivelul țărilor membre EU.
ARSAL - Asociaţia Română pentru Ştiinţa Animalelor de Laborator – s-
a constituit în anul 2001, fiind membru FELASA din 2010, iar din 2016 este
afiliată la EARA. ARSAL are caracter ştiinţific și profesional, şi are ca scop
pregătirea profesională și informarea specialiștilor în domeniul animalelor
de laborator, fiind partener al ANSVSA în elaborarea legislaţiei specifice.
Dezvoltarea Conceptului de Alternativă
Creșterea interesului științific cu privire la tehnicile alternative a fost

marcat de numeroase inițiative legislative și multiple campanii organizate de
apărători ai drepturilor animalelor împotriva testelor efectuate pe animale.
Totuși, această chestiune este marcată și de afirmații care au dus la confuzia
publicului și a persoanelor interesate de acest subiect, care au responsabilități
legislative sau de reglementare în acest domeniu. În general, este acceptat
30
argumentul că experimentarea pe animale este necesară, însă mulți oameni nu

agrează faptul că sănătatea lor depinde de o practică care cauzează grade
variabile de suferință sau moartea animalelor. Publicul larg este în favoarea
folosirii animalelor în cercetare atunci când există un beneficiu direct pentru
om, respectiv când suferințele provocate sunt minime sau puțin semnificative.
Renunțarea la ideea de a folosi animale în cercetarea științifică sau în
testarea unor produse cosmetice este tot mai frecvent întâlnită printre
cercetătorii care lucrează în laborator. Legislația și politica instituțională
actuală îndeamnă oamenii de știință să folosească cât mai puține animale
posibil, și asta doar atunci când e necesar. Unii aboliționiști sunt de părere că
ar trebui să se renunțe complet la cercetarea pe animale, în timp ce alții sunt
mai pragmatici, susținând că este greu de imaginat progresul științific în
științele biomedicale fără contribuția medicinei experimentale, și implicit a
experimentelor pe animale. Majoritatea apărătorilor drepturilor animalelor
doresc să se pună capăt folosirii animalelor în cercetare, dar nu consideră că
aceasta este un scop realizabil în momentul de față. În schimb, ei sunt de
părere că institutele de cercetare ar trebui să dedice mai mult timp și bani
găsirii unor metode de a elimina suferința și durerea provocate animalelor.
Teoria celor 3Rs | Replacement – Reduction - Refinement

Conceptul celor 3R este relativ simplu, și a fost enunțat pentru prima
dată în 1959 de către Willim Russell și Rex Burch, într-o carte cu titlul “The
Principles of Humane Experimental Technique“. Cei doi autori propun ca de
fiecare dată când se experimentează pe animale să se aibă în vedere:
1) posibilitatea de a înlocui – Replacement - experimentele pe
animalele cu metode alternative care nu implică utilizarea animalelor vii;
2) posibilitatea de a reduce – Reduction - la minimum posibil
numărul de animale utilizate într-un protocol experimental;
3) posibilitatea de a rafina – Refinement - sau îmbunătăți protocolul
experimental, astfel încât acesta să provoace minimum de stres și suferință.
Diminuarea durerii și a tulburărilor de altă natură este o problemă de
mare actualitate, întrucât “Comitetele de Utilizare și Îngrijire Instituțională a
Animalelor“ (IACUC) afiliate instituțiilor de cercetare decid asupra modului
în care să răspundă la noile reglementări ale Ministrului Agriculturii din SUA,
și la principiile de bază ale Institutului Național de Sănătate. Actualmente,
cercetătorilor li se solicită să minimizeze suferințele animalelor, care sunt
utilizate în proceduri experimentale. Aceste Comitete de specialitate sunt o
prezență obligatorie în orice instituție abilitată să experimenteze pe animale,
având ca principal rol recunoașterea metodelor alternative ca mijloace care
pot să-i ajute pe cercetători să identifice soluțiile cele mai corespunzătoare la
problemele pe care le ridică experimentarea pe animale (AALAS, 1997).
31
Conținutul metodelor alternative diferă semnificativ față de căutarea

tradițională de noi tehnici științifice, deoarece acestea necesită reducerea
folosirii animalelor și limitarea durerii și a suferinței provocate animalelor, ca
rezultat al punerii lor în aplicare. Dat fiind nivelul actual de cunoaștere, ar fi
hazardat să susținem că nivelul dezvoltării cercetării biomedicale ar putea fi
menținut fără experimentarea pe animale. Dar îmbunătățirile făcute astăzi pot
fi înlocuite mâine cu o nouă tehnică, care nu folosește animale. Iar dezvoltarea
de noi tehnici care-au permis reducerea numărului de animale utilizate în
cercetare a constituit un succes important în cercetarea bio-medicală. De
exemplu, pentru crearea vaccinului antipoliomielitic, Premiul Nobel a fost
acordat autorilor lucrării despre culturile celulare realizate în 1949. Din acel
moment, tehnicile utilizate în studiile realizate pe culturi celulare animale și
umane au fost îmbunătățite în mod semnificativ, iar provocările și dezbaterile
pe marginea acestor tehnici au devenit între timp numeroase. Un argument
puternic îl constituie și faptul că dezvoltarea unor noi metode de cercetare (ex.
cromatografia, spectrofotometria, radioimunoanaliza, anticorpii mono și
policlonali, ingineria genetică, PCR etc) a constituit un factor esențial în
progresul înregistrat de cercetarea biomedicală. De vreme ce o alternativă nu
e decât o nouă tehnică ce duce la reducerea folosirii animalelor și/sau a
suferințelor acestora, este greu de crezut că implementarea acestui concept ar
putea dăuna științei. În ultimii ani, toxicologii au început să dezvolte conceptul
de metodă alternativă, dar multe alte ramuri ale științei evită pe cât posibil
această abordare, în ciuda presiunii ce vine din partea publicului și a
guvernului de a face progrese în utilizarea metodelor alternative în cercetarea
științifică. Unul din argumentele folosite împotriva metodelor alternative îl
constituie înțelegerea greșită a termenului de alternativă, ca referindu-se
exclusiv la înlocuirea animalelor. Există în mod cert oportunități de reducere a
numărului de animale și de îmbunătățire a cercetării în domenii cum sunt
studiile cardiovasculare și a comportamentale. De asemenea, cercetătorii pe
animale ar trebui să analizeze dacă utilizarea noilor tehnici de anestezie și
gestiunea postoperatorie pot fi încadrate ca metode alternative (Mead, 1988).
Comitetele de utilizare și îngrijire instituționalizată a animalelor,
împreună cu cercetătorii, nu ar trebui să includă numai înlocuirea, ci și
reducerea și îmbunătățirea în planificarea și analizarea protocoalelor de
cercetare animală. Este evident pentru oricine reușește să se detașeze de
specificul activităților de laborator și să analizeze atitudinea publicului față de
cercetare, că există o preocupare nu numai pentru abuzul împotriva
animalelor, dar și pentru orice altă utilizare a animalelor, care le-ar putea
cauza suferința. Dacă în anii 1960 un cercetător se simțea uneori ca un erou
public, astăzi e făcut să se simtă aidoma unui criminal. În ultimii 10 ani,
numărul membrilor organizațiilor de protecție a animalelor a crescut de 10
32
ori. Simboluri ale preocupărilor publice pentru protecția animalelor sunt larg
răspândite. Este inutil să se continue dezbaterea legată de folosirea sau
interzicerea utilizării animalelor în cercetare. Cercetătorii pot arăta că sunt
preocupați de folosirea animalelor în cercetare și de suferințele provocate
acestora, elaborând și promovând programe prin care se caută modalități de a
reduce utilizarea acestora și de a îmbunătăți condițiile de lucru din laborator.
I. Replacement sau Înlocuirea

Înlocuirea se referă la situațiile în care experimentele care implică
animale pot fi înlocuite cu metode alternative, care folosesc alte sisteme
biologice animate. Conform acestui principiu, experimentatorul are obligația
legală și etică de a nu utiliza animale în procedurile experimentale pentru care
există metode alternative utilizabile. Există multiple exemple în acest sens, în
special în cazul experimentelor efectuate pentru diagnosticarea unor bolii sau
testarea agenților terapeutici. Folosirea șoarecilor în testarea eficienței
vaccinului contra febrei galbene a fost înlocuită de multă vreme cu un test
realizat pe culturi celulare. Este posibilă eliminarea șoarecilor din procedurile
de testare a insulinei, ca urmare a progreselor realizate în acest domeniu.
Metodele alternative care permit înlocuirea modelelor animale de
studiu al bolilor pot fi clasificate în 3 categorii principale:
- folosirea unor organisme vii inferioare (ex: nevertebrate);
- folosirea sistemelor abiotice sau lipsite de viață;
- folosirea simulării computerizate (metode in silico).
Utilizarea sistemelor vii
- Tehnici în vitro | Cele mai recunoscute sisteme vii neanimate sunt

cele care se încadrează în categoria largă a metodelor în vitro, cum ar fi
culturile de celule, țesuturi sau organe. Aceste tehnici permit cercetătorului
să dețină controlul absolut asupra mediului subiectului testat. Deoarece
aceste sisteme vii nu funcționează în condiții improprii de temperatură,
umiditate, pH și agenți nutritivi, modificarea acestor parametri tinde să
minimalizeze efectele pe care variabilele non-experimentalele le pot avea
asupra rezultatului final al studiului. În general, când nu se asigură medii
optime pentru un sistem în vitro, pot interveni probleme de pierdere a
tuturor rezultatelor experimentale și/sau obținerea unor date compromise.
Cele mai folosite metode în vitro sunt culturile de celule utilizate
pentru producerea anticorpilor monoclonali, dezvoltarea vaccinurilor
antivirale, depistarea efectelor citopatice ale diferiților compuși
medicamentoși, precum și studierea funcției și dezvoltării membranelor
celulare. Utilizările potențiale ale tehnicilor în vitro sunt aproape
33
nelimitate, și vor continua să se diversifice pe măsură ce se vor acumula

mai multe cunoștințe despre morfo-fiziologia organelor, țesuturilor și a
celulelor acestora, respectiv pe măsură ce tehnologia de menținere a
mediilor în vitro se va îmbunătăți. Culturile celulare permit înţelegerea şi
studierea interacţiunilor celulare, în contextul tulburărilor de proliferare
celulare, metabolismul celular, adeziunea celulară, procesele de invazie
celulară cât şi a mecanismelor de control intracelular, cum sunt sinteza de
proteine, metabolismul energetic, transcripția ADN, ciclul celular, apoptoza.
Studiile pe celule cultivate prezintă şi semnificative limitări, deoarece
comportamentul celulelor din culturi nu este întru totul identic cu cel in
vivo, acest lucru datorându-se în principal diferenţelor de mediu în care
trăiesc. Cultivarea celulelor in vitro nu poate reproduce în totalitate
complexitatea răspunsului structurilor tisulare, multitudinea populaţiilor
celulare prezente într-un ţesut şi implicit relaţiile complexe care se
stabilesc între acestea. Metabolismul celular este mai puţin constant in vivo
decât in vitro datorită intervenţiei factorilor sistemici aparţinând
sistemului nervos şi endocrin (de aici ideea introducerii de hormoni şi
factori de creştere în mediul de cultură pentru celule), dar şi factorilor
locali, precum cei din răspunsul tisular (ex: răspunsul inflamator, fibroza).
Din acest motiv, culturile celulare nu trebuie înţelese ca o alternativă
la toate experimentele pe animale, decât pe anumite zone ale cercetării,
cum sunt: testarea toleranței produselor cosmetice (caz în care există
modele omologate de piele artificială); producerea vaccinurilor și serurilor,
sau tehnologia producerii anticorpilor monoclonali pe seama celulelor de
tip hibridoma. Chiar și acolo unde nu pot înlocui complet experimentele pe
animale, culturile celulare reduc semnificativ numărul animalelor utilizate.
De exemplu, testarea toxicității unui produs se poate face în prealabil pe
culturi celulare, și numai dacă se dovedește netoxic se testează pe animale.
- Animalele nevertebrate, ouăle și embrionii mamiferelor sunt
considerate replacement, deoarece Directiva 63/2010 se aplică animalelor
non-umane vii, inclusiv formelor larvare care se hrănesc autonom, precum
și formelor embrionare de mamifere începând cu ultima treime a gestației,
și cefalopodelor vii. Din acest punct de vedere, utilizarea altor nevertebrate
decât cefalopondele (ex. Drosophila melanogaster sau musculița de oțet,
Caenorhabditis elegans), ouăle păsărilor și reptilelor, icrele peștilor,
embrionii non-umani în prima parte a gestației nu sunt supuse autorizării
și limitărilor legislative privind protecția animalelor de laborator, nefiind
considerate capabilă să perceapă durere, distres sau altă formă de
suferință. Cea mai folosită este musculița de oțet - Drosophila melanogaster
- un model clasic pentru studiile de genetică. Această specie poate fi, de
asemenea, folosită pentru detectarea mutagenității, efectului teratogen și al
34
toxicității unor compuși chimici. Nevertebratele marine sunt specii care nu

au fost îndeajuns cercetate. Totuși, un număr important de specii marine
sunt folosite în mod constant pentru studiul funcției sistemului nervos.
Drosophila melanogaster sau musculița de oțet utilizată în studii de genetică
Caenorhabditis elegans este un nematod foarte mic (măsoară cca. 1 mm

lungime), transparent, utilizat ca model de cercetare care a facilitatat
numeroase descoperiri considerate epocale în cercetarea fundamentală.
- Microorganismele reprezintă un alt sistem biologic folosit pentru a

înlocui modelele animale în testele de toxicitate. Testul Ames de
mutagenitate/carcinogenitate folosește culturi de Salmonella typhimurium
pentru a depista compușii chimici care necesitau în trecut folosirea
animalelor. Astfel de sisteme permit testarea unui număr nelimitat de
compuși, ceea ce poate duce la o dilemă interesantă. Cu cât există mai mulţi
compuși care pot fi depistați, cu atât vor exista mai mulţi compuși
35
potențiali pentru a fi testați pe animale. Tehnicile alternative pot înlocui un

număr de animale la un anumit stadiu în procesul de depistare. Cu toate
acestea, folosirea alternativelor poate duce la creșterea numărului
compușilor care trebuie în cele din urmă testați pe animale sănătoase.
- Plantele sau țesuturile vegetale reprezintă un alt sistem viu alternativ
care poate fi folosit pentru înlocuirea animalelor în studiul mecanismelor
moleculare fundamentale. Există o diferență morfologică și funcțională
foarte mică între structurile și componentele celulare izolate de la plante și
cele ale animalelor. Cu toate acestea, peretele celular rigid al plantelor
limitează aplicabilitatea lor în cercetare din cauza celulelor impenetrabile.
Folosirea sistemelor abiotice
- Metodele chimice | Cel mai folosit model de sistem abiotic implică

utilizarea tehnicilor chimice moderne. Acestea constau mai ales în tehnicile
analitice care pot fi folosite la identificarea substanțelor chimice și la
determinarea concentrației sau a rezistenței lor în diferite soluții. Tehnicile
imunohistochimice folosesc anticorpi specifici în studiul unor cantități foarte
mici de antigen. Un exemplu clasic al acestei tehnici îl constituie identificarea
toxinelor bacteriene, care în trecut necesita injectarea câtorva sute de
șoareci cu lichid supernatant din culturile bacteriene suspecte. Aceste noi
tehnici care folosesc anticorpi permit confirmarea unui diagnostic provizoriu
într-un timp mult mai scurt, decât testele efectuate pe animale. Prin
adăugarea unui compus colorat la tehnica ELISA, întregul proces devine un
pachet-test accesibil pe piață, de tipul testelor de sarcină folosite acasă, care
înainte vreme necesita folosirea unui iepure. Există un mare număr de
tehnici chimice care pot fi folosite pentru detectarea prezenței unei reacții
chimice specifice, sau a unei enzime necesare pentru o reacție celulară
specifică. Identificarea și izolarea unei structuri chimice specifice într-un
compus furnizează informații prețioase cu privire la reactivitatea potențială
a acestuia, și la toxicitatea rezultată dintr-o substanţă chimică (Paton, 1984).
- Sistemele fizice și/sau mecanice | Folosirea unor sisteme fizice și/sau
mecanice pentru înlocuirea animalelor vii se aplică în cazul formării unor
competențe sau reacții la circumstanțe predeterminate, bine definite, cum
ar fi utilizarea manechinelor în predarea principiilor de bază ale medicinei.
Folosirea simulării computerizate (in silico)
- Utilizarea unor metode de simulare pe calculator | Argumentul de

bază în controversa tehnicilor alternative este posibilitatea stimulării
computerizate (in silico), ca mijloc de înlocuire a animalelor în cercetare.
36
Pentru adaptarea unui fenomen biologic la un model computerizat,

procesele de bază trebuie exprimate printr-o formulă matematică. O dată
ce o formulă este concepută, un număr enorm de variabile pot fi introduse
și procesate imediat. Cheia reușitei este generarea unui program pornind
de la formula matematică. Cu cât este mai completă formula, cu atât mai
folositor va fi programul. Însă, multe din problemele ridicate de modelul
animal nu sunt destul de bine definite pentru conceperea modelului
matematic necesar. Pe măsură ce cunoștințele de bază privind procesele
biologice se dezvoltă și se diversifică vor crește și oportunitățile de a folosi
simularea computerizată pentru înlocuirea animalelor în experimente.
II. Reduction sau Reducerea

Reducerea vizează situațiile în care numărul animalelor utilizate într-o
procedură poate fi redus. Un exemplu îl constituie domeniul testării toxicității
acute a unor compuși chimici. În prezent, majoritatea toxicologilor sunt de
acord că nu mai este necesară folosirea a 60 până la 200 de rozătoare pentru a
determina doza letală exactă conform statisticilor. Se pot obține informațiile
necesare despre DL50 folosind nu mai mult de 10 până la 20 de animale. Un alt
exemplu care priveşte reducerea numărului de animale este furnizat de
Naţional Cancer Institut prin programul de dezvoltare și cercetare a
animalelor. Cu câțiva ani în urmă National Cancer Institute (NCI) folosea 4.5
milioane de rozătoare pe an pentru a depista agenții chimici răspunzători de
activitatea antitumorală. Cu toate acestea, sistemul standard de testare pe
animale era departe de a fi ideal. După multe dezbateri, NCI a trecut la
folosirea unor sisteme de testare a compușilor chimici pe culturi celulare
tumorale de origine umană. În prezent, programul folosește între 500 000 și
1000000 de șoareci, ceea ce este echivalent cu o reducere de 80-90% a
numărului de animale. Trebuie remarcat faptul că decizia acestei schimbări a
fost luată mai degrabă din considerente științifice decât de protecție a
animalelor, ilustrând faptul că adoptarea și implementarea conceptului de
alternativă nu constituie un demers antiștiințific. Referitor la modalitățile de
reducere a numărului de animale folosite în experimente, trebuie avut în
vedere specia și categoria animalelor, precum și nivelul dezvoltării filogenetice.
Metodele utilizate pentru reducerea numărului de animale folosite în
proceduri sunt: (Beynen și col., 1993; National Cancer Institute 2011)
 Partajarea animalelor între instituții/laboratoare diferite;
 Îmbunătățirea concepției statistice pentru prelucrarea datelor;
 Reducerea filogenetică sau folosirea organismelor inferioare;
 Utilizarea unor animale de calitate mai bună (ex: clinic sănătoase).
37
- Partajarea animalelor (animal sharing) | Partajarea animalelor

înseamnă împărțirea acestora între instituții diferite, ceea ce permite o
reducere semnificativă a numărului total de animale utilizate într-o anumită
situație. Ca exemplu poate fi amintită intervenția chirurgicală pe un animal
care urmează să fie eutanasiat, sau prelevarea de organe și țesuturi în
momentul necropsiei. Partajarea devine mai complicată atunci când se
încearcă maximizarea utilizării animalelor, dar poate reduce semnificativ
numărul acestora în cadrul aceleiași instituții. Dacă două cercetări diferite
necesită efectuarea simulării unei operații, administrarea unor produse sau
compuși chimici pe căi identice, atunci animalele ar putea fi partajate în
cadrul instituției. Partajarea ca metodă de reducere a numărului de animale
ar necesita avizare centralizată în cadrul Programului Instituțional de
îngrijire a animalelor pentru a răspunde nevoilor experimentatorilor.
- Îmbunătățirea aparatului statistic de prelucrare a datelor | Oricine a
urmat un curs de design experimental sau de statistică aplicată știe ce
înseamnă importanța consultării biostatisticianului în cursul etapei de
proiectarea a experimentului și nu doar în momentul când informațiile
obținute trebuie deja procesate statistic. Concepția necorespunzătoare sau
inadecvată a protocoalelor experimentale și/sau nefolosirea metodelor
statistice corecte, pot avea ca rezultat utilizarea unui număr exagerat de
mare de animale în cadrul unui protocol experimental, dar și extragerea
unor informații care se dovedesc irelevante pentru interpretarea clinică.
- Reducerea filogenetică sau phylogenetic reduction | Experimentele
care pot utiliza una din multitudinea de specii de nevertebrate în locul unei
specii de primate, reprezintă un tip de reducere filogenetică. Asemenea
salturi mari pe scara evoluției nu sunt totdeauna posibile, însă treceri mai
puțin dramatice pot reduce semnificativ numărul speciilor mai evoluate
folosite în cercetarea științifică sau în scop didactic. În multe situații, teoria
reducerii filogenetice a fost greșit interpretată, din cauza utilizării unei
specii ca echivalent al alteia, fără a se ține seama de ierarhia filogenetică.
Principiul reducerii filogenetice este în general bine acceptat în lumea
științifică ca modalitate de a reduce numărul de animale folosite, însă
prezintă adesea numeroase dificultăți ascunse. Astfel, dacă coborâm pe
scara filogenetică, informația disponibilă despre menținerea și folosirea
acestor animale într-un mediu artificial devine adesea dificilă, dacă nu
imposibil de obținut. La alegerea unui model experimental este important
ca cercetătorul să ia în considerare capacitatea instituției de a asigura
îngrijirea corespunzătoare pentru speciile selectate în acest scop. Oricum,
reducerea filogenetică constituie un mijloc important de reducere a
numărului de animale, cu condiția să fie practicat cu atenție și în baza unei
cunoașteri judicioase a cerințelor impuse de caracteristicile speciilor alese.
38
- Utilizarea unor animale de calitate mai bună | La procurarea

animalelor utilizate în proceduri experimentale este important să se aibă în
vedere că, de regulă, costul și calitatea animalelor sunt strâns corelate.
Alegând animalul de cea mai bună calitate în ceea ce privește starea
sănătății sau a performanțelor realizate, este minimalizată, dacă nu chiar
eliminată posibilitatea ca animalelor să fie pierdute sau ca rezultatele să fie
compromise ca urmare a apariției unor îmbolnăviri. La alegerea sursei de
animale este necesar să fie consultat medicul veterinar, care să se asigure
că sunt cumpărate cele mai bune animale. Animalele cu un status al
sănătății diferit nu trebuie cazate în același adăpost/încăpere, și nici să
folosească aceleași echipamente, fie că este vorba de incinta în care sunt
cazate animalele, fie de creșterea acestora în condițiile din laborator.
III. Refinement sau Rafinarea metodelor
- Rafinarea este un aspect neglijat al conceptului de alternativă. Acest

concept vizează modificarea unei tehnici de lucru, pentru a reduce durerea și
suferința inevitabilă provocată animalelor în cursul unor proceduri, dar și la
utilizarea unor metode statistice adecvate pentru procesarea rezultatelor. Au
fost concepute, de exemplu, numeroase învelișuri protectoare și sisteme de
tuburi pentru a proteja cateterele intravenoase (sau intragastrice etc), ceea
ce permite unui cercetător să administreze doze succesive de agenți chimici,
sau să preleveze probe de sânge de la un animal fără a trebui să-l imobilizeze
de fiecare dată. Captivitatea și imobilitatea constituie deseori factori de stres
cu impact asupra valorii parametrilor fiziologici, și implicit a stării de
sănătate a animalelor, astfel încât folosirea învelișului protector sau a
tuburilor constituie o îmbunătățire a tehnicii , care reduce nivelul de stres.
Rafinarea metodelor utilizate poate fi realizată în mai multe moduri:
- Rafinarea metodologiilor implică adaptarea și updatarea continuă a
tehnologiilor de creștere, protocoalelor și procedurilor experimentale, astfel
încât acestea să reducă la minim suferința și distresul animalelor pe parcursul
vieții lor, atât în unitatea de creștere precum și pe parcursul proiectelor de
cercetare. Din punct de vedere etic, reducerea nivelul general de suferință
indus de procedurile experimentale devine mai important decât reducerea
numărului de animale utilizate. Problema majoră în cazul procedurilor
efectuate pe animale de laborator o reprezintă nu atât moartea animalului cât
mai ales nivelul de suferință/distres experimentat de animal. Din acest punct
de vedere este perfect acceptabil ca un animal să fie eutanasiat, cu evitarea
suferinței, decât să fie lăsat să trăiască în suferință. La finalizarea proiectului,
un animal poate fi lăsat în viață numai dacă nu suferă deteriorări ale stării de
sănătate care provoacă invitabil o suferință sau un distres foarte intens/sever;
39
Model de tub din plastic policarbonat utilizat pentru imobilizarea

șoarecilor pentru prelevarea probelor de sânge din venele coccigiene
- Reducerea gradului de contaminare microbiană contribuie deseori la

limitarea răspândirii bolilor. Acesta constituie un aspect valabil pentru
majoritatea domeniilor de cercetare biomedicală. Un exemplu mai complex îl
constituie utilizarea unor tehnici de imagerie medicală – RMN (Rezonanță
Magnetică Nucleară) - pentru obținerea unor rezultate care în trecut
impuneau sacrificarea unui număr mare de animale într-un anumit interval
de timp, în vederea obținerii unei mostre de țesut. Tehnicile de limitare a
răspândirii bolilor sunt aplicabile în majoritatea domeniilor cercetării
biomedicale. Mai mult, în elaborarea unor proiecte de cercetare este
importantă identificarea și utilizarea acestor metode ori de câte ori e posibil.
Rafinarea instrumentelor și echipamentelor se referă la:

- Îmbunătățirea condițiilor de creștere a animalelor | Condițiile în care
sunt crescute animalele de laborator nu trebuie să țină cont numai de
necesitățile lor fiziologice, ci și de nevoile comportamentale naturale. În acest
sens, în creșterea animalelor de laborator se implemetează conceptul de
environmental enrichment adică îmbunățirea mediului de viață, care să
încurajeze comportamentul natural de căutarea și depozitare a hranei,
construirea adăpostului, explorarea mediului, igiena, joaca etc, aspecte care
au ca urmare creșterea calității vieții și a bunăstării animalelor. Ca exemple
în acest sens pot fi menționate asigurarea dispozitivelor rotative (rotițe) care
încurajează rozătoarele să facă mișcare, a tuburilor unde animale se pot
ascunde, alte dispozitive care încurajeaza comportamentul de explorare. În
40
cazul pisicilor și dihorilor se recomandă oferirea de jucării, iar în cazul

câinilor padocuri care să ofere posibilitatea de observare a unui teritoriu mai
larg. În cazul primatelor nonumane, furnizarea hranei în dispozitive care să
solicite ingeniozitatea indivizilor, existența ferestrelor de unde să poată
observa mediul extern sau chiar ascultarea câteva ore pe zi a unor posturi de
radio care să asigure stimularea senzorială, constituie tot atâtea modalități
de stimulare a caracterului activ al vieții sociale. Sunt foarte importante și
interacțiunile cu ceilalți membri ai grupului. În cazul majorității animalelor
de laborator cazarea se face în grupuri compatibile, cazarea individuală fiind
responsabilă deseori de inducerea stresului de izolare socială. De aceea se
optează pentru cazare individuală numai în cazul animalelor extrem de
agresive, a femelelor gestante, sau dacă este solicitată expres de protocolul
experimental. Dacă protocolul experimental o cere se pot face și alte derogări
de la aspectele prezentate mai sus, dar în toate cazurile, măsurile ce limitează
bunăstarea animalelor se consideră proceduri, și sunt supuse autorizării.
Monitorizarea animalelor și îmbunătățirea instrumentarului utilizat
minimalizează neplăcerile cauzate animalelor, prin reducerea stresului de
imobilizare/manipulare rezultat în contextul prelevării probelor biologice.
Din această categorie de metode face parte utilizarea tuburilor de contenție
la anumite specii de animale, pentru a permite accesul la diferite căi de
prelevare, permițând în același timp animalului să se miște cât mai liber.
- Analiza mostrelor | Mostrele sau probele biologice recoltate de la
animale pot fi analizate în volume foarte mici, ceea ce permite măsurarea
unui număr mare de parametri. Acest fapt implică folosirea unor tehnici
electronice care necesită cantități infinitezimale de sânge, plasmă sau urină
pentru realizarea unei multitudini de teste sau determinări. Nu mai este
necesară nici sacrificarea animalelor, mai ales în cazul rozătoarelor mici.
- Utilizarea tehnicilor non-invazive sau minim invazive, cum sunt
tehnicile de imagistică medicală modernă (RMN-Rezonanță Magnetică
Nucleară, tomografie computerizată, Radiografia sau Ecografia), pentru
obținerea unor rezultate care necesitau în cercetarea clasică, tradițională,
sacrificarea unui număr mare de animale într-un anumit interval de timp,
în vederea obținerii unei mostre de țesut. Alt exemplu util, îl constituie
utilizarea unor tehnici de lucru care necesită cantități minime de probe
biologice, sau folosirea tuburilor la anumite specii animale, pentru a
permite accesul permanent la diferite aparate, sisteme, organe, țesuturi,
lăsând în același timp animalului posibilitatea să se miște liber în cușcă.
- Perfecționarea tehnicilor de control a durerii reprezintă un element
central al strategiei de rafinement. În primul rând personalul implicat în
efectuarea de proceduri pe animale de experiență trebuie să fie instruit cu
41
privire la recunoașterea durerii și distresului la animale. Recunoașterea

durerii la animalele de laborator reprezintă un domeniu de actualitate, în
ultimii ani fiind implementate metode bazate pe cuantificarea expresiei
faciale (Grimase scale) pentru șoareci, șobolani și iepuri. În plus, medicul
veterinar trebuie să cunoască cele mai eficiente metode de analgezie,
adaptate speciilor utilizate în protocolul experimental. Practic utilizarea
analgeziei și controlului postintervențional al durerii este obligatoriu în
intervențiile ce presupun durere, ori de câte ori protocolul experimental nu o
interzice explicit. În acest caz, Directiva EU 63/2010 și Legea 43/2014
prevede ca cercetătorul să analizeze metodele alternative la oricare din
procedurile care ar putea determina durere sau suferință unui animal utilizat
în cercetare. Este obligatorie în acest ultim caz consultarea medicului
veterinar în vederea furnizării de analgezice, tranchilizante sau anestezice.
- Îmbunătățirea tehnicilor de abordare și contenționare | Manipularea
și imobilizarea corectă a animalelor facilitează efectuarea procedurilor
experimentale de rutină, reducând nivelul de stres și implicit suferința
provocată animalelor. Îmbunătățirea metodelor de contenție reprezintă un
domeniu activ de investigație, fiind testate noi metode de contenție și
administrare a compușilor farmaceutici care să reducă nivelul de stres. În
acest sens, în cazul rozătoarelor contenția se face prin prinderea de coadă,
dar studii moderne arată că această metodă este una stresantă. În cazul
șoarecilor au fost propuse alte metode de contenție, cum ar fi luarea în
palmă, sau contenția cu ajutorul unor tuburi. Aceste metode pot fi folosite
atât pentru mutarea animalelor dintr-o cușcă în alta în cadrul activităților
uzuale de întreținere sau în vederea diferitelor proceduri. Un alt concept
modern care evită contenția animalelor în vederea administrării unor
substanțe farmacologie este dresajul acestora să consume singure anumite
produse, sau să stea în diferite poziții în schimbul unor recompense. Foarte
important este modul de abordare al animalelor în cursul protocoalelor
experimentale, respectiv cu grijă, răbdare, compasiune, empatie, întrucât
majoritatea animalelor răspund pozitiv la un tratament corespunzător, din
partea celui care le manipulează. În plus, metoda nu este costisitoare, este
la îndemâna oricui, total lipsită de riscuri, chiar și în cantități foarte mari.
- Implementarea conceptului de „human end-point‟ în protocolul
experimental | Conceptul de „human end-point‟ (HEP) poate fi definit ca
momentul în cadrul unei proceduri experimentale când, din cauza durerii și
distresului nu mai există justificări morale și științifice pentru a continua
procedura, impunându-se limitarea durerii și stresului. HEP nu înseamnă
în mod obligatoriu eutanasierea animalului, cu toate că aceasta este cea mai
utilizată modalitate, putând însemna încetarea procedurii sau atenuarea
durerii prin anestezie și/sau prin analgezie etc. (Hendriksen și col., 1999).
42
Criteriile utilizate în stabilirea HEP sunt stabilite la începutul fiecărei

proceduri, și se pot baza pe modificări comportamentale (ex: activitate,
postură, agresivitate, răspunsul la manipulare, igiena corporală, vocalizare,
modificări ale expresiei faciale), semne clinice (ex. anorexie prelungită,
ataxie, astazie, deshidratare, anurie), parametri clinici măsurabili (ex. masa
corporală, volumul tumoral în cazul tumorilor induse experimental),
markeri fiziologici, biochimici (ex: nivelul proteinelor de fază acută, nivelul
catecolaminelor, cortizolului etc), markeri moleculari (în cazul studiilor de
carcinogeneză pot fi utilizate tehnici de biologie moleculară cum ar fi
cuantificarea expresiei genice pentru indentificarea activării unor gene
asociate cu proliferarea malignă, fără a mai fi necesară apariția tumorii) etc.
În stabilirea HEP trebuie făcută o analiză amănunțită care să pună în
balanță nivelul de suferință provocat animalului cu potențialele beneficii
științifice, educaționale, clinice, sau economice ale studiului, și respectiv
probabilitatea cu care s-ar putea produce acestea. În principiu, pentru fiecare
procedură experimentală trebuie prevăzute human end-points, care limitează
severitatea procedurii, fără să afecteze relevanța științifică a proiectului.
Din punctul de vedere al momentului în care sunt implementate în
cursul unei proceuri experimentale, se deosebesc 3 tipuri diferite de HEP:
 HEP clinice - sunt măsuri implementate în momentul în care
suferința produsă animalului este decelabilă în urma examenului clinic;
 HEP preclinice – în care procedura experimentală este întreruptă
înaintea apariției unor modificări clinice, excluzând astfel suferința indusă
de îmbolnăvire. Acest lucru este posibil prin determinarea unor markeri
biochimici și moleculari, monitorizarea patogen (micoorganism sau celule
tumorale) prin tehnici non-invazive de bioluminiscență sau imagistică etc.
 HEP non-clinice - reprezintă înlocuirea unei proceduri care
determină semne clinice cu o procedură care nu induce semne clinice, cum
este testarea eficienței unui vaccin prin vaccinarea unui animal receptiv
urmată de infecție experimentală, sau testarea eficienței post-vaccinale se
poate evalua după titrul anticorpilor fără a mai inocula germenul.
BIOETICA EXPERIMENTELOR PE ANIMALE

Aidoma majorității aspectelor care privesc viața, indiferent de forma
sub care se manifestă aceasta, în cazul experimentelor realizate pe animale
(și cu atât mai mult în cazul celor care implică subiecți umani) se ridică o
serie de provocării etice cu privire la efectuarea unor proceduri sau teste pe
animale superioare. Persoanele care lucrează într-un laborator cu specific
experimental (ex: cercetători, tehnicieni, medici veterinari etc) trebuie să
facă deseori față unor provocării legate de suferința indusă animalelor,
43
confruntându-se cu numeroase dileme care pun în balanță sănătatea

individului versus sănătatea coloniei de animale. Conform punctului de
vedere exprimat de Tannenbaum (1995) „etica normativă veterinară are în
vedere identificarea principiilor de bine și rău, corect și greșit, în relație cu
activitățile omului care implică utilizarea animalelor”. Problematica stârnită
de utilizarea animalelor superioare în proceduri experimentale este un
punct sensibil în agenda fiecărui cercetător din domeniul științelor bio-
medicale. Efortul constant de a defini etica utilizării nomative (legale) a
animalelor în proceduri experimentale cauzatoare de suferință are ca
principală țintă găsirea unor soluții etice la această provocare, în consens cu
problemele cărora trebuie să le facă față comunitatea științifică, dar și cu
opinia tot mai tranșant exprimată cu privire la acest subiect de către public.
În general, se consideră că bunăstarea animalelor reprezintă o
preocupare centrală a eticii veterinare, iar acest subiect câștigă o
importanță din ce în ce mai mare în disputele științifice și laice, care
vizează imperativul moral de a ne raporta și a trata animalele de o manieră
decentă. Vorbind de etica animalului de laborator, unul din termenii folosiți
adesea pentru a caracteriza sau descrie procedurile efectuate pe animale
este cel de atitudine umană. A fi uman în relație cu animalele de laborator,
înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât a trata animalul în cauză nu
doar ca pe o potențială sursă de beneficii (ex: rezultatele experimentale),
cât mai ales ca pe un partener pe care îl folosim în beneficiul amândurora.
Ghidul pentru Îngrijirea și Utilizarea Animalelor de Laborator (2011)
specifică cât se poate de clar faptul că îngrijirea umană înseamnă toate acele
acțiuni efectuate în vederea certificării faptului că animalul de laborator este
tratat în conformitate cu cele mai înalte și actuale standarde științifice și
etice. Practic, termeni cum sunt cei de îngrijire umană, etică și bunăstare
animală sunt foarte strâns relaționați (National Research Council, 2011).
Concepte etice în experimentarea pe animale
Teorii morale
Teoria morală reprezintă un domeniu extins de studiu, care are

propriul său vocabular și puncte divergente de vedere. Practic, este imposibil
să cuprinzi în câteva pagini conținutul detaliat al teoriilor morale promovate
de-a lungul timpului cu privire la dreptul omului de a experimenta pe
animale în scop științific, didactic sau de diagnostic. Din acest motiv, în
continuare vor fi prezentate foarte succint câteva din punctele de vedere cele
mai importante, considerând impactul pe care-l au asupra domeniului
cercetării animale. Considerațiile etice cu privire la utilizarea animalelor în
44
proceduri experimentale sunt fundamentate pe o idee simplă, cu privire la

momentul în care animalele (versus omul) intră în sub incidența legilor
morale. Cu alte cuvinte, este important să putem spune care este valoarea
morală a unui animal de laborator raportat la persoana umană?
Statusul moral reprezintă poziția sau rangul unei entității biologice în
contextul unui continuum moral, considerat de la valoarea cu semnificație
minimă la valoarea cu semnificația maximă. Dat fiind faptul că animalele nu
produc judecăți morale, însușire care este definită ca fiind capacitatea
umană unică de a face judecăți morale, se poate concluziona faptul că
animalele, chiar dacă pot fi înzestrate cu un anume status moral, acesta se
află mult sub cel acordat omului. Examinând statusul moral al animalelor,
se constată numeroase divergențe cu privire la nivelele diferite ale
statusului moral acordat unor specii diferite de animale, situate la nivele
diferite pe scara dezvoltării filogenetice. În principiu, orice judecată morală
se constituie în cazul animalelor ca fiind determinată de o combinație a
capacităților cognitive și senzoriale ale acestora. Această abordare a fost
încadrată sub de numirea de speciism de către numeroși teoreticieni și
filozofi moderni, care compară acest concept cu alte abordări implicând un
tratament diferențiat, bazat pe o trăsătură particulară asociată unei anume
entității, cum sunt sexismul sau rasismul (Singer, 1975; Brown și col., 2012).
Indiferent însă de locul pe care-l ocupă o ființă vie pe această scară
Darwiniană, o trăsătură biologică împărtășită de toate mamiferele o
constituie sensibilitatea, respectiv capacitatea de a resimți durerea și de a
răspunde la prezența acesteia prin diferite grade de suferință. Practic,
sensibilitatea este definită în acest context ca fiind capacitatea unui animal
de a percepe și procesa stimulii senzoriali proveniți din mediul exterior, și
implicit abilitatea de a simți durerea și suferința (distresul) rezultat.
Subiecții morali (omul în acest caz) au obligația, sau sunt obligați să
facă anumite lucruri dintr-un sentiment al datoriei înnăscut sau impus prin
lege, fiind astfel responsabili pentru ce se întâmplă altor categorii de ființe.
Urmare acestei responsabilități (sau obligații morale) intrinseci, majoritatea
oamenilor simt faptul că este corect să facă tot ce este cu putință pentru a
minimiza durerea și suferința resimțite de alte ființe simțitoare (sensibile).
Această obligație poate fi descrisă și ca fiind lipsa înclinației de a face rău
(non-maleficence). În cel mai general sens, abordările etice pot fi
structurate în 2 teorii, reprezentate de utilitarianism și etica deontologică.
- Utilitarianismul | Teoriile utilitariene sunt interesate de consecințele
pe care le produc diferite acțiuni sau activități, stabilind criterii pentru a
diferenția acțiunile bune de cele rele, respectiv activitățile corecte de cele
greșite. Scopul final îl constituie maximizarea consecințelor bune și mini-
malizarea celor considerate rele. Acest lucru este similar cu ceea ce face orice
45
protocol al Comitetului Instituțional pentru Îngrijirea și Utilizarea Animalelor

(IACUC), care este însărcinat să analizeze raportul între costuri (suferința
produsă animalelor) și beneficiile obținute (pentru animale sau pentru om),
în cadrul unor proceduri efectuate pe animale. O problemă dificil de rezolvat
în acest context o constituie faptul că există numeroase puncte de vedere cu
privire la ceea ce numim bun, și la modul în care acest bun poate fi
maximizat. Practic, abordarea utilitarianistă este un exemplu de teorie etică
orientată spre acțiune, întrucât ia în considerare consecințele acțiunilor
efectuate, punând un accent deosebit pe conceptele de datorie și obligație.
- Etica deontologică | Teoriile deontologice reprezintă abordări etice
orientate tot înspre acțiune, însă deontologia face uz de câteva imperative
morale care nu țin seama de cât de mult bine rezultă dintr-o acțiune. Mulți
dintre deontologi sau teoreticienii acestei abordări susțin necesitatea unui
set de principii morale obligatorii, însă sunt de acord cu anumite compro-
misuri în cazul în care principii sau abordări morale diferite intră în conflict.
Există pe de altă parte, în viziunea deontologilor, principii care nu sunt
obligatorii, care sunt dezirabile, dar nu neapărat obligatoriu de respectat.
- Alte abordări etice | Includ teorii bazate pe promovarea valorilor sau
a principiilor etice propriu-zise. Etica bazată pe valori (value-based ethics)
este centrată pe cultivarea valorilor care trebuie căutate și promovate, și care
de regulă tind să se structureze ierarhic. Teoriile etice orientate pe virtuți
(virtue-oriented ethics) au ca principal obiectiv contribuția la o viață morală
bună, promovând virtuți cum sunt onestitatea, bunătatea, generozitate, ca
principii morale în viață. Ambele abordării încearcă să insufle atitudini,
sentimente și stări mentale focalizate pe dispoziția și trăirea virtuoasă. Dată
fiind diversitatea de teorii etice care populează dezbaterile în acest domeniu,
este general acceptat faptul că o abordare onestă a etici normative veterinare
trebuie să includă referiri la acțiuni, valori și virtuți (Tannenbaum, 1995).
Etica descriptivă și libertățile fundamentale ale animalelor
- Etica descriptivă (comparată) cu privire la utilizarea animalelor de

laborator reprezintă o abordare empirică care vizează determinarea
(evaluarea) atitudinilor și comportamentelor morale corespunzătoare în
relație cu procedurile efectuate pe animale (Tannenbaum, 1995).
Principiile care stau la baza acestei abordări etice pot fi definite ca fiind
generalizări acceptate despre un subiect frecvent abordat de numeroase
organizații sau persoane individuale, în relație cu proceduri efectuate pe
animale (National Research Council, 2011). Un prim set de principii vizează
conceptul etic al celor 5 libertăți fundamentale ale animalelor, elaborat de
Consiliul Consultativ pentru Bunăstarea Animalelor de Fermă din UK
46
(FAFC-Farm Animal Welfare Council) în 1979, cu scopul de clarifica o serie

de aspecte relaționate cu utilizarea animalelor în agricultură. Conceptul
celor 5 libertăți fundamentale ale animalelor este menționat în prezent tot
mai des și în relație cu animalele utilizate în procedurile experimentale.
Practic, în componența acestei noi abordări etice intră 5 libertăți
fundamentale ale animalelor (Brown și col., 2015), respectiv:
1) libertatea de a nu suferii de malnutriție sau de foame;
2) libertatea de disconfortul fizic și termic;
3) libertatea de a nu suferii de boală și de injurii;
4) libertatea de a-și exprima comportamentul social natural;
5) libertatea de frică și de teamă.
Aceste libertăți fundamentale ale animalelor au fost revizuite ulterior
(1993), pentru a include precizări mai lămuritoare (Brown și col., 2012):
 libertatea de nu suferii de foame și sete, prin asigurarea accesului
liber la apă proaspătă și la o dietă suficientă pentru asigurarea și
menținerea stării de sănătate și a vigorii fizice;
 libertatea de discomfort (fizic și psihic), prin asigurarea unui
mediu ambiant adaptat specificului speciei de animale, incluzând adăpostul
și un spațiu adecvat pentru odihnă;
 libertatea de a nu suferii de durere, injurii sau boală, prin asigurarea
mijloacelor preventive, sau a diagnosticului rapid și a tratamentului;
 libertatea de frică și distres, prin asigurarea condițiilor de cazare,
microclimat și manipulare care previn suferința fizică și psihică;
 libertatea de a-și manifesta comportamentul social natural, prin
asigurarea unui spațiu de cazare adaptat cerințelor fiecărei specii, dar și
facilități adecvate și posibilitatea de a interacționa cu alte animale.
Ulterior dezvoltării și implementării acestor principii, NASA a elaborat

în 1996 câteva principii fundamentale, cunoscute sub denumirea de
principiile Sundowner. Principiile Sundowner au fost dezvoltate în baza
sugestiilor făcute în cadrul Raportului Belmont, care a fost elaborat în urma
mai multor scandaluri provocate de greșeli în cercetare, cu scopul protejării
subiecților umani utilizați în proceduri experimentale (National Commission
for the Protection of Human Subjects of Biomedical and Behavioral Research,
1979). Aceste noi principii de bioetică oferă un cadru simplu și elegant de
analiză a problemelor de natură etică, atât în relație cu experimentarea pe
subiecți umani, cât și cu privire la proceduri efectuate pe animale. Principiile
Sundowner afirmă că: “Utilizarea animalelor în cercetarea științifică implică
responsabilități nu doar în ce privește aspectele administrative ale utilizării
animalelor, ci și cu privire la comunitatea științifică, și implicit la societate.
Utilizarea animalelor este o responsabilitate care merge dincolo de nevoile
47
cercetării imediate, pentru a include aspecte care vizează achizița, îngrijirea și

dispoziția animalelor, în timp ce responsabilitatea comunității științifice și a
societății implică o înțelegere adecvată, și o sensibilizare cu privire la nevoile
cercetării științifice și atitudinile comunității față de utilizarea animalelor“
Printre principiile etice general acceptate în prezent, cel puțin în
spațiul științific și civic occidental, 3 sunt în mod prticular relevante pentru
etica cercetării pe animale, respectiv: (NASA, 1996)
 respectul pentru viață;
 beneficiul social (sau al societății);
 evitarea a ceea ce este dăunător.
- Respectul pentru viață | Conform acestui principiu, toate creaturile
vii merită să fie respectate, indiferent de poziția pe care se află pe scara
dezvoltării filogenetice. Acest principiu impune ca animalele utilizate în
proceduri experimentale să provină din specii adecvate pentru specificul
studiului efectuat, să fie sănătoase, iar protocolul experimental să
folosească numărul minim de animale considerat necesar pentru obținerea
unor rezultate științifice valide. Se admite de asemenea faptul că utilizarea
unor specii diferite poate antrena preocupări sau provocări etice diferite.
Selecția animalelor din specia cea mai adecvată specificului cercetării
trebuie să ia în considerare capacitatea cognitivă, precum și numeroși alți
factori morali relevanți. În plus, utilizarea unor metode alternative, cum sunt
modelarea matematică, simularea pe computer (in silico), sau sistemele in
vitro trebuie avute în vedere, și utilizate oridecâte ori este posibil.
- Beneficiul social | Dezvoltarea cunoașterii științifice în majoritatea
domeniilor biomedicale, și continua îmbunătățire a mijloacelor utilizate
pentru protecția sănătății și bunăstării omului și animalelor furnizează
suportul necesar pentru cercetarea biomedicală și comportamentală.
Conform acestui principiu, când se impune cercetarea pe animale,
evaluarea valorii etice globale a utilizării animalelor trebuie să includă
luarea în considerare a unei întregi game de potențiale beneficii societale,
populația afectată, și posibilele dificultăți sau suferințe care se așteaptă să
fie suportate de animalele care fac subiectul procedurilor experimentale.
- Evitarea a ceea ce este dăunător | Pornind de la supoziția, certificată
de datele științifice, că vertebratele sunt animale sensibile (capabile să simtă
durerea, anxietatea și suferința fizică), principiul non-dăunării (non-
maleficence) susține că minimizarea distresului, durerii și a suferinței
cauzate animalelor constuie un imperativ moral. Dacă nu este dovedit
contrariul, experimentatorii trebuie să considere că procedura care cauzează
durere și distres la om, poate cauza durere și distres la orice alt animal
48
sensibil. Ghidul internațional al Principiilor de Cercetare Bomedicală care

implică experimentarea pe animale a fost elaborat de Consiliul Organizațiilor
Internaționale pentru Științele Medicale, ca rezultat al unor consultări
interdisciplinare internaționale pe parcursul mai multor ani (CIOMS, 1985).
Tabel 1 Principiile fundamentale (1985) | Consiliului pentru Organizațiile

Internaționale din Domeniul Științelor Medicale (CIOMS)
1 Progresul cunoașterii biomedicale și dezvoltarea unor mijloace mai eficiente
pentru protecția sănătății și bunăstării omului și animalelor necesită apelul la
efectuarea de experimente pe animale vii, provenind din specii diferite.
2 Motodele alternative, cum sunt modelarea matematică , simularea pe computer (in
silico), și sistemele biologice in vitro trebuie utilizate ori de câte ori este posibil.
3 Experimentele pe animale trebuie efectuate doar după o prealabilă evaluare a
relevanței acestora pentru sănătatea și bunăstarea omului și animalelor, și
respectiv a progresului cunoașterii în domeniul științelor biomedicale.
4 Animalele selectate pentru un experiment trebuie să provină dintr-o specie
adecvată calitativ specificului experimentului, iar protocolul experimental va
utiliza minimum de animale necesare obținerii de rezultate valide.
5 Experimentatorii sau orice altă persoană (din laborator) nu vor înceta să considere
animalele ca fiind sensibile (simțitoare), și vor considera utilizarea și îngrijirea lor
adecvată, precum și evitarea sau minimizarea discomfortului, distresului și durerii
ca fiind imperative etice majore, care trebuie respectate.
6 Experimentatorii trebuie să-și asume faptul că procedurile care cauzează durere la
om, vor provoca durere și al oricare altă specie de vertebrate, deși se impune
cunoașterea mai aprofundată a percepției durerii la animale.
7 Procedurile efectuate pe animale, care provoacă mai mult decât o durere sau
distres pasager sau minimal, vor fi realizate după o prealabilă sedare, analgezie
sau anestezie, conform practicii veterinare acceptate. Procedurile chirurgicale sau
alte proceduri dureroase nu trebuie efectuate pe animale care nu sunt anesteziate,
sau care nu au fost paralizate prin administrarea unor substanțe chimice.
8 În cazul în care sunt necesare derogări cu privire la conținutul articolului 7,
deciziile nu trebuie să vizeze doar experimentatorii direct implicați, ci ar trebui
luate ținând cont de precizările articolelor 4, 5 și 6, de către un organism de
revizuire corespunzător. Astfel de derogări nu trebuie inițiate sau acceptate
exclusiv din rațiuni didactice sau demonstrative.
9 La sfârșitul procedurilor sau când se consideră necesar pe parcursul unui
experiment, animalele afectate de dureri severe sau cronice, distres, discomfort
sau de invalidități care nu pot fi recuperate, trebuie ucise sub anestezie.
10 Cele mai bune condiții de viață posibile vor fi asigurate pentru animalele utilizate
pentru scopuri biomedicale. În mod normal, îngrijirea este supervizată de medicul
veterinar, care trebuie să aibă experiență în domeniul științelor animale. În toate
cazurile, îngrijirea veterinară trebuie să fie disponibilă la nevoie.
11 Este responsabilitatea directorului institutului sau departamentului care utilizează
animale în proceduri experimentale să se asigure că experimentatorii și personalul
îngrijitor au calificarea și experiența necesară pentru coordonarea procedurilor
efectuate pe animale. În plus, oportunități adecvate trebuie asigurate pentru
realizarea unor sesiuni de formare (training) și specializare, inclusiv în ceea ce
privește preocuparea adecvată și umană pentru animalele aflate sub îngrijirea lor.
49
Principiile conținute în acest Ghid s-au bucurat de o largă acceptare la

nivel internațional, fiind asumate de Consiului Cercetării Medicale Europene
în 1984, și de Comitetul Consulatativ al Cercetării Medicale, al Organizației
Mondiale a Sănătății (Interagency Research Animal Committee, 1985).
Tabel 2 Principiile guvernamentale pentru utilizarea și îngrijirea

animalelor vertebrate utilizate în testări, cercetare și formare în US
(Interagency Research Animal Committee, 1985)
Dezvoltarea cunoașterii este necesară pentru îmbunătățirea sănătății și a calității vieții
omului și animalelor, fapt ce implică realizarea de experimente in vivo pe o largă varietate
de specii de animale. Deși agențiile guvernamentale elaborează reglementări cu privire la
necesitățile pe care le solicită testarea, experimentarea și procedurile de training realizate
pe animale vertebrate, următoarele principiii trebuie luate totdeauna în considerare:
1 Transportul, îngrijirea și utilizarea animalelor trebuie să fie conforme cu Actul
privind Bunăstarea Animalelor, și cu alte legi, politici sau ghiduri federale aplicabile.
2 Procedurile pe animale trebuie să fie proiectate și realizate considerând relevanța lor
pentru sănătatea omului și animalelor, pentru progresul cunoașterii și binele societății;
3 Animalele selectate pentru a fi utilizate în proceduri trebuie să provină din specii
adecvate calitativ specificului experimental, iar protocoalele experimentale vor folosi
numărul minim de animale necesar pentru obținerea unor rezultate valide din punct
de vedere științific. Utilizarea unor metode alternative adecvate, cum sunt modelele
matematice, simularea pe computer sau sistemele biologice in vitro trebuie luate în
considerare, ca mijloace de reducere sau înlocuire a animalelor de laborator;
4 Utilizarea corespunzătoare a animalelor, incluzînd evitarea sau minimizarea
discomfortului, distresului și durerii este imperativ necesară, când este consistentă
cu practicile științifice general acceptate; Dacă nu există argumente contrarii,
experimentatorii trebuie să considere faptul că procedurile care cauzează durere sau
distres la om vor cauza cu aceiași intensitate durere și distres la animale;
5 Procedurile efectuate pe animale care cauzează mai mult decât o ușoară sau pasageră
durere sau distres vor fi efectuate doar în condițiile unei sedări, analgezii sau
anestezii corespunzătoare. Procedurile chirurgicale sau dureroase nu vor fi efectuate
niciodată pe animale care nu sunt anesteziate sau paralizate cu agenți chimici.
6 Animalele care suferă de durere sau distres sever sau cronic care nu pot fi anihilate
trebuie să fie ucise sub narcoză la sfârșitul procedurii, sau pe parcursul procedurilor.
7 Condițiile de viață ale animalelor trebuie să fie apropiate celor specifice speciei din
care provin în condiții naturale, și să contribuie la sănătatea și confortul lor. În mod
normal, cazarea, furajarea și îngrijirea animalelor utilizte pentru scopuri biomedicale
trebuie să fie coordonată de un medic veterinar sau de alți specialiști formați și cu
experiență în domeniul îngijirii, manipulării și utilizării speciile de animale crescute
sau studiate. În toate cazurile, îngrijirea veterinară va fi asigurată când este nevoie.
8 Experimentatorii sau personalul îngrijitor trebuie să aibă calificarea și experiența
necesară pentru coordonarea procedurilor. Măsuri adecvate vor fi luate pentru
formarea lor, inclusiv cu privire la îngrijirea și folosirea optimă/umană a animalelor.
9 În cazul în care sunt solicitate excepții cu privire la asigurarea respectării acestor
principii, deciziile nu trebuie să aparțină exclusiv experimentatorului direct implicat,
ci trebuie luate, în special cu privire la Principiul 2, de un grup de experți abilitați,
cum este Comitetul instituțional de îngrijire și utilizare a animalelor. Astfel de
excepții de la regulă nu vor fi luate doar din motive de educație sau demonstrative.
50
Interacțiunea Om-Animal în cercetarea științifică
Deși ideea dezvoltării unor legături empatice (emoționale) între

animalele din laborator și cercetător poate părea ciudată, existența acesteia
îmbunătățește viața animalului - evitând riscul apariției unor probleme de
comportament sau chiar de sănătate - cât și calitatea rezultatelor obținute în
cursul procedurilor experimentale. Este bine cunoscut faptul că în activitatea
cu animalele în general este foarte important să cunoaștem atât trăsăturile
specifice speciei, cât și însușirile particulare ale fiecărui individ, cumulând
astfel cunoștințele dobândite cu ceea ce observăm la animalul respectiv.
Îngrijitorii ar trebui nu doar să empatizeze, ci să simpatizeze cu animalele
De-a lungul vremii, opiniile au fost împărțile în ceea ce privește

dezvoltarea unei legături cu animalele de laborator. Unii cercetători susțin
că este aproape imposibil să rămână indiferenți în relația cu animalele, în
timp ce alții afirmă că le este ușor să rămână imparțiali în legătură cu
acestea. În ciuda dezacordului privind acest subiect, majoritatea celor
intervievați sunt de acord că lucrul cu grupuri mici de animale, și
observarea lor pentru perioade mai lungi de timp a fost cea mai importantă
cale în crearea unei legături. O astfel de apropiere facilitează observarea
animalelor și a caracteristicilor individuale, fapt ce face posibilă o abordare
adaptată pentru fiecare individ. Cu toate acestea, în cercetarea pe animale
de laborator pot fi identificate o multitudine de bariere între om și animal.
Bariere în calea unei legături Om-Animal | Pentru majoritatea
animalelor de experiență singura interacțiune cu omul este momentul în
51
care sunt manipulate, iar modul în care această manoperă este realizată
influențează raportarea animalului la om. Hurst și West au demonstrat,
într-un studiu de comportament realizat în 2013, faptul că manipularea
șoarecilor cu ajutorul unui tub opac le reduce anxietatea, comparativ cu
metodele clasice de abordare (prins de ceafă sau ridicat de coadă). Studiul
sugerează faptul că această metodă de manipulare este similară modului în
care este prins șoarecele de prădător, constituind din acest motiv o
manipulare stresantă pentru animal, care ar trebui evitată. Relaționarea cu
șoarecii poate părea nerealistă, datorită numărului mare de animale care
sunt cazate într-o unitate. Cu toate acestea, este suficient să observi
comportamentul unui șoarece în cușcă pentru a sesiza faptul fiecare animal
este unic din acest punct de vedere, și are o manieră proprie de a răspunde
la prezența observatorului. Considerarea fiecărui șoarece ca individ diferit,
crește probabilitatea dezvoltării unei legături cu el (Baumann și col., 2007).
O altă barieră importantă pentru dezvoltarea unei legături Animal-Om
o constituie tipul de cușcă (în cazul rozătoarelor), și echipamentul de protecție
al personalului (în cazul primatelor non-umane). Aceste bariere se dezvoltă
în cazul cuștilor ventilate individuale. Utilizarea acestor cuști are o serie de
avantaje, cum sunt menținerea unui mediu de curat, îndepărtarea
mirosurilor produse de rozătoare, minimizarea expunerii personalului la
contactul cu alergenii rozătoarelor, utilizarea eficientă a spațiului, pentru că
permit cazarea unui număr mai mare de animale într-o singură cameră. Din
păcate însă, toate aceste aspecte pozitive crează o barieră impermeabilă în
calea formării legăturilor între animale și personalul îngrijitor. La toate
acestea se adaugă și faptul că personalul îngrijitor este încurajat să limiteze
pe cât posibil contactul direct cu animalele, acesta reducându-se de regulă la
observarea rapidă din exterior. În unitățile mari, acest fapt este și mai
evident, datorită numărului mare de animale care trebuie observate zilnic. Se
produce o detașare emoțională și implicit dezinteresul personalului față de
animal, aspecte care se constituie la rândul lor un alt tip de bariere.
În ceea ce privește construirea unei relații între animal și om, este
cunoscut faptul că acest gen de interacțiune este bazat pe încredere
reciprocă și siguranța că acea relație nu va produce nici un rău părților
implicate. În lipsa acestei încrederi depline, relația nu se poate dezvolta.
Așa cum s-a menționat deja, manipularea este prima interacțiune care se
produce între animal și personalul îngrijitor. O manipulare corectă este
probabil cel mai important pas în construirea unei relații de încredere,
necesară pentru crearea unei legături. Spre exemplu, o manipulare gentilă
poate ajuta șobolanii să devină prietenoși cu personalul deoarece
interpretează contactul cu omul ca pe ceva pozitiv. Aceelași lucru este
valabil și în cazul iepurilor care sunt cunoscuți pentru comportamentul
52
fricos. O abordare gentilă, calmă, ajută iepurii să depășească frica față de

om, devenind mult mai cooperanți în timpul manipulării, diminuând erorile
rezultatelor respectivului experiment prin reducerea reacțiilor la stres.
Este acceptat faptul că animalele au capacitatea de a recunoaște oamenii cu
care sunt familiarizați. Șobolanii preferă contactul cu personae cu care au
interacționat în prealabil și cu care au avut experiențe pozitive. Primatele
sunt un exemplu excelent în ceea ce privește capacitatea de a recunoaște
persoane cu care au construit o relație de încredere în trecut.
Un alt aspect controversat este numirea animalelor. Se consideră că
dând un nume animalului se crează o legătură emoțională din partea
omului, fiind catalogată drept nepotrivită în cercetarea pe animale de
laborator. Mulți cercetători sunt în dezacord cu această atitudine,
considerând că nu este nimic greșit în a avea sentimente față de animalele
din biobază, numirea animalelor fiind o dovadă de empatie, caracteristică
esențială în stabilirea unei legături între om și animal, fiind și un ajutor în
recunoașterea individuală a animalelor. Dezvoltarea unei legături cu
animalele din biobază are, desigur, un cost emoțional pentru cercetător, în
momentul în care animalele trebuie sacrificate. În ciuda acestui neajuns,
majoritatea cercetătorilor sunt de acord că blândețea și grija pentru
animale sunt caracteristici necesare oricărui om implicat în cercetarea pe
animale de laborator. Este important de realizat faptul că o legătură
puternică se poate realiza indiferent de dimensiunea speciei de animal,
fiind posibilă atât cu un șoarece, cât și cu primatele sau câinii. Deși, aparent,
pare un paradox că cercetătorul este preocupat de bunăstarea animalului
cu care lucrează într-un mediu de cercetare, este important de subliniat că
stresul determină modificări fizologice și comportamentale majore, care
vor duce implicit la rezultate variabile și la diminuarea relevanței acestora.
Concluzii
Utilizarea animalelor în activități experimentale este unul dintre

aspectele principale care a determinat progresul realizat în domeniul atât
de vast și de actual al bioștiințelor. Noțiunea de animal de laborator este
foarte cuprinzătoare și a vizat, de-a lungul timpului, o gamă extrem de
variată de specii de animale, începând cu animalele de fermă sau de rentă,
continuând cu anumite specii sălbatice, respectiv cu animalele de companie
sau agrement. La ora actuală se pune în mod serios în discuție posibilitatea
renunțării sau limitării dramatice a utilizării animalelor în activități cu
specific experimental, cu riscul de a încetini astfel dezvoltarea unor ramuri
esențiale ale biologiei și medicinei, sau de a întârzia găsirea unor remedii
pentru numeroase boli care afectează omul și animalele. În vederea acestui
53
fapt s-au imaginat metodologii și tehnici alternative de înlocuire sau de

reducere a numărului de animale folosite în experimente științifice sau cu
scop didactic. Metodele alternative care permit înlocuirea modelelor
animale de studiu al bolilor pot fi clasificate în 3 categorii: organismele vii
inferioare; sistemele abiotice sau lipsite de viață; simularea pe computer
(metode in silico). Metodele utilizate pentru reducerea numărului de
animale folosite în proceduri sunt reprezentate de: partajarea animalelor
între instituții/laboratoare diferite; îmbunătățirea concepției statistice
pentru prelucrarea datelor; reducerea filogenetică sau folosirea
organismelor inferioare; utilizarea unor animale de calitate mai bună (ex:
clinic sănătoase). Rafinarea este un aspect neglijat al conceptului de
alternativă, care vizează modificarea unei tehnici de lucru, pentru a reduce
durerea și suferința inevitabilă provocată animalelor în cursul unor
proceduri experimentale, dar și la utilizarea unor metode statistice
adecvate de procesare a rezutatelor. Există reglementări legislative foarte
stricte cu privire la utilizarea animalelor în proceduri experimentale, cel
puțin la nivelul țărilor vest europene, care impun respectarea drepturilor
animalelor și interzic orice manoperă care le-ar putea cauza suferință sau
boală. Se consideră că bunăstarea animalelor reprezintă o preocupare
centrală a eticii veterinare, iar acest subiect câștigă o importanță din ce în
ce mai mare în disputele științifice și laice, care vizează imperativul moral
(etic) de a ne raporta și a trata animalele de o manieră decentă. Etica
descriptivă reprezintă o abordare etică empirică, care vizează determinarea
(evaluarea) atitudinilor și comportamentelor morale corespunzătoare ale
omului (cercetătorului) în relație cu procedurile efectuate pe animale. Este
cunoscut că în activitatea cu animalele în general este foarte important să
cunoaștem atât trăsăturile specifice speciei, cât și însușirile fiecărui individ,
completând cunoștiințele dobândite cu ceea ce observăm la animalul însuși.
Bibliografie selectivă
1) Albertin SV, 1990, Alternative to distressful methods of animal immobilization.
Humane Innovations and Alternatives in Animal Experimentation 4: 202–204
2) American Association for Laboratory Animal Science, 2001, Cost of Caring:
Recognizing Human Emotions in the Care of Laboratory Animals. Memphis, TN.
3) Bayne K, 2002, Development of the human-research animal bond and its impact
on animal well-being. Institute for Laboratory Animal Research Journal 43(1): 4–9.
4) Marilyn J Brown, și col., 2012, Ethical Considerations and Regulatory Issues, In:
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hmster and Other Rodents, edited by Suckov MA,
Karla Stevens & Wilson RP, 1st edition, Academic Press, Elsevier, 3-30.
5) Carpenter JW., și col., 2014, Reptile formulary and laboratory normals. In
Current Therapy in Reptile Medicine and Surgery, Ed. Mader and Divers, 382–410.
54
6) Cloutier S, Wahl K, Baker C, Newberry RC, 2014, The social buffering effect of
playful handling on responses to repeated intraperitoneal injections in laboratory
rats. Journal of American Association for Lab Animal Science 53(2) 168–173.
7) Coman C., și col., 2017. Evaluarea etică și autorizarea proiectelor care utilizează
animale de laborator în proceduri experimentale. București:Printech.
8) Coman C., și col., 2008, Șoarecele animal de laborator. Alt Press Tour, 17-25.
9) Coppola CL, Grandin T and Enns RM, 2006, Human interaction and cortisol: can
human contact reduce stress for shelter dogs? Physiol and Behavior 87: 537–541.
10) European Union, 2010. Directive 2010/63/EU of the European Parliament
and of the Council on the protection of animals used for scientific purposes. Official
Journal of the European Union L 276, 33–79.Davis H, Taylor AA, Norris C, 1997,
Preference for familiar humans by rats. Psychonomic Bulletin & Review 4: 118–20
11) Davis H, Perusse R, 1988, Human-based social interaction can reward a rat’s
behavior. Animal Learning and Behavior 16: 89–92.
12) Ghid îngrijirea Animalelor - Cadru Pentru Educaţie şi Formare - Cf Directivei
2010/63 EU privind Protecţia Animalelor Utilizate în Scopuri ştiinţifice.
13) Ghid Privind Modul De Autorizare Sanitară Veterinară A Proiectelor Care
Implică Utilizarea Animalelor în Proceduri Cf Directivei 2010 63 EU Privind
Protecţia Animalelor Utilizate în Scopuri ştiinţifice
14) Grandin T, 1986, Minimizing stress in pig handling. Lab Animal 15(3): 15–20
15) Hurst JL, 2013, Taming anxiety in lab mice. Nature Methods 7: 825–828.
16) Hutchins ED., GJ. Markov, WL.Eckalbaret al.2014. Transcriptomic analysis of
tail regeneration in the lizard Anolis carolinensis reveals activation of conserved
vertebrate developmental and repair mechanisms. PLoS One9:e105004.
17) Huțu Ioan, 2017, Manual de bune practice în unitățile experimentale
(Volumul 1) Editura Agroprint, Timișoara.
18) Interagency Research Animal Committee, 1985. U.S. Government Principles
for Utilization and Care of Vertebrate Animals Used in Testing, Research, and
Training. Register, F. Washington. Office of Science and Technology Policy.
19) Kolar R., 2006, Animal experimentation, Science and Engineering Ethics, 12, 1.
20) Legea 43/2014 privind protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice.
21) Marcus ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator. Capitolul
I, 11-29, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,
22) Marr JM, Gnam EC, Mader JT, 1993, A non-stressful alternative to gastric
gavage for oral administration of antibiotics in rabbits. Lab Animal 22(2): 47–49.
23) Mellor DJ, 2004, Taming and training of pregnant sheep and goats and of
newborn lambs, kids and calves before experimentation. Alternatives to
Laboratory Animals 32(Supplement): 143–146.
24) Mench J., R.Newberry, S.Millman, C.Tucker, and L.Katz, 2010, Environmental
enrichment. In Guide for the Care and Use of Agricultural Animals in Research and
Teaching, 30–44. 3rd ed. Champaign, IL: Federation of Animal Science Societies.
25) Mykytowycz R, Hesterman ER, 1975, An experimental study of aggression in
captive European rabbits. Behaviour 52: 104–117.
26) National Research Council, 2011, Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals. 8th ed. Washington, DC: National Research Council.
55
27) Nuffield Council on Bioethics, 2005, The ethics of research involving

animals, Published by Nuffield Council on Bioethics.
28) Ordinul 106/2016 privind constituirea Comitetului naţional pentru
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice sau educative.
29) Ordinul nr. 97/2015 pentru aprobarea Normei privind procedura de
autorizare a unităţilor utilizatoare, crescătoare şi furnizoare de animale utilizate în
scopuri ştiinţifice […] aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 16/2010
30) Podberscek AL, Paul ES, Serpell JA, 2000, Companion Animals and Us:
Exploring the Relationships between People and Pets. Cambridge Univ Press:UK.
31) Podberscek AL, Blackshaw JK, Beattie AW, 1991, The effects of repeated
handling by familiar and unfamiliar people on rabbits in individual cages and
group pens. Applied Animal Behaviour Science 28: 365–373.
32) Raport al Comisiei către Consiliu și Parlamentul European, 2013, Al șaptelea
raport referitor la statisticile privind numărul de animale utilizate în scopuri
experimentale și în alte scopuri științifice în statele membre ale UE 2013.
33) Raport anual statistic privind utilizarea animalelor în scopuri științifice
conform art. 54 alin. 2 din Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a
Consiliului privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, 2016
34) Rourke C, Pemberton DJ, 2007, Investigation of a novel refined oral dosing
method. Animal Technology and Welfare 6: 15–17.
35) Sherwin C.M. (2001). Can invertebrates suffer? Or, how robust is argument-
by-analogy? Animal Welfare 10, 103-118.
36) Swennes AG, Alworth LC, Harvey SB, Jones CA, King CS, Crowell-Davis SL,
2011, Human handling promotes compliant behavior in adult laboratory rabbits.
Journal of the American Association for Laboratory Animal Science 50: 41–45.
37) Russow L-M, 2002, Ethical implications of the human-animal bond. Institute
for Laboratory Animal Research Journal 43(1): 33–37.
38) Swanson JC, și col., 2018, Agricultural Animals. In:Weichbrod RH, Thompson
GAH, Norton JN, editors. Management of Animal Care and Use Programs in
Research, Education & Testing. 2nd edition: CRC Press/Taylor & Francis. Chap, 23.
39) Tannenbaum J., 1995. Veterinary Ethics: Animal Welfare, Client Relations,
Competition, and Collegiality. Mosby, St. Louis.
40) Verwer CM, și col., 2009, Reducing variation in a rabbit vaccine safety study
with particular emphasis on housing conditions & handling. Lab Animals 43: 155.
41) Vitale A, 2011, Primatology between feelings and science: A personal
experience perspective. American Journal of Primatology 73: 214–219.
42) Wispe L, 1987, History of the concept of empathy. In: Eisenberg N and
Strayer J (eds) Empathy and Its Development pp 17–37. Cambridge Univ Press:UK
43) Wolfle TL, 1987, Control of stress using non-drug approaches. Journal of the
American Veterinary Medical Association 191: 1219–1221.
Ω
Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian
National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.
56
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |
CAPITOLUL 2
SISTEME DE CAZARE ȘI FURAJARE
OBIECTIVE Furajarea animalelor

Diferenţe de specie şi rasă
Introducere Cerinţe nutriţionale pentru
Construirea adăposturilor creştere, gestaţie şi lactaţie
Interdicții și Recomandări Palatabilitatea alimentelor
Condiții de cazare și microclimat Administrarea hranei şi apei
Controlul factorilor de microclimat Prepararea şi păstrarea furajelor
Temperatura Sterilizarea şi conservarea furajelor
Umiditatea relativă Profilaxia nespecifică
Ventilația Circulația în interiorul zoobazelor
Iluminarea Igiena și decontaminarea,
Poluarea fonică Încadrarea personalului
Poluarea chimică Concluzii
Mirosul Bibliografie selectivă
Praful și pulberile
Poluarea biologică
57
Introducere
Organismul animal, indiferent de nivelul la care se situează pe scara

dezvoltării filogenetice, reprezintă un sistem biologic caracterizat printr-o
complexitate și diversitate extremă. Viața acestuia se structurează în jurul
unei sume constante de activități, cum sunt furajarea, igiena, reproducerea,
relațiile sociale intraspecifice, autoapărarea și protejarea teritoriului etc.
Toate aceste potenționalități cu care animalul se naște sunt generate de un
pattern moștenit de caracteristici comportamentale comune fiecărei specii.
Ca o particularitate distinctivă, se consideră că mediul în care trăiesc
animalele trebuie să le permită acestora să-și valorizeze pattern-ul înnăscut
al activităților în jurul cărora se structurează întreaga lor viață socială, sau
cel puțin al acelor aspecte considerate dezirabile pentru specia din care fac
parte. A face abstracție de importanța acestor cerințe biologice pentru
fiziologia animalelor înseamnă a le reduce calitatea vieții și performanțele.
Desconsiderarea acestor nevoi biologice crește incidența cu care se
manifestă unele tulburări somatice caracterizate prin întârzierea creșterii și
dezvoltării corporale, scăderea fertilității și implicit a capacității
reproductive, însoțită de pierderea instinctului matern, fapt ce duce la
manifestări de automutilare, canibalism și la creșterea mortalității infantile.
În plus, se constată frecvent o creștere a sensibilității la îmbolnăviri ale
aparatului respirator și digestiv, accentuarea agresivității intra-specifice etc.
Referitor la îngrijirea și adăpostirea animalelor utilizate în proceduri
experimentale, Directiva EU 63/2010 (Art. 33, pg. 13) stipulează ca cerințe
obligatorii următoarele: a) toate animalele beneficiază de adăpost, de mediu
înconjurător, hrană, apă și îngrijire corespunzătoare pentru sănătatea și
bunăstarea lor; b) restricțiile privind măsura în care un animal poate să-și
satisfacă nevoile fiziologice și etologice trebuie limitate la strictul necesar;
c) condițiile fizice în care sunt crescute, ținute sau utilizate animalele se
verifică zilnic; d) orice deficiență sau durere, suferință, stres sau leziune de
durată constatată care poate fi evitată trebuie eliminată în cel mai scurt
timp posibil; e) animalele sunt transportate în condiții corespunzătoare.
Construirea adăposturilor
Construirea și amenajarea unei biobaze/zoobaze care să întrunească

cerințele minime privind asigurarea confortului necesar creșterii și
dezvoltării animalelor de experiență nu este o activitate pur întâmplătoare,
existând în acest domeniu norme și reglementări specifice care stabilesc
anumiți indici de confort. În acest sens, Convenția Europeană desfășurată la
Londra în anul 1986, având ca temă elaborarea și implementarea unor
reglementări bine definite cu privire la protecția animalelor de laborator,
58
stabilește că adăposturile destinate cazării animalelor de laborator, trebuie

să îndeplinească condiții apropiate de cele întâlnite în mediul lor natural.
În același context al condițiilor de îngrijire și adăpostire, Directiva EU
63/2010 stabilește faptul că, “Unitățile crescătorilor, furnizorilor și ale
utilizatorilor trebuie să dispună de instalații și echipamente adecvate, care
respectă cerințele de adăpostire a speciilor de animale în cauză, și care
permit efectuarea procedurilor în mod eficient, provocând cel mai scăzut
nivel de stres animalelor. Crescătorii, furnizorii și utilizatorii își desfășoară
activitatea doar dacă sunt autorizați de către autoritățile competente“.
Pentru a răspunde tuturor acestor reglementări, au fost elaborate
câteva interdicții și recomandări cu valoare practică orientativă.
Interdicții care vizează amplasarea și construcția biobazelor:
Nu se construiesc adăposturi pentru animale în următoarele cazuri:
 în apropierea centrelor populate, a fermelor zootehnice sau a
drumurilor circulate (distanța minimă admisă fiind de cel puțin 1 km);
 în proximitatea unor întreprinderi industriale care degajă produse
toxice (ex: fum, pulberi, gaze, praf, toxine, poluanți industriali, etc);
 pe direcția scurgerii apelor de suprafață sau pe direcția în care
suflă vânturile dominante, reci, violente.
Recomandările cu privire la contextul geoclimatic adecvat pentru
construcția biobazelor au în vedere respectarea condițiilor de macro- și
microclimat, a particularităților bioclimaterice, agro-economice, hidrologice
și geografice, astfel încât să fie asigurată eficiența economică a crescătoriei:
1) Situarea adăposturilor în zone cu vegetație forestieră bogată, care
să permită menținerea unui macro/microclimat constant, fără variații mari
de temperatură, umiditate, curenți de aer, etc.
2) Amplasarea în zone cu un debit de apă potabilă care să asigure
necesarul calitativ și cantitativ, și în același timp să nu interfereze prin
nivelul pânzei freatice integritatea și stabilitatea adăposturilor
3) Respectarea cerințelor economice de eficiență și productivitate,
precum și cele administrativ-organizatorice, care vizează aspecte cum sunt:
- accesul facil la sursele de alimentare cu energie electrică, gaz, apă;
- plasarea în apropierea centrelor urbane sau rurale, care să
furnizeze forţa de muncă necesară îngrijirii animalelor;
- conexiuni facile cu drumurile publice, care să permită accesul în
unitate și aprovizionarea facilă cu materialele necesare;
- împrejmuirea terenului afectat biobazei cu plasă de sârmă și
dotarea intrărilor cu porți glisante, prevăzute cu sisteme de siguranță, în
vederea controlului accesului persoanelor străine sau a animalelor sălbatice;
- materiale utilizate pentru construcția adăposturilor trebuie să fie
rezistente la eroziune, pentru a nu permite evadarea animalelor din
încăperi, respectiv pătrunderea rozătoarelor sălbatice;
59
- fiecare specie va beneficia de o încăpere separată în cadrul

adăpostului, în funcție de specificul biologic și de obiectivul urmărit.
Pe lângă reglementările enunțate, eficiența și rentabilitatea unei
zoobaze este influențată în mare măsură și de nivelul dotării acesteia cu
utilaje, echipamente și instalații tehnologice adecvate, la care se adaugă:
- filtru sanitar-veterinar;
- adăposturi pentru diferite specii de animale de laborator;
- bucătărie furajeră pentru alimente de origine animală/vegetală;
- instalații de prelucrare și distribuția apei în adăposturi;
- camere pentru decontaminarea furajelor și așternutului;
- încăperi pentru spălarea și decontaminarea cuștilor și a rafturilor;
- magazie pentru depozitarea materialelor necesare întreținerii
animalelor și a echipamentelor aferente (ex: rafturi, cuști, etc);
- spațiu pentru spălarea și decontaminarea echipamentelor;
- punct sanitar veterinar și punct farmaceutic;
- izolatoare pentru animalele bolnave sau aflate în carantină;
- pavilion administrativ și centrală termică proprie;
- sală de necropsie și crematoriu;
- magazie de alimente și depozite pentru carburanți;
- platformă pentru dejecţii și utilaje pentru îndepărtarea acestora;
- spațiu pentru depozitarea rădăcinoaselor, fânului, așternutului;
- parc auto, hidranți și un punct de stingere a incendiilor;
- sistem de alarmare și supraveghere.
Biobazele al căror specific impune efectuarea unor experiențe pe
animale vii, vor fi prevăzute cu vivariu, în alcătuirea căruia intră:
- încăperi pentru cazarea și întreținerea animalelor;
- un spațiu pentru asigurarea perioadei de carantină (izolator);
- depozit pentru alimente și bucătărie furajeră;
- filtru sanitar veterinar;
- spațiu pentru spălarea și decontaminarea cuștilor și ustensilelor;
- încăpere pentru disecții și un crematoriu
Condiții de cazare și microclimat
Pe lângă aspectele care privesc amplasarea și construcția biobazelor,

precum și elementele componente care intră în componența acestora,
asigurarea condițiilor optime de cazare constituie unul din imperativele
majore pentru menținerea stării de sănătate a efectivului de animale. Și în
acest caz se impune respectarea câtorva cerințe obligatorii, care vizează:
- utilizarea de materiale rezistente la decontaminarea cu substanțe
chimice, impermeabile și ușor lavabile pentru construcția încăperilor;
- placarea pereților cu faianță sau vopsirea în alb (inclusiv tavanul);
- uși etanșe, confecționate din inox sau din alte metale vopsite;
60
- utilizarea de materiale nealunecoase (mozaic) pentru pardoseală,

care trebuie să aibă un ușor grad de înclinație pentru evacuarea apei;
- izolarea încăperilor, fără posibilitatea comunicării între ele.
Componentele care intră în alcătuirea unui adăpost pentru animalele
de laborator ar trebui să fie structurat, după cum urmează:
 spații de cazare pentru animale;
 culoare laterale pentru eliminarea dejecțiilor și deșeurilor;
 culoar central pentru transportul furajelor, materialelor și a
echipamentelor curățate și dezinfectate;
 spațiu pentru spălarea, igienizarea, decontaminarea cuștilor, și
pentru autoclavarea materialelor contaminate;
 uși de acces în adăpost și încăperi, precum și căi de evacuare.
Cea mai funcțională structură pentru cazarea și creșterea animalelor
de laborator trebuie să conțină spații pentru următoarele utilități:
- încăperi pentru nucleul izogenic și pentru reproducerea lui;
- spații pentru animalele convenționale și a celor aflate în carantină;
- spațiu pentru animalele de experiență, infectate sau bolnave;
- spații pentru depozitarea și prepararea alimentelor;
- spații pentru igienizarea mecanică și decontaminare chimică;
- filtru sanitar veterinar și crematoriu;
- laborator pentru prelevarea și prelucrarea probelor biologice;
- spații pentru birouri administrative și personalul îngrijitor.
Alte reglementări care privesc condițiile de cazare și asigurarea unui
mediu de viață optim, au în vedere faptul că: (Elena Ciudin și col., 1996)
- dependent de natura experimentelor, animalele pot fi cazate în
adăposturi amenajate în aer liber, în voliere sau cuști amplasate la adăpost;
- speciile incompatibile (pradă-prădător), sau care în condiții
naturale trăiesc în medii diferite nu se cazează în aceleași încăperi;
- animalele inoculate cu germeni bacterieni transmisibili la om, sau
animalele bolnave se cazează în spații special amenajate (izolatoare);
- în funcție de animalele care cresc într-o biobază, dar și de scopul
urmărit, unele încăperi se pot desființa, sau dimpotrivă pot fi multiplicate;
- pisicile se cazează în grupuri familiale și libere în cameră;
- la popularea adăposturilor cu animale se va urmări ca prin rotație
să existe tot timpul o încăpere goală igienizată și cu aer condiționat;
- densitatea animalelor este calculată în funcție de specie și greutate.
Se utilizează o gamă largă de cuști, iar alegerea acestora depinde de
tipul experimentului și de statusul animalului de experiență. În general se
folosesc cuști din plastic policarbonat (pentru rozătoarele mici), sau din oțel
inoxidabil (pentru cazarea carnasierelor), care sunt rezistente la sterilizare.
Pentru cazarea animalelor se folosesc mai multe tipuri de cuști:
- tip cutie, folosite pentru coloniile de creștere și împerechere;
61
- cuști care se pot agăța de un suport suspenat (pentru cobai);

- microizolatoare SPF (pentru animale gnotobiotice sau SPF);
- cușcă de tip cubic, utilizată pentru populații mici de animale SPF
sau rozătoare în carantină, contaminate cu germeni infecțioși.
- cuști metabolice, utilizate pentru experimentele de toxicologie și
farmacologie, care permit colectarea facilă a urinei și fecalelor, respectiv
monitorizarea schimburilor de hrană, apă și gaze respiratorii, etc.
Model de cușcă specială pentru studiile de metabolism realizate pe șoareci
Dimensiunea și înălțimea cuștilor variază pentru fiecare specie, în

concordanță cu reglementările stipulate prin Directiva EU 63/2010.
Referitor la echipamentele utilizate pentru cazarea animalelor de laborator,
numeroase firme specializate produc diferite tipuri de baterii mobile,
precum și modele de cuşti adaptate pentru o anumită specie sau cuști
multi-funcționale. În crescătorii și în vivarii se utilizează cu precădere
sistemul de întreținere a animalelor în cuști, care sunt dispuse pe 3-4
nivele, pe rafturi fixe sau mobile. Primul nivel este situat totdeauna la o
înălțime de 30-70 cm de pardosea, iar în interiorul încăperii rafturile se
amplasează de-a lungul pereților, la o distanță de cca. 50-70 cm de perete,
pentru a permite circulația personalului îngrijitor. De asemenea, în funcție
62
de natura și scopul experimentelor realizate, sunt produse diferite baterii

mobile sau instalații speciale pentru creșterea animalelor neconvenționale
(ex: germ free, specific pathogen free, germ free-colostrum deprived,
transgenice sau consangvine), cât și pentru diferite tipuri de experimente.
Tabel 2 Suprafața și înălțimera cuștilor pentru cazarea rozătoarele

de laborator, în funcție de greutatea corporală (Directiva EU 63/2010)
Specia Greutatea Suprafața/animal Înălțimea
(g) (cm2) (cm)
Șoarece <10 g 39
10-15 g 52 12.7
16-25 g 77
>25 g 97
Șobolan <100 g 100
101-200 g 148 17.8
201-300 g 187
>300 g 258
Hamster <60 g 64.5
60-80 g 83.9 15.2
81-100 g 103.2
>100 g 122.6
Cobai <250 g 277
250-350 g 374 17.8
>350 g 652
Baterii mobile și cuști de policarbonat utilizate pentru cazarea șoarecilor

63
Controlul factorilor de microclimat
Alături de standardele care reglementează construcția, amplasarea și

amenajarea unei biobaze, asigurarea condițiilor optime de microclimat
constituie un punct cheie în creșterea animalelor de laborator, întrucât
rezultatele experimentelor efectuate pot fi influențate în mod decisiv de
variațiile care afectează condițiile mediului din adăpost. Factorii de micro-
climat cu impactul cel mai semnificativ asupra biologiei animalelor de
laborator se află temperatura, umiditatea, ventilația, iluminarea, poluarea
chimică, zgomotele, contaminarea biologică, mirosul și pulberile. Valorile
acestor factori trebuie stabiliți în limite care oscilează de la o specie la alta.
Temperatura | Oscilațiile temperaturii din adăpost în afara limitelor
admise constituie un factor major de stres, căruia animalele de laborator îi
fac cu greu față. Astfel, temperatura crescută interferează cu majoritatea
funcțiilor fiziologice, afectând mai ales animalele adulte, datorită faptului că:
- împiedică formarea gameților;
- afectează dezvoltarea uterină a embrionului și ulterior a fetusului;
- împiedică parturiția și ciclul estral la femele;
- reduce sinteza testosteronului și concentrația lui sanguină.
Variațiile negative ale temperaturii se repercutează mai ales asupra
nou născuților, al căror sistem de termoreglare este imatur, fapt ce necesită
apelul la rezervele energetice hepatice și musculare, afectând astfel
dezvoltarea normală, maturarea sistemelor de apărare și/sau de relație cu
consecințe negative asupra comportamentului animalelor. În plus, pe un
asemenea fond de expunere la frig se dezvoltă bolile afrigore, în declanșarea
cărora factorul frig este esențial. În ce privește zona de neutralitate sau de
confort termic, aceasta variază de la o specie la alta între limite mai largi sau
mai înguste. Pentru asigurarea acestei zone de confort termic, trebuie avut în
vedere faptul că în interiorul cuștilor pentru șobolani și șoareci valorile
temperaturii sunt cu 3 °C până la 6°C mai ridicate decât în adăpost.
Tabel 2 Zona de confort termic la principalele animale de laborator

(Ciudin și Marinescu, 1996)
Specia Zona de neutralitate termică
Șoarece 19 – 23°C
Șobolan 19 – 23°C
Hamster 19 – 23°C
Gerbil 19 – 23°C
Cobai 16 – 23°C
Iepuri 16 – 20°C
Carnasiere 15 – 24°C
În anumite condiții, instalaţiile de încălzire pot fi prevăzute cu

dispozitive de răcire a aerului, mai ales în timpul verilor caniculare. O altă
64
modalitate de a controla factorul temperatură, mai ales în cazul animalelor

crescute în cuști, este reducerea densității acestora pe unitate de suprafață.
Umiditatea relativă | Umiditatea relativă măsoară gradul de
saturare a aerului în vapori de apă (exprimat în %), și este rezultatul
umidității atmosferice, la care se adaugă vaporii de apă eliberați în cursul
unor procese fiziologice (ex: respirație, transpirație, urină, fecale, etc),
respectiv apa evaporată în cursul proceselor tehnologice (spălare, adăpare).
Variațiile care afectează umiditatea relativă se corelează invers cu cele ale
temperaturii, astfel încât o umiditate scăzută asociată cu o temperatură
crescută va determina reducerea capacității defensive și de protecție a
sistemului respirator, prin afectarea aparatului mucociliar. Pe de altă parte,
umiditatea relativă crescută combinată cu o ambianță friguroasă constituie
un factor favorizant pentru instalarea și evoluția bolilor respiratorii (a
frigore). Standardele în vigoare stabilesc o valoare medie a umidității de
55% ±10%, cu oscilații maxime cuprinse între minimum 40% și 70%.
Ventilația | Ventilația adăposturilor trebuie să vizeze aspecte legate
de împrospătarea continuă a aerului din încăperea animalelor, prin:
- menținerea valorilor temperaturii și umidității în limite normale;
- controlul nivelului de poluare al aerului din încăperi cu pulberi,
praf, germeni microbieni sau cu diferite noxe chimice;
- asigurarea în permanență de aer proaspăt în adăpost și eliminarea
celui viciat printr-o ventilație adecvată și crearea de bariere biologice.
Pentru realizarea acestor obiective trebuie avut în vedere și faptul că
numeroase variabile interne interferează cu calitatea aerului din adăpost:
- calitatea aerului este condiționată de densitatea animalelor;
- supraaglomerarea determină vicierea rapidă a microclimatului;
- este recomandat un număr de 15-20 aerisiri/oră în cazul
rozătoarelor și 10-12 aerisiri/oră în cazul carnasierelor și primatelor;
- sistemul de aerisire/ventilație trebuie conceput astfel încât să nu
se producă curenți de aer sau zgomote, dar și să nu determine circulația
încrucișată a maselor de aer proaspăt cu aerul contaminat din adăpost;
- aerul proaspăt trebuie introdus în încăperi cu o presiune mai
mare decât presiunea cu care este eliminat aerul viciat din adăpost;
- cu ajutorul ventilației se pot produce diferențe de presiune,
indispensabile în sistemul de creștere a animalelor neconvenționale.
Pentru controlul variațiilor de temperatură și umiditate, respectiv a
calității aerului din adăpost, șoarecii și șobolanii sunt cazați în baterii mobile
de cuști prevăzute cu sisteme de ventilație individuală asistat pe calculator.
Iluminarea | Iluminarea reprezintă un factor fundamental pentru
asigurarea calității vieții animalelor și a rezultatelor experimentale, întrucât:
- influențează nivelul de activare al funcțiilor organice ciclice
(reproducere, somn, alimentare), controlând astfel bioritmurile circadiene;
65
- are rol în sincronizarea biostimulilor circadiene (fotoperioada), și a

bioritmurilor sezoniere prilejuite de durata variabilă a zilelor/nopților;
- determină calitatea reacțiilor de răspuns la alternanța lumină/
întuneric, fenomen cunoscut sub numele de fotoperiodism;
Baterii de cuști mobile cu sistem de ventilație și de control al temperaturii
- prin stimularea activității scoarței cerebrale influenţează funcția

de relație, metabolismul și activitatea glandelor endocrine, interferând
practic biologia întregului organismului animal;
- cazarea în adăposturi cu lumină de durată și intensitate inadecvată,
afectează majoritatea funcțiilor organice și implicit calitatea vieții animalelor.
Ca modalități practice de iluminare a adăposturilor, se face apel la
lumina naturală sau la lumina artificială. În cazul iluminării artificiale se
recomandă o fotoperioadă de 12 ore lumină cu intensitatea de 50-100 wați
și 12 ore întuneric. Pentru iluminarea naturală se folosesc ferestre a căror
suprafață raportată la pardosea trebuie să reprezinte 1/12 până la 1/14,
asigurându-se astfel o intensitate a luminii interioare de 50-100 lucși.
Pentru a spori coeficientul de iluminare, pereții și tavanul încăperii pot fi
vopsiți în alb, fapt ce determină și uniformizarea distribuției luminii.
Reglarea intensității luminii în adăpost, precum și protejarea față de
radiațiile Uv (mai ales în timpul verii) se face prin protejarea ferestrelor cu
jaluzele exterioare. În cazul rozătoarelor mici, se preferă adăposturile fără
66
ferestre, iluminarea realizându-se din surse artificiale, pentru a controla

mai ușor fotoperiodicitatea cât și valorile temperaturii din adăpost.
Zgomotele | Zgomotele reprezintă, alături de ceilalți factori de
microclimat, o puternică sursă de stres în tehnologia creșterii animalelor
de laborator, indiferent dacă rezultă dintr-o sursă internă (ex: funcționarea
instalațiilor mecanice, manoperele intempestive ale personalului îngrijitor)
sau externă (ex: autovehiculele sau aeroporturi situate în apropiere).
Animalele de laborator au un simț al auzului foarte dezvoltat, ceea ce
înseamnă că sensibilitatea lor auditivă este mult crescută față de cea
întâlnită la alte categorii de animale, inclusiv la om. În special la rozătoarele
mici (șoareci, șobolani, cobai, hamsteri) sensibilitatea auditivă poate urca
până la 100000 Hz. Pe de altă parte, sunetele de înaltă frecvență (22000-
90000 Hz) constituie la aceste animale un important mijloc de comunicare.
Din acest punct de vedere, efectul zgomotelor asupra animalelor de
laborator este influențat atât de intensitatea și durata acestora, cât și de
capacitatea de reacție/adaptare a fiecărui individ. Astfel, zgomotele intense
de scurtă durată induc o stare de excitație corticală, manifestată prin
tresărirea animalelor, tahicardie, tahipnee, agitație, neliniște, țipete, reacții
care se remit în scurt timp de la încetarea zgomotelor. Comparativ cu
această situație, zgomotele intense, de durată mai lungă, determină un
puternic efect stresant, care influențează negativ biologia animalelor,
provocând tulburări de comportament, expimate prin canibalism, auto-
mutilarea sau prin creșterea agresivității intraspecifice.Regula generală în
situații de acest fel o constituie evitarea zgomotelor intempestive, bruște,
nefamiliare, care au un impact mult mai mare asupra animalelor, decât
zgomotele de intensitate mică, dar constante (zgomote de fond). Se
consideră astfel că limita maximă admisă pentru zgomote în adăposturile
populate cu animale de laborator este de până la 50 decibeli.
Poluarea chimică | Poluarea chimică este reprezentată în principal
de componentele gazoase care intră în alcătuirea aerului din adăpost. O
parte din aceste gaze sunt indispensabile vieții animalului, influențând de o
manieră favorabilă biologia acestora, altele însă sunt nocive, iar o altă parte
din ele au o acțiune neutră, indiferent de concentrația lor în mediu. În
principiu, se urmărește ca aerul din încăperile în care se află animalele să
aibă o compoziție asemănătoare aerului din atmosferă. Pentru păstrarea
acestor parmetri de confort privind compoziția aerului din adăpost sunt
necesare instalații de climatizare, respectiv de ventilație, care să permită
menținerea componentelor chimice menționate în limite acceptabile.
Cele mai semnificative componente chimice care, în concentrații
ridicate, viciază compoziția aerului din adăposturi, sunt reprezentate de:
- Bioxidul de carbon (CO2), a cărui concentrație în adăpost este
influențată de vârsta și densitatea animalelor, dar și de calitatea ventilației.
67
- Efectele nocive pe care le provoacă acumularea CO2 în mediu și

apoi în sânge și în țesuturile animale constau în scăderea ph-ului sanguin și
tisular (acidoză respiratorie), cu repercusiuni negative asupra funcțiilor
celulare. Gravitatea tulburărilor induse este direct proporțională cu
creșterea concentrației CO2 în adăpost, motiv pentru care limita maxim
admisă a CO2 în cazul animalelor de laborator este de 0,15 %.
Tabel 3 Compoziția aerului respirator (din adăpost) la o presiune

atmosferică de 760 mm Hg și 0° Celsius (Ciudin Elena și col., 1996)
Specificare %
Azot 78,8
Oxigen 20,9
Argon 0,93
Bioxid de carbon 0,03-0,04
Gaze nocive (H, He) 0,01
- Amoniacul (NH3) este rezultatul degradării biochimice a

compușilor azotați din dejecții, găsindu-se în concentrații mari la nivelul
pardoselii. Are o acțiune extrem de nocivă asupra animalelor, interferând
mai ales cu eficiența mecanismelor defensive specifice și nespecifice de la
nivelul căilor respiratorii, și favorizând instalarea bolilor a frigore. Limita
maxim admisă pentru aerul din adăposturi este de 0,1mg/l aer sau 10 ppm.
- Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă în urma proceselor de
descompunere a compușilor organici (în structura cărora intră aminoacizi
cu sulf) prezenți în materiile fecale, fiind un gaz extrem de toxic. Nu se
admite prezența hidrogenului sulfurat în adăposturi pentru animale de
laborator, întrucât cantități minime de H2S (10 ppm) determină reducerea
sporului de greutate, în condițiile creșterii consumului specific de alimente.
Mirosul | Majoritatea mamiferelor și păsărilor, inclusiv omul, când
sunt menținute într-un spațiu închis, produc un miros caracteristic, atât
prin exhalație, cât și prin materiile fecale. În concentrații ridicate, aceste
exhalații pot induce o accentuare a nivelului agresivității intraspecifice,
cum este cazul mirosului de acetamină exhalat de șoriceii masculi.
Creșterea nivelului acestui miros specific este direct proporțională cu
densitatea animalelor din cușcă sau din încăpere, iar o densitate ridicată
constituie frecvent o problemă care afectează fie comportamentul (crește
agresivitatea intraspecifică) fie starea de sănătate a animalelor (crește
susceptibilitatea la îmbolnăviri respiratorii sau digestive) (Dantzer, 1991).
Este foarte probabilă existența unei relații strânse între starea de sănătate
a animalelor și mirosul pe care-l exhală. Este cunoscut faptul că mirosul
câinilor intens parazitați este mult accentuat comparativ cu al câinilor
sănătoși. Pe de altă parte, este recunoscut și faptul că mirosul are o
importanță biologică deosebită la animale, mai ales în cazul celor cu simțul
68
olfactiv foarte dezvoltat, având un rol esenţial în delimitarea teritoriului,

dar și în recunoașterea indivizilor sau în selectarea alimentelor comestibile.
La intensități foarte mari, mirosul dezvoltă numeroase efecte patologice,
care se manifestă în principal prin scăderea performanțelor reproductive.
Pentru înlăturarea acestui inconvenient, un mijloc important îl constituie
realizarea unei ventilații optime și menținerea unei temperaturi normale.
Instalații pentru controlul riguros al factorilor de microclimat din adăpost
Praful și pulberile | Provenite din aerul atmosferic sau din așternut,

furaje și dejecții, praful și pulberile prezente în adăposturile animalelor
sunt un mijloc ideal de vehiculare a germenilor patogeni în interiorul unei
colonii. Majoritatea acestor particule, mobilizate de agitația animalelor,
sunt purtate prin toată încăperea de la o cușcă la alta de curenții de aer,
putând determina contaminarea întregului efectiv. Un sistem de ventilație
impropriu, generator de curenți de aer puternici, dar și schimbarea
frecventă a aerului din adăpost pot constitui factori de risc majori pentru
creșterea concentrației pulberilor, și implicit a încărcăturii bacteriene din
încăpere. Un rol important în acest sens îl are curățirea corectă a cuștilor. S-
a demonstrat că nivelul încărcăturii bacteriene a aerului dintr-un adăpost cu
un conținut microbian redus este semnificativ crescut prin curățirea cuștilor
în interiorul încăperii și nu în spațiile special amenajate în acest scop.
Poluarea biologică | Microflora din adăposturile pentru animale de
laborator, reprezentată în principal de microorganisme (patogene sau nu),
constituie unul din factorii cei mai semnificativi pentru menținerea stării
de sănătate a efectivului. Originea microorganismelor (ex: bacterii, virusuri,
paraziți, fungi, miceți) din adăposturi se regăsește mai ales în aerul
atmosferic introdus prin ventilație, sau în praful și pulberile provenite din
69
așternut, furaje, respectiv din dejecțiile animalelor. Nu există limite precise

cu privire la numărul total de germeni pe unitate de volum de aer
(NTG/m3aer), însă se admite că în componența microflorei din adăposturile
pentru animalele de laborator nu trebuie să fie prezenți germeni biologici
cu potențial patogen. Acest lucru este strict controlat în cazul animalelor
gnotobiotice, specific pathogen free sau a celor libere de patogeni (germfree).
Furajarea animalelor de laborator
Cerinţele privind compoziţia raţiei furajere pentru animalele de

laborator au fost exprimate pentru prima dată de Abrams în 1961, ca fiind
constituite din apă, carbohidraţi, extracte eter-solubile, proteine, macro şi
oligominerale, vitamine şi antibiotice, care se găsesc sub diverse forme de
produse comerciale. Componentele individuale ale unui tip de hrană variază
de la caz la caz, însă este foarte important să conţină toţi nutrienţii necesari,
în cantităţi optime, dependent de specia animalului. Formulele furajere
complicate nu sunt nici necesare și nici avantajoase în toate cazurile.
Avantajul formulelor alimentare comerciale, standardizate, este că sunt
uşor şi comod de procurat, respectiv uşor de păstrat şi de administrat. În
această privinţă, se constată că după aproape o jumătate de secol de
descoperiri semnificative în acest domeniu, nu s-a realizat un progres
notabil în ce privește aplicabilitatea practică a nutriţiei rozătoarelor de
laborator. Tabelele şi graficele de specialitate ne pot oferi doar un ghid
orientativ în alcătuirea necesarului nutritiv al unei specii, iar eventualele
carenţe nutritive pot fi corectate ulterior, prin suplimentarea raţiei în
compuşii deficitari (Ciudin Elena şi col., 1996; Johnson Delaney, 1996).
Furaj granulat combinat standard folosit pentru șoareci și șobolani
O formulă furajeră optimă trebuie să conţină ingredientele care vor

oferi componentele nutritive în proporţii potrivite. Indiferent dacă valorile
nutritive sunt calculate în procente din hrana administrată per ansamblu,
sau pentru fiecare animal/zi, acestea trebuie să fie încorporate în proteine,
70
carbohidraţi şi lipide, respectiv în vitamine hidro/liposolubile şi substanţe

minerale. Când se încearcă stabilirea relaţiilor biologice şi a interacţiunilor
animal-hrană, trebuie luate în considerare următoarele variabile: 1) tipul
de hrană; 2) categoria din care face parte animalul; 3) reacţiile chimice
dintre ingredientele nutritive şi mediul de viaţă al animalelor. Studierea în
detaliu a acestor aspecte privitoare la furajarea animalelor crescute în
unităţi specializate (zoobaze sau biobaze) a dus la concluzia că metoda
actuală de hrănire uniformă a tuturor speciilor de rozătoare de laborator
nu este oportună, iar fabricarea unor produse valabile pentru toate speciile
ar putea fi redusă la utilizarea diferenţiată a surselor locale de hrană.
Se ştie că rozătoarele sălbatice folosesc foarte bine resursele locale
de hrană. Totuşi, animalele crescute timp de mai multe generaţii în condiții
de captivitate nu pot fi comparate cu strămoşii lor sălbatici, întrucât se
impune studierea cerinţelor şi nevoilor lor nutriţionale în funcţie de
condiţiile de mediu în care trăiesc. Alte aspecte care nu au fost luate în
considerare în cazul special al acestor animale sunt vârsta, sexul şi starea
fiziologică. Astfel, uniformizarea alimentaţiei rozătoarelor de laborator s-a
extins în aşa măsură încât produsele destinate furajării acestora au luat
calea exporturilor în numeroase ţări, în care condiţiile oferite acestor specii
sunt total diferite de cele din țara în care a fost produs furajul. În această
situaţie, alimentele au avut un efect cu totul diferit asupra animalelor în
ţara importatoare, în principal din cauza perioadei de stocare pe durata
transportului, dar şi a condiţiilor de microclimat cu totul particulare.
Acceptarea unor formule singulare de preparare şi conservare a furajelor,
indiferent de factorii biotici şi abiotici din mediul lor natural de viaţă, de
condiţiile de depozitare, de starea fiziologică sau de sex, au dus la apariţia
unor inconveniente majore cu repercusiuni asupra sănătății animalelor.
Diferenţe de specie şi rasă
În general, furajele preparate exclusiv pentru o specie de animale de

laborator nu este potrivită pentru o altă specie. La şoarecii hrăniţi cu un
furaj granulat pentru şobolani s-a înregistrat un declin în ce priveşte rata
de creştere, fertilitatea şi lactaţia. Apar de asemenea şi diferenţe de rasă,
astfel încât unele alimente determină o creştere satisfăcătoare dar lactaţia
nu este foarte bună, în timp ce la altele scad fertilitatea. Deci hrana trebuie
selectată în urma unor observaţii atente privind particularităţile digestiei
fiecărei specii de animale în parte. Să nu uităm însă că femelele în lactaţie
necesită o atenţie deosebită, şi inclusiv suplimentarea hranei, la fel ca în
cazul femelelor reproducătoare, unde s-a demonstrat rolul determinant al
hranei pentru mărimea cuibului şi viabilitatea noilor născuţi (LASA, 1990).
Rasele şi liniile de animale diferă de la un laborator la altul şi s-a
demonstrat că hrana administrată unora nu este compatibilă cu necesarul
71
coloniilor din alte laboratoare. Aceasta s-ar putea datora şi faptului că după
mai multe generaţii crescute într-un anumit loc apare un anumit grad de
homozigoţie care modifică fundamental cerinţele nutritive ale nucleului
respectiv de animale. Numeroase cercetări sugerează faptul că necesarul în
vitamine în cazul diferitelor linii de şoareci sunt similare sau, oricum, foarte
apropiate. După mai multe generaţii succesive însă, acest lucru se schimbă
în mod radical, la fel ca dealtfel întregul lor profil metabolic (Brain, 1992).
Cantitatea de furaj/animal trebuie să corespundă necesarului caloric
Tabel 4 Caracteristici fizico-chimice ale furajelor concentrate granulate pentru

șoareci, sobolani si hamster (Biobaza Institutului Național Cantacuzino)
Caracteristică
Granulatie 10 mm +/- 5%
Aspect, culoare, miros Masa granulată gălbuie, fără miros străin
Umiditate maximă 12%
Proteina brută minimă 18%
Grasime brută minimă 1,5%
Fibre brute minim nn
Cloruri totale maxim 1%
Tabel 5 Compoziția chimică a furajelor concentrate granulate pentru

șoareci, sobolani si hamster (Biobaza Institutului Național Cantacuzino)
Nr.crt. NUTRIENT UM Rozătoare mici
1. Energie digestibilă Kj/g 16,0
2. Grăsime g/kg 50
3. Fibre brute g/kg n.n.
4. Proteină brută g/kg 180
5. Arginină g/kg 4,3
6. Aspargină g/kg 4
7. Acid glutamic g/kg 40
8. Histidină g/kg 2,8
9. Izoleucină g/kg 6,2
10. Leucină g/kg 10,7
11. Lizină g/kg 9,2
72
12. Metionină + Cistină g/kg 9,8

13. Fenilalanină +Tirozină g/kg 10,2
14. Treonină g/kg 6,2
15. Triptofan g/kg 2
16. Valină g/kg 7,4
17. Calciu g/kg 5
18. Magneziu g/kg 0,5
19. Clor g/kg 0,5
20. Fosfor g/kg 3
21. Potasiu g/kg 3,6
22. Sodiu g/kg 0,5
23. Cupru g/kg 5
24. Iod g/kg 0,15
25. Fier g/kg 35
26. Seleniu g/kg 0,15
27. Tiamină (B1) mg/kg 4
28. Riboflavină (B2) mg/kg 3
29. Piridoxină (B6) mg/kg 6
30. Cianocobalmină (B12) mg/kg 50
31. Menadionă (K) mg/kg 1
32. Retinol (A) mg/kg 1,2
33. Cholecalciferol (D3) mg/kg 25
34. Tocoferol (E) mg/kg 27
35. Acid ascorbic (C) mg/kg n.n.
36. Colină mg/kg 750
Cerinţe nutriţionale pentru creştere, gestaţie şi lactaţie
Rolul unei nutriţii echilibrate este indiscutabil, însă s-a demonstrat că

în cazul unei femele de şobolan de 300 g, necesarul pentru metabolismul
bazal trebuie dublat dacă ea este gestantă sau în lactaţie. În timpul acestor
perioade, femela va avea un consum intensificat zilnic de hrană, în funcţie
de curba dezvoltării fetale şi a producţie de lapte. Reproducţia şi lactaţia
sunt două funcţii biologice esenţiale, care solicită regimului de furajare
nutrienţi în plus pentru menţinerea homeostaziei organismului femel, ceea
ce se asigură prin mărirea raţiei (Ciudin Elena şi col., 1996). Suplimentarea
este necesară doar atunci când există o raţie dezechilibrată, carențată, iar
administrarea trebuie făcută în procente bine determinate. Dacă, în cazul
unor dezechilibre nutritive, nu se constată efecte negative asupra ratei de
creştere a fetuşilor sau a gestaţiei, lactaţia va fi deficitară. Aceasta are
implicaţii asupra dezvoltării puilor şi ulterior a viabilităţii lor. O altă
constatare privind asigurarea unei alimentaţii de întreţinere suboptimale,
este scurtarea vieţii economice a femelei, aspect care poate fi observat în
coloniile mari de animale, în care şi cerinţele de înlocuire a indivizilor
vârstnici sunt crescute. Aspectul economic nu se reflectă obligatoriu în
cheltuielile pentru o hrană corespunzătoare, cât mai degrabă în numărul
puilor care supraviețuiesc după naştere (National Research Council, 2011).
73
Palatabilitatea alimentelor
Este foarte greu de stabilit dacă animalele preferă un anumit tip de

hrană, cel puţin atâta vreme cât rozătoarele (şoarecii şi şobolani mai ales)
mănâncă aproape orice când le este foame. Totuşi s-a observat că anumite
alimente prezentate sub formă de cuburi sunt consumate în cantităţi mai
mari, dar în acelaşi timp, felul în care animalele manipulează cuburile
depinde de textura acestora. Studiile experimentale nu au evidenţiat relaţii
între valoarea nutritivă şi palatabilitate, în schimb gustul influenţează în
mod decisiv relaţia animal – nutrient, cel puţin în cazul rozătoarelor mici.
Dispozitiv prevăzut cu picurător pentru administrarea apei la rozătoare
Metode de prezentare şi administrare a hranei şi apei
Metoda universal acceptată de administrare a hranei este cea sub

formă de cuburi. Dezavantajele majore rezidă din faptul că în acest caz
păstrarea îndelungată nu este posibilă, însă este de preferat celei sub formă
de fulgi, în care alimentele nu rămân niciodată proaspete. În oricare din
variante, administrarea alimentelor se face în jgheaburi prevăzute cu bare,
prin care animalele trebuie să poată avea acces uşor la furaje, și în acelaşi
timp să nu poată trage cuburile în cuşcă, murdărindu-le cu dejecţii şi
făcându-le nepalatabile. Ventilaţia şi umiditatea din interiorul cuştilor este
foarte importantă pentru păstrarea igienei furajelor, acestea umezindu-se
uşor, ceea ce duce atât la deprecierea calităţii lor, cât şi la deteriorarea
texturii acestora, devenind astfel sfărâmicioase şi dificil de consumat. În
unele crescătorii de animale se administrează şi apă rozătoarelor prin
dispozitive special adaptate acestui scop, în altele însă se apelează doar la
74
apa din hrană. Dacă se administrează apă totuşi, aceasta se poate prezenta
prin instalaţii speciale care trebuie să îndeplinească condiţii stricte de
igienă – cu posibilitatea sterilizării prin agenţi chimici sau autoclavare – şi
prin care să se poată păstra prospeţimea ei. În general, consumul de apă
este de 1 ml la 1 g hrană uscată (Blom şi col., 1993, Johnson Delaney, 1996).
Prepararea şi păstrarea furajelor
Producătorii de furaje sau de formule alimentare pentru animale de

laborator trebuie să specifice procentul corect al ingredientelor folosite
pentru preparare, şi să respecte reţetele originale. Amestecarea riguroasă a
componentelor implicate este foarte importantă, la fel ca metoda de
împachetare care, orice formă ar avea furajele, trebuie să se facă după
răcirea produsului rezultat din procesul tehnologic. Pentru păstrarea
corespunzătoare a furajelor, recipientele utilizate trebuie să corespundă
condiţiilor de igienă din depozitul respectiv, adică este nevoie de o cameră
bine aerisită, uscată şi protejată de acţiunea eventualilor agenţi nocivi.
Stocarea alimentelor se face pentru perioade scurte de timp, pentru a se
asigura remanenţa nutrienţilor în starea lor iniţială iar recipienţii să fie
igienizaţi corect după fiecare utilizare, de preferinţă prin sterilizare. Cele
mai mari probleme care apar în timpul stocării furajelor sunt legate de
contaminarea acestora cu substanţe chimice diverse, care însă poate apare
şi în timpul fabricaţiei din cauza diversităţii alimentare din hrana altor
specii. În plus, dacă timpul de depozitare depăşeşte termenul normal de
păstrare al unora din ingrediente sau dacă umiditatea este crescută, are loc
contaminarea cu levuri din genul Aspergillus, ceea ce duce la transformarea
şi acumularea de micotoxine. S-au semnalat numeroase cazuri de hepatită
exsudativă, mai ales la porcuşorii de Guineea, din cauza contaminării
furajelor cu afla sau ochratoxine, ca urmare a păstrării acestora în condiţii
necorespunzătoare. Alimentele trebuie ferite şi de contaminanţi biologici,
precum furnicile, gândacii sau muştele care se strecoară cu uşurinţă
aproape oriunde şi care preferă alimentele bogate în proteine de origine
animală şi/sau vegetală. Rozătoarele sălbatice pot contamina hrana nu
numai în depozite ci chiar în timpul transporturilor sau fabricării, iar
dejecţiile provenite de la câini şi pisici pot fi la fel de dăunătoare pentru
calitatea produselor ce ajung în habitatul animalelor (Blom şi col., 1993).
Sterilizarea şi conservarea furajelor
Această etapă în prepararea furajelor este deosebit de importantă, nu

numai în cazul animalelor neconvenţionale (germ-free, specific pathogen
free), cât şi a celor crescute în sistem convenţional, ea trebuind să asigure
distrugerea bacteriilor, miceţilor, paraziţilor şi insectelor. Din acest motiv,
se acordă o atenţie deosebită nutrienţilor termostabili, care nu trebuie să
75
sufere modificări în timpul acestui proces, şi mai ales a vitaminelor care

sunt termolabile. Sterilizarea furajelor/alimentelor se poate realiza printr-
una din următoarele metode (Blom, 1993, Ciudin Elena şi col., 1996):
- Pasteurizarea reprezintă expunerea furajelor la o temperatură de
70ºC timp de cel puţin o oră, temperatură care trebuie să se răspândească
în toată masa produsului, permiţând astfel o bună conservabilitate.
- Autoclavarea presupune sterilizarea umedă a hranei la 120ºC timp
de o oră. Aceste metode nu sunt folosite la scară largă, deşi nu s-a constatat
distrugerea nutrienţilor în timpul procesului tehnologic, iar animalele
hrănite cu alimente astfel sterilizate au înregistrat o dezvoltare normală.
- Iradierea cu raze ultraviolete a fost mult timp cea mai utilizată
metodă din cauza siguranţei păstrării vitaminelor în stare naturală. Totuşi
s-au constatat modificări în ceea ce priveşte gustul şi mirosul hranei astfel
sterilizate. Metoda nu determină efecte negative care să afecteze creşterea,
reproducţia, lactaţia sau longevitatea indivizilor hrăniţi cu aceste alimente.
- Metoda cu etilen-oxid a fost folosită pentru o perioadă scurtă de
timp din cauza deprecierii constante a elementelor nutritive din furaje.
Prevenirea îmbolnăvirilor sau Profilaxia nespecifică
Măsurile care reglementează prevenirea apariției și diseminării

bolilor infecto-contagioase sau parazitare într-un efectiv de animale de
laborator, dar și transmiterea acestora de la animale la om sunt specificate
în Legea sanitar veterinară nr. 60/1974, modificată prin Legea nr. 75/1991.
Aspectele majore care constituie obiectul acestor măsuri se referă la:
 proiectarea și amplasarea unităților de creștere a animalelor de
laborator se face cu avizul prealabil al organelor sanitar veterinare de stat,
iar funcționarea lor are loc sub supravegherea și controlul acelorași instanțe.
 procurarea, transportul, popularea adăposturilor, creșterea și
întreținerea animalelor, cât și importul, exportul sau tranzitul animlelor se
fac numai în condițiile respectării legislației sanitar veterinare în vigoare.
- Procurarea animalelor se face doar din unități indemne de boli
infecto-contagioase și parazitare, cu avizul ANSVSA din cadrul Ministerului
Agriculturii și Alimentației, respectiv a DSVSA județene, care urmăresc
situația epizootologică la nivel regional și național, respectiv internațional.
- Transportul animalelor are în vedere asigurarea parametrilor
optimi de microclimat (lumină, temperatură, umiditate, curenți de aer), dar
și asigurarea suprafeței necesare/animal, precum și furajarea și adăparea
corespunzătoare, respectiv supravegherea medicală de specialitate, etc.
Referitor la condițiile în care sunt transportate animalele, trebuie reținut
faptul că fiecare transport trebuie însoțit de documente privind originea
animalelor, precum și de un certificat sanitar veterinar care să ateste starea
de sănătate, proprietarul, proveniența, destinația, numărul de animale,
76
specia, rasa, vârsta și starea de indemnitate la boli infecto-contagioase și

parazitare, respectiv data și locul efectuării acțiunilor sanitar veterinare.
Pe lângă aceste aspecte, mai trebuie avute în vedere următoarele:
 asigurarea unei durate minime de transport, pentru a se evita
expunerea prelungită la stresul cauzat de această manoperă;
 mijloace de transport adecvate pentru transportul animalelor,
igienizate, decontaminate, asigurate împotriva intemperiilor;
 evitarea transportului în comun al speciilor incompatibile;
 nu este recomandat transportul animalelor gestante;
 ajunse la destinație, animalele se scot cât mai repede din
vehiculele de transport, fiind supuse unui control medical de rutină, în
masă sau individual, după care sunt cazate în condiții optime;
 concomitent cu examenul clinic se face și marcarea cuștilor și a
animalelor, fie cu ajutorul benzilor de la gât, fie a inelelor de la picioare.
Importul, exportul și tranzitul animalelor se face numai cu aprobarea
organelor sanitar veterinare (regionale/naționale) abilitate în acest sens.
Carantina | Animalele nou introduse într-un efectiv vor parcurge
obligatoriu o perioadă de carantină, de durată variabilă, în funcție de specie
și de specificul lor. În cazul rozătoarelor mici, perioada de carantină
durează 30 de zile, iar pentru iepuri, dihori și carnasiere, această perioadă
se prelungește la 60 de zile. Este obligatorie asigurarea unui repaus de 11-
12 zile după sosirea în adăpost, timp în care sunt lăsate să se acomodeze
noului loc de viață, fiind exclusă utilizarea lor pentru experimente, teste de
laborator sau reproducție. După cazare, animalele nou achiziţionate sau
efectivul întreg se înregistrează, notându-se data intrării în biobază,
proveniența, numărul de animale, rasa, linia, vârsta și greutatea corporală.
Este importantă prevenirea transmiterii unor boli de la om la animale

77
Circulația în interiorul zoobazelor

Accesul persoanelor străine este interzisă în crescătorii sau vivarii. În
acest scop, există mijloace de protecție, avertizare și pază (afișe de
avertizare, porți acționate electric sau închise cu cheia, sisteme de alarmă)
cu specific pentru acest sistem de creștere a animalelor. În plus, intrările și
ieșirile principale din zoobază, cele laterale sau situate între diferite
sectoare ale adăpostului, sunt prevăzute cu sisteme de dezinfectare și
decontaminare, care conțin soluții de fenol, crezol 3-5% sau diferite alte
formule de dezinfecţie și decontaminare. Aceste măsuri de profilaxie
nespecifică sunt mult înăsprite în cazul adăposturilor pentru animale libere
de germeni patogeni (germ free sau SPF). În interiorul adăpostului,
circulația personalului este limitată la strictul necesar, iar trecerea dintr-o
secție în alta presupune și schimbarea echipamentului de lucru. Accesul în
spațiile cu izolatoare pentru animale gnotobiotice se face printr-un sistem
constituit din trei ecluze care asigură menținerea a 3 trepte de presiune:
 în prima ecluză, presiunea aerului este pozitivă (mare) și este
prevăzută cu un sistem automat de spray decontaminant;
 ecluza a doua are presiune negativă pentru a preveni intrarea
aerului contaminat din ecluza 1. În acest spațiu, personalul îngrijitor și
experimentatorii își schimbă hainele și se fac obligatoriu duș;
 ecluza a treia este prevăzută din nou cu o presiune pozitivă,
asemănător interiorului încăperii în care se găsesc izolatoarele. Aici se
preia echipamentul sterilizat. Ușile acestei încăperi sunt închise etanș, fiind
prevăzute cu sistem automat de închidere și deschidere.
Igiena, decontaminarea, dezinfecția și deratizarea

Condițiile de întreținere și modul de îngrijire influențează decisiv
atât comportamentul animalelor, cât și starea lor de sănătate. În acest sens,
personalul îngrijitor are sarcini precise în ceea ce privește asigurarea
condițiilor optime de zooigienă, și corectarea lor atunci când este cazul.
Astfel, curățenia generală a adăposturilor se face o dată la 3 luni, și constă
în curățenia mecanică, spălarea, vopsirea ușilor, ferestrelor și plafoanelor,
decontaminarea încăperilor și a instalațiilor. În cazul repopulării unui
adăpost se respectă principiul totul plin, totul gol, iar după curățenia
generală se asigură un repaus de 7-10 zile, după care decontaminarea
spațiilor pentru animale se repetă. Cuștile pentru rozătoare mici se
schimbă de 1-2 ori pe săptămână iar curățirea cuștilor pentru iepuri, câini,
primate se face zilnic. Decontaminarea cuștilor și adăpostului se face cu
soluție de sodă caustică 3-4%, soluție de acid percloric 2%, aldehidă
formică 2% sau Germostop (decontaminant bactericid, virulicid, sporicid,
neiritant și necoroziv) sau alte soluții dezinfectante, după ce în prealabil au
fost îndepărtate furajele și dejecțiile și au fost spălate cu apă și detergenți.
78
Timpul minim de contact este de 2-3 ore, după care soluțiile

decontaminante se îndepărtează prin spălare sub jet de apă iar instalațiile și
încăperile se lasă să se usuce. Pentru a preveni contaminarea animalelor cu
agenți virali, parazitari proveniți de la rozătoarele sălbatice, așternutul se
decontaminează înainte de a fi introdus în cușcă, prin autoclavare la 121°C, la
o presiune de 1,1 atmosfere, timp de o oră, ambalat în pungi de plastic
închise ermetic, care apoi sunt depozitate în spații curate special destinate
acestui scop. Echipamentele de protecție se decontaminează prin fierbere timp de
½ de oră în soluție de carbonat de sodiu 1-2%, sau prin gazare cu aldehidă
formică în camere etanșe, la o umiditate de 90%. Timpul de expunere este de 12
ore la o temperatură de 25°C. Pentru îndepărtarea mirosului de formol din
echipamente se poate utiliza amoniacul sub formă de vapori, calculându-se o
cantitate de 20 g NH3 pentru 1 m3 de aer. Amoniacul se pune în recipiente
deschise introduse în camerele de decontaminare timp de 30 minute.
Aceste reglementări sunt și mai severe în cazul decontaminării
echipamentelor de protecție folosite de personalul îngrijitor care deservește
încăperile pentru animale gnotobiotice. Repopularea adăposturilor este
precedată în mod obligatoriu de efectuarea testelor de sanitație pentru cuști,
încăperi și echipamente de lucru. Dezinsecţia adăposturilor se face de
preferință cu mijloace fizice (ex : benzi adezive sau aparatură electronică etc)
și mai puțin cu mijloace chimice (ex : insecticide), pentru a evita pericolul
intoxicării animalelor. Deratizarea constă în utilizarea mijloacelor mecanice
(ex : capcane), și numai în caz de necesitate se apelează la mijloacele chimice.
Încadrarea personalului
Pentru personalul care lucrează în unități de creștere și întreținere a

animalelor de laborator sau în laboratoare de profil este necesară o minimă
calificare în acest domeniu. Conform reglementărilor Convenției Europene
din anul 1986, personalul implicat în activitățile dintr-o zoobază constă din:
- asistenți sau tehnicieni veterinari, care au rol de supraveghere a
condițiilor de cazare și creștere, răspund de realizare a acțiunilor sanitare;
- îngrijitori de animale;
- medici veterinari care atestă starea de sănătate a animalelor;
- personalul calificat pentru întreținerea și menținerea în funcțiune
a utilajelor, instalațiilor, echipamentelor și aparaturii din dotare.
Important pentru personalul care lucrează cu animalele de laborator
este să fie sănătos, să adopte o conduită blândă și să manifeste dorința de a
lucra cu aceste animale, dar și atitudinea de compasiune și protejare a
acestor vietăţi de suferințe inutile. Sunt necesare în acest scop, criterii de
selecție care să facă obiectul unui concurs în urma căruia să fie admiși cei
cu o dotare minimă în acest sens. Un instructaj special trebuie prevăzut
pentru cei care lucrează cu animale axenice sau gnotobiotice, deoarece
79
condițiile de lucru diferă în mod radical, ceea ce implică un mai mare simț
al răspunderii, un nivel de inteligență suficient de dezvoltat pentru a
înțelege ce are de făcut, dar și riscurile existente, fapt ce impune deprinderi
și abilități speciale pentru a lucra cu astfel de instalații și sisteme de creștere.
Concluzii
Adăposturile pentru animalele de laborator trebuie să asigure un

mediu de viață optim, care să răspundă cerințelor naturale pe care le
incumbă pattern-ul comportamental natural. Creșterea și întreținerea
animalelor de laborator ocupă un loc important, dat fiind impactul pe care
factori de macro/microclimat îl pot avea asupra comportamentului și/sau
rezultatelor experimentale. Este esențial ca mediul de viață să acopere toate
necesitățile pe care speciile de animale utilizate în laborator le au în condiții
naturale, inclusiv în ce privește aspecte cum sunt procurarea hranei sau
comunicarea în cadrul grupului. În plus, uniformizarea mediului de viață
implică, într-o oarecare măsură, și uniformizarea răspunsurilor obținute de
la aceste animale, exceptând desigur acele aspecte care țin de configurația
genetică și de particularităţile individuale hormonale sau ale activității
nervoase superioare. În același timp, condițiile de creștere și îngrijire a
animalelor la parametri din ce în ce mai performanți impune și criterii din ce
în ce mai severe de selecție a personalului destinat să lucreze cu aceste
animale, dar și condiții de lucru care să îndeplinească toate aceste criterii.
1) Abou-Ismail UA, Burman OH, Nicol CJ and Mendl M, 2010, The effects of
enhancing cage complexit on the behaviour and welfare of laboratory rats.
Behavioural Processes 85(2), 172–180. doi: 10.1016/j.beproc.2010.07.002.
2) Bloom HJM, 1993, Evaluation of housing conditions for laboratory mice & rats:
The use of preference tests for studying choice behavior. Utrecht, Netherlands.
3) Blom HJM, Van Tintelen G, Beynen AC, și col.,1996, Preferences of mice and rats
for type of bedding material. Laboratory Animals 30: 234–244.
4) Jirkof P, Arras M, și col., 2010, Burrowing behavior as an indicator of post-
laparotomy pain in mice. Frontiers in Behavioral Neuroscience 4: 165.
5) Krinke GJ, 2000 The Laboratory Rat, 1st Edition. Academic Press: San Diego, CA
6) National Health and Medical Research Council, 2013, Australian Code of
Practice for the Care and Use of Animals for Scientific Purposes, Eighth Edition:
https://www.nhmrc.gov.au/guidelines/publications/ea28.
Animals, Eighth Edition. National Academies Press: Washington, DC.
Ω
80
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |
CAPITOLUL 3
SELECȚIA ȘI REPRODUCEREA
OBIECTIVE Nomenclatura liniilor inbred

Reguli generale
Introducere Abrevierea numelui unei linii
Definiții și termeni genetici Domenii de utilizare a liniilor inbred
Criterii de selecție a animalelor Selecția animalelor convenționale
Selecția animalelor pentru prăsilă Obținerea animalelor convenționale
Metoda selecției în masă Tehnici de marcare și individualizare
Metoda selecției individuale Metode de identificare și marcare
Metoda încrucișărilor interrasiale Plăcuțele
Metoda încrucișărilor intrarasiale Semnele particulare
Dezvoltarea liniilor consangvine Crotaliile
Terminologie și scurt istoric Bandeletele
Tehnici de obținere a liniilor inbred Tatuajele
Clasificarea liniilor consangvine Microidentificarea cu cipuri
Efectele consangvinizării Concluzii
Depresia de inbredizare Bibliografie selectivă
Controlul genetic al liniilor inbred
Simbolurile liniilor consangvine
81
Introducere
Utilizarea unor modele animale corespunzătoare în cercetarea bio-

medicală constituie o cerință obligatorie pentru studiul proprietăților și
fenomenelor biologice, precum și pentru soluționarea corectă a ipotezelor
științifice care urmează să fie testate. Dincolo de selecția speciei de animale
care urmează să fie utilizată într-o procedură experimentală, este crucial ca
trăsăturile și caracteristicile genotipice ale animalelor de laborator să
corespundă cu specificul și scopul experimentului. Factorii genetici sunt cei
care determină proprietățile morfo-fiziologice, cum ar fi sensibilitatea la:
- acțiunea unor factori fizici (ex: căldura, frigul, radiațiile ionizante);
- acțiunea unor substanțe chimice (ex: mediatori, hormoni cu rol în
reglarea funcțiilor și reacțiilor organismului animal, sau compuși toxici);
- acțiunea factorilor microbieni patogen (ex: bacterii, virusuri, miceți);
- acțiunea unor structuri antigenice străine sau a autoantigenilor.
Factorii genetici determină susceptibilitatea animalelor la tulburările
cu caracter patologic, dar și eficacitatea sau efectele secundare ale unor
medicamente. Nu doar elaborarea răspunsului la acțiunea acestor factori
este controlată genetic, ci și intensitatea lui este determinată de gene. Prin
urmare, răspunsul animalelor utilizate în proceduri experimentale la
diferite variabile experimentale este influențat de diversitatea genetică a
indivizilor, și poate înregistra diferențe de ordin cantitativ (ex: răspuns de
intensitate mică, moderată sau mare) și calitativ (ex: răspuns pozitiv sau
negativ). Prin urmare, selectarea animalelor utilizate în cercetare trebuie
să aibă în vedere aceste particularități genetice, care sunt în măsură să
afecteze rezultatele obținute. De exemplu, pentru studierea patogenității
unui factor patogen trebuie utilizate animale a căror configurație genetică
le face susceptibile la acțiunea agentului patogen studiat. Din contră,
studiul mecanismelor rezistenței antibacteriene impune utilizarea unor
animale care sunt genetic rezistente la factorul bacterian în cauză. Aceasta
înseamnă că trăsăturile genetice ale animalelor de experiență, respectiv
uniformitatea și variabilitatea genetică a populației poate fi influențată sau
controlată prin alegerea unei metode adecvate de selecție. Mai mult,
configurația genetică a animalelor poate fi modificată prin inginerie
genetică, rezultând animalele transgenice sau knockout (Altman, 1979).
Definiții și termeni genetici | În cazul reproducerii sexuate,

progeniturile care resultă moștenesc câte un set de cromozomi de la ambii
părinți, care sunt prezenți în toate celulele somatice, însă nu și în celulele
germinale, care conțin doar setul specific fiecărui sex. În ce privește genele
de pe cromozomii somatici, fiecare trăsătură morfo-fiziologică a animalului
este codificată de o pereche de gene provenite de la cei 2 părinți. Cele două
2
gene au o funcție identică, fiind localizate în același loc (locus) pe fiecare

din cei doi cromozomi pereche. Genele polimorfice se caracterizează prin
faptul că au 2 sau mai multe alele, în fiecare alelă secvența nucleotidelor
care intră în alcătuirea ADN-ului fiind diferită. Dacă produsul de concepție
moștenește o genă cu aceiași secvență de ADN (ex: aceiași genă alelă pentru
ambii progenitori, care provine de la un strămoș comun al ambilor părinți),
aceasta poate fi încadrat ca homozigot pentru locusul genei în cauză. Dacă
se întâmplă invers, înseamnă că rezultă un heterozigot. Dacă o genă are atât
alelă dominantă cât și alelă recesivă, proprietatea determinată de alela
dominantă se exprimă sub formă heterozigotă, în timp ce trăsătura
codificată de alela recesivă se manifestă individual doar în formă homo-
zigotă, ceea ce înseamnă că fiecare din cei 2 cromozomi poartă aceiași genă
recesivă. În cazul transmiterii codominante, trăsătura moștenită de la ambii
părinți se manifestă totdeauna sub formă heterozigotă (Festing, 1979).
Criterii utilizate pentru selecția animalelor de laborator
De-a lungul timpului, crescătorii de animale destinate activităților de

laborator și-au propus să obțină animalul ideal, care să corespundă, din
toate punctele de vedere, cerințelor tot mai complexe impuse de cercetarea
științifică biomedicală. Un rol esențial în acest demers l-au avut metodele și
criteriile utilizate pentru selecția și reproducerea animalelor de experiență.
O familie de șoareci poate produce peste 100 000 de descendenți într-un an
În funcție de scopul urmărit și de destinația animalelor, respectiv de

tipul de experiment, s-au dezvoltat următoarele metode de selecție:
83
 Selecția animalelor pentru prăsilă;

 Tehnica selecției în masă;
 Tehnici de încrucișare interrasială;
 Tehnici de încrucișare intrarasială;
 Consangvinizarea sau metoda liniilor pure genetic (endogamia).
Selecția animalelor pentru prăsilă
Selecția animalelor de laborator din punctul de vedere al constituției,

a rezistenței la îmbolnăvire sau a performanțelor reproductive, a impus
utilizarea pentru prăsilă a exemplarelor cu însușirile cele mai valoroase. În
acest scop, s-a practicat fie metoda selecției în masă, fie selecția individuală.
- Metoda selecției în masă sau asistemică utilizează ca și criteriu de
selecție a animalelor un singur caracter, de cele mai multe ori exterior. În
acest fel, prin încrucișarea animalelor din aceiași linie timp de mai multe
generații se obține fenotipul constituțional dorit. Metoda selecției în masă
este mai puțin folosită în domeniul creșterii animalelor de laborator.
- Metoda selecției individuale sau sistemice, este cea mai utilizată și se
aplică în cazul animalelor de prăsilă în momentul bonitării acestora.
Bonitarea se face o singură dată pe an (lunile septembrie-decembrie), doar
la animalele indemne de orice boală, și constă în aprecierea animalelor
după caracterele constituționale exterioare, cum sunt tipul constituțional,
productivitatea sau capacitatea de a-și transmite trăsăturile la descendenți.
Numărul descendenților per fătare oscilează în funcție de linia de animale

84
În urma bonitării rezultă circa 3-5 clase de animale, însă pentru prăsilă
se folosesc doar animalele din clasa I, restul fiind utilizate pentru
experimente științifice sau activități didactice. De obicei, o singură
încrucișare nu este suficientă pentru obținerea caracterelor dorite, motiv
pentru care selecția este întărită prin alegerea perechilor genitoare după
principiul bun cu bun dă bun. În acest sistem de reproducere, femela se
cazează singură în cușcă, după o prealabilă identificare cu o tăbliţă pe care se
notează numărul de identificare, data nașterii, data fătărilor și numărul de
pui obținuți per fătare, respectiv numărul puilor care au fost înțărcați.
Raportul între sexe este de 1 mascul la 5 femele, iar pentru reproducție sunt
selectați exclusiv descendenții de la fătările 2-4, și în special cei obținuți de la
femelele cu un număr mare de produși robuști/fătare (Ciudin și col., 1996).
Selecția prin metoda încrucișărilor interrasiale
Metoda încrucișărilor între rase diferite are ca obiectiv selectarea unor

animale cu însușiri ereditare superioare și stabile, prin încrucișarea
genitorilor din două sau mai multe rase. Astfel, încrucișând femelele dintr-o
rasă mai puțin productivă, dar mai rezistentă la boli, cu masculi dintr-o linie
ameliorată din acest punct de vedere, se obţin produşi (metiși) din generația
I mult superiori părinților din care provin. În continuare, masculii din prima
generație sunt eliminați, iar femelele sunt încrucișate cu masculi din rasa
ameliorată, la fel procedându-se și în cazul generațiilor 2 și 3. În felul acesta
au fost ameliorate rasele rustice de iepuri, care sunt rezistente la boală, dar
au greutatea corporală mică. Metoda este folosită pentru obținerea
fenomenului heterozis, care constă în ameliorarea spectaculoasă a
descendenților din prima generație comparativ cu progenitorii. Ulterior,
fenomenul heterozis poate fi anulat prin încrucișarea metișilor din generația I.
Selecția prin metoda încrucișărilor intrarasiale
Selecția prin încrucișarea în interiorul aceleiași rase a fost intens

folosită pentru obținerea diferitelor linii de animale utilizate în laborator,
fie pentru obținerea fenomenului de consangvinizare (endogamie sau
inbredizare), fie pentru producerea de linii neizogene (neconsangvine sau
neconvenționale), respectiv pentru obținerea de animale cu diferite mutații.
Dezvoltarea liniilor consangvine
Cunoscută sub denumirea de endogamie, izogamie sau inbredizare,

consangvinizarea este o metodă de selecție caracterizată prin încrucișarea
de animale mai înrudite genetic decât media înrudirii din populația
respectivă de animale. Importanța acestei metode a constat în obținerea
85
acelui mult căutat instrument sau reactiv ideal de lucru în cercetarea

științifică, astfel încât s-a considerat că introducerea acestor animale în
cercetarea biomedicală a avut un impact comparabil cu cel introducerii
balanței analitice în chimie. Efectele genetice ale consangvinizării constau
în schimbarea frecvenței genelor din genomul indivizilor, fapt ce determină
homozigotarea și implicit creșterea frecvenței genotipurilor homozigote,
concomitent cu scăderea frecvenței genotipurilor heterozigote (hibrizilor).
Descendenții rezultați în urma consangvinizării se caracterizează
prin prezența unei serii de gene comune, care sunt replici ale acelorași gene
moștenite de la genitorii. Trăsătura majoră a unei populații consangvine o
constituie identitatea genetică și reactivitatea uniformă cu care răspund la
diferite variabile experimentale. Nivelul minim necesar pentru ca o linie de
animale să fie considerată consangvină a fost stabilit de Comitetul pentru
Nomenclatură Standardizată la un număr de 20 de încrucișări tip frate:
soră, ceea ce permite un coeficient de consangvinizare de maxim 98,6%.
Șansa producerii unor mutații consecutive consanguinizării în cazul
părinților tineri (implicit producerea unor diferențe genetice semnificative
între părinți și progeniturile lor) este mult mai redusă decât în cazul
progenitorilor vârstnici. Inbredizarea are ca principal rezultat creșterea
homozigoției (sau a derivei genetice), caracterizată prin faptul că genotipul
este alcătuit din gene alele identice la unul sau mai mulți loci (ex: AA sau
BB, în loc de AB). Homozigoția crește de asemenea și în coloniile închise. O
colonie se consideră închisă dacă nici un animal de reproducție din afară nu
este întrodus în interiorul grupului cu intenția de a fi utilizat pentru
împerechere. Într-o colonie închisă echilibrată, jumătate din indivizi sunt
heterozigoți (AB), în timp ce jumătatea cealaltă este homozigotă (AA sau BB).
Terminologie și scurt istoric
Coeficientul de consangvinizare este notat cu F, de la 1 la 100, și

permite evaluarea gradului de creștere a homozigoției într-o populație.
Rata consangvinizării este influențată în mod semnificativ de gradul
de înrudire care există între genitorii folosiți la reproducție.
Istoria liniilor inbred este strâns legată de dezvoltarea cercetării
oncologice experimentale (care utilizează ca model animal șoarecele de
laborator), și de studiile privind transmiterea multifactorială a caracterelor
(studii efectuate pe cobai și gerbili). Redescoperirea legilor lui Mendel a
făcut posibilă investigarea tumorilor ca boli transmisibile sau moștenite. La
început au fost studiate tumorile spontane apărute la diferite linii de
șoareci, în relație cu diferite particularități fenotipice și genotipice. În
același timp, Jensen, Loeb, Ehrlich și Tyzzer au încercat să transplanteze
aceste tumori spontane la alți șoareci din aceiași linie sau din linii diferite,
însă grefele efectuate nu s-au dezvoltat sau au regresat după o perioadă de
86
creștere pasageră. Cu toate acestea, Jensen (1903) și Loeb (1908) au reușit

să mențină două tipuri diferite de tumori spontane prin pasaje seriate la
linii de șoareci cu diferite grade de consangvinizare. Câțiva ani mai târziu,
CC. Little a semnalat faptul că rejecția grefelor tumorale maligne, respectiv
susceptibilitatea la creșterea tumorală se datorează unui număr de gene
dominante moștenite. Această supoziție a făcut posibilă descoperirea
genelor răspunzătoare de funcția sistemului major de histocompatibilitate.
În tot acest timp, Rommel (1906) a proiectat și realizat un experiment de
inbredizare pe cobai. Desendenții acelor animale sunt încă larg răspândiți
și utilizați în cercetare sub denumirea de linia 2 și linia 13 de cobai. Studiile
lui Rommel au fost continuate de Wright, care a descoperit câțiva ani mai
târziu teoria matematică a consangvinizării. Introducerea în limbajul de
specialitate a coeficientului de inbredizare sau de consangvinizare este legat
de studiile efectuate de Wright (1922). Studiile privind consagvinizarea
șobolanului au debutat în 1906, Helen King obținînd 2 linii inbred de
șobolani (PA și WKA). În același an, Little începe inbredizarea unor linii de
șoareci, obținând în cele din urmă linia DBA. Pornind de la câteva
exemplare de șoareci albino, Bagg obține în 1913 linia BALB, din care va fi
dezvoltată de către Snell (1930) linia BALB/c. În 1920, Strong obține liniile
CBA și C3H de șoareci, prin încrucișarea unui mascul Bagg albino cu o
femelă DBA, iar un an mai târziu (1921) obține linia A, prin împerecherea
unor șoareci Bagg albino cu un stoc albino Cold Spring Harbor. Little (1920)
pune bazele familiei de șoareci C57, (având ca membri liniile C57BL, C57BR,
C57L și C58). Majoritatea celor mai utilizate linii de șoareci au fost dezvoltate
în perioada 1920-1930, perioadă în care CC. Little a fondat laboratoarele
Jackson (1929), care au continuat să dezvolte noi linii inbred (endogame) de
șoareci, izolând noi mutații și caracterizând liniile produse (Festing, 1979).
Dezvoltarea laboratorului Jakson din Barr Harbor a constituit un
eveniment major în dezvoltarea liniilor pure, studiile efectuate pe șoareci
inbred permițând formularea teoriei originii virale a cancerului. În
continuare, Gorer (1936) demonstrează existența locusului antigenului II,
cunoscut ca antigenul H-2, care este asociat cu rezistența la tumorile de
transplant. Congelarea embrionilor de șoarece și implantarea lor după
decongelare în uterul unei femele purtătoare de șoarece a constituit un
imbold major în dezvoltarea liniilor endogame în a doua parte a secolului
XX. În prezent, la nivel mondial există peste 200 de linii consangvine de
șoareci, peste 100 de linii inbred la șobolani, mai mult de 20 linii pure de
hamsteri și cobai, și respectiv 18 linii consanguine de iepuri (Festing, 1979).
Tehnici de obținere și menținere a liniilor inbred
Obiectivul major al metodelor de selecție utilizate în creșterea și

reproducerea animalelor de laborator îl reprezintă conservarea și controlul
87
factorilor genetici aflați la originea variabilității trăsăturilor biologice ale

indivizilor. Practic, consangvinizarea subdivizează o colonie de animale,
determinând creșterea sau descreșterea caracterelor sau trăsăturilor
comune, și reducând, în grade variabile diversitatea genetică a indivizilor.
Dacă împerecherea indivizilor înrudiți se face peste 20 de generații
va rezulta o linie de animale la care 98,6% din locusurile genice sunt homo-
zigote. În ciuda faptului că rămâne o diferență genică de 1,4%, se consideră
că linia obținută este pură genetic, adică isogenică, iar animalele din această
linie sunt numite singenice. În cadrul unei linii isogene, fiecare animal
acceptă grefele tisulare transplantate de la oricare alt membru de același
sex al liniei, fără să manifste semne de rejecție. Acest lucru este urmarea
faptului că antigenii de histocompatibilitate al tuturor indivizilor din
aceiași linie sunt identici. Datorită antigenului de histocompatibilitate slab
codificat de gena care se găsește pe cromozomul Y la masculi, grefele de la
masculi donatori pot fi rejectate de femela receptoare (Roberts și col., 2007).
Obținerea unei stări de homozigoție completă este întârziată de
numeroasele mutații spontane care se dezvoltă uneori. Datorită acestor
mutații spontane, liniile inbred sunt menținute prin împerecheri frate:soră.
În principiu, liniile inbred pot fi obținute relativ ușor în cazul rozătoarelor
mici, cum sunt șoarecele, șobolanul, cobaiul, gerbilul, hamsterul și iepurele,
întrucât au o perioadă de gestație relativ scurtă și sunt foarte prolifici.
Dependent de sistemul de împerechere folosit pentru menținerea
unei linii consangvine (endogame), înzestrată cu anumite caracteristici
fenotipice și genotipice, se practică 4 metode de reproducere/selecție:
 încrucișarea între homozigoți identici – incrosses – este utilizată
pentru menținerea animalelor dintr-o linie consangvină;
 încrucișarea între homozigoți diferiți – crosses - se realizează între
2 linii consangvine diferite, pentru obținerea fenomenului heterozis;
 încrucișarea între homozigoți și heterozigoți – backcrosses – se
ralizează prin încrucișarea dintre hibrizi din generația F1 și o linie inbred
parentală, fiind utilizată ca metodă de creare a liniilor congenice;
 încrucișarea între indivizi heterozigoți – intercrosses – se realizează
între heterozigoți diferiți, și crește diversitatea genetică a populației.
Mențiunea care trebuie făcută în acest caz are în vedere faptul că,
pentru a face posibil acest sistem de încrucișării este obligatorie păstrarea
unor evidențe stricte privind simbolurile sau denumirea liniilor, fișa
individuală sau registre genealogice, hărți genealogice, etichete pe cuști, și
marcarea/individualizarea animalelor, astfel încât să fie ușor de identificat.
Clasificarea liniilor consangvine
Liniile de animale pure genetic se clasifică în mai multe categorii în

funcție de criteriul luat în considerare (Ciudin și Marinescu, 1996):
88
1) După domeniul de cercetare și frecvența utilizării se disting:

- Linii de interes general, utilizate în majoritatea laboratoarelor de
cercetare (ex: C57BL6 utilizată în serologie, imunologie, oncologie, etc);
- Linii de interes special (ex: linii de șoareci imunodeficienți);
2) După gradul de consangvinizare (inbredizare) se clasifică în:
- Linii puternice consangvine (Cc este de 12-25% per generație), se
întâlnesc în populațiile foarte mici, câte 2 animale/generație;
- Linii cu un grad de consangvinizare redus (Cc este de 6-12 %)
sunt obținute prin încrucișări sistematice dintre veri primari și semifrați.
3) După mutația apărută la o singură genă majoră, rezultă:
- Linii coizogenice – animalele obținute se caracterizează prin
prezența unei singure mutații la o singură genă majoră;
- Linii congenice – sunt obținute din linii parentale coizogenice,
fiind rezultatul backcrossing-ului unei gene majore timp de 10 generații.
Efectele consangvinizării
În ceea ce privește efectele consangvinizării, s-a demonstrat faptul că

modificarea frecvenței genice se manifestă în principal prin creșterea
numărului de alele recesive. Efectele pozitive ale imbredizării se exprimă
prin uniformizarea descendenței și a performanțelor. Efectele negative, sau
depresia datorată consangvinizării, apar ca rezultat al homozigotării
genelor recesive, manifestându-se prin incidența mare a bolilor ereditare,
precum și printr-o fertilitate redusă și diminuarea rezistenței la boală.
Consangvinizarea uniformizează genotipic și fenotipic descendența

89
Stabilizarea liniei înlătură toate manifestările datorate depresiei. În

același timp, prin împerecherea între 2 linii consangvine se obține în prima
generație fenomenul de heterozis, manifestat prin reducerea exprimării
genelor recesive cu efect negativ, reprezentând opusul depresiei genetice.
Frecvent, pentru revigorarea animalelor din linii de mare intens depresate
prin consangvinizare se utilizează împerecherea între 2 linii consangvine.
Depresia de inbredizare | Depresia asociată consangvinizării

implică o serie de manifestări, exprimate prin declinul performanțelor
reproductive ale animalelor, scăderea capacității de supraviețuire și a stării
de sănătate, care se produc în cazul primelor generații de inbredizare. La
originea depresiei de inbredizare se află homozigotarea unor gene alterate,
care se produce de regulă în primele etape ale consangvinizării. Ulterior,
aceste gene mutante sunt eliminate iar fenomenul de depresie datorat
împerecheilor endogame este eliminat complet odată cu stabilizarea liniei.
Controlul genetic al liniilor inbred
Studii efectuate pe linii inbred de animale sau pe cele care prezintă

diferite mutații au demonstrat necesitatea controlului genetic sistematic, în
vederea supravegherii acestora. În acest scop a fost stabilit un program de
control genetic al rozătoarelor de laborator care are ca obiective principale:
1) determinări biochimice sanguine tisulare;
2) teste serologice;
3) determinări imunogenetice (ex: testul de histocompatibilitate);
4) determinări genetice care urmăresc evaluarea frecvenței cu care
se manifestă unele secvențe genetice (ex: genele pentru culoarea părului).
Simbolurile liniilor consangvine
Regulile privind nomenclatura liniilor de șoareci și șobolani sunt

stabilite prin Ghidul pentru Nomenclatura Genelor, Markerilor genetici,
Alelelor și Mutațiilor la șoareci și șobobolan, revizuit în 2015 de către
International Committee on Standardized Genetic Nomenclature for Mice
Regulile și normele stabilite pentru șoareci și șobolani sunt valabile pentru
toate rozătoarele mici (ex: șobolani, șoareci, hamsteri, cobai, gerbili). Se
urmărește ca prin simbolurile folosite pentru denumirea unei linii de
animale consanguine să se ofere cât mai multe informații cu privire la
caracteristicile genetice ale animalelor din linia respectivă (Katoh, 2000).
Nomenclatura liniilor inbred
Regulile generale privind nomenclatura genetică a șoarecilor au fost

publicate pentru prima dată de Dunn, Gruneberg și Snell (1940), iar
90
ulterior au fost făcute numeroase revizuiri de către Comitetul Internațional

pentru Nomenclatura Genetică Standardizată a Șoarecilor (1963, 1973,
1981, 1996, 2006, 2014). Referitor la nomenclatura genetică a șobolanilor,
aceasta a fost publicată de Comitetul pentru nomenclatura Șobolanilor în
1992, fiind revizuită ulterior de Levan și colaboratorii, în 1996. În cadrul
unei întâlniri de lucru care s-a desfășurat în 2003, Comitetul Internațional
pentru Nomenclatura Genetică Standardizată a Șoarecilor, și Comitetul
pentru Nomenclatura și Genomul Șobolanului, au decis unificarea regulilor
și instrucțiunilor pentru nomenclatura genelor, alelelor și mutațiilor la
șoarece și șobolan. Instrucțiunile privind nomenclatura șoarecilor și
șobolanilor sunt revizuite anual, iar orientările actuale pot fi accesate pe
pagina de Web a celor două Comitete (http://www.informatics.jax.org/
mgihome/nomen/index.shtml; https://rgd.mcw.edu/nomen/nomen.shtml).
Reguli generale
Elementul principal în stabilirea nomenclaturii genetice a șoarecilor și

șobolanilor îl constituie denumirea și simbolul genei (locusului), care
identifică unitatea de transmitere a caracterelor. Mai sunt utilizate și alte
trăsături, cum ar fi numele alelelor, variantelor sau mutațiilor, însă acestea
sunt secundare denumirii genelor, fiind asociate acestora. De asemenea,
testele sau probele efectuate pentru detectarea unei gene nu constituie
trăsături majore, și nu trebuie utilizate în mod normal pentru denumirea
unei linii. Scopul principal al numelui genei (locusului) și simbolului asociat
este de a constitui identificatori unici, astfel încât informațiile despre genă
din publicațiile științifice, bazele de date, sau din alte forme de comunicare să
poată fi asociate, fără nici o ambiguitate, cu gena corectă (Davisson, 1996).
Numele unei linii inbred trebuie să conțină 1-4 litere majuscule (ex:
liniile de șoareci A, AKR, CBA și DBA, sau liniile de șobolani LEW, WAG, PVC).
Inserția unor numere în denumirea liniei este permisă doar în interiorul unei
linii cunoscute și descrise (ex: liniile de șoareci C3H, C57BL, sau de șobolani
F344, AS2, M520). Subliniile se formează în momentul în care o linie este
separată în două sau mai multe ramuri, după 8-19 generații de încrucișări tip
frate:soră, dacă subliniile paralele din cadrul aceleiași colonii sunt găsite ca
fiind genetic diferite. Acest lucru este indicat printr-un simbol sau număr
care este separat de numele liniei cu o bară (ex: liniile de șoareci C57BL/6 și
C57BL/10). Se consideră că o nouă linie este formată când o nouă colonie
este dezvoltată într-un laborator diferit, unde este întreținută pentru o
perioadă mai lungă de timp, pe parcursul căreia pot surveni multiple variații
ale modificărilor genetice. Numele unei sublinii este indicat prin numele
abreviat al laboratorului sau crescătorului (ex: Sc-Scott; Sn-Snell; He-Heston;
J-Jackson laboratory; Ca-Cambridge). Simbolurile sau numerele sunt
adăugate ulterior pe măsură ce linia se dezvoltă (ex: C57BL/10ScSn).
91
Dezvoltarea unei sublinii implică manipularea acesteia, însemnând că

progeniturile unei linii au fost crescute în linii străine. Manipularea poate
cauza modificări ale unei linii de animale, cum ar fi cele provocate de viruși
transmiși de la o linie la alta, și orice manipulare efectuată în cursul
încrucișărilor trebuie indicată în denumirea liniei rezultate. Printre cele mai
frecvente tipuri de manipulare și simbolurile asociate acestora, sunt:
f – indică faptul că îngrijirea puilor a fost realizată de o doică din altă
linie (foster nursing). În acest caz este semnalat că îngrijirea progeniturilor a
căzut în sarcina unei femelă doică din altă linie (ex: C57BL/10fC3H). Această
procedură se aplică în special pentru animalele produse în sistem Specific
Pathogen Free (Libere de Patogeni Specifici). În acest ultim caz, fetușii sunt
prelevați din uter prin operația de cezariană în condiții aseptice înainte de
momentul nașterii, după care sunt transferați la o mamă din linie SPF:
e – indică faptul că linia de animale a fost dezvoltată prin transferul
embrionilor la o altă linie de animale;
h – indică creșterea manuală;
o – indică faptul că s-a efectuat un transplant ovarian;
p – indică conservarea ovarului prin congelare în azot lichid;
Simbolurile asociate subliniilor urmează unul după altul într-o
secvență cronologică. Astfel, pentru obținerea liniei C57BL/10ScSnfC3H,
linia C57BL/10 a fost transferată pentru încrucișări cu animale din
laboratorul JP Scott (Sc), de unde a trecut la GD Snell (Sn), iar în final
descendenții obținuți au fost transferați la o femelă doică din linia C3H.
Alte roluri secundare ale nomenclaturii genelor sunt reprezentate de:
 să permită identificarea genei ca membru al unei familii mai
extinse de gene, astfel încât să furnizeze cât mai multe informații despre
gena în cauză, prin referirea la alți membri care fac parte din aceiași familie;
 să permită identificarea genei ca ortolog (omolog) al aceleiași
gene la un alt mamifer (în majoritatea cazurilor la specia umană);
Ca regulă general valabilă, denumirea genelor trebuie să fie stabilă,
adică aceasta nu trebuie schimbată cu trecerea timpului. Totuși, în anumite
circumstanțe, schimbarea denumirii genelor este considerată desirabilă:
 în cazurile în care o genă este cunoscută ca atare, și numită după
fenotipul mutant: dacă gena mutantă este identificată, atunci numele genei
mutante devine numele alelei mutante a genei identificate;
 în cazul în care o genă este atribuită unei familii de gene paraloage
(gene asociate prin duplicare în cadrul genomului, care determină noi
funcții celulare), iar nomenclatura noii familii de gene este deja stabilită;
 în cazul în care o genă sau mai multe gene ortoloage (gene
identificate la specii diferite de animale care au evoluat dintr-un strămoș
comun în cadrul procesului de speciație) au fost identificate la șoarece,
șobolan și om, și un simbol comun este atribuit pentru toate trei speciile.
92
Abrevierea numelui unei linii | Dacă denumirea unei linii este prea
lungă, se procedează de regulă la abrevierea acesteia, însă numele complet
al liniei trebuie menționat în text. Câteva exemple recomandate de
abrevieri care se practică în cazul unor linii de șoareci sunt: AKR = AK,
BALB/c = C, C3H = C3, C57BL = B, C57BL/6 = B6, C57BL/10 = B10.
Domenii de utilizare a liniilor inbred
Domeniile majore de utilizare a liniilor pure genetic în cercetarea

științifică biomedicală sunt: investigarea proprietăților unor factori
genetici specifici unei specii; studiul răspunsurilor și efectelor biologice
asociate unor stimuli fiziologici sau patologici; studiul mecanismelor și
funcțiilor fiziologice; investigarea proceselor imunologice, factorilor imuno-
genetici, funcției componentelor sistemului imun, sau studiul imunității
tumorale și de transplant; analiza efectelor și mecanismelor de acțiune ale
unor medicamente; dezvoltarea unor modele animale de studiu al bolilor
care afectează omul și animalele în general; studiul mecanismelor fizio-
patologice și a posibilităților terapeutice ale bolilor. Pentru efectuarea
acestor cercetări, sunt utilizate practic majoritatea speciilor de laborator.
Selecția animalelor convenționale (outbred)
Animalele convenționale sunt preferate în majoritatea domeniilor

cercetării științifice biomedicale, în principal datorită faptului că tehnicile de
selecție ultrasofisticate (specifice consangvinizării) modifică configurația
genetică a animalelor (inclusiv în ce privește particularitățile lor
morfofiziologice, biochimice și/sau comportamentale), determinând apariția
unor fenotipuri care nu se regăsesc în condiții naturale. Acest lucru a
contribuit la utilizarea în practica de laborator a animalelor heterozigote din
punctul de vedere al genotipului, mai apropiate în ceea ce privește
caracteristicile biologice de animalele domestice sau chiar de om. În plus, s-a
demonstrat că rezultatele obținute pe animale considerate omogene din
punct de vedere genetic sunt mult mai restrânse ca aplicabilitate practică,
decât cele obținute pe animale convenționale. Astfel, încrucișarea între
diferite linii de animale cu un grad ridicat de consangvinizare a făcut posibilă
obținerea di, tri și tetrahibrizilor. Obținerea hibrizilor se poate face prin
împerecherea animalelor la randomizat sau prin rotație.
Avantajele utilizării hibrizilor sau heterozigoților sunt evidente:
 dihibrizii obținuți prin încrucișarea a 2 linii consangvine sunt mult
mai rezistenți la acțiunea factorilor de mediu și trăiesc mai mult;
 trihibrizii sunt rezultatul încrucișării dihibrizilor cu un genitor
dintr-o linie inbred utilizată la obținerea dihibrizilor;
 tetrahibrizii sunt obținuți prin încrucișarea a 2 hibrizi proveniți
din două colonii sau cuiburi diferite.
93
Obținerea hibrizilor prin încrucișări multiple între 4 linii diferite (Katoh, 2000)
Coloniile de hibrizi obținute prin încrucișări multiple utilizează 4 linii

de animale (notate cu A, B, C și D). Acești hibrizi sunt obținuți prin
încrucișarea între F1 (A/B) obținut în urma împerecheri liniilor A și B, și F1
(C/D) rezultat în urma împerecherii liniilor C și D. Coloniile de hibrizi
astffel obținute se caracterizează printr-o excelentă reproductibilitate, ceea
94
ce înseamnă că ele pot fi perpetuate cât timp cele 4 linii parentale sunt
disponibile. Fecvența genotipurilor și a genelor poate fi estimată pe baza
legilor lui Mendel cu privire la transmiterea caracterelor (Katoh, 2000).
Tehnici de obținere a animalelor convenționale
Într-o colonie de animale de laborator, posibilitatea obținerii de

animale outbred este destul de redusă, având în vedere condițiile artificiale
de creștere dintr-o zoobază, în care sunt create condiții pentru ca toate
genotipurile de animale să aibă șanse egale de împerechere, motiv pentru
care imbredizarea este aproape imposibilă. Din acest motiv, încrucișarea la
întâmplare este o cerință obligatorie pentru menținerea echilibrului genetic
al animalelor neconvenționale. Metoda cea mai uzitată pentru realizarea
împerecherii la întâmplare este încrucișarea prin rotație, propusă de Poiley
și col., 1960 (cit. de Ciudin Elena și col., 1996). Această metodă pornește de la
cerința ca în colonia de animale să se formeze grupuri diferite, egale ca
mărime, iar aplicarea ei are ca rezultat înlăturarea consecințelor negative
determinate de izolarea inevitabilă pe care o presupune creșterea animalelor
în colonii închise. Împerecherea între grupuri diferite se face în funcție de
scopul urmărit, după o schemă prealabilă, funcție de nevoile cercetătorului.
Tehnici de marcare și individualizare
Utilizarea animalelor în număr mare în cadrul experimentelor

științifice sau didactice au impus elaborarea unor sisteme de identificare a
animalelor, care să fie simplu de efectuat, ușor de aplicat și de urmărit și să
nu dăuneze sănătății animalului. Este de preferat să se folosească un singur
sistem de marcare și individualizare pentru fiecare specie de animale.
Marcarea șoarecilor prin efectuarea unor orificii în pavilionul urechilor

95
Metode de identificare și marcare
 Plăcuțele sunt aplicate pe fiecare cușcă și conțin informații privind

titlul, scopul, durata experimentului, vârsta și sexul animalului;
 Semnele particulare ale animalelor, cum sunt culoarea sau
combinațiile de culoare, textura și lungimea părului, eventualele pete de
culoare. Această metodă se aplică cel mai ușor la grupurile mici de animale,
și constă în fișe individuale pentru fiecare animal în care sunt menționate
datele sau informațiile după care s-a făcut marcarea;
 Substanțele colorate cel mai frecvente utilizate sunt galbenul (acid
picric saturat), roșu (fuxina), violet (gențiana), verde (verde briliant),
albastru (tripan), existând și vopsele speciale pentru animale. Sunt folosite
pentru experimente pe termen scurt, animalele schimbându-și blana.
 Orificii în pavilionul urechi | Metoda implică împărțirea urechii în
trei regiuni, respectiv vârful, centrul și partea de jos, care reprezintă cifrele
1,2,3, iar dacă se fac tăieturi în aceste zone, ele reprezintă 4,5,6. Câte 2
orificii în zonele superioare marchează cifrele 7,8,9. Pentru următoarele
numerale se fac orificii în ambele urechi, după un sistem bine determinat.
Marcarea șoarecilor și șobolanilor prin orificii efectuate în pavilionul urechilor
 Crotaliile sunt plăcuțe din aluminiu (de regulă) sau plastic, care se
aplică cât mai aproape de cap și au înscrise numerele de identificare;
96
 Tatuajele sunt efectuate fie cu forcepsuri prevăzute cu spații

pentru litere, fie cu electrovibratoare. Este folosit tușul negru sau roșu
pentru pielea depigmentată, și cel galben sau alb pentru pielea pigmentată;
 Bandeletele pentru picioare sau aripi trebuie fixate cât mai
aproape de corpul animalului (păsării), în așa fel încât să nu-l stânjenească,
fiind confecționate din plastic sau metal și trebuiesc verificate regulat;
 Clipsuri pentru aripi sunt confecționate dintr-un metal uşor și pot
fi aplicate inclusiv iepurilor, șobolanilor sau cobailor;
 Zgărzi, bandelete pentru gât sau lanțuri | Zgărzile pot fi făcute din
piele, plastic, sau metal, fiind prevăzute cu un număr atașat pe o plăcută.
Bandeletele sunt de plastic și se aseamănă cu cele din spitalele umane.
Lanțurile sunt făcute din metal uşor, având atașate numere, și fiind folosite
de obicei la dresaj. Oricare tip de identificare trebuie să fie confortabil, iar
plăcuțele cât mai mici pentru a nu se prinde între barele cuștilor;
Tabel 1 Metodele de identificare utilizate pentru animale de laborator

Specia Tipul de marcator Locul de aplicare
Șobolan Vopsea Blană
Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Perforații În urechi
Șoareci Vopsea Blană
Hamster Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Cobai Vopsea Blană
Perforații În urechi, aproape de cap
Clipsuri numerotate În urechi
Marcatori naturali
Iepure Vopsea Blană
Bandelete pentru picioare În jurul articulațiilor
Tatuaje Fața internă a urechii
Dihori Vopsea Blană
Tatuaje Fața internă a urechii
Perforări În urechi
Câini Zgarde cu/fără plăcuțe În jurul gâtului, confortabil
Tatuaje (forceps sau electric) În jurul gâtului, confortabil
Pisici Zgarde cu/fără plăcuțe În jurul gâtului, confortabil
Bandelete pentru gât În jurul gâtului, confortabil
Broaște Mărgele Pe pielea sacului dorsal
Perforații În membrana interdigitală
Marcatori naturali
 Raderea pe diferite zone de pe corpul animalelor sau epilarea

electrică, este folosită în experimente scurte și cu un număr mic de animale;
97
 Mărgelele sunt folosite în special pentru marcarea broaștelor și

sunt fixate printr-un fir de nylon în regiunea sacului dorsal;
 Dangalizarea nu se recomandă în cazul animalelor mari, și se face
prin imprimarea numărului fie în zona humerală, fie pe coapse, iar sursele
pentru încălzirea instrumentarului pot fi bateriile, CO2, flacăra deschisă.
 Sistemul de microidendificare implantabil constituie o metodă
simplă, care se folosește un radioemițător cu un singur mesaj (numărul de
identificare) și este inert din punct de vedere biologic, deci nu interferează
cu starea de sănătate a animalului sau cu experimentul. Nu are nevoie de
reîncărcare, este ușor de implantat şi asigură o citire ușoară a cipului.
Executarea metodei presupune că cipul să fie dotat cu numărul său propriu,
permanent și să fie înglobat într-un înveliș ermetic din sticlă inertă, care îl
face ușor de implantat și imobil la locul implantării. Se numește Sistem
Electronic de Monitorizare a Animalelor de Laborator și este metoda
perfectă de marcare și identificare a animalelor. Avantajele constau în
costul unic și nu foarte mare, absența reacțiilor secundare și nu în ultimul
rând acuratețe mare, datorită numărului unic și inalterabil (Marcus, 2004).
Toate metodele care provoacă durere trebuie aplicate sub anestezie.
Concluzii
Asemănător situației întâlnite la animalele de rentă sau de companie

(agrement), în cazul animalelor utilizate în activități de laborator se impun
câteva reglementări specifice cu privire la structura rației furajere,
diferențiat pe specii, rase, vârstă, stare fiziologică, etc. Obiectivul vizat îl
constituie asigurarea unei rații furajere echilibrate sub aspectul
necesarului caloric dar și al raportului de bioelemente esențiale pentru
menţinerea homeostaziei organismului animal. În ciuda faptului că există o
mulțime de recomandări privind întocmirea şi structura unei formule
alimentare optime, s-a dovedit a fi dificil de aplicat aceste normative la
colonii diferite de animale, aparținând unor laboratoare răspândite pe
întreg mapamondul. Important este ca, în funcție de specificul digestiei la
diferitele specii de animale utilizate în laborator, să se alcătuiască o rație
alimentară adecvată specificului local, astfel încât să asigure cantitățile
necesare de nutrienți, diferențiat în funcție de rasă, vârstă, stare fiziologică.
Cât privește reproducerea și selecția animalelor de laborator,
tehnicile utilizate nu diferă semnificativ de cele folosite în cazul celorlalte
specii de animale, fiind cunoscute metode de împerechere intra și
interrasială. Un aspect semnificativ îl marchează însă, în acest caz,
metodele de selecție utilizate pentru obținerea și menținerea animalelor
consangvine (inbred). Consangvinizarea este un fenomen caracterizat prin
împerecherea tip frate: soră (mamă:fiu, tată:fiică) timp de > 20 de generații,
98
cu scopul obținerii de animale a căror configuraţie genetică este uniformă.

Metoda are ca avantaj major faptul că uniformizează genetic descendența,
rezultând genotipuri cu un înalt grad de homozigoție. În același timp, însă,
slăbește rezistența animalelor (datorită faptului că se produce depresia de
consangvinizare), favorizează apariția unor malformații datorate homo-
zigotării unor gene recesive și scade dramatic prolificitatea animalelor.
1) Adams M, și col., 1990, Biochemical techniques.” 115-128 in Genetic Monitoring
of Inbred Strains of Rats. Hedrich HJ (ed.). Gustav Fisher Verlag, Stuttgart.
2) Altman PL, 1979, Inbred and genetically defined strains of laboratory animals.
Part 1. Mouse and Rat. Federation of American Soc for Exp.l Biology, Bethesda.
3) Blake J.A., și col., 1999, The Mouse Genome Database (MGD): genetic and
genomic information about the laboratory mouse. Nucleic Acids Res. 27, 95–98 .
4) Bonhomme F., Guenet J.L., 1996, The laboratory mouse and its wild relatives. In
Genetic Variants and Strains of the Laboratory Mouse (eds Lyon, M.F., Rastan S. &
Brown S.D.M.) 1577–1596 (Oxford University Press, Oxford, 1996).
5) Brekke TD., LA. Henry, and J. M. Good, 2016, Genomic imprinting, disrupted
placental expression, and speciation. Evolution 70: 2690–2703.
6) Brekke TD, JF. Churchill GA, și col., 2004, The collaborative cross, a community
resource for the genetic analysis of complex traits. Nat. Genet. 36: 1133–1137.
7) Chia R, Achilli F, Festing MF, Fisher EM. 2005. The origins and uses of mouse
outbred stocks. Nat Genet 37:1181-6.
8) Crawley, J.N. și col., 1997, Behavioral phenotypes of inbred mouse strains:
implications for molecular studies. Psychopharmacology 132, 107–124
9) CCC (Collaborative Cross Consortium), 2012 The genome architecture of the
collaborative cross mouse genetic reference population. Genetics 190: 389–401.
10) Davisson M.T., 1996, Rules for nomenclature of inbred strains. In Genetic
Variants and Strains of the Laboratory Mouse (Rastan & Brown), 1532–1536.
11) Festing MFW, 1979, Inbred strains in biomedical research. The MacMillan
Press Ltd., London, Basingstoke.
12) Festing MFW., Roderick T.H., 1989, Correlation between genetic distances
based on single loci and on skeletal morphology in inbred mice. Genet. Res. 53, 45.
13) Festing MFW., 1997, Inbred strains of mice: a vital resource for biomedical
research. Mouse Genome 95, 845–855.
14) Guidelines for Nomenclature of Genes, Markers, Alleles, and Mutations in
Mouse and Rat, http://www.informatics.jax.org/mgihome/nomen/index.shtml.
15) The Jackson Laboratory, 2007, Breeding Strategies for Maintaining Colonies
of Laboratory MiceBiology of the laboratory mouse. NewYork (NY): Dover.
16) International Committee on Standardized Genetic Nomenclature for Mice,
2015, Guidelines for Nomenclature of Genes, Markers, Alleles, and Mutations in
Mouse & Rat, http://www.informatics.jax.org/mgihome/nomen/gene.shtml#pon.
17) Justice M. J., and P. Dhillon, 2016, Using the mouse to model human disease:
increasing validity and reproducibility. Dis. Model. Mech. 9: 101–103.
18) Katoh H., 2000, International Harmonization of Laboratory Animals. In:
National Research Council (US) International Committee of the Institute for
99
Laboratory Animal Research. Microbial Status and Genetic Evaluation of Mice and
Rats: Proceedings of the 1999 US/Japan Conference: National Academies Press .
19) Klein J., 1975, Biology of the mouse histocompatibility-2 complex. in
Principles of Immunogenetics Applied to a Single System (Springer- Berlin).
20) Linder CC. 2003. Mouse nomenclature and maintenance of genetically
engineered mice. Comparative Medicine 53:119-25.
21) Little T. J., și col., 2016 Caging and uncaging genetics. PLoS Biol. 14:
22) Morse H.C, 1978, Origins of Inbred Mice (Academic, New York, 1978), 25-48.
23) Panoutsakopoulou V. și col., 1997, Microsatellite typing of CXB recombinant
inbred and parental mouse strains. Mammalian Genome 8, 357–361.
24) Potter M., Klein, J., 1979, Inbred and Genetically Defined Strains of
Laboratory Animals. Vol. 1, Mouse and Rat (eds Altman, P.L. & Katz, D.D.) 16–17
(Federation of American Societies for Experimental Biology, Bethesda).
25) Richter, S. H., J. P. Garner, B. Zipser, L. Lewejohann, N. Sachser și col., 2011,
Effect of population heterogenization on the reproducibility of mouse behavior: a
multi-laboratory study. PLoS One. 6: e16461.
26) Roberts, A., F. Pardo-Manuel de Villena, W. Wang, L. McMillan, D. W.
Threadgill, 2007, The polymorphism architecture of mouse genetic resources
elucidated using genome-wide resequencing data: implications for QTL discovery
and systems genetics. Mammalian Genome 18: 473–481.
27) Russell ESA, 1985, History of mouse genetics. Annu. Rev. Genet. 19, 1–28.
28) Slingsby J.H., Hogarth M.B., Simpson, E, Morley, B.J., 1996, New
microsatellite polymorphisms identified between C57BL/6, C57BL/10, and
C57BL/KsJ inbred mouse strains. Immunogenetics 43, 72–75.
29) Srivastava A., A. P. Morgan ML. Najarian VK. Sarsani JS. Sigmon și col., 2017,
Genomes of the mouse collaborative cross. Genetics 206: 537–556.
30) Staats J, 1980, Standardized nomenclature for inbred strains of mice. Cancer
Research 40: 2083-2138.
31) Stuermer IW., W. Wetzel, 2006. Early experience and domestication affect
auditory discrimination learning, open field behaviour and brain size in wild
Mongolian gerbils and domesticated laboratory gerbils (Meriones unguiculatus
forma domestica). Behav. Brain Res. 173: 11–21.
32) Taketo, M. și col., 1991, FVB/N: an inbred mouse strain preferable for
transgenic analyses. Proc. Natl Acad. Sci. USA 88, 2065–2069.
33) Threadgill DW., G. A. Churchill, 2012, Ten years of the collaborative cross.
Genetics 190: 291–294.
Ω

100
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |
Capitolul 4
ANIMALE NECONVENȚIONALE
OBIECTIVE Categorii de animale gnotobiotice

Ce sunt animale gnotobiotice
Introducere Domenii de utilizare
Terminologia genetică Izolatoare pentru obținerea
Colonie outbred animalelor gnotobiotice (germ-free)
Colonie inbred Izolatorul Reyniers
Coizogenic și congenic Izolatorul Gustafsson
Animale Knockout Metode de obținere a animalelor GF
Animale transgenice Specii de animale crescute în sistem GF
Animale gnotobiotice Particularități anatomo-fiziologice
Scurt istoric al gnotobiologiei Concluzii
Categorii de animale gnotobiotice Bibliografie selectivă
101
Introducere
Indiferent de categoria de animale de laborator utilizate în proceduri

experimentale cu scop științific, acestea pot fi produse și crescute în sistem
convențional (constând în adăposturi adecvate speciei sau categoriei din
care face parte animalul, în condițiile unui microclimat obișnuit) sau în
sistem neconvențional, caracterizat prin condiții de creștere adaptate
scopului pentru care sunt selectate și crescute animalele (ex: animale
gnotobiotice, axenice, inbred, transgenice). Aspectele care particularizează
aceste sisteme de creștere vizează, pe de o parte, instalațiile utilizate
pentru producerea și întreținerea animalelor, iar pe de altă parte condițiile
de obținere, întreținere, furajare și realizare a procedurilor experimentale.
În continuare vor fi discutate foarte succint, câteva aspecte cu privire la
animalele gnotobiotice, din perspectiva tehnicilor și instalațiilor utilizate
pentru producerea lor, cât și a particularităților morfo-fiziologice specifice,
respectiv a domeniilor experimentale în care sunt folosite preponderent.
Terminologia genetică
- Colonie outbred este o populație sau o colonie închisă, care include

cel puțin 4 generații de animale diferite genetic, iar împerecherile sunt
dirijate astfel încât să se păstreze cel mai înalt grad de heterozigoție. Scopul
acestui sistem de creștere este limitarea homozigotării (consangvinizării)
la mai puțin de 1% din genom per generație. În general, cu cât este mai
mare populația sau colonia de animale, cu atât este mai redusă rata de
consangvinizare. Rezultă că o populație în alcătuirea căreia intră mai mult
de 100 de cupluri poate menține o colonie prin împerecheri la întâmplare
(fără riscul homozitării), în timp ce utilizarea unui număr mai mic de
reproducători necesită un sistem foarte strict de împerecheri, ceea ce
maximizează heterozigoția. Nomenclatura standardizată pentru coloniile
convenționale consistă în denumirea laboratorului, 2 puncte, denumirea
coloniei, liniuță și denumirea mutației (ex. Hsd: SD sau Crl: ZU-fa).
- Colonie inbred definește o populație închisă cu animale genetic
uniforme, care rezultă din 20 sau mai multe generații de împerecheri tip
frate:soră său părinte:descendent. După 20 de generații, aproximativ 98%
din locusuri sunt homozigote, iar o rată de consangvinizare de 99,5% este
obținută după 40 de generații. Animalele inbred sunt mai puțin viguroase
decât cele noninbred din cauza homozigotării cu o frecvență crescută a
genelor recesive, fenomen cunoscut ca depresie de consangvinizare. Multe
din încercările de a menține liniile consangvine eșuează din cauza acestui
fenomen (mai puțin de 50% din încercările de a obține o populație inbred
nu depășesc limita de 20 de încrucișări tip frate:soră). Dacă o subpopulație
102
a unei colonii inbred se întinde între 20 și 40 de generații, sau este

menținută separat pentru mai mult de 100 de generații este denumită
sublinie. Nomenclatura standardizată pentru o linie consanguină (inbred)
consistă în denumirea liniei și numele subliniei, care de obicei reprezintă
designația laboratorului în care este menținută linia (ex: C57BL/6. J).
Hibrid F1 este o populație uniformă genetic, cu numeroase locusuri
heterozigote, produsă și menținută prin încrucișarea a două linii inbred
diferite. Nomenclatura standardizată conține numele liniei parentale din
care provine femela (notată cu numele complet), numele liniei parentale
din care provine masculul și F1 (ex: C57BL/6, DBA/2 F1 sau B6D2F1).
Coizogenic și congenic definește o colonie inbred de animale care
diferă de linia inbred parentală la un singur locus genetic. Coizogen implică
prezența unei mutații apărută spontan în linia parentală, în timp ce
congenic presupune prezența mutației apărută la o altă populație și
transferată prin backcrossing liniei parentale de animale. Nomenclatura
pentru liniile coizogenice și congenice conține denumirea liniei inbred,
liniuța și alelele de la locusurile genelor mutante (ex: BALB/c-nu/nu).
Animal Knockout are aceeași semnificație ca și termenii de coizogenic
sau congenic, cu diferența că mutația a fost în mod special direcționată
asupra genei de interes, adică o mutație apărută ca urmare a manipulării
genetice. Acest lucru poate fi realizat prin transfectarea unei gene mutante
într-o cultură de celule Stem embrionare, iar apoi inocularea câtorva din
aceste celule într-un embrion aflat în fază de blastocit. Ulterior, blastocitul
este transplantat într-o femelă pseudogestantă, iar animalul care rezultă din
embrion are câteva tipuri de celule (inclusiv celule germinative, respectiv
spermatozoizi sau ovule) care conțin mutația genetică. Fondatorul liniei de
animale knockout produce la rândul lui alte animale knockout, care sunt
ulterior monitorizate din punctul de vedere al mutației originare.
Nomenclatura folosită pentru animalele knockout este similară cu cea pentru
animalele coizogenice/congenice, cu excepția faptului că denumirea genei
mutante poartă denumirea laboratorului în care a fost obținută și este
menţionată în simbolul liniei (ex: BALB/c-Mbpm/Dn/Mbpm/Dn).
Transgenic definește un animal care are un segment străin de ADN în
fiecare celulă din corp. Aceste animale sunt produse prin injectarea de ADN
străin în pronucleul unui embrion unicelular. Recombinațiile omoloage
ulterioare rezultă prin încorporarea ADN-ului străin în genomul gazdă iar
embrionul este transplantat într-o femelă pseudogestantă, produsul
obținut fiind considerat transgenic. Acest prim animal obținut prin
transgeneză poate fi împerecheat selectiv, astfel încât trasngena să fie
plasată pe un fond genetic bine definit. În mod curent, chiar dacă transgena
este prezentă în toate celulele organismului transgenic, expresia acesteia
poate fi uneori manipulată încât să apară doar anumite populații celulare și
103
poate fi activată și/sau inactivată. Nomenclatura pentru o linie transgenică

de animale consistă din denumirea liniei sau coloniei de origine, liniuță, Tg.
Denumirea transgenei este menționată în paranteză, urmată de denumirea
laboratorului în care a fost produsă (ex: C57BL/6. J-Tg (CD8Ge)23Jwg).
Animale gnotobiotice
Animalele gnotobiotice, fie că trăiesc într-un mediu lipsit complet de

germeni patogeni, fie în asociere cu diferiți agenți heterologi cunoscuți,
reprezintă o extensie a conceptului de cultură microbiologică pură la toate
formele biologice. Experimentele efectuate în condiții de gnotobioză oferă un
potențial considerabil ca instrumente de studiu al relațiilor care se stabilesc
între agenții microbieni și organismul animal gazdă. Acest lucru este posibil
datorită faptului că organismul gazdă poate fi studiat atât în condiții sterile
(liber de orice factor patogen), cât și de contaminare cu o floră microbiană
sau asociată cunoscută. Pe de altă parte, acest tip de experiment permite
studiul interrelațiilor dintre componentele normale microflorei în cadrul
organismului gazdă, precum și studiul efectelor biologice ale oricărui factor
provenit din mediul ambiant. Exemplele cele mai relevante includ studiile de
nutriție, răspunsul imunitar sau alte tipuri de răspuns la orice formă de
injurie la originea cărora se află un factor patogen bine determinat. Într-un
sens mai larg, experimentul în condiții de gnotobioză reprezintă o
standardizare microbiologică a stocului de animale (Godon și col., 1971).
Scurt istoric al gnotobiologiei
La sfârșitul secolului XIX comunitatea științifică descoperea cu uimire

existența microbilor, și faptul că aceste particule microscopice colonizează
practic întreaga lume vie. În același timp, se punea întrebarea dacă aceste
microorganisme nou descoperite sunt indispensabile vieții, sau reprezintă
doar un simplu accident natural. Luis Pasteur însuși a prezentat tentativa
unuia din elevii săi (Schottelius) de a cultiva legume în mediu steril. Cu
respectiva ocazie, Pasteur vorbea despre “interesul de care s-ar bucura
creșterea unui animal, începând de la naștere, în condiții sterile, fiind hrănit
cu materii nutritive pure din punct de vedere micro-biologic, adică cu
produse alimentare private în mod artificial de orice particule microbiene”.
Această observație avea să constituie, câțiva ani mai târziu, punctul
de pornire în proiectarea și dezvoltarea unei noi științe biologice denumită
gnotobiologie (gr. gnotos= cunoscut; bios-viață). Luis Pasteur a mai precizat
că se îndoiește de posibilitatea de a crește organisme animale în condiții
sterile, fapt ce a întârziat inițierea de experimente concrete în acest sens.
Pasteur susținea că eliminarea completă a germenilor bacterieni
asociați organismului animal, așa cum se întâmplă în cazul unui experiment
104
germ-free, ar face supraviețuirea animalului în cauză imposibilă. Aparent,

această afirmație se baza pe conceptul evoluționist, foarte la modă în
comunitatea științifică a vremii, conform căruia în condiții naturale
supraviețuiește totdeauna cel mai bine adaptat. În baza acestui principiu,
Pasteur susținea că în cursul evoluției filogenetice, asocierile microbiene au
dezvoltat relații de sinergism foarte strânse, devenind indispensabili
pentru viața organismelor gazdă. Concomitent, un punct de vedere complet
diferit a fost elaborat de Metchnikoff, care considera microbii ca fiind
antagoniști cu starea de sănătate și bunăstarea tuturor organismelor vii.
Cu toate acestea, primele tentative de producere și creștere a
cobailor și păsărilor în condiții sterile n-au întârziat să apară, și au avut ca
principal scop tocmai infirmarea acestor îndoieli. Însă, abia în anul 1912,
germanul Kuster obține primele animale crescute în mediu steril (capre),
iar 20 de ani mai târziu, împreună cu suedezul Glimstedt, reușesc să obțină
primele exemplare de cobai crescuți în condiții de sterilitate, demonstrând
astfel că enunțul pasteurian este nefondat și contrazis de rezultatele
experimentale. Aproximativ în același timp, Cohendy și Woldman (1914-
1922) utilizează pentru prima dată în laborator animale libere de germeni
patogeni, infestând cobai germ free cu agentul care provoacă holera la om.
Cu toate că producerea animalelor gnotobiotice deschidea noi direcții
de cercetare în domeniul biomedical, abia după 1945 creșterea animalelor
lipsite de germeni microbieni sau cu microfloră cunoscută va depăși stadiul
disputelor academice, pentru a constitui un subiect de interes în cercetarea
științifică. Dovezi definitive cu privire la faptul că viața normală a
organismelor superioare este posibilă în absența germenilor microbieni au
fost furnizate de studiile efectuate de Reyniers și colaboratorii (1948).
Această schimbare de optică a fost posibilă datorită lucrărilor realizate de
echipa condusă de Reyniers în cadrul Laboratorului Lobound, o secție a
laboratorului de bacteriologie de la Universitatea Notre Dame din Indiana,
USA. Acest centru de cercetare a fost creat în 1932 cu scopul declarat de a
iniția un studiu complet privind tehnicile de producere și caracteristicile
biologice ale animalelor private de germeni microbieni patogeni. Cu
această ocazie și-au făcut intrarea în limbajul științific termenii cum sunt
animale germ-free, specific pathogen free, gnotoxenice sau animale axenice.
Categorii de animale gnotobiotice
Animalele axenice sunt numite și animale fără germeni, libere de

germeni patogeni, fiind lipsite de orice specie de germeni microbieni
decelabili prin mijloace uzuale, obținute și crescute în izolatoare speciale.
Animalele gnotoxenice sunt animale cu o floră microbiană definită și
cunoscută, care coexistă cu una sau mai multe specii bacteriene patogene
vii, decelabile, crescute în izolatoare special concepute în acest scop.
105
După alți autori, animalele gnotobiotice includ: (Gordon și col., 1971)

Animale germ free , care sunt animale libere de germeni patogeni;
Animale pathogen free care sunt lipsite de agenți patogeni specifici;
Animalele specific pathogen free sau SPF sunt animale lipsite de orice
agent patogen specific cunoscut, ocupând o poziție intermediară între
animalele axenice și animalele convenționale (outbred);
Animalele germ free-colostrum deprived sunt animale libere de agenți
bacterieni patogeni, fiind crescute fără colostru;
Animalele axenice sunt animale indemne de orice agent viu decelabil.
Animalele agnotobiotice
- Animalele heteroxenice sunt animale indemne sau libere de agenți

patogeni specifici, care se definesc prin următoarele particularități:
1) prezența unei flore microbiene nepatogene, bine definită și
caracterizată, însămânțată voluntar;
2) prezența florei microbiene nepatogene, care a fost achiziționată în
crescătorie sau în urma contactului direct cu omul sau cu alte animale.
- Animalele holoxenice sunt animale de laborator crescute în sistem
convențional, care pot conține toate categoriile de factori microbieni (ex:
bacterieni, virali, parazitari etc), patogeni sau nepatogeni.
Ce sunt animale gnotobiotice
Animalele de laborator obișnuite, denumite și animale convenționale,

sunt considerate sisteme biologice impure (comparate adesea cu utilizarea
unei eprubete murdare într-o reacție chimică) și instabile, datorită faptului
că pe suprafața corpului, în cavitățile naturale, mucoase și în țesuturi
poartă numeroase specii de microorganisme cu care coabitează. Aceste
microorganisme pot însă influența de o manieră considerabilă desfășurarea
anumitor experimente științifice, generând fie răspunsuri eronate, fie
reacții exagerate. Din acest motiv, s-a impus necesitatea de a controla și
standardiza metodologia utilizată în cadrul unui protocol experimental
pentru a se asigura comparabilitatea și reproductibilitatea rezultatelor.
Acest lucru este posibil fie prin controlul patrimoniului genetic al
animalelor (cum se întâmplă în cazul liniilor pure sau consanguine), fie
prin controlul factorilor microbieni provenind din mediul ambiant,
respectiv prin producerea și creșterea animalelor în sisteme protejate
împotriva unor eventuale contaminări bacteriene. Aceste acțiuni de
standardizare a microflorei cu care coabitează animalele de laborator au
urmărit eliminarea agenților microbieni cu acțiune patogenă sau neutră, și
standardizarea celor cu acțiune benefică. Eforturile făcute în acest sens au
făcut posibilă obținerea de animale cu o microfloră bacteriană controlată.
106
Animalele axenice sunt produse prin tehnici de prelevare și creștere

în condiții sterile, sustrase oricărui contact direct cu germeni microbieni
sau paraziți decelabili prin metode uzuale. Această definiție are însă doar
un caracter orientativ, întrucât calificativul de axenic este tributar în mare
măsură validității testelor de laborator utilizate pentru determinarea
nivelului de contaminare al mediului în care trăiesc. Astfel, este relativ ușor
de demonstrat că un animal axenic este indemn de orice microorganism
capabil să se dezvolte intracelular, însă este mult mai dificil de probat acest
lucru în ceea ce privește absenţa totală a virusurilor. Din acest punct de
vedere se consideră că un animal axenic trebuie să fie îndemn de orice
particulă virală capabilă să determine modificări sau tulburări clinice.
La ora actuală, lista speciilor de animale crescute în condiții sterile
cuprinde reprezentanți ai tuturor categoriilor de organisme vii, atât din
domeniul vegetal, al animalelor nevertebrate, cât și al animalelor
vertebrate. În ce privește vertebratele, sunt cunoscute variante axenice de
pești, primate și inclusiv de copii. La polul opus animalelor axenice se află
animalele obișnuite, numite și convenționale sau holoxenice, caracterizate
prin coabitarea cu o floră microbiană indefinită, complexă, alcătuită din
germeni microbieni cu acțiune benefică, patogenă sau neutră/indiferentă.
Domenii de utilizare
Dat fiind răspunsul uniform la diferite protocoale experimentale,

precum și posibilitatea reproductibilității datelor experimentale, animalele
gnotobiotice (axenice) constituie instrumente ideale de lucru pentru studii
efectuate în următoarele domenii biomedicale: metabolismul celular;
studiul microflorei și a componentelor acesteia asupra organismului și
nutriției; studiul mecanismelor de apărare antimicrobiană; studiul unor
sindroame clinice în derularea cărora microorganismele ocupă un rol
central; șocul, iradierea, arsurile, degerăturile, ocluzia intestinală; studiul
cancerigenilor de origine biologică sau teste de toxicitate cronică; studiul
transplantării țesuturilor și al tumorilor spontane și experimentale; studiul
efectelor secundare ale expunerii la radiații ionizante; prepararea unor
seruri monospecifice de referință; surse de organe pentru culturi de
țesuturi și/sau celule; studiul bolilor cavității bucale (ex: cariile dentare,
periodontoza, gingivitele), studiul bolilor tractului gastro-intestinal (infecții
enterale, colita ulcerativă), aparatului excretor (uremia) și pulmonar (TBC).
Izolatoare pentru producerea animalelor gnotobiotice
Posibilitatea obținerii animalelor gnotobiotice a fost semnalată

pentru prima dată de Pasteur în 1885, și a fost realizată practic 1 an mai
târziu de către Nuttal și Thierfelder (1886), prin obținerea în condiții
107
sterile a cobailor și puilor de găină lipsiți de germeni patogeni. Animalele

libere de contaminanții bacterieni oferă posibilități largi de experimentare
care, în alte condiții, ar fi imposibile. Reyniers (1963) utilizează termenul
de gnotobiot (viață cunoscută) pentru orice animal liber de contaminare
bacteriană, sau care trăiește în prezența unor microorganisme cunoscute.
Animalele gnotobiotice sau gnotoxenice sunt crescute în izolatoare
speciale prevăzute cu bariere împotriva pătrunderii germenilor. Aceste
izolatoare au pereții constituiți dintr-un film PVC, asamblat astfel încât să
creeze o barieră total impermeabilă pentru microorganismele patogene.
Izolator pentru obținerea și creșterea animalelor libere de germeni patogeni
Instalațiile de izolare au rolul de a crea o barieră fizică între mediul

exterior și ambientul din cuștile în care trăiesc animalele de experienţă.
Experimentatorul trebuie să știe exact pentru ce fel de experimente va folosi
animalele, pentru a hotărî dacă este necesar să investească în astfel de
izolatoare. În principiu, pereții izolatoarelor trebuiesc constituiți dintr-un
material rigid care îndeplinește condițiile creării unei bariere satisfăcătoare,
precum: să fie ermetic, să poată furniza în interiorul compartimentului
hrana, aerul și apa sterile, să fie ușor de spălat și sterilizat. Se cunosc mai
multe tipuri de instalații de acest fel utilizate în practica de laborator,
dependent de specificul experimentelor efectuate și de scopul urmărit.
- Izolatorul Reyniers este un cilindru construit din oţel inoxidabil
prevăzut cu ferestre și două mănuși din neopren, filtre pentru aer din vată
108
de sticlă, iar intrarea și ieșirea diferitelor materiale se face prin intermediul

unui autoclav prevăzut cu uși la ambele capete. Poate fi compartimentat
pentru intervenții chirurgicale, caz în care în interior are un cauter electric.
- Izolatorul Gustafsson este de formă rectangulară și construit tot din
oțel inoxidabil cu capac de plastic. Aerul este sterilizat prin incinerare la
300 °C prin trecerea lui printr-o coloană încinsă de carbon, apoi este răcit și
filtrat cu ajutorul unei trape germicide. Furajele administrate sunt sterile.
Izolator steril pentru obținerea și creșterea animalelor germ-free
- Unitatea autoclavabilă din plastic este un tub din nylon prevăzut cu

două inele din oțel care suspendă trapa prin care aerul sterilizat intră în
compartiment. Este cel mai simplu model de izolator utilizat în laborator.
- Unitățile pentru transport sunt făcute din aceleași materiale, sub
forma unor cuști prevăzute cu filtre pentru aer. Sterilizarea izolatoarelor se
face cu ajutorul unui agent chimic (ex : acid paracetic), care este vaporizat în
interior înainte de popularea aparatului. Acidul paracetic este folosit și în
cursul funcționării izolatorului pentru a permite introducerea unor materiale
printr-un dispozitiv adaptat în peretele izolatorului. Prevenirea contaminării
bacteriene mai poate fi asigurată și prin flexibilitatea pereților de plastic,
care permit asigurarea unei presiuni interioare pozitive cu scopul de a
împiedica accesul germenilor necontrolați. Aerul furnizat animalelor este în
prealabil sterilizat cu ajutorul unor filtre prevăzute cu vată de sticlă.
109
Metode de obținere a animalelor gnotobiotice
Tehnica de obținere a animalelor gnotobiotice consistă în prelevarea

acestora la un moment dat în care ele sunt sterile și înconjurate de un
înveliș care le protejează împotriva contaminării exterioare. Speciile
ovipare sunt obținute în stadiul de ou, în timp ce pentru mamifere metoda
cea mai utilizată constă în prelevarea prin cezariană. Astfel, puii sunt
separați de mame, ceea ce este destul de dificil în cazul mamiferelor. Există
numeroase probleme în ceea ce privește hrana animalelor, care fiind
sterilizată uneori la temperaturi înalte, nu va avea vitamine în cantități
necesare pentru animalele și așa private de un eventual aport din flora
bacteriană intestinală. Indivizii care pornesc colonia trebuie să provină din
sursă sigură, liberă de boli. De asemenea, s-a constatat un procent de
creștere cu 15-20% mai ridicat la păsările germ-free decât la cele martor.
Izolator utilizat pentru obținerea animalelor lipsite de germeni patogeni
În principiu, dacă hrana este suplimentată cu vitamine (ex: K și B),

animalele GF sunt viabile și sănătoase, în ciuda câtorva diferențe antomice
și fiziologice, care le diferențiază de animalele SPF sau convenționale.
110
În prezent există metode standardizate care permit obținerea

animalelor gnotobiotice în condiții relativ accesibile (Gordon și col., 1971).
- Metoda clasică constă în obținerea puilor prin cezariană și creșterea
lor în condiții artificiale, controlate din punct de vedere microbiologic. În
acest scop s-au creat aparate speciale (izolatoare și anexe), precum și
metodologii de creștere diferențiate pe specii și formule alimentare.
- Metoda rapidă constă în menținerea femelelor pentru reproducție
în izolatoare mici, individuale (Ducluzeau și col., 1975).
Starea de gnotobioză trebuie însă controlată permanent prin teste
repetate periodic, iar păstrarea ei se face prin chimioterapie, constând în
administrarea profilactică de sulfamide etc. Cât privește sistemele de
creștere, întreținere și furajare a animalelor aflate în stare de gnotobioză,
există metodologii special elaborate în acest scop (Tallor și col., 1986).
Obținerea șoarecilor germ-free (GF) prin operația de cezariană. A)

Sacul uterin este extras din cavitatea pelvină și fixat cu pensa la capătul
coarnelor uterine și la baza cervixului; B) Uterul este transferat într-un
borcan de sticlă conținând o substanță dezinfectantă; C) Uterul steril este
transferat într-un izolator, unde este deschis, iar fetușii sunt extrași din
uter, curățați și stimulați să respire; D) Puii astfel obținuți sunt introduși în
cuibul unei mame Germ-Free pentru a fi alăptați (Al-Asmakh și col., 2015).
111
Specii de animale crescute în sistem axenic
- Șobolanii germ free se folosesc în general pentru studiul etiologiei

cariilor dentare, a carcinogenității unor compuși chimici alimentari sau
proveniți din diverse tehnologii industriale, în biosinteza vitaminelor, în
studiul șocului hemoragic ireversibil etc. Această specie prezintă unele
avantaje economice, însă lactația durează destul de mult și necesită atenție
specială, iar animalele germ-free se pot obține doar prin cezariene. Ulterior,
puii trebuie alăptați de mame doici, care sunt de asemenea germ-free, sau
prin catetere (minuțioasă) și cazați la o temperatură de 38°C ce va scădea
până în a treia săptămână la 22°C. Umiditatea trebuie să atingă 70-80%.
- Șoarecii germ free crează probleme mai complexe decât șobolanii,
constatându-se numeroase fragilități organice (ex: răniri în cursul furajării
artificiale, boli metabolice datorate regimului alimentar special, sindroame
pulmonare frecvente). Se recomandă sterilizarea prin iradiere a hranei.
- Cobaiul este o specie care se pliază bine pe modelul de creștere în
sistem germ-free, iar noii născuți nu necesită o atenție deosebită ca în cazul
șobolanilor sau șoarecilor. Există totuși un dezavantaj în cazul adulților
germ-free, la care se produce frecvent megacecumul, și acumularea unor
cantități mari de conținut intestinal, care provoacă moartea animalelor.
- Puii de găină sterili sunt obținuți din embrionii păsărilor sănătoase
menținuți în condiții sterile până la eclozionare. Puii de găină germ-free
sunt utilizați pentru studiul stimulării creșterii somatice prin administrarea
antibioticelor alimentare sau în cercetări de carcinogeneză experimentală.
Cea mai mare problemă o constituie sterilizarea cojii oului fără a afecta
embrionul. Cele mai utilizate metode pentru sterilizarea ouălor sunt cele
care folosesc soluțiile de clorură mercurică, completată sau nu cu folosirea
anumitor detergenți care nu străbat coaja oului (ex: sulfat de lauryl).
Particularități anatomo-fiziologice
Imunitatea specifică și nespecifică
Mecanismele de apărare specifică și/sau nespecifică antibacteriană

sunt cele mai afectate, date fiind condițiile sterile în care sunt crescute
aceste animale. Constant s-a observat o slabă dezvoltare a țesutului limfoid,
mai ales la nivel ganglionar și intestinal. La animalele germ-free comparativ
cu cele convenționale, valoarea leucocitelor totale este mai mică de 2-5 ori,
scad fracțiunile gamaglobulinice, iar properdina și complementul sunt de
asemenea reduse. După contactul cu un antigen, numărul celulelor imuno-
protectoare (limfocitele B șiT) crește semnificativ (Salomon și col., 1969).
112
Tabel 1 Particularități anatomo-fiziologice ale șoarecilor germ-free care

diferă de cele ale animalelor specific pathogen și de a șoarecilor sălbatici
(Al-Asmakh și Zadjali, 2015)
Particularitatea Diferențele înregistrate
Nutriție  Necesar crescut de vitamina K și B în alimentație;
 Se reduce ponderea procentuală a grăsimilor;
 Consumul de furaje este normal sau ușor crescut;
Metabolismul  Scade rata metabolismului bazal;
 Crește excreția de aminoacizii liberi și uree;
 Scade excreția de acid acetic;
 Crește ureea și scade amoniacul din conținutul intestinal;
 Crește concentrația de azot în cecum și fecale;
 Potențialul de reducere oxidativă cecală este crescut;
 Răspunsuri alterate/modificate la anestezice;
Circulația sanguină  Scade volumul total de sânge;
 Debitul cardiac este diminuat;
 Debitul circulator sanguin se reduce la nivel cutanat,
hepatic, pulmonar și digestiv;
 Hipercolesterolemie, poliglobulie și crește hematocritul;
Hepatic  Volumul ficatului scade;
 Crește nivelul feritinei și colesterolului;
Pulmonar  Peretele alveolar se subțiază;
 Scade ponderea elementelor reticulo-endoteliale;
Morfologia intestinală  Reducerea volumului și masei intestinale totale;
 Reducerea suprafeței de absorbție intestinală;
 Vilozități intestinale subțiri și uniform distribuite;
 Vilozități ileale mai scurte și duodenale mai lungi;
 Scurtarea criptelor intestinului subțire;
 Subțierea laminei propria în intesinul subțire, cu mai
puține celule și o rată de reînoire încetinită;
 Cecum mărit, cu pereți mai subțiri;
Motilitatea intestinală  Crește țesutul muscular, pe baza celulelor musculare
hipertrofiate și alungite la nivelul cecumului;
 Timpul de tranzit intestinal crește;
Funcția intestinală  Scade osmolaritatea la nivelul intestinului subțire;
 Tensiunea oxigenului și potențialul electric crescut,
 Absorbție crescută de vitamine și minerale;
 Tulburări în aborbția altor constituienți ingerați;
 Este afectat echilibrul enzimatic intestinal, prin creșterea
concentrației de tripsină, chemotripsină și invertază în fecale;
 Mucoproteine și mucopolizaharide în fecale;
 Scad acizii grași din conținutul intestinal;
 Crește excreția acizilor grași polinesaturați;
Funcția endocrină  Scade încoporarea iodului de către glandele tiroide;,
 Se reduce activitatea motorie;
 Hiperresponsivitate la acțiunea catecolaminelor
(adrenalină și noradrenalină) și a vasopresinei;
Status hidro-electrolitic  Crește consumul de apă;
 Alcalinizarea conținutul cecal;
 Hipercalciurie și hipofosfaturie;
 Scade concentrația de Na și Cl din conținutul intestinal.
113
Sistemul imun este de asemenea influențat de flora intestinală, prin

absența stimulării antigenice provocate de către bacteriile vii, ceea ce
explică slaba dezvoltare a țesuturilor limfatice și nivelul redus al
gammaglobulinelor serice, constatat la animalele axenice. Spre exemplu, la
șoarecii și șobolanii axenici, concentrația gammaglobulinelor este redusă
cu o treime față de a animalelor convenționale. Această particularitate face
din animalul axenic un instrument prețios pentru studiile de imunologie
normală și patologică și în particular, pentru caracterizarea mecanismelor
de apărare specifică și nespecifică (celulare și umorale) antibacteriene.
Absența infecțiilor secundare permite creșterea duratei de viață și
implicit a intervalului de supraviețuire a animalelor supuse unor proceduri
experimentale. Acestea explică utilizarea animalelor axenice în chirurgia
experimentală pentru studiul cicatrizării rănilor, mai ales a celor produse
prin arsuri, sau în radiologie pentru studiul efectelor și mecanismului de
acțiune al radiațiilor asupra organismului animal (Saint-Martin și col., 1975).
Animalele gnotobiotice sunt utilizate pe scară largă în studiul bolilor
infecțioase și parazitare pentru elucidarea mecanismelor de răspuns ale
animalelor care vin în contact cu unul sau mai mulți agenți patogeni
determinați. Aceste cercetări au pus în evidență pluricauzalitatea
numeroaselor boli, căci în afara microorganismelor foarte patogene, cum ar
fi virusul poliomielitei la om, virusul rabic sau bacilul tuberculozei la
diferite specii, se întâmplă foarte rar ca inocularea unei singure specii
microbiene la un animal gnotobiotic să determine boli la fel de severe ca
cele întâlnite în practica clinică. Prin posibilitatea pe care o oferă de a
urmări separat acțiunea diverșilor agenți care intervin în aceste boli,
animalele axenice sunt importante pentru cercetările care vizează
reducerea severității acestor maladii plurifactoriale (Helmut & Pesti, 1971).
Aparatul digestiv și digestia
Aparatul digestiv prezintă modificări vizibile, care constau în absența

cariilor dentare la animalele germ-free, dar și în reducerea suprafeței
intestinului gros cu până la 30% și a lungimii cu 10%. Peretele intestinal este
slab dezvoltat iar vilozitățile intestinale au un aspect embrionar. Cecumul la
șobolan și șoarece prezintă modificarea cea mai spectaculoasă, având un
volum de 5-6 ori mai mare, reprezintă 20-30% din greutatea corpului și este
plin cu un conținut lichid negricios, aspect cunoscut și sub denumirea de
megacecum - constituie cauza cea mai frecventă de mortalitate după vârsta
de 2 săptămâni. Această hipertrofie este parțial reductibilă prin schimbarea
regimului alimentar sau însămânțarea cu anumite specii microbiene. Se
constată de asemenea o reducere a tonusului peretelui intestinal, ceea ce
explică frecventele cazuri de volvulus, ca și cauză de mortalitate la aceste
animale. Acest aspect nu este întâlnit la celelalte specii iar pe plan histologic
114
se constată o alungire a vilozităților intestinale, o încetinire a procesului de

înlocuire a celulelor intestinale și o hipoplazie importantă a celulelor
limfoide din plăcile Peyer (Salomon și col., 1969, Helmut și col., 1971).
Absența florei intestinale influențează și metabolismul celular, astfel
că numeroase studii consacrate metabolismului colesterolului și sărurilor
biliare au demonstrat că absența transformării bacteriene a colesterolului
absorbabil în coprostanol inabsorbabil dublează colesterolemia la
animalele axenice (Brassine și Dewaele, 1976; Ciudin și col., 1996). Pe
lângă toate acestea, flora intestinală influențează în egală măsură absorbția
calciului și magneziului din alimente care sunt mai bine utilizate la
animalele axenice decât la animalele convenționale (Rișca Rodica, 1992).
Nutriția și metabolismul
În ceea ce privește nutriția, flora intestinală intervine la animalele
convenționale în consumul anumitor elemente conținute de furajele
alimentare, rezultând produși de metabolism utilizabili de către animalul
gazdă, aspect care nu poate fi observat în cazul animalelor libere de
germeni patogeni. Folosirea animalelor gnotobiotice, fie în stare axenică, fie
contaminate voluntar cu una sau mai multe specii de microorganisme
cunoscute, permite studiul avantajelor sau inconvenientelor care rezultă
pentru gazdă din această intervenție microbiană (Brassine și col., 1976).
S-a demonstrat astfel că toate vitaminele grupului B sunt sintetizate
de flora microbiană intestinală, cu toate că aceste vitamine nu sunt
utilizabile uneori în această formă de specia gazdă (Ciudin și col., 1996).
Metabolismul animalelor axenice este mai scăzut cu 30% comparativ
cu al celor convenționale. Această reducere a metabolismului celular este
comparabilă cu situația creată animalelor în urma tiroidectomiei parțiale.
Domenii de utilizare a animalelor neconvenționale
Utilizarea în studii farmacologice
Răspunsul farmacodinamic ale animalelor gnotobiotice diferă de al

celor convenționale. De exemplu, toxicitatea penicilinei administrată în
doze mici la cobai convenționali dispare în absența florei intestinale. Aceste
diferențe de răspuns la același tratament medicamentos pot fi puse pe
seama mecanismelor de acțiune al medicamentelor (Brassine și col., 1976).
Sursă de culturi celulare
Utilizarea animalelor axenice este în mod particular indicată pentru

prepararea culturilor celulare, dar și ca animalele hiperimunizate pentru
obținerea antiserurilor monospecifice. Aceasta recomandare are în vedere
115
faptul că metoda de obținere și de creștere al acestor animale le protejează

împotriva infecțiilor virale și micoplasmice care contaminează ades
culturile celulare obținute din țesuturi prelevate de la animale
convenționale. În plus, absența stimulilor antigenici nespecifici permite
animalelor gnotobiotice să răspundă la imunizare prin elaborarea de
anticorpi în cantități mai mari și cu o specificitate mai pronunțată decât a
animalelor convenționale (Koopman și col,. 1986; Rișca Rodica, 1992).
Studiul patogenezei cariilor dentare
Numeroase studii au demonstrat posibilitatea inducerii pe cale

experimentală a cariilor dentare prin modificarea bacteriilor acidifiante din
cavitatea bucală. Absența cariilor dentare la animalele axenice a confirmat
teoria originii infecțioase a acestor afecțiuni la om și animale (Application
des techniques d’axenie et de gnotoxenie en medecine humaine, 1976).
Alte modificări fiziologice asociate stării de gnotobioză sunt:
- Intensitatea metabolismului bazal scade cu până la 30%;
- Activitatea tiroidiană este mult mai diminuată;
- Digestia și excreția renală sunt deseori profund modificate;
- Debitul sanguin hepatic este de 2 ori mai mic comparativ cu
animalele convenționale, determinând reducerea activității hepatocitelor;
- Fecunditatea este mult mai scăzută;
- Longevitatea este mult mai mare decât la animalele convenționale.
Concluzii
Creșterea animalelor în sistem neconvențional (ca animale imbred,

axenice sau gnotobiotice) este urmarea unor observații care au pus în
evidență faptul că obținerea, întreținerea și furajarea animalelor în condiții
standard (convenționale) este în măsură să influențeze particularitățile
reactive ale acestora, stimulându-le sau inhibându-le. După descoperirea și
implementarea tehnicilor de producere și creștere a animalelor în condiții
sterile, s-a observat că pe lângă avantajele indiscutabile pe care starea de
gnotobioză le are asupra validității rezultatelor obținute în cursul
diferitelor protocoale experimentale, aceasta se reflectă în mod direct în
biologia organismului, determinând o serie de modificări cu caracter
adaptativ și/sau patologic (modificarea valorii unor componente ale
sângelui, reducerea metabolismului celular, afectarea sistemului imunitar
și implicit a rezistenței la boli dar și creșterea duratei medii de viață a
animalelor). Se cunosc mai multe tehnici de obținere a animalelor în sistem
axenic cum ar fi metoda clasică și metoda rapidă, care fac uz de diferite
izolatoare construite astfel încât să împiedice contaminarea bacteriană și în
116
același timp, să permită administrarea furajelor, apei sau înlăturarea

așternutului. Neajunsul major al acestui sistem de creștere îl constituie
faptul că aparatura utilizată este foarte scumpă și dificil de procurat, iar
întreținerea animalelor este dificilă și costisitoare, în condițiile în care se
impune controlul microbiologic foarte strict al mediului de viață al
animalelor. Cu toate acestea, particularitățile morfologice și funcționale ale
acestor animale, dar mai ales faptul că microflora cu care coabitează este
cunoscută și riguros controlată, le recomandă pentru anumite tipuri de
experimente sau cercetări, imposibil de realizat pe animale convenționale.
1) Abrams G. D. 1969. Effects of the normal flora on host defences against
microbial invasion, 197-206. In, Mirand and Back (ed.), Germfree biology, NY.
2) Al-Asmakh M, Stukenborg JB, Reda A, și col., 2014. The gut microbiota and
developmental programming of the testis in mice. PLoS One 9: e103809
3) Al-Asmakh M, Fahad Zadjali, 2015, Use of Germ-Free Animal Models in
Microbiota-Related Research, J. Microbiol. Biotechnol. (2015), 25(10), 1583–1588.
4) Application des techniques d’axenie et de gnotoxenie en medecine humaine,
1976, Compte rendu de la journee d’etude du 30 avril, 1976, de l’Association
Francaise pour la Gnotoxenie (A.F.P.G), Sci. Tech. Anim. Lab, vol.1, nr.3, 149-162.
5) Arvidsson C, Hallén A, Bäckhed F. 2012. Generating and analyzing germ-free
mice. Current Protocols in Mouse Biology. 2: 307-316.
6) Brain P.F, 1992, The requirements of “pure” animal science – a personal view.
Laboratory Animal Walfare Research – Legislation and the 3 Rs, 2-8.
7) Braniste V, Al-Asmakh M, Kowal C, Anuar F, și col., 2014. The gut microbiota
influences bloodbrain barrier permeability in mice. Sci. Transl. Med. 6: 263ra158.
8) Brassine M, A Dewaele, 1976, Technique de production et possibilite
d’utilisation des animaux gnotobiotes, Revue Med. de Liege, vol. XXXI, 10, 337-342.
9) Marie E. Coates, 1968, The grem free animal in research, Acad. Press, NY, 21-78.
10) Marie E. Coates, 1975, Gnotobiotic animals in research: their use and
limitations, Laboratory Animals (1975) 9, 275-282
11) Coid C.R, A.C Laursen, 1963, In: “Animal for Research: Principles of Breeding
and Management” Academic Press, London and New York, 437 – 450.
12) Ducluzeau R, P Raibaud, B Lauvergeon, 1975, L’animal axenique: production
et caracteristiques, Revue franc. Gynec, 70, 10, 549-556.
13) Ducluzeau R, și col., 1976, Immediat post-natal decontamination as a means of
obtaining axenic animals and human infants, Can. J. Microbiol, 22, 563-566.
14) Ciudin Elena, N Marinescu, 1996, Animale de Laborator, Edit. All, Bucureşti.
15) Foster H.L, 1963, Specific Pathogen Free Animals, In: “Animal for Research:
Principles of Breeding & Management” Acad. Press, NY, 110 – 139.
16) Gordon HA, Laszlo P, 1971, The Gnotobiotic Animal as a Tool in the Study of
Host Microbial Relationships, BACTERIOLOGICAL REvEws, Dec. 1971, p. 390-429
17) Helmut A.G, L Pesti, 1971, The Gnotobiotic Animal as a Tool in the Study of
Host Microbial Relationships, Bacterio-logical Review, vol. 35, Nr. 4, 390-425.
117
18) Hecht G, Bar-Nathan C, Milite G, Alon I, Moshe YGreenfeld L, și col., 2014. A

simple cage-autonomous method for the maintenance of the barrier status of
germ-free mice during experimentation. Lab. Anim. 48: 292-297.
19) Inzunza J, Midtvedt T, Fartoo M, Norin E, Osterlund E, Persson AK, Ahrlund-
Richter L. 2005. Germfree status of mice obtained by embryo transfer in an isolator
environment. Laboratory Anim. 39: 421-427.
20) Koopman J.P, H.M Kennis, A Lankhorst, G.W Velling, M.P Nagengast, 1986,
Normalisation of germ free mice after direct and indirect contact with mice having
normal intestinal microflora, Lab. Anim, vol.20.
21) Kostic AD, Howitt MR, Garrett WS. 2013. Exploring hostmicrobiota
interactions in animal models and humans. Genes Dev. 27: 701-718
22) Lev M, 1963, Germ Free Animals, In: “Animal for Research: Principles of
Breeding and Management” Academic Press, London and New York, 139 – 173.
23) Marcus Ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 59-68.
24) Martineau G-P, De Coster R, D’Ierten G, A Broes, 1982, Production et elevage
des porcelets axeniques, Sci. Tech. Anim. Lab., Vol.7, N0 3, 238-242.
25) McVey Neufeld KA, Perez-Burgos A, Mao YK, Bienenstock J, Kunze WA. 2015.
The gut microbiome restores intrinsic and extrinsic nerve function in germ-free
mice accompanied by change in calbindin. Neurogastroenterol. Motil. 27: 627-636.
26) Pîrvulescu M, 1982, Animale libere de germeni patogeni, Edit. Ceres, 2-78
27) Porter G, 1963, Feeding Rats and Mice In: “Animal for Research: Principles of
Breeding and Management” Academic Press, London, 21 - 42.
28) Reyniers J. A., și col., 1960. Survey of germfree animals: the white Wyandotte
Bantam and white Leghorn chicken, p. 7-159. In J. A. Reyniers (ed.), Lobund
reports no. 3. University of Notre Dame Press, Notre Dame, Indiana.
29) Rişca Rodica, 1992, Animalele Germ Free, În: Biologia animalului de laborator
şi oncologie comparată, Col. Enciclopedia Oncologică, vol. 19, 108-111.
30) Rowan AN, 1984, Of Mice, Models and Men: a critical evaluation of animal
reseach, State University of New York.
31) Saint-Martin B, R Ducluzeau, J-C Ghnassa, C Griscelli, B Lauvergeon, 1975,
Amelioration de la technologie des enceintes steriles permettant leur application a
la medecine et a la chirurgie, Rev Francaises.Gynec, 70:10-25.
32) Salomon JC, F Higounet, 1969, Les animaux sans germes. Instruments de
recherche en physiopathologie, Revue de Pathologie Comparee, 72, 101-105.
33) Tallor D.M, Mc.I Cornell, C.F Farquhart, 1986, An improved procedure for
obtaining germ free laboratory mice, Laboratory Animals, vol.20, 45-96.

118
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
CAPITOLUL 5
ȘOARECELE DE LABORATOR
OBIECTIVE Particularități fiziologice

Determinarea vârstei
Introducere Ciclul sexual și reproducerea
Încadrarea taxonomică Particularități hematologice și biochimice
Șoarecele de casă Linii de șoareci cu diferite mutații
Șoarecele de laborator Șoareci atimici nuzi
Ciclul de viață Șoareci atimici și asplenici
Dezvoltarea simțurilor și comportamentul Șoareci beige
Adaptarea și limitele adaptării Linii pure genetic (consangvine)
Activitatea socială Linia AKR (H-2k)
Condiții de creștere și microclimat Linia BALB/c
Condiții de cazare Linia C3H (H-2k)
Temperatura Linia C57BL (H-2b)
Ventilația Linia C3HeB/De (H-2k)
Lumina și sunetele Utilizarea în proceduri experimentale
Alimentația Concluzii
Selecția genetică Bibliografie selectivă
Particularități anatomice
119
`
Introducere
Șoarecii sunt utilizați pe scară largă în activități experimentale încă din

primii ani ai secolului XX. Clarence Cook Little (1888-1971) a fost unul dintre
primii cercetători în oncologia experimentală, care a dezvoltat și prima linie
de șoareci inbred (DBA-Dilute, Brown and Non-Agouti). Domeniul creșterii
șoarecilor de laborator s-a dezvoltat ulterior foarte repede, astfel încât la
sfârșitul anilor 1920, marea majoritate a liniilor inbred de șoareci utilizate în
cercetarea științifică erau deja cunoscute. Un alt pas important în producerea
și comercializarea pe scară largă a șoarecilor de laborator l-a constituit
obținerea liniei de șoareci atimici nuzi la începutul anului 1960. Numeroase
linii de șoareci cu imunodeficiențe au fost dezvoltate în anii care au urmat,
inclusiv șoarecii cu imuno-deficienţe combinate severe (SCID mouse),
considerați deosebit de utili pentru studiul fiziologiei și patologiei funcției
sistemului imun, dar și pentru studiul tumorilor maligne de origine umană
transplantate la animale. Producerea și utilizarea în cercetarea științifică a
șoarecilor transgenici și knockout a deschis noi perspective de studiu în acest
domeniu. Odată cu selectarea și producerea noilor linii de șoareci, s-au
dezvoltat și diversificat tehnologiile și sistemele de creștere, precum și
echipamentele utilizate, care devin tot mai sofisticate și mai costisitoare.
Încadrarea taxonomică
Șoarecii sunt rozătoare de dimensiuni relativ mici, care fac parte din:
Regnul Animalia;
Încrengătura Cordata;
Clasa Mammalia;
Ordinul Rodentia;
Subordinul Myomorpha;
Familia Muridae;
Subfamilia Murinae.
În alcătuirea subfamiliei Murinae intră circa 37 de specii diferite de
șoareci, dintre care unele trăiesc în mediul sălbatic, în timp ce altele, cum
este șoarecele de casă, trăiesc în imediata proximitate a omului.
- Șoarecele de casă (Mus musculus L.) este unul dintre cele mai comune
mamifere, întâlnit pe toate meridianele. Se presupune că la origine provine
de pe platourile Asiei centrale, de unde s-a răspândit ulterior pe întreg
mapamondul, dezvoltându-se sub forma a multiple și remarcabile variații
de culoare și de mărime, ca răspuns la efortul permanent de adaptare la
mediu. Literatura de specialitate furnizează numeroase dovezi cu privire la
faptul că șoarecii au trăit în proximitatea omului încă de la sfârșitul ultimei
ere glaciare, respectiv cu circa 12.000 ani în urmă. Faptul că șoarecii și
120
`
oamenii au împărțit același habitat de-a lungul unei perioade îndelungate
de timp, pe parcursul căreia competiția dintre cele două specii a îmbrăcat
deseori forme dintre cele mai dramatice, explică interesul pentru studiul
aprofundat al acestor animale, inclusiv în ceea ce privește utilizarea lor ca
unele de lucru pentru progresul cunoașterii științifice (Hedrich, 2012).
După coloritul blanei, în fauna Europei centrale pot fi întâlniți:
Mus muscullus f. airolensis, cu spatele și abdomenul roșii-argintii;
Mus muscullus f. albidiventris are spatele cenușiu, abdomenul albicios,
urechile și picioarele cenușii, coada neagră deasupra și roșcată ventral;
Mus muscullus f. poschivianus are spatele negru complet;
Mus muscullus f. hortulanus este cenușiu și alb-murdar pe abdomen.
Șoarecele de casă sau Mus muscullus muscullus L.
Şoarecii de câmp sunt animale a căror greutate variază în funcție de

vârstă, sex, condiții de alimentare, stare fiziologică, ajungând la 18-20 gr. la
3-4 săptămâni, și respectiv 30-40 gr. la 6 luni. Lungimea cozii este egală cu
cea a corpului, fiind de circa 7,5-10,5 cm. Nu consumă alimentele decât după
ce le-au gustat în prealabil. Femelele ating maturitatea sexuală la 60 de zile,
se reproduc tot timpul anului, născând de 4-6 ori pe an, câte 6-10 pui/fătare.
Durata medie de viață la șoarecele sălbatic este de 9-18 luni, dar în
anumite condiții (protejate) pot trăi 2 sau chiar 3 ani. În mod normal însă,
șoarecii sălbatici nu trăiesc mai mult de 1 an, datorită prădătorilor, bolilor
la care sunt vulnerabili, sau datorită expunerii la condiții de mediu vitrege.
Capacitatea de adaptare foarte mare la solicitările de toate felurile pe
care le impune supraviețuirea în condiții naturale sau de sălbăticie răspunde
la întrebarea de ce șoarecele de casă a fost ales (și a rămas) cel mai utilizat și
popular animal de laborator. La succesul lor adaptativ se adaugă, desigur, și
faptul că sunt animale mici, cu o rată de creștere foarte rapidă. Mai presus de
121
`
aceste particularități anatomice este faptul că sunt mamifere care împart cu
omul peste 90% din fondul lor genetic. În primii ani ai secolului XIX, fascinați
de agilitatea și polimorfismul uimitor al acestor creaturi minuscule (ex:
numeroase varietăți de culoare), oamenii au folosit șoarecii ca animale de
companie. Acest din urmă aspect a determinat numeroase încrucișări între
linii diferite de șoareci pentru a obține indivizi cu particularităţi morfologice
și constituționale specifice, și inclusiv pentru dezvoltarea de noi linii cu
particularități fiziologice adaptate specificului activităților de laborator.
Ulterior, odată cu dezvoltarea experimentelor pe animale ca modalitate de
studiu a unor boli specifice omului și animalelor (ex. bolile infecto-
contagioase, cancerul, sindroamele metabolice sau bolile degenerative),
utilizarea șoarecilor în cercetarea științifică a căpătat o pondere tot mai
mare. Cazul cel mai ilustrativ îl constituie linia de șoareci C57BL/6,
dezvoltată prin încrucișarea între descendenții de culoare neagră ale
femelelor din linia 57. Practic, analiza genetică a celor mai comune linii de
șoareci utilizate în laborator relevă faptul că ele provin din încrucișări
succesive între 3 subspecii de șoareci sălbatici: Mus musculus domesticus,
Mus musculus musculus și Mus musculus castaneus (Hedrich și col., 2012).
- Șoarecele alb de laborator a fost obținut din Mus muscullus muscullus

printr-un proces de împerechere selectivă. La începutul secolului XX, WE.
Casle și CC. Little (1929) au inițiat un program complex de selecție, finalizat
prin obținerea a peste 75 de linii diferite de șoareci utilizate în laborator.
Șoarecele alb de laborator este cel mai întâlnit și folosit în activități
experimentale, datorită faptului că este foarte docil și are o rată de creștere
mare. Dezavantajul major este dat de faptul că artificializarea mediului de
viață a contribuit pierderea vitalității și rezistenței naturale la condițiile de
mediu, precum și la agresiunile de natură bacteriană, virală sau parazitară.
Numărul șoarecilor de laborator utilizaţi în proceduri experimentale a
crescut rapid în a doua parte a secolului XX, fapt ce a provocat numeroase
controverse cu privire la necesitățile lor privind condițiile de creștere. În
același timp, o atenție crescândă a fost acordată standardizării condițiilor de
creștere în scopul reducerii variabilității intra și interspecifice, respectiv în
vederea creșterii reproductibilității rezultatelor experimentale. Acest fapt a
determinat întrepătrunderea aspectelor economice impuse de asigurarea
unor condiții de creștere fezabile, cu cerințele solicitate de standardizarea
experimentelor. Aceste cerințe, considerate obligatorii pentru asigurarea
reproductibilității modelelor experimentale, constituie și în prezent subiectul
unor dezbateri care contribuie în mare măsură la diversificarea domeniului
creșterii animalelor de laborator. Lucrurile au evoluat foarte mult în acest
domeniu, dacă avem în vedere instalațiile tot mai sofisticate produse pentru
obținerea și creșterea unor linii de șoareci cu particularități morfo-fiziologice
specifice, cum ar fi șoarecii nuzi, atimici, germ free sau specific pathogen free.
122
`
Pe de altă parte, creșterea complexității condițiilor de producere și
creștere a șoarecilor nu înseamnă întotdeauna și o creștere a variabilității
intraspecifice. Chiar dacă sistemele de creștere utilizate urmăresc reducerea
semnificativă a variabilității interindividuale, condițiile de cazare trebuie să
răspundă unor nevoi specifice animalelor, asemănător celor impuse de
îngrijirea personalizată la om (Wahlsten și col., 2003, Snyderman, 2012).
Ciclul de viață
În condiții normale, șoarecele de laborator trăiește între 2 și 4 ani.

Femele își încep viața reproductivă la vârsta de 6-7 săptămâni, și produc
primii descendenți în jurul vârstei de 9-10 săptămâni, după o gestație care
durează în medie cca. 20 de zile. Nou născuții sunt lipsiți complet de păr
(exceptând mustățile), nu aud și nu văd, fiind total dependenți de mamă
pentru a supraviețui. După 2-3 săptămâni postpartum se dezvoltă blana,
apar incisivii, încep să vadă și să audă, orientându-se din ce în ce mai bine
și mai eficace în ambient. Dezvoltarea lor fiziologică se face, aidoma cu
celelalte mamifere, într-o succesiune definită și la momente bine stabilite,
începând cu abilitățile motorii (care apar în prima săptămână de viață), și
continuând cu dezvoltarea răspunsurilor senzoriale (în săptămâna a treia),
înainte de înțărcare. În jurul vârstei de 3 săptămâni puii încep să exploreze
cuibul și împrejurimile acestuia, devenind tot mai independenți în ceea ce
privește hrănirea. Această dezvoltare biologică strict ordonată este extrem
de utilă pentru identificarea eventualelor defecte de creștere, fiind utilizată
pe scară largă în sistemele de creștere pentru fenotipizarea numeroaselor
linii de șoareci transgenici (Latham & Mason, 2004, Van der Meer, 2001).
În condiții naturale, șoarecii trăiesc în grupuri înrudite, în alcătuirea
cărora intră masculul dominant, numeroase femele cu progeniturile lor, și
masculi subordonați. Masculii străini nu sunt tolerați în cuib, însă prezența
altor masculii tineri sau adulți subordonați este acceptată în anumite cazuri.
Numeroase observații experimentale sugerează că nivelul de toleranță este
influențat în mare măsură de numărul indivizilor și de resursele de hrană
disponibile. În condiții de suprapopulare, masculii tineri sau cei subordonaţi
ierarhic părăsesc grupul și trăiesc în colonii de burlaci (Baumans, 2013).
Dezvoltarea simțurilor și comportamentul
Șoarecii sunt animale cu o viață socială foarte activă, blânde, timide,

ușor de manipulat, cu o activitate nocturnă intensă (manifestată prin
construirea de tuneluri sau cuiburi) și o ierarhie socială foarte bine
definită. Acest lucru explică excelenta dezvoltare a simțurilor, în principal
gustul, mirosul și auzul, în timp ce acuitatea vizuală este mai scăzută.
Șoarecii sunt înzestrați cu o vedere periferică bună, ceea ce le permite
detectarea facilă a mișcărilor din ambient. Aparatul auditiv și cel de
123
`
producere a sunetelor le permit să audă și să producă sunete situate în
afara spectrului auditiv specific omului. Auzul șoarecilor este sensibil la
sunete cu frecvența situată între 5-20kHz, urcând până la 50 kHz, care este
mult în afara spectrului auditiv uman (20Hz-20kHz) (Baumans, 2010).
Atât sunetele audibile cât și ultrasunetele sunt mijloace de comunicare

extrem de eficiente pentru șoareci. În primele săptămâni postpartum, puii
emit o gamă largă de sunete (<10 kHz) pentru a solicita grija sau atenția
mamelor, dar și sunete declanșate de stres (50–70 kHz), cum ar fi stresul
separării de mamă (Latham și col., 2004). În cursul întâlnirilor potențial
agresive, masculii emit sunete audibile (1-2kHz), iar când curtează femelele
produc un fel de cântec în domeniul ultrasunetelor. Femelele fac diferența
între semnificația acestor cântece ale masculilor, preferând masculii care
provin dintr-o altă tulpină sau familie. Foarte probabil că aceste cântece ale
masculilor contribuie la recunoașterea lor de către femele în cursul perioadei
de împerechere, împiedicând încrucișarea indivizilor înrudiți (endogamia) și
favorizând astfel heterozigoția descendenților (Kikusui și col., 2011).
Alături de aparatul auditiv și vocal, simțul olfactiv (mirosul) joacă un
rol important în comunicarea socială și interacțiunea șoarecilor. Astfel,
feromonii produși de glandele urinare și plantare sunt utilizați pentru
marcarea teritoriului și pentru recunoașterea indivizilor din același cuib.
Feromonii stimulează sau inhibă agresivitatea între masculi, influențând în
egală măsură și comportamentul de împerechere (Nevison și col., 2000).
Șoarecii își folosesc sensibilitatea olfactivă pentru analiza informaţiilor
primite cu privire la furajele comestibile, și fac acest lucru mirosind
respirația altor șoareci. Sunt animale cu un apetit crescut, mâncând practic
aproape orice aliment disponibil, însă în cantități mici și în cursul mai
multor perioade de hrănire, atât în cursul zilei cât și al nopții. Acest lucru le
permite diferențierea facilă a alimentelor/furajelor comestibile de cele
necomestibile. Cât privește particularitățile comportamentului alimentar,
șoarecii sunt animale omnivore, capabile să mestece aproape orice. Dieta
124
`
lor zilnică, care în mod normal reprezintă circa 10-15% din greutatea
corporală, este alcătuită din semințe și cereale, dar în condiții naturale
consumă și rădăcinoase, vegetale, insecte, larve, omizi și gândaci. La fel ca
majoritatea rozătoarelor, șoarecii sunt animale coprofage, consumând
aproximativ 10% din propriile materii fecale, acestea constituind un
important supliment nutritiv (Munger și col., 2010; Heinrichs, 2001).
Comportamentul șoarecilor este puternic influențat de prezența
feromonilor, substanțe produse de glandele prepuțiale ale masculului și
excretate prin urină. Sunt preocupați excesiv de igiena corporală, ceea ce
favorizează menținerea unei blănițe moi și lucioase. Dacă nu-și pot realiza
pattern-ul comportamental pentru care au o motivație specifică naturală,
dezvoltă stări de suferință care se exprimă prin manifestări de frustrare,
depresie și anxietate. Reacționează puternic la stresul cronic generat de
limitarea activităților sociale în interiorul grupului, cum ar fi neputința
construirii cuiburilor și a tunelurilor sau limitarea posibilităților de mișcare,
prin dezvoltarea unor tulburări de comportament de tipul stereotipiilor sau
ticurilor. Masculii se bat deseori între ei, emanând un puternic miros de
acetonă, provocându-și răni severe, mai ales în regiunea genitală. Femelele în
schimb sunt relativ docile și liniștite, devenind agresive doar când au pui, și
când sunt deranjate de prezența unor indivizi străini. Individul dominant se
manifestă deseori într-o colonie prin mestecarea blănii subordonaților,
fenomen numit bărbierire. În ciuda unei vieți sociale foarte active, șoarecii
sunt animale inhibate de prezenţa omului, iar dacă sunt cazați în cuști
individuale rata de creștere diminuă, întrucât se reduce consumul de furaje.
Bărbierirea (barbering) | Manifestare a dominanței într-un grup de șoareci
Creșterea în captivitate afectează deseori radical comportamentul

animalelor, iar șoarecii nu fac excepție în această privință. Ca regulă generală,
animalele domesticite și crescute în captivitate sunt mult mai blânde decât
125
`
variantele sălbatice, foarte probabil datorită selecției unor trăsături care fac
posibilă manipularea facilă, reducând în același timp agresivitatea. Dovezi
care susțin această constatare sunt numeroase, nu numai pentru animalele
de laborator, dar și pentru cele de companie, pentru animalele din grădinile
zoologice sau pentru animalele de fermă. Schimbarea pattern-ului
comportamental permite animalelor să se adapteze mult mai ușor la
creșterea în captivitate. Mai trebuie spus că schimbările comportamentale
provocate prin domesticire sunt mai degrabă calitative decât cantitative,
ceea ce înseamnă că sunt reversibile (Howard și col., 2010, Jones și col., 2011).
Adaptarea și limitele adaptării în captivitate
În ce privește șoarecii de laborator, în ciuda capacității lor cu totul

deosebite de a se adapta la un mediu străin (artificial), experiența de zi cu
zi demonstrează că managementul și standardizarea condițiilor de cazare
sunt departe de a răspunde pe de-a-ntregul nevoilor comportamentale
specifice acestor animale. Acest lucru explică numeroasele tulburări care
afectează calitatea vieții și implicit bunăstarea șoarecilor, manifestate prin
apariția de stereotipii comportamentale, sau prin agresivitate intraspecifică.
Roaderea mustăților ca manifestare a stresului la șoareci (Lou și col., 2015)
Mecanismele care se află la originea acestor tulburări nu sunt încă pe

deplin explicate, și există date care sugerează că anumite linii de șoareci
sunt mai susceptibile decât altele. Au fost identificate însă câteva posibile
cauze implicate în declanșarea acestor tulburări, cum ar fi izolarea socială,
126
`
suprapopularea sau reducerea spațiului vital alocat fiecărui individ,
absența stimulilor sau un mediu sărac în stimuli (Latham și col., 2004).
Într-un studiu efectuat de Garner și col. (2004) s-a evidențiat faptul că
înălțimea cuștilor și materialul din care erau confecționate cuștile constituie
factori care influențează severitatea stereotipiilor și a bărbieritului. În special
agresivitatea intraspecifică crescută a masculilor poate fi determinată de
endogamie, de comportamentul social deviant sau frustrare (Van Loo, 2003).
Numeroase controverse vizează importanța componentelor mediului
de viață pentru asigurarea bunăstării șoarecilor, și implicit pentru calitatea
rezultatelor experimentale. Acest lucru este subliniat de numeroase studii
efectuate în ultimele decenii (Poole, 1997), care susțin că „animalele fericite
fac știință de bună calitate” (Happy animals make good science). Creșterea
calității și rafinarea mediului de viață al animalelor de experiență este un
proces în continuă perfecționare, iar acest fapt implică îmbogăţirea lui cu
stimuli care răspund nevoilor bazale de cazare (Baumans & Van Loo, 2013).
Alimentația care răspunde unor cerințe comportamentale specifice
este un concept integrat în legislația și ghidurile de creștere a animalelor
peste tot în lume. Aceste cerințe vizează respectarea unor standarde care
stipulează că (Directiva EU 63/2010; National Research Council, 2011):
- animalele vor beneficia de suficient spațiu pentru manifestarea
repertoriului și particularităților comportamentale specifice;
- cazarea animalelor va respecta cerințele privitoare la viața socială a
șoarecilor, de fiecare dată când se impune acest lucru;
- asigurarea unui mediu de viață complex și adecvat, care să permită
animalelor efectuarea unei game largi de comportamente specifice.
Comportamentul social
Șoarecii sunt animale cu un instinct gregar foarte pronunțat, iar

contactul social este o componentă importantă al mediului lor de viață, care
nu trebuie limitată decât în circumstanțe bine definite, cum ar fi cele
determinate de agresivitatea interspecifică sau de contextul experimental.
Asigurarea unei structuri armonioase a grupului care stimulează contactul
social constituie un factor indispensabil pentru bunăstarea animalelor. În
felul acesta, șoarecii se pot angaja în activități de explorare comune a
mediului de viață, iar anumite comportamente ale unor indivizi – cum ar fi
marcarea teritoriului sau construirea de cuiburi – pot constitui o provocare
la activitate pentru alți indivizi din cadrul grupului. Mai mult, în cadrul unui
grup armonios, șoarecii își oferă unii altora sprijin social, în special când se
confruntă cu o situație stresantă. Studii recente sugerează că șoarecii care
beneficiază de suport social în cadrul grupului se recuperează postoperator
mult mai repede, și au nevoie de mult mai puține analgezice (Van Loo și
col., 2007; Hennessy și col., 2009; Pham și col., 2010; Jirkof și col., 2012).
127
`
Compatibilitatea în cadrul grupului constituie o cerință importantă
pentru confortul animalelor, aceasta fiind influențată de numeroşi factori
interni (ex: vârsta, sexul, poziția în cadrul grupului) și externi, cum sunt
disponibilitatea și accesul la resursele de hrană sau spațiul alocat fiecărui
individ. Referitor la spațiul disponibil, efectele acestuia nu par să afecteze
bunăstarea animalelor, întrucât s-a demonstrat că agresivitatea masculilor
diminuă odată cu creșterea numărului de indivizi din grup. Pe de altă parte,
alte studii sugerează că suprapopularea este asociată cu valori crescute ale
parametrilor asociați stresului (Olsson & Westlund, 2007, Akre și col., 2011).
Condiții de creștere și de microclimat
Problema majoră cu care se confruntă diferitele sisteme de creștere a

șoarecilor de laborator o constituie spațiul limitat de care dispun. Se ridică
în acest caz întrebarea dacă spațiul limitat utilizat pentru creșterea și
cazarea șoarecilor nu le afectează biologia și comportamentul într-un mod
care să interfereze cu bunăstarea, și respectiv cu valorile parametrilor
fiziologici. Numeroase studii demonstrează că bunăstarea animalelor, și
implicit validitatea și reproductibilitatea rezultatelor obținute în cursul
procedurilor experimentale, sunt influențate de condițiile de cazare și de
spațiul alocat per individ. Este de asemenea foarte important microclimatul
din încăperi, care trebuie să asigure o temperatură și o umiditate constantă.
Structura și dimensiunea cuștilor constituie unul din aspectele majore
pentru majoritatea sistemelor de creștere a șoarecilor de laborator, astfel
încât o structură adecvată a cuștilor este mai benefică decât asigurarea unei
suprafețe mari per individ. Totuși, asigurarea unei suprafețe minime este
absolut necesară pentru structurarea corespunzătoare a spațiului din cuști.
Este relativ dificil de stabilit din punct de vedere științific care este mărimea
minimă a cuștilor pentru șoareci, întrucât acest aspect este influențat de linia
de șoareci, mărimea grupului, vârsta animalelor, gradul de familiaritate al
indivizilor din grup, și de statusul lor reproductiv (Whittaker și col.,2012).
Referitor la structura mediului din cuști, acestea pot fi echipate cu diferite
tuburi, cutii pentru cuib, pereți despărțitori și cu material de cuibărit. Totuși,
nu este recomandată aglomerarea cuștilor cu materiale considerate atractive
sau utile de personalul îngrijitor. Mai degrabă rafinarea mediului din cuști
trebuie să reprezinte o componentă esențială a programului de îngrijire,
important pentru asigurarea bunăstării și a calității vieții animalelor.
Calitatea mediului este crucială pentru evaluarea efectelor benefice ale
acestuia asupra animalelor, considerând utilizarea anumitor materiale,
efectele asupra particularităților comportamentale specifice fiecărei specii,
respectiv modul în care influențează parametri fiziologici ai homeostaziei. În
același timp, este necesară evaluarea impactului factorilor de microclimat
asupra rezultatelor experimentale, modul în care materialele utilizate pentru
128
`
rafinarea mediului din cuști influențează cercetarea, respectiv dacă și cum ar
putea fi afectată semnificația statistică a datelor obținute. Pentru rezolvarea
acestor impedimente se impune comunicarea eficientă și lucrul în echipă a
specialistului în creșterea, furajarea și bunăstarea animalelor, cercetătorului,
personalului îngrijitor, medicului veterinar, comitetului de bioetică animală
și a personalului responsabil de managementul crescătoriei de animale.
Tabel 1 Standarde Europene cu privire la spațiul alocat
pentru cazarea șoarecilor de laborator (Directiva EU 63/2010)
Greutate Suprafața minimă Suprafața Înălțimea
corporală (cm2) podelei minimă
(g) (cm2) (cm)
Cazare normală și - până la 20 g. 330 60 12
în timpul inclusiv;
procedurilor - peste 20 g, până 330 70 12
la 25 inclusiv;
- peste 25 g, până 330 80 12
la 30 inclusiv;
- peste 30 g. 330 100 12
Reproducție - 330 - 12
Pentru o pereche
monogamă
(înrudite sau nu)
sau un trio
(înrudite). Pentru
fiecare femelă
suplimentară cu
puii săi trebuie
adaugați 180 cm2
Cazare normală la sub 20 950 40 12
crescători (*)
Incinta 950 cm2
Dimensiunea sub 20 1500 30 12
Incintei, 1 500
cm2
(*) Șoarecii înțărcați pot fi ținuți în condițiile acestor densități mai mari ale stocului,
pentru o scurtă perioadă după înțărcare până la expediere, cu condiția ca animalele să fie
adăpostite în spații mai mari care beneficiază de o îmbogățire adecvată a mediului de
viață, și ca aceste condiții de adăpostire să nu cauzeze nicio deficiență de bunăstare,
precum un nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii și alte
deficiențe comportamentale, pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic.
Numeroase studii realizate în ultimele decenii sugerează preferința

șoarecilor pentru un anumit tip de cușcă, așternut și metode de rafinare a
mediului, respectiv faptul că toți acești factori influențează bunăstarea
animalelor, și implicit calitatea rezultatelor experimentale. Rezultatele
acestor studii susțin ideea că predictibilitatea și controlabilitatea mediului
din adăpost/cuști sunt factori extrem de importanți pentru promovarea
bunăstării fizice și psihologice a animalelor de experiență, prin asigurarea
129
`
de mijloace care răspund nevoilor specifice fiecărei specii (Garner și col.,
2004; Van Loo și col., 2005; Nicol și col., 2008; Kirchner și col., 2012).
Aceste nevoi vizează contactul social, construirea cuibului, posibilitățile de
adăpostire sau ascundere, explorarea mediului și odihna (Baumans, 2005).
Cuști din material policarbonat transparent pentru cazarea rozătoarelor
- Temperatura încăperilor pentru șoareci trebuie să fie menținută cât

se poate de stabilă, considerând faptul că variațiile de confort termic sunt
situate între 20-240 C. Studii recente sugerează faptul că șoarecii preferă
temperaturi ambientale situate la limita superioară a zonei de confort, ceea
ce înseamnă că șoarecii se adaptează ușor la condițiile de microclimat.
Practic, dacă condițiile de cazare asigură cerințele vieții sociale și materiale
necesare pentru cuibărit, șoarecii își fac cuiburi în care temperatura poate
ajunge până la 30-320C. În anumite circumstanțe este recomandată creșterea
temperaturii în cuști, în special când șoarecii sunt cazați individual în cuști
metabolice, sau când fac obiectul unor proceduri de anestezie (Gaskill, 2013).
- Ventilația constituie un alt factor de microclimat important pentru
standardizarea condițiilor de creștere a șoarecilor, în special cu privire la
cazarea coloniilor SPF (Specific Pathogen Free) sau a celor imunosupresați.
Ventilația este esențială și pentru minimizarea încărcăturii alergenice a
aerului din adăpost, care poate afecta sănătatea personalului îngrijitor,
motiv pentru care sunt folosite cuștile ventilate individual. Aceste cuști nu
diferă cu nimic de cele standard, doar că oferă posibilitatea controlului și
130
`
reglării factorilor de microclimat. Regimul de ventilare al cuștilor necesită o
rată de 120 de schimburi ale aerului per oră, reducând nevoia de curățire
frecventă a cuștilor. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul
că un regim de ventilare foarte intens poate constitui o sursă de stres
cronic care afectează sănătatea animalelor (Baumans, 2002; Krohn, 2002).
Instalație pentru cazarea șoarecilor în cuști cu ventilație individuală
- Lumina și sunetele sunt factori care interferează în multiple feluri cu

bunăstarea și calitatea vieții animalelor de laborator. În mod normal, șoarecii
au un ritm circadian caracterizat prin alternanța lumină:întuneric de 12:12,
iar intensitatea luminii în cursul zilei nu trebuie să depășească 300 lucși. O
lumină foarte intensă provoacă leziuni retiniene și este dăunătoare în special
pentru animalele cu activitate nocturnă, cum este șoarecele. Acest efect este
mai pronunțat în cazul liniilor albino, care se caracterizează prin absența
pigmentului melanic, ceea ce înseamnă că intensitatea luminoasă trebuie
menținută la valoarea minimă în acest caz. Intensitatea luminii din adăpost
în cazul șoarecilor albino nu trebuie să depășească 60 de lucși la nivelul
cuștilor. Această cerință poate fi realizată prin acoperirea cuștilor aflate pe
rafturile superioare sau prin asigurarea unor materiale care permit
animalelor să se adăpostească pentru a se proteja de lumina foarte intensă.
Pe de altă parte încăperile pentru șoarecii sunt o sursă constantă de
zgomote produse de animalele însăși, dar mai ales de personalul îngrijitor,
tehnicieni și de echipamentele de lucru. O bună parte din aceste sunete,
cum ar fi ultrasunetele produse de diferite echipamente sau zgomotele
bruște și foarte intense provocate de deschiderea și închiderea ușilor, pot
constitui o sursă importantă de stres pentru șoareci. Astfel încât, zgomotele
131
`
cu caracter permanent sau foarte intense determină variate tulburări de
comportament, tulburări cognitive sau dezechilibre ale funcției imunitare
Din acest motiv, furnizarea unui fond muzical ambiental în spațiile alocate
șoarecilor poate contribui la reducerea efectului stresant al zgomotelor
(Tamura și col., 2012; Alworth și Buerkle, 2013; Pascuan și col., 2014).
Furajarea și adăparea
Mai bine de 15% din timpul alocat activităților zilnice este dedicat
alimentației în cazul șoarecilor, eveniment care se desfășoară în mai multe
episoade pe parcursul zilei și al nopții. Alimentarea este un eveniment social
important pentru șoareci, în cursul căruia învață unii de la alții aspecte
privitoare la tipul și la calitatea alimentelor și a apei, respectiv la modul în
care trebuie consumate. În condiții de laborator șoarecele se confruntă cu
modalități noi de a-și procura hrana și apa, care sunt total diferite de cele
naturale (ex: sticle cu apă, sisteme automate de adăpare, sau apă care
conține diferite substanțe etc), fapt ce determină un efort de adaptare, care
poate fi uneori destul de mare, mai ales în cursul perioadelor de transport.
În alcătuirea rației furajere trebuie avut în vedere faptul că șoarecele
este un animal cu o activitate fizică foarte intensă, ceea ce înseamnă că are un
metabolism intensificat și un consum ridicat de furaje (ex : în 24 ore consumă
o cantitate de alimente echivalentă cu masa lor corporală). Modul particular
de alcătuire și funcționare a aparatului digestiv la șoarece are ca principală
consecință faptul că este unul din cele mai sensibile animale la carențele
nutriționale. Pentru întocmirea necesarului alimentar trebuie avut în vedere
faptul că un șoarece consumă cu 70% mai multe alimente decât un șobolan.
Astfel, un individ de 30 g consumă aproximativ 60 grame furaj/zi, în
timp ce peste această greutate sunt necesare 100 grame de furaj pe zi,
conform reglementărilor actuale. Este important ca rația furajeră să fie
echilibrată în toate principiile nutritive, în crescătoriile specializate
utilizându-se furajele granulate combinate (concentrate) care conțin toate
elementele nutritive. În cazul animalelor crescute în condiții de laborator
se utilizează ca alimente furajele granulate combinate standard (Tabel 1).
Administrarea furajelor se face o singură dată pe zi, de preferință
dimineața între orele 10 și 12, iar înlăturarea resturilor de origine furajeră
se face în ziua următoare. Suplimentele nutritive (sub forma mineralelor și
a complexelor vitaminice) se administrează în alimente sau direct în apa de
băut. Apa se administrează proaspătă cu ajutorul unor dispozitive adecvate
(biberoane) sau îmbibată în furaje și se schimbă zilnic. Mijloacele folosite
pentru administrarea furajelor și apei se igienizează și se decontaminează
zilnic, folosind soluții de carbonat de sodiu 5% sau aldehidă formică 2%.
Alimentele au și rolul de îmbogățire a mediului în cazul șoarecilor,
oferindu-le acestora posibilitatea de a-și diversifica comportamentul social.
132
`
Administrarea la discreție a furajelor granulate concentrate inter-
ferează cu instinctul natural de căutare a hranei, care în acest caz nu poate
fi exprimat în totalitate. Acest fapt se exprimă deseori prin tulburări ale
comportamentului alimentar, constând în mestecarea excesivă a furajelor,
afecțiunea putând fi corectată printr-o administrare corectă a furajelor.
Tabel 3 Caracteristici nutriţionale ale furajelor combinate granulate

pentru şoareci și şobolani de laborator
(Biobaza Institutului Național Cantacuzino, București).
Nutrient UM Şoarece, Șobolan
Energie digestibilă Kj/g 16,0
Grăsime g/kg 50
Fibre brute g/kg n.n.
Proteină brută g/kg 180
Arginină g/kg 4,3
Aspargină g/kg 4,0
Acid glutamic g/kg 40
Histidină g/kg 2,8
Izoleucină g/kg 6,2
Leucină g/kg 10,7
Lizină g/kg 9,2
Metionină + Cistină g/kg 9,8
Fenilalanină +Tirozină g/kg 10,2
Treonină g/kg 6,2
Triptofan g/kg 2,0
Valină g/kg 7,4
Calciu g/kg 5,0
Magneziu g/kg 0,5
Clor g/kg 0,5
Fosfor g/kg 3,0
Potasiu g/kg 3,6
Sodiu g/kg 0,5
Cupru g/kg 5,0
Iod g/kg 0,15
Fier g/kg 35
Seleniu g/kg 0,15
Tiamină (B1) mg/kg 4,0
Riboflavină (B2) mg/kg 3,0
Piridoxină (B6) mg/kg 6,0
Cianocobalmină (B12) mg/kg 50
Menadionă (K) mg/kg 1,0
Retinol (A) mg/kg 1,2
Cholecalciferol (D3) mg/kg 25
Tocoferol (E) mg/kg 27
Colină mg/kg 750
Selecția genetică | Din cele peste 200 de linii inbred standardizate,

doar 25 sunt utilizate în mod frecvent în activități laborator. O gamă largă de
133
`
caracteristici morfologice și funcționale au devenit stabile la aceste linii, cum
ar fi incidența mare a unor neoplazii spontane, sindroamele metabolice,
respectiv afecțiunile aparatului cardiovascular, respirator, endocrin, urinar.
Tabel 2 Structura rației furajere pentru șoarecii de laborator

Cereale 75-80%
Proteine 30%
Grăsimi animale 4%
Hidrați de carbon 57,5%
Calciu furajer 1,2%
Fosfor 0,8%
Sare de bucătărie 0,5%
Particularități anatomice |
Șoarecii sunt cele mai mici mamifere care se folosesc în laborator. Au

un bot ascuțit și mustăți lungi (numite și vibrize sau peri tactili), urechi
rotunde, erecte și lipsite de păr, 5 degete la fiecare membru, 5 perechi de
glande mamare (sfârcurile lipsesc la masculi), o coadă lungă și fără păr.
Șoarecii posedă o glandă în formă de potcoavă la nivelul orbitei, numită
glanda Harder. În condiții de stres cronic, aceste glande secretă o substanță
de culoare roșie-maronie, numită porfirină, eliminată sub forma unui jetaj
periocular. Pielea este moale și are o mare mobilitate pe toată suprafața
corpului, ceea ce explică utilizarea șoarecilor în studiile de
histocompatibilitate. În plus, subcutan se pot inocula cantități mari de
soluţii sau de alte produse biologice. Dentiția este permanentă. Formula
dentară este alcătuită din 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0 și M3/3) = 16 dinți, iar
după alți autori din 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0 și M3/4) = 18 dinți.
Esofagul măsoară 3 cm lungime, iar stomacul este compartimentat

într-o regiune secretorie (glandulară) și una nesecretorie (nonglandulară), și
nu este niciodată lipsit de conținut. Ficatul prezintă 5-7 lobi separați prin
134
`
scizuri adânci și reprezintă 7% din masa corporală. Spre deosebire de
șobolan, șoarecele nu are vezică biliară. Masculul are os penian, testicule
evidente, mari, situate subanal, care nu pot fi retractate în cavitatea
abdominală (din cauza calcifierii simfizei pubiene), precum și numeroase
glande accesorii (prostata, bulbouretrale și glande ampulare), care ajută în
copulație și formează dopul vaginal postcopulator. Femela are uter bipartit,
coarnele uterine sunt divergente și comunică înainte de intrarea în cervix.
Particularități fiziologice
Durata medie de viață a șoarecilor de laborator este situată între 1,5

și 3 ani, dependent de rasă, linie, vârstă și sex (Ciudin Elena și col., 1996).
Tabel 4 Valori ale unor parametri fiziologici la șoarecele de laborator

(Ciudin și col., 1996; Flecknell, 2014)
Durata vieții 2-3 ani (în funcție de rasă)
Greutatea Mascul adult 20-40 g
Greutatea Femelă adultă 25-40 g
Suprafața în cm2 10,5
Temperatura rectală 36,5-38,0 °C
Cromozomi (2n) 40
Consum de hrană 15 g/100g/zi
Consum de apă 15 ml/100ml/zi
Tranzit intestinal 8-14 ore
Rata respiratorie 60-220/minut
Volum respirator 0,09-0,23 ml
Consum de O2 1,63-2,14 ml/oră
Frecvența cardiacă 325-780/minut
Volum sanguin 78-80 mg/kg
Tensiunea arterială 113-147 mmHg / 81-106 mmHg
Evaluarea vârstei se face după unele indicii furnizate de ritmul de

creștere corporală, de intrarea în activitate a receptorilor de apreciere a
distanței, și respectiv după dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
Alte criterii importante pentru determinarea vârstei sunt:
 peste vârsta de 3 zile începe să crească părul;
 vibrizele au un ritm de creștere foarte rapid până la 6 zile;
 la vârsta de 8 zile apar incisivii inferiori;
 la 10 zile blana este dezvoltată complet și încep să audă;
 peste vâsta de 12 zile se deschid ochii;
 peste vârsta de 14 zile mameloanele încep să devină evidente;
 la 15 zile puii încep să consume furaje și să bea apă din biberon;
 între 16-32 zile încep să crească molarii;
 peste 27 zile începe spermatogeneza și apare primul ciclu estral.
135
`
Tabel 5 Evoluția masei corporale la șoarece în funcție de vârstă
Vârsta Masa corporală (g)
(săptămâni) Mascul Femelă
Săptămâna 1 4,03 4,04
Săptămâna 2 6,54 6,52
Săptămâna 4 12,30 11,95
Săptămâna 6 17,60 16,80
Săptămâna 8 21,60 19,80
Săptămâna 12 24,80 23,00
Săptămâna 16 27,70 26,10
Săptămâna 20 29,90 29,00
Săptămâna 24 31,70 31,40
Săptămâna 30 35,50 36,40
Ciclul sexual și reproducția
Maturitatea sexuală se instalează la 50-60 de zile în cazul femelei și la

50 de zile la mascul. Sexarea șoarecilor se face prin aprecierea distanței
dintre orificiul anal și papila genitală, care este dublă la femele. Sunt
animale poliestrice, monogame, dar pot fi împerecheate și în sistem harem.
Anterior parturiției, femela poate fi separată sau nu de mascul. Ciclul
estral fertil se poate instala la 14-28 ore postpartum. După împerechere,
vaginul este blocat timp de 24 ore de un dop de spermă, vizibil la exterior.
Acest aspect este important pentru obținerea liniilor consangvine, întrucât
permite monitorizarea împerecherilor în interiorul unei colonii. Vârsta
maximă pentru reproducție este de 9 luni, după care se constată apariția
obezității și scăderea fertilității. Gestația durează între 19-21 zile, însă pot
apărea frecvent aspecte de pseudogestație care duc la întârzierea
implantării uterine a ovulului cu până la 7 zile. Diagnosticul de gestație se
face în funcție de aspectul/volumul abdomenului și al mameloanelor sau
136
`
prin cântărirea periodică. Femela gestantă crește în greutate cu 1-2 g/zi
până în ziua a 8-a, și cu 2-3 g/zi după ziua 9 de gestație. Femela naște de 8-
10 ori pe an, câte 10-12 pui. Fătarea durează între 1-2 ore. Puii se înțarcă la
vârsta de 21-28 zile, vârstă la care ajung la greutatea de 10-12 g.
Tabel 6 Valori ale constantelor fiziologice ale reproducției

Deschiderea vaginală 41 zile sau 28 g
Maturitatea sexuală M 70-85 zile
Maturitatea sexuală F 65-85 zile
Durata estrului 4-6 zile (poliesteric)
Împerecherea Seara
Ovulația Spontan
Perioada gestației (fără lactație) 24-26 zile
Perioada gestației (în timpul lactației) 27-48 zile
Estrul postpartum Fertil
Mărimea cuibului 3-7 (în medie 5)
Greutatea la naștere (mărimea cuibului) 2,5-3,5 g
Greutatea la înțărcare 3,3-6,0 g
Vârsta înțărcării 21-24 zile
Durata creșterii 12-17 luni
Număr de pui/an În medie 7
După parturiție, femela este cazată singură 45 ore pentru a evita

stresul și manifestările de canibalism. Stimulii olfactivi au un rol foarte
important pentru reproducția șoarecilor. Efectul Lee-Boot, care constă în
blocarea ciclului estral prin supraaglomerarea femelelor, poate fi urmat de
efectul Whitten, care constă în expunerea femelelor anestrice la mirosul
urinei de mascul, ceea ce determină reapariția estrului după 72 ore. Aceste
2 efecte sunt frecvent utilizate pentru inducerea unui număr crescut de
împerecheri în toate situațiile în care se impune rederivarea prin cezariană.
Tabel 7 Date generale privind fiziologia reproducției

(Flecknell, 2014 ; Pascalle și col., 2015)
Pubertate (femela) 28-40 zile
Maturitatea sexuală M 50 zile
Maturitatea sexuală F 50-60 zile
Durata ciclului estral 4-5 zile
Perioada gestației 19-21 zile
Mărimea cuibului 10-12
Greutatea la naștere 0,5-2,0 g
Vârsta înțărcării 21-28 zile
Durata creșterii 7-9 luni
Generații noi 8/lună
Compoziția laptelui 2,1% grăsime;
9,0% proteină; 3,2% lactoză.
137
`
Mirosurile provenite de la masculi străini – dintr-o altă colonie – pot
împiedica implantarea ovulului și pot determina astfel pseudogestația la
femelele recent montate, fenomen cunoscut sub numele de efectul Bruce.
Particularități hematologice
Tabel 7 Valori ale constantelor hematologice la șoarecele de laborator

Parametrul Limite de oscilație
Hemoleucograma
Eritrocite 7,0-12,5x106/mm3
Hematocrit 36-49%
Hemoglobină 10,2-18 mh/dl
VEM 53,6-56,0 µ
HEM 48,1-50,0 la 7-12 luni
CHEM 31,3-33,2 la 12 luni
Leucocite totale 6-15 x 103/mm3
Neutrofile 10-40%
Limfocite 55-95%
Eozinofile 0-4%
Monocite 0,1-3,5%
Bazofile 0-0,3%
Trombocite 160-410x106/mm3
Reticulocite Nu sunt citate valori
Mielograma
Mieloblaști 9%
Promieloblaști 12%
Mielocite 5%
PMN adulte - Neutrofile 26%
PMN adulte - Eozinofile 4,5%
PMN adulte - Bazofile 0,5%
Limfocite 7,5%
Monocite 0,5%
Hematii nucleate 18%
Proteinograma serică
Proteine serice totale 3,5-7,2 g/dl
Albumine 2,5-4,8 g/dl
Globuline 1,8-3,0 g/dl
Raport A/G 0,44 (0,40-0,48)
Profilul biochimic sanguin
Glicemia 62-175 g/dl
Azot ureic 12-28 mg/dl
Creatinină 0,3-1,0 mg/dl
Bilirubina totală 0,1-0,9 mg/dl
Colesterol 26-82 mg/dl
Fosfat seric 2,3-9,2 mg/dl
Calciul plasmatic 8,92 mg/dl
Potasiu 30,5 mg/dl
138
`
Valorile parametrilor celulari și biochimici sanguini variază în cazul
șoarecilor, de la un autor la altul, pe de o parte, dar și în funcție de o serie
de alte criterii cum ar fi linia, vârsta, sexul sau starea fiziologică. Din acest
punct de vedere se recomandă ca fiecare laborator să aibă propriile valori
de referință, ținând cont de faptul că specificul fiecărui laborator privind
întreținerea și furajarea șoarecilor este foarte important în configurarea
limitelor de variație ale mediului intern. Volumul total de sânge reprezintă
7% din masa corporală, iar greutatea specifică a sângelui este 1,052-1,062.
Linii de șoareci cu diferite mutații
- Șoarecii nuzi atimici au fost obținuți în anul 1996 în laboratorul de

Virusologie din Glasgow, UK, fiind utilizați pentru cercetări de oncologie și
imunologie experimentală. Sunt șoareci de culoare albă (albino), lipsiți
complet de păr (deși acesta poate crește în smocuri distribuite aleator),
timusul este rudimentar, foarte puțin dezvoltat, iar femela produce până la
7 pui/fătare. Șoarecii nuzi sunt afectați de o mutație autozomală recesivă
pe cromozomul 11, care afectează gena alelă, iar indivizii heterozigoți
Foxn1nu/Foxn1+ nu manifestă decât parțial caracteristicile fenotipice ale
mutației alelei nu. Funcțional, șoarecii nuzi nu manifestă nici un răspuns la
grefele cutanate heteroloage, datorită deficienței cantitative și calitative ale
limfocitelor T, chiar dacă numărul și funcția limfocitele B nu sunt afectate.
Șoarecele atimic nud | Athymic nude mouse
- Șoarecii atimici și asplenici au fost obținuți în 1976 de către Lazzia,

și se caracterizează printr-o scădere semnificativă a efectorilor imunității
celulare și umorale specifice. Au fost selectați pentru studiul mecanismelor
139
`
imunosupresiei, și pentru cercetările de imunologie tumorală. Sunt dificil
de crescut, întrucât trebuie cazați în instalații sterile foarte costisitoare.
- Șoareci beige – se caracterizează prin prezența unui număr redus de
limfocite în sângele periferic, fiind selectați pentru elucidarea rolului
celulelor NK în proliferarea celulară malignă și în metastazarea tumorilor.
Linii consangvine de șoareci
Obținerea liniilor consangvine s-a realizat mult mai ușor în cazul

șoarecilor, comparativ cu alte specii de laborator, întrucât la această specie
fenomenul depresiei datorat inbredizării este mult mai puțin manifest.
Majoritatea liniilor și subliniilor inbred de șoareci au fost selectate pentru
cercetări în domeniul oncologiei experimentale, însă au fost produse și
numeroase linii inbred sensibile sau rezistente la anumite tipuri de agenți
infecțioși, parazitari, precum și variante care se pretează la studii de
biochimie, toxicologie sau imunologie. În prezent se folosesc peste 200 linii
consangvine în laborator, având caracteristici relativ bine cunoscute.
Printre cele mai utilizate linii inbred (consanguine) de șoareci sunt:
- Linia A (H-2a) a fost obținută de Strong în 1921, este de culoare albă
și are o aplicabilitate largă în studiul cancerului. Se caracterizează printr-o
incidență crescută a adenoamelor pulmonare spontane, dar și printr-o
sensibilitate foarte mare la unele substanțe cancerigene cu tropism pentru
țesutul pulmonar (ex: uretan). Sunt sensibili la interacțiunea cu radiațiile
ionizante și la infecția cu virusul rujeolic. Dezvoltă cu frecvență mare
tumori testiculare induse cu estrogeni. Sunt rezistente la inducerea
experimentală a leucemiei și la infecția cu Salmonella thyphimurium, și cu
virusul hepatitei șoarecelui. Prezintă o incidență ridicată a tulburărilor
autoimune și a deficiențelor imunologice pe măsură ce îmbătrânesc.
Hematologic se caracterizează printr-un număr total de leucocite și de
hematii diminuat, valori scăzute ale hematocritului și hemoglobinei, și un
număr crescut de mastocite la nivelul splinei. Durata de viață în sistem
convențional este de 490 zile la mascul și 590 zile la femelă, iar în condiții
SPF (Specific Pathogen Free) masculul trăiește 512 zile iar femela 458 zile.
- Linia AKR (H-2k) este de culoare albă (albino), și a fost obținută de
Furth în 1928-1936 dintr-un stoc de animale cu limfomatoză. Este selectată
pentru studii de oncologie și imunologie experimentală, întrucât dezvoltă cu
o incidență crescută leucemii limfocitare. Astfel, 66-87% din efectiv face
leucemie limfatică, și manifestă o susceptibilitate mare la inducerea trans-
placentară de tumori maligne cu 1-ethil-1-nitrosouree, însă este rezistentă la
inducerea de neoplasme cutanate cu 3-metilcolantren. Sunt animale cu o
rezistență scăzută la infecția cu herpes virus simplex, precum și la infestarea
cu helminți intestinali. Masculii sunt foarte agresivi, iar performanțele
reproductive ale femelelor sunt slabe. Durata de viață este scurtă (326 zile la
140
`
mascul și 276 zile la femelă în sistem convențional, respectiv 350 zile la
mascul și 312 zile la femelă în condiții SPF) datorită leucemiei limfocitare.
- Linia A2G (albino) a fost obținută prin împerecherea necontrolată a
liniei A din Glaxo, UK, între anii 1940-1942, urmată de împerecherea tip
frate:soră timp de mai multe generații. Durata de viață este de 640 zile la
mascul și de 644 zile la femelă. Performanțe reproductive sunt relativ bune.
Animalele din această linie sunt susceptibile la tumori pulmonare induse cu
uretan, însă manifestă o rezistență scăzută la infecții bacteriene specifice.
Incidența tumorilor pulmonare spontane este situată între 17-65%.
- Linia BALB/c (albino) a fost obținută prin consangvinizare de către
McDowell în 1923, fiind una din cele mai folosite linii de șoareci în
cercetarea științifică modernă. Se caracterizează printr-o sensibilitate mare
la iradiere cu raze X. Animalele din această linie sunt vulnerabile la infecția
cu Salmonella thyphimurium și cu virusurile leucemice, însă sunt rezistente
la infestarea cu helminți intestinali, respectiv la inducerea tiroiditei
autoimune. Prezintă o incidență crescută de tumori testiculare induse cu
stilbestrol, respectiv de hemangioendotelioame și tumori pulmonare, după
administrarea orală de metilcolantren. Cancerul mamar apare rar spontan,
însă incidența tumorilor mamare poate fi crescută datorită virusul tumorii
mamare preluat prin alăptare de la o doică din linia C3H (purtătoare de
virus). La animalele în vârstă apar fenomenele de mineralizare la nivelul
epicardului, cu aspecte de calcinoză cardiacă, cu o incidență de până la 17-
62% din efectiv. Leziunile miocardice spontane ale ventriculului drept sunt
prezente la 60% din masculi și 30% din femele. Nivelul de agresivitate este
crescut la masculi. Performanțele reproductive sunt bune, iar durata de
viață este de 539 zile la masculi și 575 zile la femele în sistem convențional.
- Linia CBA este de culoare brună (agouti), și a fost obținută de Strong

în 1920 prin încrucișarea unei femele Bagg albino cu un mascul DBA. Are
141
`
numeroase sublinii. Sunt animale rezistente la inducerea aterosclerozei prin
administrare unei diete conținând cantități mari de grăsimi. Se
caracterizează prin rezistență mare la infecția cu Salmonella thyphimurium și
la inducerea tumorilor pulmonare cu uretan, fiind sensibile la radiațiile X.
Leucocitele sunt reduse, iar hematiile crescute și au o aglutinabilitate mare.
- Linia C3H (H-2k) de culoare brună, a fost produsă de Strong în 1920.
Se caracterizează printr-o incidență foarte mare a tumorilor mamare (peste
90% din efectiv fac tumori mamare sub 1 an), datorate unui virus care se
transmite de la mamă la făt prin lapte, cunoscut sub denumirea de factorul
de lapte. Transferul embrionului la o femelă dintr-o linie la care nu apare
virusul tumorii mamare, sau alăptarea puilor la o doică din altă linie, duce
la eliminarea agentului patogen și implicit la o scădere considerabilă a
incidenței tumorilor mamare. În cadrul acestei linii au fost dezvoltate de-a
lungul timpului numeroase sublinii, printre cele mai cunoscute și utilizate
fiind liniile C3H/B1, C3H/Fg, C3H/He, C3H/HcJ, C3HB/De, C3HB/Fe și C3HRV.
- Linia DBA/2 (H-2d) este de culoare gri și a fost selectată de C.C. Little
în 1990 dintr-o stocare segregat pentru culoarea blănii. Este considerată cea
mai veche linie inbred, fiind denumită inițial dbr, apoi dba, după inițialele
celor 3 gene recesive de culoare: dilution, brown și non-agouti. Durata de
viață este de 707 zile la mascul și 714 zile la femelă în sistem de creştere
convenţional. Sunt animale cu o prolificitate slabă. Incidența tumorilor
spontane este destul de redusă (sub 2% tumorile pulmonare la ambele sexe).
Prezintă leziuni spontane de calcifiere a cordului la vârsta de 1 an care
afectează > 90% din efectiv. De asemenea, sunt afectate de multiple procese
degenerative ale miocardului, gastrite hipertrofice, limfoame maligne și
polipi duodenali. Rezistență la inducerea tumorilor subcutanate cu 3-
metiocolantren și respectiv a adenocarcinoamelor de colon cu 1-2-dimetyl-
hydrazină, dar sensibilă la cloroform. Reactivitatea imunologică este slab
142
`
exprimată, printr-un răspuns slab al limfocitelor stimulate cu PFA.
Eritrocitele au o aglutinabilitate crescută. Sunt animale rezistente la infecția
cu Salmonella thyphimurium și vulnerabili la virusul leucemic Friend.
- Linia NMRI (albino) a fost obținută de Polley în anul 1937. Sunt
animale cu performanțe reproductive crescute, și se caracterizează printr-
un răspuns imunitar celular crescut la infecția cu bacteriofagul fd.
- Linia NZB, de culoare neagră, a fost selectată de Bielsenhowsky în
1948. Durata medie de viață este de 459 zile la mascul și 441 zile la femele
crescute în sistem SPF, respectiv 290 zile la mascul și 270 zile la femele
crescute în sistem convențional. Fertilitatea este scăzută. Se caracterizează
printr-o susceptibilitate ridicată la virusul hepatitei șoarecelui. Hibrizii
obținuți din această linie dezvoltă frecvent o boală autoimună care se
manifestă asemănător cu lupusul eritematos sistemic întâlnit la om,
exprimată serologic prin titruri ridicate de anticorpi naturali timocitotoxici.
Mai prezintă și hipertrofia glandei pituitare la 80% din animalele ajunse la
1 an, și tumori pituitare la 25% din animalele pentru prăsilă vârstnice.
- Linia SjL (albino) se caracterizează printr-o agresivitate crescută,
evidentă mai ales la masculii, care se ucid între ei începând de la 4-5 luni,
dacă sunt cazați împreună. Prezintă o incidență mare a reticulosarcoamelor,
care afectează peste 90% din animale la vârsta de 1 an. Sunt susceptibili la
amiloidoză hepatosplenică, asociată cu agresivitatea, și la diferite forme de
leucemii care evoluează cu o incidență de până la 83% din efectiv. Sunt
animale rezistente la inducerea cancerului cutanat prin badijonări cu 3-
metilcolantren și la iradierea cu raze X. Colesterolul seric este scăzut.
- Linia WHT (H-2d) albino, a fost obținută de Hewitt în 1958, fiind
cunoscută și sub denumirea de WHT/Ht. Sunt animale bine dezvoltate, cu o
greutate corporală mare comparativ cu alte linii de șoareci, prolificitatea
este bună și sunt foarte rezistente la infecția cu Salmonella thyphimurium.
- Linia 129 este de culoare galben deschis sau albă, și a fost selectată
de Dunn dintr-un stoc derivat din linia 101. Durata medie de viață este de
679 zile la mascul și 648 la femelă. Se caracterizează printr-o greutate
corporală mare și o prolificitate redusă. Animalele din această linie sunt
rezistente la dezvoltarea tumorilor spontane, incidența acestora fiind mică.
Colesterolul seric crescut la vârsta de 3-3,5 luni. Sunt rezistente la iradierea
cu raze X dar și la inducerea unor tumori cutanate cu 3-metilcolantren. În
cadrul liniei au fost dezvoltate 4 sublinii, diferite fenotipic prin culoare și
prin exprimarea unor mutații: 129/rji, 129/Rre, 129/R-+/dy, 129/ter SV.
- Linia RIII (H-2r), albino, a fost selectată în 1928 de Dobrovolskaia-
Zavadskaia la Paris, pentru incidența ridicată a tumorilor mamare, care
afectează peste 88% din femelele utilizate la reproducție. Durata medie de
viață în condiții convenționale este 685 zile la mascul și 655 zile la femelă.
Se caracterizează prin valori reduse ale leucocitelor și eritrocitelor totale,
rinichii de dimensiuni mici și o fertilitate redusă (31% din efectiv este
143
`
steril). Prezintă o incidență mare a tumorilor ovariene, care afectează peste
60% din femelele multipare și respectiv peste 50% din femelele virgine.
- Linia SB/Le, de culoare bej (beige), a fost selectată pentru incidența
crescută a pneumopatiilor, limfadenopatiilor, inclusiv a neoplasmelor
reticulocitare și a tulburărilor limfoproliferative atipice. Prezintă leucocite
cu granule lizozomale mari, gigante. Sunt utilizați ca model pentru studiul
susceptibilității crescute la infecții întâlnite în boala Chediak-Higashi la om.
- Linia C57BL (H-2b) este de culoare neagră și a fost obținută de Little
în 1921, fiind o linie de șoareci larg utilizată în majoritatea domeniilor
experimentale. În cadrul liniei au fost dezvoltate numeroase sublinii:
C57BL/A, C57BL/grFa, C57BL/KS, C57BL/1, C57BL/6, C57BL/10j, C57BL/10.
- Linia C57BL/10 (H-2b) este de culoare neagră, și a fost dezvoltată de

C.C.Little în anul 1937, pentru susceptibilitatea crescută la leziuni de tip
ateromatos situate în peretele aortei, după 20 zile de regim alimentar bogat
în grăsimi animale. Durata medie de viață este de 676 zile la mascul și 692
zile la femelă în sistem convențional, respectiv de maxim 1200 zile în sistem
SPF. Prezintă valori reduse ale colesterolului plasmatic, leucocite crescute și
eritrocite scăzute. Dezvoltă numeroase anomalii congenitale, cum ar fi
defecte ale ochiului (10%), microftalmie, anoftalmie (8-20%), hidrocefalie,
otocefalie și polidactilie. Numărul plăcilor Payer intestinale este redus.
- Linia C3HeB/De (H-2k) de culoare brună, a fost obținut de Derringer
prin transferul embrionului la femele din linia C57BL. Incidența tumorilor
mamare este redusă, întrucât lipsește virusul tumorii mamare. Sunt animale
sensibile la efectul oncogen al virusului polioma administrat neonatal, și la
inducerea de amiloidoză. Sunt rezistenți la infecția cu S. thyphimurium, cu
virusul hepatitei șoarecelui, respectiv la inducerea șocului anafilactic cu
ovalbumină. Prezintă mortalitate ridicată după timectomia neonatală.
Femela nu rejectează grefa de piele provenită de la mascul după 100 zile.
144
`
Utilizarea șoarecilor în proceduri experimentale
Pentru evaluarea eficacității procedurilor experimentale realizate pe

șoareci de laborator, este foarte importantă cunoașterea particularităților
comportamentale specifice acestei specii, precum și modul în care aceste
animale se raportează la mediul în care trăiesc. Acest fapt permite adaptarea
tehnicilor și metodelor experimentale utilizate la fiziologia șoarecilor, ceea ce
are un impact pozitiv asupra rezultatelor protocoalelor experimentale.
- Pregătirea, condiționarea și recompensarea șoarecilor sunt aspecte
puțin explorate în domeniul rozătoarelor de laborator, dar care inflențează
de o manieră semnificativă rezultatele cercetării științifice. Aceste proceduri
sunt utilizate, în schimb, pe scară largă în cazul animalelor de companie
(câine și pisică) și al primatelor. Pregătirea și condiționarea animalelor în
vederea includerii lor într-un protocol experimental le oferă acestora
posibilitatea să prevadă anumite manopere care urmează a fi efectuate, ceea
ce va reduce semnificativ amplitudinea răspunsului la stres. Pe de altă parte,
introducerea unor recompense contribuie la formarea unor asocieri
cognitive între procedurile stresante și contextul general pozitiv, ceea ce este
în măsură să influențeze calitatea vieții animalelor și a rezultatelor obținute.
Dacă câinele și primatele pot fi învățate să-și ofere laba piciorului pentru
prelevarea probelor de sânge, în cazul șoarecilor pregătirea, condiționarea și
recompensarea sunt metode mai puțin utilizate, chiar dacă numeroase studii
semnalează rezultate pozitive, cu efecte semnificative asupra răspunsului la
stres în cazul unor proceduri experimentale minore, cum sunt de exemplu
manipularea, contenționarea sau imobilizarea animalelor (Meijer, 2006).
- Manipularea și contenționarea sunt tehnicile cel mai des uzitate în
activitățile de laborator care implică folosirea șoarecilor, cum ar fi curăţirea
cuștilor, verificarea stării de sănătate sau alte proceduri invazive specific
diferitelor protocoale experimentale. Metoda cel mai des uzitată (A) constă
în prinderea animalului de coadă, și poziționarea lui pe un suport solid cu
toate 4 membrele în sprijin, pentru a preveni eventualele accidente. În cazul
animalelor foarte agresive sau cunoscute ca având reacții imprevizibile se
poate folosi pentru prinderea cozii o pensă chirurgicală adecvată. Ulterior,
pentru o imobilizare mai eficace, în cazul unor manopere mai complexe, se
prinde animalul de pielea laxă din regiunea cefei (B) cu o mână, iar cealaltă
mână fixează baza cozii animalului. Pentru administrarea parenterală a unor
produse, animalul se imobilizează cu o mână (C), iar cu cealaltă mână se
poate injecta intraperitoneal substanțele sau medicamentele studiate.
Pe lângă aceste tehnici manuale de contenție, se mai folosesc o serie
de dispozitive din plastic sau tablă, construite sub forma unor tuneluri, în
care animalul poate fi imobilizat pentru diferite tipuri de proceduri. Într-un
studiu efectuat de Hurst și West (2010) s-a demonstrat că imobilizarea cu
145
`
ajutorul acestor tuneluri a stimulat comportamentul natural al şoarecilor,
a redus nivelul de anxietate și implicit acceptarea contenționării fizice.
Tehnici utilizate pentru manipularea, contenția și imobilizarea șoarecilor
Un aspect important care contribuie la liniștirea animalului în acest

caz îl constituie faptul că ei continuă să se afle cu toate 4 picioarele pe un
suport solid, și nu atârnă prinși de coadă, cu privirea pierdută-n abisul de sub
ei. Desigur că pot fi imaginate și alte şiretlicuri pentru liniștirea animalelor,
cum ar fi imobilizarea șoarecilor în tuburi de culoare neagră, care induce o
stare de siguranță și confort psihologic, diferită de tuburile transparente.
Pentru administrarea orală a unor produse comestibile sau compuși
chimici, ingestia voluntară prin intermediul apei, furajelor sau a unor geluri
și paste constituie o metodă preferată gavajului gastric la șoareci. Ingestia
voluntară are efecte pozitive în cazul produselor cu palatabilitate crescută,
iar riscurile pe care le implică gavajul oral sunt eliminate (Zhang, 2011).
Șoarecii au un apetit crescut pentru produsele cu gust savuros, cum
ar fi gustul untului de arahide, cașcavalului sau brânzeturilor în general și
146
`
untura de porc (Witmer și col., 2014). Utilizarea ingestiei voluntare este o
metodă din ce în ce mai utilizată pentru administrarea analgezicelor la
șoarece precum și a unor substanțe sau geluri (Pham și col., 2010;
Kalliokoski și col., 2011; Abelson și col., 2012; Molina-Cimadevila, 2014).
Administrarea unor substanțe sau geluri comerciale în apa de băut
Numeroase alte metode pot fi luate în considerare pentru înlocuirea

procedurilor cu potențial stresant. De exemplu, menținerea șoarecilor în
cuști metabolice peste noapte nu este absolut necesară dacă se urmărește
doar recoltarea fecalelor și a urinei animalelor. Transferul șoarecilor într-o
cușcă de plastic pentru o scurtă perioadă de timp este suficientă pentru
declanșarea reflexului de defecare și de urinare (Van Loo și col., 2015).
Concluzii
Șoarecii sunt rozătoare de laborator a căror utilizare în activități cu

specific experimental a căpătat o amploare fără precedent, începând cu
primii ani ai secolului XX. Fiind ușor de crescut și de manipulat, având o
durată de viață relativ scurtă, și o capacitate de adaptare mare la condițiile
creșterii în captivitate, șoarecii au fost și sunt crescuți în număr mare, atât
în sisteme convenționale, cât și în numeroase variante neconvenționale (ex:
inbred, germ-free, specific pathogen free, transgenici), precum și sub forma
unor linii cu diferite mutații. Sunt animale cu o viață socială foarte activă,
147
`
chiar dacă prezența omului îl inhibă. Au un comportament alimentar foarte
complex, iar în interiorul grupului funcționează o ierarhie foarte strictă, în
cadrul căreia fiecare individ are o poziție foarte bine stabilită. Sunt utilizați
în cele mai variate domenii ale medicinei omului și animalelor (ex:
fiziologie, oncologie, imunologie, metabolism, farmacologie, toxicologie,
microbiologie etc). Experimentele efectuate pe șoareci au contribuit în mod
fundamental la elucidarea unor aspecte majore privind mecanismele etio-
patogenice ale cancerului la animale și om, precum și ale unor boli de
sistem. Șoarecii sunt animale cu particularități comportamentale specifice,
care trebuie avute în vedere în momentul implementării unui protocol
experimental, atât pentru conservarea bunăstării și calității vieții lor, cât și
pentru obținerea unor rezultate experimentale valide și reproductibile. În
activitățile de laborator se folosesc numeroase linii de șoareci (inbred sau
outbred) caracterizate prin valori specifice ale parametrilor morfo-
fiziologici, hematologici, biochimici sau reproductivi. Procedurile
experimentale efectuate pe șoareci necesită utilizarea unor metode
adecvate de manipulare și contenționare, cu ajutorul cărora este limitată
suferința și răspunsul la stres. Efectuate corect și într-un context adecvat,
metodele de manipulare și contenționare contribuie la calitatea și bună-
starea vieții șoarecilor, influențând calitatea rezultatelor experimentale.
Numeroase linii de șoareci (inbred și outbred) au fost produse în diferite
laboratoare de pe întreg mapamondul, în scopul utilizării lor ca modele
animale de studiu al unor boli care afectează omul și animalele în general.
1) Abelson KSP, Jacobson KR, Hau J, și col., 2012, Voluntary ingestion of nut paste
for administration of buprenorphine in rats and mice. Lab Animals 46: 349–351.
2) Akre AK, Bakken M, Hovland AL, Mason G, 2011, Clustered environmental
enrichments induce more aggression and stereotypic behavior than do dispersed
enrichments in female mice. Applied Animal Behavior Science 131: 145–152.
3) Alworth LC, Buerkle SC, 2013, The effects of music on animal physiology,
behavior and welfare. Lab Animal Europe 13(2): 54–61.
4) Anagnostaras SG, Wood SC, Shuman T, Cai DJ, Leduc AD, Sage JR, Herrera GM.,
2010, Automated assessment of pavlovian conditioned freezing system. Frontiers
in Behavioral Neuroscience 4:1–11 DOI 10.3389/fnbeh.2010.00158.
5) Baumans V, 2010, The laboratory mouse. In: Hubrecht RC and Kirkwood J
(eds) The UFAW Handbook on the Care and Management of Laboratory Animals,
Eighth Edition pp 276-310. Wiley-Blackwell: Oxford, UK.
6) Baumans V, Van Lith HA, și col., 2002, Individually ventilated cages: Beneficial
for mice and man? Contemporary Topics in Laboratory Animal Science 41: 13–19.
7) Baumans V, Clausing P, Hubrecht R, Reber R, Vitale A, Wyffels E, 2006, FELASA
Working Group Standardization of Enrichment: Working Group Report.
8) Baumans V, și col, 2013, How to improve housing conditions of laboratory
animals: The possibilities of environmental refinement. Vet Journal 195: 24–32.
148
`
9) Cheng L, Liao XM, și col, 2011, Moderate noise induced cognition impairment
of mice and its underlying mechanisms. Physiol & Behavior 104: 981–988.
10) Deacon R, 2012, Assessing burrowing, nest construction, and hoarding in mice.
Journal of Visualized Experiments, 59: 1–10.
11) Directive 2010/63/EU of the European Parliament and of the Council of 22
September 2010 on the protection of animals used for scientific purposes. Official
Journal of the European Union: L 276/33.
12) Fuss J, Richter SH, Steinle J, Deubert G, Hellweg R and Gass P, 2013, Are you
real? Visual simulation of social housing by mirror image stimulation in single
housed mice. Behavioral Brain Research 243: 191–198.
13) Gaskill BN, Rohr SA, Pajor EA, Lucas JR, Garner JP, 2011, Working with what
you’ve got: Changes in thermal preference and behavior in mice with or without
nesting material. Journal of Thermal Biology 36: 193–199.
14) Gaskill BN, Garner JP,și col., 2013, Impact of nesting material on mouse body
temperature and physiology. Physiology & Behavior, 110–111: 87-95.
15) Guide for the Care and Use of Laboratory Animals, 2011, 8th Edition.
Washington, DC http://www.nap.edu/catalog.php?record_id=12910.
16) Heinrichs SC 2001 Mouse feeding behavior: ethology, regulatory mechanisms
and utility for mutant phenotyping. Behavioral Brain Research 125: 81–88
17) Hennessy MB, Sachser N, 2009, Social buffering of the stress response:
Diversity, mechanisms & functions. Frontiers in Neuroendocrinology 30:470–482
18) Hedrich HJ, 2012, Laboratory Mouse, 2nd edit. Academic Press: NY, USA.
19) Howard B, Nevalainen T and Perretta G (eds) 2010, COST Manual of
Laboratory Animal Care and Use: Refinement, Reduction, and Research. CRC Press:
Boca Raton, FL. http://www.crcpress.com/product/ISBN/9781439824924.
20) Hurst JL, și col., 2010, Taming anxiety in lab mice. Nature Method 7: 825–826.
21) Jirkof P, și col., 2010, Burrowing behavior as an indicator of post-laparotomy
pain in mice. Frontiers in Behavioral Neuroscience 4: 165.
22) Jirkof P, Cesarovic N, Arras M, 2012, Individual housing of female mice:
Influence on postsurgical behavior & recovery. Laboratory Animals 46: 325–334.
23) Jirkof P, Arras M,și col., 2013, Assessment of postsurgical distress and pain in
laboratory mice by nest complexity scoring. Laboratory Animals 47: 153–161.
24) Jones MA, și col., 2011, Correlates of birth origin effects on the development of
stereotypic behavior in striped mice, Rhabdomys. Animal Behaviour 82: 149–159.
25) Van Loo PLP, și col., 2000 Modulation of aggression in male mice: influence of
cage cleaning regime and scent marks. Animal Welfare 9: 281–295
26) Van Loo PLP, și col., 2001 Modulation of aggression in male mice: Influence of
group size and cage size. Physiology & Behavior 72: 675–683
27) Marcus Ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura
Roprint, Cluj-Napoca, 45-78.
28) Meijer MK, 2006, Neglected impact of routine: Refinement of experimental
procedures in laboratory mice [thesis]. Utrecht University: Utrecht, Netherlands.
29) Molina-Cimadevila MJ, Madaria E, și col., 2014, Oral self-administration of
buprenorphine in the diet for analgesia in mice. Laboratory Animals 48: 216–224.
30) Pascuan CG, Uran SL, Wald MR, Guelman LR, Genaro AM, 2014, Immune
alterations induced by chronic noise exposure: Comparison with restraint stress in
BALB/c and C57Bl/6 mice. Journal of Immunotoxicology 11: 78–83.
149
`
31) Pham TM, Hagman B, Codita A, Van Loo PLP, Strömmer L, Baumans V, 2010,
Housing environment influences the need for pain relief during post-operative
recovery in mice. Physiology & Behavior 99: 663–668.
32) Pascalle LP van Loo, Vera Baumans, 2015, Mice, Comfortable quarters for
laboratory animals, edited by Cathy Liss, Kenneth Litwak, Dave Tilford, and Viktor
Reinhardt, 10th edition, 2-17, www.awionline.org.
33) Pritchett-Corning KR, Keefe R, Garner JP, Gaskill BN, 2013, Can seeds help
mice with the daily grind? Laboratory Animals 47: 312–315.
34) Shakespeare T, 2013, A point of view: Fly, fish, mouse and worm. Retrieved
from http://www.bbc.com/news/magazine-22904931.
35) Sherwin CM, 2004, Mirrors as potential environmental enrichment for
individually housed laboratory mice. Applied Animal Behaviour Sci 87: 95–103.
36) Sluyter F și col., 2000 A mouse is not just a mouse Animal Welfare 9: 193–205
37) Sztainberg Y, Chen A, 2010, An environmental enrichment model for mice.
Nature Protocols 5:1535–1539.
38) Tamura H, Ohgami N, Kato M,și col., 2012, Chronic exposure to low frequency
noise at moderate levels causes impaired balance in mice. PLoS ONE 7(6): e39807.
39) Walker MK, Boberg JR, Walsh MT, Wolf V, Trujillo A, Skelton Duke M, Felton
LA, 2012, A less stressful alternative to oral gavage for pharmacological and
toxicological studies in mice. Toxicology and Applied Pharmacology 260: 65–69.
40) Weed JL, Raber JM, 2005, Balancing animal research with animal well-being:
Establishment of goals & harmonization of approaches. ILAR Journal 46: 118–128
41) Whittaker AL, și col., 2012, Effects of space allocation and housing density on
measures of wellbeing in laboratory mice: review. Laboratory Animals 46: 3–13.
42) Witmer GW, și col., 2014, Responses by wild house mice (Mus musculus) to
various stimuli in a novel environment. Applied Animal Behaviour Sci 19: 99–106.

150
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |
CAPITOLUL 6
ȘOBOLANUL DE LABORATOR
OBIECTIVE Determinarea vârstei

Reproducerea și creșterea puilor
Introducere Particularități hematologice
Încadrarea taxonomică Linii convenționale de șobolani
Șobolanul norvegian Linia Wistar–Lewis
Șobolanul de laborator Linia Sprague-Dawley
Dezvoltarea simțurilor Linia Long–Evans
Particularități comportamentale Linii neconvenționale de șobolani
Comportamentul șobolanului de laborator Linii inbred utilizate în cercetare
Condiții de cazare și microclimat Utilizarea în proceduri experimentale
Rafinarea sau îmbogățirea cuștilor Concluzii
Alimentația Bibliografie selectivă
151
Introducere
În ciuda faptului că trăiesc de mii de ani în imediata proximitate a

omului, șobolanii au fost studiați mai temeinic doar odată cu începutul
secolului XIX. Studiile efectuate au demonstrat că șobolanii au o capacitate
foarte mare de adaptare la mediu și de învățare din experiența proprie, fapt
ce le-a permis să supraviețuiască în condiții dintre cele mai nefavorabile.
Șobolanii au fost, alături de șoareci, primele specii de mamifere domesticite
în vederea utilizării în activități de laborator cu specific experimental.
Primele studii au fost efectuate în Franța pe șobolani adrenelectomizați, de
către Philipheux (1856), urmate apoi de numeroase alte cercetări privind
dezvoltarea și alimentația lor. Cel mai cunoscut și mai utilizat în activități
experimentale este șobolanul norvegian, care este și sursa multor linii
convenționale dezvoltate în diferite laboratoare pe parcursul secolului XX.
Încadrare taxonomică
Șobolanul face parte din categoria rozătoarelor mici, fiind încadrat

taxonomic în:
Încrengătura Vertebrate;
Clasa Mammalia;
Ordinul Rodentia;
Subordinul Myomorpha;
Familia Muridae;
reprezentată de 3 specii:
Șobolanul norvegian - Rattus norvegicus Berk;
Șobolanul negru - Rattus rattus L;
Șobolanul de apă - Arvicola terrestris L;
Șobolanul norvegian (Rattus norvegicus Berk) | Șobolanul

norvegian mai este cunoscut și ca șobolanul cenușiu sau șobolanul călător
sălbatic, fiind răspândit în regiunile cu climă temperată, unde trăiește în
colonii de sute de indivizi pe lângă locuințele urbane sau rurale, dar și în
unitățile de creștere a animalelor sau în spațiile pentru păstrarea și
prepararea furajelor. Foarte probabil că la origine, șobolanul cenușiu
provine din Asia, din împrejurimile mării Caspice, de unde s-a răspândit
ulterior în întreaga lume. Odată cu răspândirea lui pe continentul
European, și ulterior pe celelalte continente, mult înainte de Evul mediu,
șobolanul cenușiu a fost recunoscut ca animal dăunător cu impact
economic semnificativ, datorită competiției cu omul pentru resursele
alimentare limitate. În același timp, a fost observată calitatea lui de vector
pentru boli endemice cu evoluție foarte gravă la om (ex: ciuma sau pesta
152
produsă de Yersinia pestis). Competiția șobolanului cu specia umană a

îmbrăcat forme dramatice de-a lungul vremii, exterminarea șobolanilor
făcând obiectul unor măsuri draconice de limitare a extinderii unor boli,
dar și a acestor prădători redutabili. De asemenea, șobolanii au fost utilizați
multă vreme în comerțul luptelor cu șobolani, alături de urși și de tauri,
practică interzisă la finele secolului XIX (Wishaw și col., 2004).
Toate aceste aspecte au contribuit creșterea șobolanilor în condiții de
captivitate, fapt ce a reprezentat un pas important în obținerea variantelor
domestice (cu numeroase variații de culoare), care vor fi utilizate ulterior în
activitățile experimentale de laborator. Numeroși autori susțin că șobolanul
a fost unul din primele mamifere domesticite în vederea utilizării în
cercetarea științifică biomedicală. Literatura de specialitate abundă în cărți,
articole și studii pe marginea unor aspecte privind istoria naturală,
comportamentul și biologia șobolanilor, respectiv utilizarea lor în cercetarea
științifică (Krinke, 2000; Wishaw și col., 2004; Cooley și col., 2005; Sullivan,
2005; Suckow și col., 2006; Lindsey și Baker, 2006; Sharp și col., 2013).
Realitatea este că șobolanul cenușiu este un animal inteligent, cu o
viață socială foarte complexă, având o constituție fizică robustă și mare
rezistență la boli, particularități care explică utilizarea lui pe scară largă în
majoritatea domeniilor cercetării și educației biomedicale, de la fiziologie la
genetică, și de la bolile infecțioase la neuroștiințe (Ben-Ami Bartal, 2011).
Șobolanul norvegian sau șobolanul cenușiu (Rattus norvegicus Berk)
Caracteristici morfologice | La varianta sălbatică a șobolanului

cenușiu, trunchiul împreună cu capul măsoară 20-27 cm, iar coada are 13-
20 cm. Greutatea corporală este de 350-500 grame, cu un ușor dimorfism
în favoarea femelelor. Are spatele cafeniu-cenușiu întunecat, abdomenul
153
albicios către sur. Sunt originare din India, fiind răspândite în toată Europa.
La noi poate fi întâlnit în Dobrogea, pe lângă depozite de cereale, mori,
grajduri, gropi de gunoaie, prin porturi și pe malul apelor. Acest ultim
aspect explică de ce sunt considerați buni înotători. Sunt animale omnivore,
dar și carnivore, întrucât își mănâncă proprii pui când este înfometat.
Femela naște de 4-5 ori pe an câte 8-10 pui, care după 3 luni sunt capabili
de reproducere. Descendenții unei familii pot produce în 3 ani între 300 și
800 indivizi, echivalentul în hrană al acestora într-o zi fiind de 50 tone de
ovăz sau 38 tone făină de grâu. Este purtătorul unor boli infecțioase grave
(ex: ciumă, lepră, tifosul exantematic, turbare) (Lindsey și Baker, 2006).
Caracteristici comportamentale | Șobolanii cenușii sunt animale cu o
activitate preponderent nocturnă, care trăiesc în galerii săpate sub pământ,
în care își depozitează și alimentele. De regulă, sunt foarte agresivi cu
animalele mai mici sau față de congenerii proveniți din alte colonii, inclusiv
față de om. Este un mare consumator de apă, pe care și-o procură fie din
alimente, fie din sursele în preajma cărora trăiește. Se reproduce diferit,
dependent de regiune, hrană, climat, anotimp. Femela atinge maturitatea
sexuală la 75 de zile, gestația durează 22-26 zile. Naște de 3-4 ori pe an câte
6-7 pui, în greutate de 5-5,5 grame. Durata medie de viață este de 3-4 ani.
Șobolanul negru (Rattus rattus L) | Șobolanul negru mai este numit
și șobolanul de casă, șobolanul de acoperiș sau șobolanul de vapor. Trăiește
mai ales în regiunile tropicale și subtropicale, fiind considerat o specie
xerofilă (care trăiește în locuri aride, uscate, lipsite de umiditate), semi-
arboricolă, întrucât își face adăpostul în copaci (Cooley și col., 2005).
Șobolanul negru sau șobolanul de casă (Rattus rattus L)

154
Caracteristici morfologice | La șobolanul de casă, trunchiul împreună

cu capul măsoară 21,4-24 cm, iar coada are 19-24 cm. Laba posterioară are
3,6-4,0 cm, iar greutatea corporală este de 150-250 g. Sunt de culoare
cafeniu-negru pe spate și negru-cenușiu mai deschis în regiunea ventrală.
Are o răspândirea ceva mai restrânsă comparativ cu Rattus norvegicus.
Sunt animale omnivore, deși preferă vegetalele, și este mai activ în cursul
nopții. Femela naște 2-3 generații pe an, cu 5-6 pui per fiecare fătare.
Caracteristici comportamentale | Șobolanii de casă sunt animale
agile, care trăiesc în grupuri înrudite de dimensiuni mici, respingând
animalele din alte colonii învecinate. Își schimbă foarte ușor regimul
alimentar, putând deveni la nevoie ierbivore sau insectivore. Maturitatea
sexuală se instalează la 67 de zile, gestația durează 20-22 zile, femelele
nasc de 2-3 ori pe an, câte 5-6 pui per fătare, în greutate de 4-5 grame.
Șobolanul de laborator, cunoscut și sub denumirea de șobolanul alb
de laborator, a fost obținut la începutul secolului XX din Rattus norvegicus,
prin menținerea câtorva exemplare sălbatice în condiții de captivitate.
Șobolanul alb de laborator
Variantele albinotice obținute în aceste condiții au constituit la

început curiozități expuse cu prilejul deferitelor expoziții, iar ulterior au
fost preluate de cercetători și utilizate în laborator, datorită docilității și
capacității crescute de a face față condițiilor de captivitate. Treptat, fondul
genetic al acestor variante a fost îmbunătățit, astfel încât s-au obținut linii
neconvenționale și linii inbred (consanguine) cu performanțe deosebite.
155
Majoritatea liniilor outbred și inbred de șobolani au fost obținute la

începutul secolului XX în laboratoarele lui H.H. Donaldson și W. E. Castle
(Pritchett-Corning, 2015). La ora actuală sunt utilizați în activități cu
specific experimental un număr imens de șobolani. Doar în SUA se folosesc
anual peste 15 milioane de șobolani în diferite experimente, din care 93%
reprezentă linii consangvine, selectate pentru variate domenii ale cercetării
științifice sau în scop didactic, cum ar fi anatomia, fiziopatologia,
endocrinologia, imunologia, metabolismul și nutriția, toxicologia, oncologia
experimentală. (Didion și col., 2013). Șobolanii au fost selectați pentru
particularități de culoare a blănii, susceptibilitatea la diferite tipuri de
tumori spontane, dezvoltarea unor boli specifice, sau pentru răspunsul la
compuși chimici. Variantele domestice diferă în multe privințe de confrații
sălbatici, în principal printr-o mai mare docilitate, mărimea și greutatea
corporală mai mare, fertilitatea și prolificitatea crescută. Cu toate acestea,
dacă sunt eliberați în sălbăticie, șobolanii de laborator revin la pattern-ul
comportamental ancestral, ceea ce înseamnă că în laborator trebuie avute
în vedere trăsăturile variantelor sălbatice pentru înțelegerea fiziologiei lor
(Krinke,2000; Baumans și col.,2010; Cloutier și col.,2010, Bind și col.,2013).
Dezvoltarea simțurilor
La fel ca în cazul altor rozătoare, modalitățile senzoriale primare ale

șobolanilor diferă de cele ale omului, fapt ce împiedică personalul îngrijitor
să detecteze în timp util tulburările ambientale care afectează bunăstarea și
calitatea vieții șobolanilor (Burn, 2008). Modalitățile senzoriale cu impactul
cel mai semnificativ asupra șobolanilor sunt mirosul și atingerea, în timp ce
auzul și vederea sunt mai puțin dezvoltate. Mirosul ocupă primul loc ca
modalitate senzorială de identificare și testare a proprietăților alimentelor.
Șobolanii se folosesc de feromoni pentru a comunica cu ceilalți
membri ai grupului și pentru a transmite informații importante pentru
coeziunea acestuia, cum ar fi sexul, starea de sănătate și gradul de înrudire.
Acești feromoni sunt produși, depozitați și eliminați la nivelul regiunii
perianale (săculeţele anale și fecalele), prepuțiului sau în regiunea papilară
urinară (produși de glandele prepuțiale sau clitoridiene, respectiv prin
urină), botul sau fața (produși de glandele sebacee de la nivelul mustăților),
și pernițele plantare (mediate de glandele plantare (Inagaki și col., 2014).
Acțiunea feromonilor este deseori mediată prin organul vomero-
nazal, care comunică direct cu amigdala, ceea ce explică faptul că mirosul
din aer este recunoscut direct la nivelul cortexului olfactiv. Cu alte cuvinte,
feromonii acționează, în cazul șobolanilor, inducând emoții și răspunsuri
care se află sub control conștient. Mirosul este important și pentru simțul
gustului, iar șobolanii au același set de receptori pentru gust, ca toate
mamiferele, respectiv dulce, acru, amar, sărat (Gilbertson și col., 2014).
156
Simțul tactil este activ pe întreaga suprafață corporală la șobolani,

însă este mai pronunțat la nivelul vibrizelor sau mustăților. Acestea sunt un
tip de celule specializate care beneficiază de un sinus larg plin cu sânge, și
de o proiecție în cortexul somato-senzitiv. Șobolanii au 2 tipuri de vibrize,
respectiv macrovibrizele (mustăți mari dispuse în rânduri paralele pe bot)
și microvibrizele, care sunt situate sub nării și în jurul buzelor. Practic,
șobolani explorează mediul ambiant cu ajutorul mișcărilor acestor vibrize,
precum și prin mișcări ale capului, care le permit să determine forma,
mărimea și textura obiectelor din mediul lor de viață (Hartmann, 2011).
Vibrizele situate pe față și pe picioare furnizează informații deosebit
de prețioase cu privire la viteza și plasarea picioarelor în cursul alergării.
Activitatea vibrizelor este controlată conștient la șobolani, și nu este doar
un răspuns reflex la obstacolele întâlnite (Thé, 2013; Niederschuh, 2015).
Cercetări realizate în ultimii ani evidențiază faptul că suprafața de
proiecție corticală a input-urilor senzoriale provenite de la vibrize este
echivalentă cu mărimea proiecției corticale a input-urilor primite de la
mâini și degete la specia umană. Pe lângă input-urile de la vibrize, șobolanii
sunt înzestrați cu fire de păr senzitive la atingere, care detectează contactul
cu suprafețe solide la nivelul regiunilor corpului, și aidoma altor mamifere,
dispun de un grup de neuroni sensibili la mângâiere (Vrontou și col., 2013).
Șobolani au vederea bicromată, ceea ce explică vederea lor nocturnă, și
faptul că la lumina zilei nu percep culorile, în special culoarea roșie. Retina
are o structură specială, în alcătuirea căreia intră 2 tipuri celulare cu
conuri, care sunt sensibile la razele ultraviolete cu lungimea de undă de
359 nm, și respectiv de 510 nm. Această particularitate este importantă,
câtă vreme în adăposturile pentru animale de laborator se folosesc LED-uri
și becuri cu lumină fluorescentă care acționează asemănător ultravioletelor
asupra ritmului circadian al șobolanilor. Spre deosebire de șoareci, în cazul
cărora incidența genelor responsabile de degenerarea retiniană este relativ
mare, în cazul șobolanilor se cunoaște o singură linie (RCS) la care se poate
produce orbirea. Șobolanii pot fi considerați mai degrabă miopi, întrucât nu
disting foarte clar obiectele îndepărtate, însă și severitatea acestei miopii
este diferită de la o linie la alta. Mai trebuie spus că șobolanii au o acuitate
vizuală mare pentru obiectele în mișcare, de 2-3 ori mai dezvoltată decât în
cazul omului (Jacobs și col., 2001; D’Cruz și col., 2000; Douglas, 2006).
Sensibilitatea auditivă a șobolanilor se suprapune peste spectrul
auditiv al omului, deși șobolanii aud și folosesc frecvențe ale sunetelor care
nu sunt audibile pentru om. Spectrul lor auditiv le permite indentificarea
sunetelor cu frecvență situată între 500 Hz și 64 kHz, cu o sensibilitate
maximă (sunete detectabile la 10 dB) la aproximativ 4-32 kHz. Prin
comparație, sensibilitatea maximă la om este situată între 250 Hz și 8 kHz.
Practic, majoritatea sunetelor produse de șobolani nu sunt percepute de
urechea umană decât cu ajutorul convertoarelor pentru ultrasunete. În
157
plus, zgomotele din spectrul ultrasunetelor, deși inaudibile pentru om,

determină intense efecte stresante pentru șobolani (Heffner și col., 2007).
Spre deosebire de om și de alte specii de mamifere, șobolanii par să fie
înzestrați și cu alte abilități senzoriale, mai puțin întâlnite, cum ar fi magneto-
sensibilitatea sau capacitatea de percepere a câmpului magnetic terestru.
Acest fapt le permite să se orienteze în apă (să navigheze) și să-și orienteze
cuiburile în concordanță cu axa pământului, semnificația acestui ultim aspect
nefiind încă pe deplin elucidată (Wiltschko și Wiltschko, 2005).
Particularități comportamentale
Șobolanii sunt animale cu o viață socială activă, care trăiesc în grupuri

înrudite în condiții naturale (sau în sălbăticie). Grupul de șobolani înrudiți
mențin și apără arealul în care trăiesc, care variază ca mărime în funcție de
resursele naturale și de posibilitățile de a supraveghea zona. Rezidenții dintr-
un anumit areal sapă galerii subterane foarte complexe, prevăzute cu mai
multe spații de locuit și depozitat alimente, prevăzute cu ieșiri secrete.
Sistemul de galerii sau de vizuini este ocupat în mod normal de șobolanul
dominant și de grupul de femele cu descendenții lor. Indivizii subordonați, și
de cele mai multe ori tineretul, sunt aglomerați în spații care nu sunt
revendicate de liderul grupului. Femelele înrudite din cadrul grupului își
cresc pui împreună, fiind foarte agresive când aceștia sunt amenințați, sau
când vizuinile sunt încălcate de indivizi străini. Gestația durează 21-24 de
zile, iar femelele cu numărul de pui mai mare are perioada de gestație mai
scurtă. Stresul prelungește gestația, datorită diapauzei embrionare, care se
definește printr-o perioadă de diminuare a funcțiilor vitale la unele specii în
scopul supraviețuirii în condiții nefaste (Pritchett-Corning și col., 2013).
Înțărcarea puilor este un proces care se desfășoară progresiv, într-o
perioadă cuprinsă între 3-4 săptămâni, iar puii ajung la maturitatea sexuală
la 4-7 săptămâni. Împerecherea are loc pe tot parcursul anului, deși scade
în intensitate în cursul anotimpului rece (iarna). Întrucât la șobolanii de
laborator s-a observat o fotoresponsivitate în relație cu instinctul de
reproducere, foarte probabil că și la animalele sălbatice instinctul de
reproducere, dar și alte răspunsuri somatice, sunt influențate de durata
mai scurtă a zilei (Heideman și col., 2000; Shoemaker și Heideman, 2002).
Șobolanii sălbatici urinează și defecă în apropierea locurilor în care
găsesc alimente comestibile sigure, pentru a informa restul membrilor
grupului. Animalele adulte își schimbă comportamentul alimentar mirosind
alimentele de pe blana și mustățile altor șobolani, respectiv adulmecând
respirația animalelor care au mâncat deja, însă acest lucru nu-i ajută să
identifice și să evite alimentele toxice. Majoritatea șobolanilor sunt afectați
de neofobie (teamă față de nou) când sunt expuși la alimente nefamiliare,
deși acest răspuns este depășit când le este foame (Modlinska și col., 2015).
158
Șobolanul norvegian este un înotător redutabil, însă are slabe abilități

de cățărare, comparativ cu șobolanul negru. Când nu investighează mediul
sau nu sunt ocupați cu căutarea hranei, șobolanii petrec foarte mult timp
îngrijindu-se pe ei înșiși (autogrooming), sau îngrijindu-se unul pe altul
(allogrooming). Autoîngrijirea are loc, de regulă, imediat după trezire, sau ca
activitate când se află în deplasare, respectiv când sunt anxioși sau după
masa. Allogrooming-ul este de cele mai multe ori direcționat de la mamă la
pui, precum și de la un pui la altul. La adulți, allogrooming-ul are rol
important în consolidarea ierarhiei sociale, precum și în comportamentul de
afiliere(Krinke, 2000; Komorowska și col., 2004 ; Foster și col., 2011).
Particularități comportamentale
Șobolanii de laborator trăiesc în grupuri stabile, în cadrul cărora

fiecare animal are o poziție ierarhică precisă și relații bine definite cu ceilalți
membri ai grupului. Când sunt cazați în cuști individuale suferă de stresul de
izolare socială, care le afectează dezvoltarea corporală, comportamentul,
fiziologia și răspunsul la o largă gamă de substanțe chimice. Stresul de izolare
socială provoacă deteriorarea treptată a stării de sănătate, aspect reflectat
printr-o incidență crescută a tulburărilor comportamentale (stereotipurile și
ticurile), dar și printr-o reducere semnificativă a ratei de supraviețuire
comparativ cu animalele cazate în grup. Prezența unui congener în cușcă are
un efect protector împotriva situațiilor care provoacă stres sau de frică.
Șobolanii de laborator, asemănător celor sălbatici, sunt animale cu
activitate nocturnă, curioase și inteligente, înzestrate cu instincte bine
dezvoltate. Folosesc pentru orientare și deplasare explorarea permanentă a
aspectelor cunoscute sau necunoscute din mediul de viață. Poziția bipodală
este adesea folosită de șobolan ca mijloc de orientare și comunicare vizuală
cu alți indivizi din aceeași încăpere. În acest scop se folosește de coadă,
care-i servește ca mijloc de sprijin și de stabilitate. Pentru a împiedica
evadarea din cuști, acestea trebuie să aibă o înălțime de cel puțin 30 cm.
Sunt animale dotate cu simțuri de orientare și conservare deosebite,
ceea ce le permite să sesizeze și să evite pericolele. Investighează cu multă
curiozitate mediul, adulmecând, gustând și atingând cu botul alimentele
sau lichidele. Se familiarizează rapid cu mediul de viață, ceea ce favorizează
creșterea lor în condiții de captivitate. Selectează alimentele necomestibile
de alimentele care le plac. Comportamentul alimentar este influențat la
indivizii tineri de eventualele privațiuni din perioada de creștere. S-a
observat și faptul că femelele sunt mai preocupate de asigurarea hranei
dacă în cuib se află 12 pui decât dacă numărul acestora este mai mic de 6.
Comportamentul social este foarte elaborat, în interiorul unui grup
înrudit existând o ierarhie foarte strictă. Astfel, masculii de rang înalt sau
dominanți supraveghează și apără cuiburile femelelor din aceiași colonie
159
de eventuali neaveniți. Când se întâlnesc 2 șobolani, aceștia manifestă un

comportament de întâmpinare, care este vizibil atât la tineret cât și la adulți.
La Rattus norvegicus în vârful ierarhiei sociale se află de regulă un
mascul bătrân. Agresivitatea este un fenomen frecvent în interiorul unei
colonii, și este îndreptată în jos pe scara socială, indivizii inferiori atacați
supunându-se rapid. Șobolanii sănătoși își păstrează blana curată, însă
aceasta este mai aspră decât a șoarecilor. Masculii sau femelele cazate
împreună se bat foarte rar între ei, totuși pot apare lupte între masculii mai
în vârstă ținuți în aceeași cușcă. Comparativ cu aceste aspecte
comportamentale întâlnite la animalele sălbatice, la variantele de laborator
multe din trăsăturile enunţate lipsesc, sau sunt foarte șterse. De regulă,
creșterea în captivitate îmblânzește mult animalele, care sunt foarte docile,
liniștite, ușor de manipulat. Masculii se bat rareori între ei, iar învinșii nu
sunt uciși decât în condiții extreme, deși literatura menționează acest aspect
ca pe o regulă. Femelele cu pui acceptă prezența masculului în aceeași cușcă,
dar nu și prezența altor femele. În cazul unor carențe nutriționale severe (ex.
hipovitaminoze), sau ca urmare a unor manipulări brutale, animalele devin
agresive, iar agresivitatea este molipsitoare în interiorul aceleiași colonii (ex:
un animal care țipă și este foarte agitat induce o stare de nervozitate și
agitație la toate animalele din aceiași încăpere) (Modlinska și col., 2015).
Condiții de cazare și de microclimat
Cazarea șobolanilor se face respectând normele europene privitoare

la suprafața alocată fiecărui individ și la asigurarea microclimatului din
adăpost (încăperi), și respectiv de la nivelul cuștilor. Astfel, se consideră că
o cușcă în care animalul poate adopta posturi tipice speciei din care face
parte, și poate să-și desfășoare activitățile sociale esențiale supraviețuirii,
trebuie să aibă dimensiuni cuprinse între 35 x 25 x 18 cm pentru cele mai
mici femele, respectiv de 50 x 30 x 30 cm pentru cei mai mari masculi. Se
recomandă, de asemenea, ca spațiul acordat tineretului să nu fie mai mic
decât cel alocat femelelor (35 x 25 x18 cm), și să ofere acestora posibilități
largi de mișcare, în special în vederea jocului și a contactelor sociale.
Indiferent de vârstă, șobolanii nu se cazează singuri, dar nici în
grupuri foarte mari, deoarece în cazul supraaglomerării devin agresivi, iar
rezistența lor la îmbolnăvire scade foarte mult. În cazul adulților, grupul
cazat în aceeași cușcă nu trebuie să fie mai mare de 6 indivizi, iar în cazul
tineretului nu poate fi mai mare de 10 indivizi/cușcă. Cazarea șobolanilor
câte 2 în aceiași cușcă pare să fie alternativa cea mai bună din perspectiva
bunăstării, la varianta individuală cât și la cea în grup (Horn și col., 2012).
Șobolanii preferă cuștile mari, care le oferă spațiul necesar unei vieți
sociale complexe, și adaptată specificului speciei. În cazul animalelor tinere
se manifestă o preferință pentru o gamă largă de jocuri, ceea ce solicită mai
160
mult spațiu de care animalele beneficiază din plin, mai ales dacă este
îmbogățit corespunzător. Șobolanii preferă cuștile cu fund solid, mai
degrabă decât cele cu fund din plasă de sârmă, desi acestea din urmă sunt
bine tolerate dacă sunt prevăzute cu platforme sau suporturi solide pentru
odihnă. Studii realizate în ultimii ani arată că șobolanii exprimă variate
răspunsuri de stres în condițiile cazării în cuști cu fund din plasă de sârmă
care nu sunt prevăzute cu materiale de stimulare a jocului și contactelor
sociale. Motivul pentru care se mai folosesc astfel de cuști îl constituie
limitarea și/sau împiedicarea coprofagiei, care poate interfera cu
specificul/cerințele anumitor protocoale experimentale (Foulkes, 2004).
Tabel 1 Standardele Europene cu privire la spațiul alocat pentru cazarea

șobolanilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 60/2010)
Greutate Suprafața Suprafața Înălțimea
Tipul de cazare corporală minimă (cm2) per animal minimă
(g) (cm2) (cm)
Cazare normală < 200 gr. inclusiv; 800 200 18
și în timpul > 200 gr. până la 300
procedurilor gr. inclusiv ; 800 250 18
> 300 gr. până la 400
gr. inclusiv ; 800 350 18
> 400 gr. până la 600
gr. inclusiv ; 800 450 18
-peste 600 gr. 1 500 600 18
Reproducție - 800 - 18
Mamă cu puii.
Pentru fiecare
adult în plus, se
adaugă 400 cm2
Cazare normală -până la 50 inclusiv 1 500 100 18
la crescători (*) peste 50 și până la 1 500 125 18
Dimensiunea 100 inclusiv ;
incintei 1 = -peste 100 și până la 1 500 150 18
1500 cm 2 150 inclusiv ;
-peste 150 și până la 1 500 175 18
200 inclusiv ;
Cazare normală până la 100 inclusiv 2 500 100 18
la crescători (**) peste 100 și până la
Dimensiunea 150 inclusiv ; 2 500 125 18
incintei 2 = peste 150 și până la
2500 cm2 200 inclusiv ; 2 500 150 18
(*) În cazul studiilor pe termen lung, în situația în care dimensiunile spațiilor individuale de
care dispun animalele scad sub valorile indicate mai sus spre finalul unor asemenea studii,
trebuie să se acorde prioritate menținerii unor structuri sociale stabile.
(**) Șobolanii înțărcați pot fi ținuți în condițiile unor densități mai mari ale stocului, pentru
o scurtă perioadă după înțărcare, cu condiția să fie adăpostiți în spații mai mari care
beneficiază de o rafinare adecvată a mediului, și ca aceste condiții să nu cauzeze deficiențe
de bunăstare, cum ar fi un nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate,
stereotipii comportamentale, pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic.
161
Coprofagia se manifestă la șobolan fie sub forma consumului fecalelor

care se găsesc risipite prin cușcă, fie prin consumul acestora direct din anus,
aspect care pune sub semnul întrebării utilitatea cuștilor cu fundul din
sârmă. Utilizarea cuștilor metabolice, prevăzute cu plasă pentru colectarea
fecalelor și a urinei, asociată cu izolarea animalelor constituie factori de
stress indubitabili, iar rezultatele obținute în astfel de experimente trebuie
interpretate având în vedere aceste aspecte. Plasarea cuștilor pe suport
constituie, de asemenea, un factor de stres, care afectează fiziologia și
comportamentul animalelor, și care trebuie avut în vedere în proiectarea și
analiza unui viitor protocol experimental (Cloutier și Newberry, 2010).
Manifestări ale comportamentului social la șobolanul de laborator
În ce privește așternutul din cuști, șobolanii preferă produsele din

lemn (ex: așchii, talaș), știuleți de porumb procesați la diferite dimensiuni, și
celuloza. Așternutul din așchii de plop a fost asociat deseori cu o mai mare
incidență a afecțiunilor pulmonare, decât în cazul utilizării așternutului din
celuloză. De asemenea, așternutul din știuleți de porumb procesați pare să
afecteze fiziologia animalelor, determinând modificări ale ciclului estral la
femele, provocate se pare de compușii estrogenici naturali conținuți de
porumb, dar și de tulburările de somn (Burn și col., 2006; Leys și col., 2012).
162
Dimpotrivă, alte studii sugerează că așternutul din porumb reduce

nivelul de anxietate la șobolanii masculi (Sakhai et al., 2013). Procedurile
de curățare a cuștilor afectează deseori șobolanii datorită plasării lor într-
un alt mediu din care amprenta olfactivă a feromonilor lipsește. Un studiu
efectuat de Bind și colaboratorii în 2013 investighează modul în care
procedurile de laborator tulbură comunicarea feromonală la șobolani,
arătând efectele nefaste asupra fiziologiei și comportamentului animalelor.
Severitatea acestor tulburări este accentuată de faptul că toate aceste
proceduri sunt efectuate în cursul zilei, când animalele nocturne dorm. De
regulă, comportamentul animalelor este tulburat pentru aproximativ o oră
după schimbarea cuștii, iar unele studii sugerează că la originea acestor
tulburări se află mai degrabă manipularea și mediul nou, decât tulburările
care implică absența feromonilor din cuști (Abou-Ismail și col., 2008).
În sfârșit, schimbarea cuștilor șobolanilor în proximitatea parturiției
sau în cazul femelelor cu pui nou născuți determină frecvent manifestări de
canibalism. Din acest motiv, în cazul parturiției și a nou născuților cuștile
rămân necurățate (neschimbate) cât mai mult posibil. Separarea
animalelor este un alt factor de stres care produce modificări fiziologice
semnificative, cum ar fi creșterea susceptibilității la îmbolnăvire sau
scăderea rezistenței antibacteriene. Din studiile efectuate rezultă că
animalele cazate individual prezintă tulburări comportamentale și
cardiovasculare mai pronunțate la diferitele protocoale experimentale
comparativ cu cele crescute în grup sau în perechi. Dacă din rațiuni care
privesc specificul experimentelor sunt cazați individual, trebuie să li se
asigure posibilitatea comunicării vizuale și olfactive cu cei din cuștile
învecinate, pentru a evita stresul de izolare socială.
Rafinarea sau îmbogățirea cuștilor |
În ce privește metodele și mijloacele de rafinare sau de îmbogățire a

cuștilor în care trăiesc șobolanii, trebuie făcută o distincție între rafinarea
sau îmbogățirea cuștilor ca atare, și cerințele standard de îmbogățire.
Rafinarea mediului este considerată ca parte a unor activități
(schimbări) care vizează neurobiologia, respectiv psihologia animalelor, și
implică de regulă asigurarea unor cuști de dimensiuni mari, pregătirea și
manipularea adecvată specificului fiecărui experiment, și o diversificare
continuă sau reîmprospătarea mediului de viață al animalelor cu obiecte
sau materiale care le stimulează comportamentul natural. Prin contrast,
îmbogățirea sau rafinarea implică prezența obiectelor, materialelor și a
interacțiunilor sociale care pot fi asigurate facil în cuștile standard. În
funcție de specificul experimentelor pot fi utilizate mijloace de rafinare a
mediului adaptate contextului cercetării, care contribuie deseori la calitatea
rezultatelor obținute (Baumans și col.,2010; Pritchett-Corning, 2015).
163
Evaluarea relevanței sau utilității rafinări mediului este importantă,

întrucât materiale pe care omul le consideră relevante pentru acest scop,
pot fi total lipsite de interes pentru șobolan. (Krohn și col., 2011). Pe de altă
parte, dacă șobolanii sunt cazați în grupuri stabile, chiar într-un mediu
îmbogățit, mutarea animalelor sau schimbarea compoziției grupului pot
constitui factori de stres, fapt ce ilustrează complexitatea relaţiilor pe care
le stabilesc între ei congenerii cazați în aceiași cușcă (Burman și col., 2008).
Cuști pentru șobolani prevăzute cu sistem de control al microclimatului
Rezultatele studiilor efectuate în acest domeniu sunt relativ

inconstante și deseori contradictorii, întrucât în anumite situații diferențele
fiziologice și comportamentale între animalele cazate individual sau în grup
sunt dificil de interpretat (Azar și col., 2011), în timp ce alte studii susțin în
mod ferm faptul că animalele cazate individual suferă de stres. Numeroase
alte modificări aduse cuștilor fac obiectul unor studii științifice, cum ar fi
utilizarea cuștilor opace, care se par că reduc nivelul de stres. Folosirea
cuștilor multietajate contribuie la bunăstarea animalelor, atât în sistem de
cazare individuală cât și în grup, aspect explicat prin faptul li se oferă
animalelor posibilitatea exprimării comportamentului natural, cum ar fi
cățăratul (Dauchy și col., 2013; Kruegel și col., 2014M; Wheeler , 2015).
Materialele utilizate de șobolani pentru construirea cuibului nu sunt
considerate în mod normal ca fiind mijloace de rafinare, deși s-a
demonstrat că numeroși parametri fiziologici sunt afectați de calitatea
acestora. Unele materiale utilizate pentru îmbogățirea cuștilor au devenit
standard, cum ar fi materialele care pot fi mestecate, cum sunt plasticul,
lemnul sau nylonul. Utilizarea acestor materiale răspunde altor
particularități comportamentale naturale ale șobolanului, cum ar fi
164
mestecatul obiectelor din cușcă, obicei care este utilizat pentru controlul
creșterii incisivilor (Vitalo și col., 2012). Nu în ultimul rând, rafinarea
trebuie să aibă în vedere și activitățile care privesc procurarea hranei sau
alergarea pe dispozitive rotative. Îmbogățirea repertoriului necesar pentru
procurarea hranei (ex: furaje ascunse sub diferite obiecte) reduc nivelul de
agresivitate și permit realizarea unor comportamente naturale specifice
speciei. În același timp însă, prin faptul că stimulează ingestia hranei, aceste
metode de rafinare cresc incidența obezității (Johnson, 2004).
Alimentația
Şobolanii sunt animale omnivore, foarte bune degustătoare, motiv

pentru care nu consumă alimente la întâmplare. O rație furajeră deficitară
în componente proteice și minerale afectează (diminuă) rata de creștere și
implicit greutatea corporală. Șobolanii preferă alimentele naturale, cum
sunt morcovii, semințele de cereale și/sau diferite sortimente de lemn
pentru ros (vezi și rafinarea cuștilor). Fragmentele de lemn stimulează
activitatea socială a animalelor și reduc incidența roaderii compulsive a
barelor de metal sau plastic din cuști. În același timp, animalele sunt mai
puțin timide și acceptă mai ușor să fie manipulate și/sau contenționate.
Tabel 2 Caracteristicile nutrețului granulat concentrate
(Biobaza Institutului Naţional Cantacuzino, București)
Caracteristici NCG Şoareci, şobolani si hamsteri
Granulaţie 10 mm +/- 5%
Aspect, culoare, miros - masa granulată;
- fără miros străin, culoare gălbuie.
Umiditate maxima 12%
Proteina bruta min. 18%
Grăsime bruta min. 1,5%
Fibre brute min. Nu este normată
Cloruri totale max. 1%
Tabel 3 Structura rației furajere/individ/zi

Categoria de furaj Ponderea procentuală (%)
Făină de grâu 30%
Făină de ovăz 30%
Făină de porumb 20,5%
Făină de pește 6%
Lapte praf 6%
Făină de sânge 2%
Praf de ouă 1%
Umplutură de pește 1,5%
Drojdie de bere 1,0%
Cretă furajeră 1,0%
Sare de bucătărie 0,5%
Gelatină alimentară 0,5%
165
Alimentele cele mai utilizate în hrana șobolanilor sunt lactatele (sursă

de proteine), cerealele (grâu, orz, ovăz, secară, semințe de floarea soarelui),
pâinea, carnea fiartă, rădăcinoase, drojdia de bere, untura de pește, săruri
minerale (ex: sare de bucătărie și calciu furajer). Cantitatea de alimente
consumată zilnic este influențată de vârstă, masă corporală și de starea
fiziologică. La o greutate de 50 grame consumă cca. 100 gr. furaje/cap/zi.
Pentru fiecare 100 de gr. în plus la masa corporală, rația furajeră crește cu 50
gr. furaj, dar la o greutate de peste 500 de grame rația alimentară este de
400 gr. furaj/ animal/zi. Foarte importantă este echilibrarea rației furajere în
vitamina K și E, întrucât lipsa vitaminei K induce sindroame hemoragipare,
iar absența vitaminei E determină sterilitate prin atrofia epiteliului
germinativ la mascul. Nu se recomandă schimbarea bruscă a regimului
furajer. Șobolanii preferă să-și caute hrana, motiv pentru care este preferabil
ca anumite alimente să fie administrate pe suporți de metal ai cuștilor, astfel
încât animalele să fie nevoite să le caute și să le depoziteze în cuști. Această
modalitate de restricție de furaje este și un mijloc de control al consumului
excesiv de alimente și implicit al obezității, care apare cu înaintarea în vârstă.
Apa de consum se administrează la discreție, cu ajutorul unor dispozitive
speciale (picurător) fixate pe peretele cuștilor sau odată cu pâinea înmuiată.
Nu este recomandată înlocuirea apei cu lapte, iar în timpul lactației femelele
trebuie să primească cantități mari de lichide (Würbel și col., 2009).
Particularitățile anatomice exterioare sunt reprezentate de botul

ascuțit, prevăzut cu mustăți lungi, (vibrize), urechi lipsite de păr, cinci
degete la fiecare membru, șase perechi de glande mamare (sfârcurile
lipsesc la masculi), o coadă lungă și lipsită de păr, care reprezintă 85% din
lungimea totală a corpului. Conținutul în apă al țesuturilor variază în
funcție de vârstă, fiind situat între 4-87% din greutatea corporală la
naștere; 9-84% la vârsta de 1 săptămână, și 65-75% la animalele adulte.
Aparatul locomotor nu prezintă particularități morfologice diferite de
ale celorlalte specii de rozătoare, însă există cercetări care susțin că anumite
caracteristici ale șobolanilor albi, cum ar fi greutatea și lungimea oaselor
membrelor uscate la temperatura camerei diferă în funcţie de vârstă.
Sistemul nervos are ca particularitate faptul că emisferele cerebrale
sunt netede, iar puntea lui Varolio este relativ slab dezvoltată. La nivelul
aparatului respirator, pulmonul stâng este unilobat, iar cel drept are 4 lobi
(apical, cardiac, diafragmatic și azigos). Traheea este alcătuită din 30 de
inele cartilaginoase, și căptușită la interior de epiteliu ciliat bistratificat.
Șobolanii posedă o glandă în formă de potcoavă la nivelul orbitei,
numită glanda Harderiană. Când animalele sunt stresate, glanda Harderiană
secretă o substanță de culoare roșie maronie, numită porfirină, eliminată sub
166
forma unui jetaj periocular. De asemenea, posedă o circulație sangvină

extracoronariană la nivel miocardic, provenită din ramurile arterelor sub-
claviculare și mamare interne, și sunt prezente 2 vene cave anterioare.
Aparatul digestiv are ca particularitate buza superioară despicată, iar

vestibulul bucal este răsfrânt spre interior și acoperit cu peri fini. Formula
dentară este 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0, M3/3)=16 dinți, șobolanii având
măsele de tip lofodont. Stomacul șobolanilor nu se golește niciodată, fiind
subdivizat în 2 regiuni (glandulară și nonglandulară), cele două porțiuni
fiind separate printr-o bridă groasă de țesut care împiedică șobolanul să
vomite. Aciditatea totală a sucului gastric este de 8,8, iar cantitatea de HCL
liber este de 4.0. Această specie nu are vezică biliară, și ca urmare nu poate
depozita secreția biliară. Aceasta se elimină în cantități de 11-12 ml/24 ore,
având un pH de 8,3. Intestinul are o lungime de 1.43 m, depășind de 5-9 ori
lungimea corpului, din care intestinul subțire reprezintă 1.19 m, iar cel gros
între 22 și 29 cm. Ca particularitate distinctivă, șobolanul nu prezintă
apendice cecal, iar la nivelul cecumului lipsește amigdala cecală (care este
înlocuită de o aglomerație de țesut limfoid), însă poate fi întâlnită la alte
specii de rozătoare. Ficatul reprezintă 4-6% din greutatea corpului, fiind
subdivizat în 5 lobi. Pancreasul are ca particularitate la șobolan formarea
celulelor Langherhans pe tot parcursul vieții animalului. Masculul are os
penian, testicule care pot fi retrase în cavitatea abdominală și numeroase
glande sexuale accesorii care ajută masculul în copulație, și contribuie la
formarea dopului vaginal postcoital al femelei. Carența în vitamina E
induce sterilitate ireversibilă la mascul, iar temperatura ridicată a mediului
ambiant afectează negativ fertilitatea femelelor. Femela are un uter dublu
cu coarne uterine ce comunică cu două canale cervicale separate și scurte.
Greutatea corporală medie este de 250-520 g/individ, iar durata
medie de viață de 2,5-3,5 ani. După alți autori, șobolanii cântăresc între 200
167
până la 1000 g/individ, și măsoară între 40-50 cm de la nas la coadă. Acești

parametri sunt dependenți de linie și de rasă. Masculii au o perioadă
prelungită de creștere, cu osificarea completă doar în al doilea an de viață.
Coada joacă un rol important în termoreglare. Circulația sângelui spre
coadă crește în intensitate când șobolanul trebuie să elimine căldură, și
este redusă când animalul trebuie să își conserve temperatura corporală.
Tabel 4 Constante fiziologice la șobolanul adult (Flecknell, 2014)

Durata vieții 2-3,5 ani (maxim 4)
Greutate M adult 450-520 g
Greutate F adultă 250-300 g
Temperatura rectală 35,9-37,5°C
Cromozomi (2n) 42
Consum de hrană 10-100 g/zi
Consum de apă 10-12ml/100g/zi
Tranzitul intestinal 12-24 ore
Frecvența respiratorie 70-115/minut
Volum respirator 0,6-2,0 ml
Consum de O2 0,68-1,10 ml/g/oră
Volumul sanguin 54-70/ml/kg
Tensiunea arterială 84-134/60 mm Hg
Durata de viață a șobolanilor este relativ mică (maxim 3 ani), datorită

faptului că după vârsta de 1 an rezistența la agresiunilor bacteriene scade
semnificativ, fapt ce explică incidenţa mare a îmbolnăvirilor respiratorii.
Determinarea vârstei, începând din momentul nașterii până la vârsta
adultă, se face în baza unor criterii care se folosesc și la alte rozătoare:
- creșterea părului și a dinților;
- evoluția greutății corporale;
- intrarea în activitate a receptorilor pentru distanță.
Tabel 5 Determinarea vârstei în funcție de masa corporală

(Flecknell, 2014)
Vârsta Șobolan maron Șobolan negru
(g) M (g) F (g)
Naștere 5 5 4
7 zile 12 13 10
14 zile 18 22 15
21 zile 25 27 24
28 zile 30 40 36
56 zile 80 100 90
70 zile 105 140 125
4 luni 160 210 185
168
Dinamica masei corporale este dependentă de sex, vârstă, linie,

condiții de cazare și furajare. S-a observat ca în cazul animalelor cu blană
colorată rata de creștere este mai scăzută comparativ cu variantele albe.
Reproducerea și creşterea puilor
Maturitatea sexuală la femele apare la vârsta de 6-7 săptămâni.

Vârsta optimă pentru împerechere este considerată la 3,5-4 luni. Femela își
alege masculul, de obicei fiind selectați indivizii de rang înalt (dominanți).
Pentru creșterea în harem, 1 mascul este repartizat la 6-7 femele. Perioada
estrului durează maximum 12 ore, și se repetă la 4-5 zile. Ovulația se
produce spontan. Diagnosticul de gestație se face prin cântărirea femelei,
sau prin evaluarea aspectului abdomenului. Femela crește în greutate până
în ziua 15 a gestației, după care se observă creșterea progresivă a
volumului abdominal. Gestația durează între 20-29 zile, dependent și de
numărul puilor, care variază între 4 și 7 la o fătare. Fătarea durează 1-2 ore.
Tabel 6 Date generale privind fiziologia reproducției

Maturitatea sexuală 65-110 zile
Durata ciclului sexual 4-5 zile
Greutatea la naștere 5-6 g
Vârsta înțărcării 21 zile
Durata creșterii 350-440 zile (7-10 pui)
Generații noi 4-5/an
Compoziția laptelui 13% grăsime
9,7% proteină
3,2% lactoză
Tabel 7 Criterii utilizate în determinarea sexului la tineret

Vârsta Distanța ano-genitală (mm) Dezvoltare caractere
(zile) Mascul Femelă sexuale secundare
Nou născut 2,8 1,2 -
7 5,2 2,7 -
14 8,2 4,9 Vizibile mamelele
21-22 12-12,5 7,5 -
35 17 10,5 -
45-50 21 13,5 Coboară testiculele
60 23 15,0 -
70-90 - - Deschide vaginul
Femelele își consumă frecvent placenta imediat după fătare, și au un

comportament matern dezvoltat. Înțărcarea puilor se face la vârsta de 21
zile, iar după fătare femela poate fi dată la împerechere în primele 5-7 zile.
Femelele sunt utilizate pentru reproducere până la vârsta de 12-18 luni,
169
putând fi obținute în acest interval de timp 6-7 serii de pui. Dacă femelele
sunt foarte prolifice, acest interval poate fi crescut peste vârsta de 18
luni.Se practică metodele monogame și poligame (1 mascul la 2-6 femele)
de împerechere. Înainte de parturiție, femela se îndepărtează sau se lasă în
cușcă cu masculul, nu trebuie însă deranjată pentru a evita canibalismul, iar
estrul fertil poate să apară deja la 48 ore postpartum. Sexarea se face prin
evaluarea distanței anogenitale, care la masculi este mai mare (dublă)
decât la femele. Masculul are o papilă genitală mare, scrotumul este lipsit
de păr, și nu au sfârcuri, iar femelele au orificiul urinar și vaginal separate.
Compoziția sângelui la șobolan este influențată de sex, vârstă și

respectiv de condițiile în care trăiesc animalele. Volumul total de sânge
reprezintă la animalul adult 1/20 din masa corporală, ceea ce revine la 5-6
ml sânge/100g greutate corporală. La animalele tinere volumul sanguin
este de 3,5 ml la 50 gr. greutate corporală, în timp ce la greutatea de > 300
grame volumul total de sânge poate ajunge la 20 ml/individ.
Tabel 8 Valori ale constituenţilor celulari sanguini (Flecknell, 2014)

Parametrul Mascul Femelă
Eritrocite (x106/mm3) 8,15-9,75 6,76-9,20
Hemoglobina (g/l) 13,4-15,8 11,5-13,1
VEM (µ) 49,8-57,8 50,9-65,5
HEM (µ µg) 14,3-18,3 15,6-19,0
CHEM (%) 26,2-35,4 26,5-36,1
Hematocrit (%) 44,4-50,4 37,6-50,6
VSH (mm/h) 0,68-1,76 0,58-1,62
Trombocite (x102/mm3) 150-450 160-460
Leucocite (x103/mm3) 8,0-11,8 6,6-12,6
Neutrofile (x103/mm3) 1,95-2,88 1,77-3,38
Eozinofile (x103/mm3) 0,03-0,04 0,04-0,08
Bazofile (x103/mm3) 0,01-0,03 0,00-0,03
Limfocite (x103/mm3) 6,03-8,90 4,78-9,12
Monocite (x103/mm3) 0,01-0,04 0,02-0,04
Tabel 9 Valori ale proteinogramei serice (Wilson și ol., 2012)

Proteine serice totale 5,6-7,60 g/dl
1α Globuline 0,39-1,60 g/dl
2α Globuline 0,20-2,10 g/dl
β Globuline 0,35-2,00 g/dl
γ Globuline 0,62-1,60g/dl
Raportul A/G 0,72: 1,21
170
Datele privitoare la valorile constituenţilor celulari și biochimici

variază de la un autor la altul, dar și de la un laborator la altul, ceea ce
înseamnă că este de preferat ca fiecare laborator să aibă propriile valori de
referință în vederea unei interpretări statistice corecte a rezultatelor.
Tabel 10 Valori ale unor constituenți biochimici sanguini

(Wilson și col., 2012; Flecknell, 2014)
Glucoza serică 50-135 mg/dl
Azotul ureic sanguin 15-21 mg/dl
Creatinina 0,2-0,8 mg/dl
Lipide serice 70-415 mg/dl
Fosfolipide 36-130 mg/dl
Trigliceride 26-145 mg/dl
Calciu seric 5,3-13,0 mg/dl
Acid uric 1,2-7,5 mg/dl
Sodiu 143-156 mEq/L
Potasiu 5,4-7,0 mEq/L
Cloruri 100-110 mEq/L
Bicarbonați 12,6-32,0 mEq/L
Fosfor 3,11-11,0 mEq/L
Calciu 7,2-13,9 mg/dl
Magneziu 1,6-4,44 mg/dl
Amilaza 128-313 SU/dl
Fosfataza alcalină 56,8-12 8 IU/dl
Fosfataza acidă 28,9-47,6 IU/dl
ALAT 17,5-30,2 IU/dl
ASAT 45,7-80,8 IU/dl
Creatinin-fosfokinază 0,8-11,6 IU/dl
Lactat dehidrogenaza 61-121IU/dl
Linii convenționale de șobolani
În activitățile de cercetare experimentală sau de laborator sunt

utilizate mai frecvent următoarele linii convenționale de șobolani:
Linia Wistar–Lewis, sau albinosul de Wistar din Philadelphia, USA și
are ca principale caracteristici anatomo-morfo-funcționale:
- capul este mai dezvoltat decât la alte linii înrudite de șobolani;
- urechile sunt lungi iar coada nu depășește lungimea corpului;
- dimorfism sexual accentuat, masculul fiind mai dezvoltat corporal;
- docilitate crescută la manoperele experimentale;
- prolificitate moderată;
- susceptibilitate redusă la infecțiile bacteriene;
171
- rezistență la dezvoltarea neoplaziilor maligne spontane;

- răspândire largă dată fiind capacitatea de adaptare crescută.
Linia Sprague-Dawley, este de culoare albă, fiind produs de firma
Sprague-Dawley, Wisconsin, USA. Se caracterizează printr-o prolificitate și
un ritm de creștere mult mai accentuat comparativ cu albinosul de Wistar,
dar și printr-o susceptibilitate crescută la infecţiile bacteriene și virale.
Animalele Wistar prezintă capul alungit și îngust, lungimea cozii este

egală cu lungimea corpului, iar masculul este mai mare decât femela.
Linia Long–Evans, este de culoare albă și prezintă o pată neagră (ca o
bonetă) pe cap, și o dungă neagră pe partea dorsală a corpului. A fost
obținut în 1920 de Bertkely la Institutul Weisburh din Marea Britanie,
având dimensiuni mai reduse, dar este mult mai rezistentă la îmbolnăvire.
172
Apropiate liniei Long-Evans ca particularități anatomo-morfologice

sunt linia Lister răspândită în Anglia și Franța (nu prezintă dunga neagră
pe partea dorsală), și linia August sau șobolanul cu glugă, obținut în Rusia.
Mai puțin utilizate sunt liniile Shermen, AHS (rezistentă la boli parazitare),
Columbia Bowon, Fischer, Chearles River, Buffalo, sau linia 30/ISAH.
Variante și linii neconvenționale de șobolani
Inventarierea și caracterizarea liniilor neconvenționale (consangvine,

inbred, endogame) de șobolani, cu specificarea simbolurilor utilizate pentru
denumirea fiecărei linii, configurația genetică, însușirile biologice și
domeniile de utilizare, precum și laboratoarele în care sunt produse și
menținute, a fost realizată de Billingham și col, 1959. Ulterior, studii
semnificative în acest domeniu au fost realizate de Festing și col., 1973, care
pe lângă caracterizarea în detaliu a însușirilor fiecărei linii, au precizat și
referințele bibliografice pentru fiecare din particularitățile acestor linii. Deși
există un număr foarte mare de linii inbred de șobolani, multe din
caracteristicile biologice ale acestora nu sunt cunoscute decât fragmentar. O
altă problemă o constituie simbolurile utilizate în denumirea liniilor inbred,
întrucât majoritatea laboratoarelor preferă să utilizeze simbolurile vechi,
nefiind obișnuite cu nomenclatura standardizată. Având în vedere această
stare de lucruri, se urmărește ca pe viitor să se acorde prioritate mai degrabă
studiului și caracterizării liniilor care există deja în practică, decât producerii
de noi linii inbred (consanguine) cu configurație genetică cunoscută.
Liniile inbred de șobolani utilizate în cercetarea biomedicală
- Linia ACH a fost produsă de Curtis și Dunning, 1926 la Institutul de

Cercetare a Cancerului, Universitatea Columbia, USA. Este de culoare neagră
cu glugă pe cap (black hooded), a fost selectată pentru incidența crescută de
limfosarcoame spontane ale mezenterului ileocecal, fiind folosită ca linie
gazdă pentru unele neoplazii maligne de transplant (ex: tumora E 2788).
- Linia AS a fost obținută în 1930 la Universitatea Otago, din șobolani
Wistar proveniți din Anglia. Este considerată o sublinie GH cu care este
histocompatibilă. Sunt animale albinotice caracterizate prin hipertensiune
determinată genetic, fiind susceptibile la encefalomielită alergică indusă
experimental, dar și la inducerea glomerulonefritelor prin complexe imune
autoloage, asociate complexului major de histocompatibilitate (MHC I).
- Linia BD I a fost obținută în 1937 dintr-o linie Wistar de culoare
galbenă. Ulterior, prin încrucișări cu animale din stoc Wistar și inbredizare
a contribuit la dezvoltarea liniei BD II. Se caracterizează printr-o incidență
redusă a tumorilor spontane și o durată de viață cuprinsă între 700 și 950
de zile, particularitate influențată însă de linia din care provin animalele.
173
- Linia BD IX (RTId) este de culoare brună (agouti) și are ca principală

particularitate incidența redusă a tumorilor mamare, fiind folosită ca linie
gazdă (receptor) pentru transplantarea leucemiei mieloide experimentale.
- Linia BN a fost obținută de Silvers și Billingham în 1958, dintr-o
mutație brown menținută într-o colonie outbred. Se caracterizează prin
incidența mare cu care fac tumori epiteliale (28% la masculi și 2% la
femele), carcinoame ale uterului (20% la femele), sarcoame limforeticulare
(14%), tumori ale cervixului (14%) și carcinoame tiroidiene. Durata medie
de viață este de 29 luni la mascul și 31 luni la femele. Este rezistentă la
encefalomielitele alergice și a glomerulonefritelor autoimune autoloage.
- Linia F 344 a fost obținută de Curtis și Dunning (1920) în cadrul
Institutului de Cercetarea Cancerului, Columbia University, USA.
Caracteristicile principale ale liniei sunt culoarea albino, durata medie de
viață de 31 luni (mascul) și 29 luni (femele), cu o rată de supraviețuire la
24 de luni de aproximativ 87%, la care se adaugă incidența crescută a
tumorilor mamare (41% la F și 23% la M), testiculare (65-85%), uterine
(21%), leucemiei monocitare cu implicare hepatică și splenică (24%),
carcinomul tiroidian (22%). Este utilizată ca linie gazdă pentru mai multe
tipuri de tumori transplantabile cum sunt hepatoamele Dunningam,
Novikoff, LC-18, carcinomul Walker 256, limfosarcomul R-3251 și fibro-
sarcomul R-3244, sarcomul uterin F-529, leucemia R-3323, 3330 și 33999.
- Linia GH a fost obținută la Universitatea din Otago din șobolani
Wistar importați din Marea Britanie în 1930. Începând din anul 1955 linia a
fost introdusă într-un program de selecție pentru hipertensiunea
determinată genetic. Cuprinde mai multe sublinii, fiind strâns înrudită cu
linia AS. Principala caracteristică a liniei este hipertensiunea determinată
genetic (asociată cu tulburări în catabolismul renal al prostaglandinelor)
dar și incidența mare a tulburărilor cardio-vasculare (hipertensiune). În
plus, greutatea corporală este la această linie cu 50% mai mare decât la
liniile normotensive, iar frecvența cardiacă are valori cu 20% mai mari.
- Linia LEW a fost obținută de Lewis, 1954 dintr-un stoc de șobolani
Wistar. Ulterior a fost transferată în numeroase alte laboratoare și folosită
ca genitor inbred pentru diferite linii consangvine selectate pentru studiul
complexului major de histocompatibilitate. Se caracterizează printr-o
fertilitate crescută, docilitate, durata de supraviețuire la 2 ani de 26%,
valori crescute ale tiroxidei, hormonului de creștere și insulinei serice. Are
o pronunțată tendință la obezitate în contextul unui regim alimentar bogat
în grăsimi, fiind sensibilă la encefalomielita alergică experimentală,
miocardita autoimună, glomerulonefritele cu complexe imune și artritele.
- Linia LOU/C a fost obținută de Bazin și Beckers din șobolani de
origine Wistar la Universitatea din Louvain, Belgia. În cadrul liniei au fost
create 2 sublinii pornind de la generația 28, respectiv: sublinia LOU/C
(caracterizată printr-o incidență mare a plasmocitoamelor), și sublinia
174
LOU/M, la care incidența plasmocitoamlor este redusă. Cele 2 sublinii sunt

considerate histocompatibile. Caracteristicile principale sunt: incidența
mare a plasmocitoamelor spontane după vârsta de 8 luni. Plasmocitoamele
se dezvoltă mai ales în ganglionii ileocecali și aproximativ 60% din ele
secretă imunoglobuline monoclonale din categoria IgG (35%), IgE (36%) și
IgA (așa numitele paraproteine Bence Jones), tumorile fiind ușor de
diagnosticat prin palpare manuală. Tumorile sunt transplantabile în formă
ascitică și solidă, menținându-și proprietățile în urma pasajelor succesive.
- Linia SHR a fost obținută de Okamoto în 1963 din șobolani outbred
Wistar Kyoto. În 1969 a fost inbredizată pentru producerea hipertensiunii
arteriale spontane iar ulterior au fost dezvoltate mai multe sublinii
caracterizate printr-o susceptibilitate crescută la leziuni cerebrovasculare.
Caracteristica principală o constituie hipertensiunea arterială severă (cu
valori ale presiunii sanguine situate frecvent peste 200 mmHg), în
condițiile absenței leziunilor organice de la nivelul rinichilor sau glandelor
suprarenale. Bolile cardiovasculare evoluează frecvent la această linie,
studiile genetice demonstrând că această caracteristică este determinată de
3-4 loci genetici, unul dintre ei fiind un locus major. Animalele tinere din
această linie prezintă concentrații plasmatice ridicate de noradrenalină și
dopanim-beta-hydroxilază, comparativ cu șobolanii de control din linia
WKR, însă valoarea totală a catecolaminelor nu diferă semnificativ. În plus,
linia SHR se caracterizează și prin valori reduse ale metabolismului celular
al I131, aspect însoțit de o greutate mai mare a tiroidei față de linia Wistar.
- Linia WF a fost obținută de Furth în 1945, dintr-un stoc comercial
Wistar în încercarea de a dezvolta o linie de șobolani cu incidență crescută
a leucemiei. Se caracterizează printr-o incidență crescută a tumorilor
spontane la femele, incluzând tumori pituitare (27%), mamare (21%),
leucemii (9%), leucemii cu celule monocitare (22%), limfoame maligne
(7%). Durata de supraviețuire este de 23 luni în cazul masculului și 21 luni
în cazul femelelor. Animalele din această linie prezintă un cromozom Y
hiperpicnotic bine individualizat, care poate fi utilizat ca marker celular.
- Linia R (RT Iv) a fost obținută de Muhlbock în 1947 la Institutul de
Cercetare a Cancerului din Amsterdam, prin inbredizarea unui stoc de
șobolani Wistar. Caracteristica majoră o constituie incidența moderată a
tumorilor mamare și a limfosarcoamelor. Linia este folosită ca receptor
pentru transplantarea unui limfosarcom spontan, în formă solidă și ascitică,
dar și pentru un fibrosarcom indus experimental cu 3-metilcolantren.
Utilizarea șobolanilor în proceduri experimentale
Referitor la utilizarea șobolanilor în proceduri experimentale sau cu

scop științific, este important de reținut faptul că o seamă de aspecte care țin
de procurarea animalelor pot interfera cu rezultatele cercetării. Acestea
175
vizează în special faptul că sursa din care provin animalele este diferită de la
un laborator la altul, mijloacele de transport diferă de la caz la caz, cazarea și
condițiile de întreținere și furajare sunt la rândul lor diferite, și nu în ultimul
rând, laboratorul însuși în care ajung animalele este un mediu cu totul
particular, comparativ cu alte laboratoare de cercetare. Dacă la toate acestea
adăugăm și particularitățile individuale, care fac din fiecare animal o entitate
morfo-fiziologică de sine stătătoare, rezultă un tablou mai mult decât
complex, de care cercetătorul trebuie să țină seama când proiectează un
experiment, și mai ales când interpretează rezultatele obținute. Relativ
puține din aceste variabile pot fi controlate în mod riguros, astfel încât este
important ca experimentatorul să recunoască și să accepte faptul că toate
aceste aspecte pot afecta de o manieră semnificativă rezultatele cercetării.
Acest lucru este cu atât mai evident, cu cât standardele privind procurarea,
transportul, cazarea, furajarea, stimularea comportamentului natural și
microclimatul nu sunt respectate (Prager și col., 2011; Nevalainen, 2014).
În foarte puține cazuri, șobolanii sunt produși în cadrul laboratorului
care-i utilizează în proceduri experimentale, majoritatea fiind procurați de la
instituții specializate în creșterea animalelor de laborator. Acest lucru
înseamnă că șobolanii ajung în unitatea utilizatoare și sunt nevoiți să se
adapteze unui mediu total diferit de cel din care provin, atât din punctul de
vedere al condițiilor de cazare, întreținere și furajare, cât și în ce privește
interacțiunile sociale și posibilitatea exprimării patern-ului comportamental
natural. Studii recente sugerează faptul că șobolanii au nevoie de o perioadă
mai lungă de aclimatizare (> 14 zile) după ce ajung în unitatea utilizatoare,
ceea ce este în contradicție cu reglementările anterioare (Arts și col., 2014).
Imediat după ce au fost achiziționați, șobolani trec printr-o procedură
de identificare prin marcarea cozii, tatuaje, orificii în pavilionul urechilor sau
microcipuri implantate subcutanat. Burn și col., au demonstrat într-un studiu
efectuat în 2008 faptul că marcarea cozilor cu markere de culoare
permanente afectează comportamentul șobolanilor. Interesant este faptul că
aceste schimbări ale comportamentului nu au putut fi evidențiate pentru alte
metode de marcare, sau nu au fost încă investigate (Burs și col., 2008).
Deseori, imediat după sosirea într-un laborator, și în mod cert după
perioada de aclimatizare, șobolanii sunt supuși la numeroase proceduri
experimentale, cum ar fi manipularea și contenția, administrarea unor
produse injectabile sau prin gavaj, respectiv prelevarea probelor biologice
(ex: sânge, urină, fecale etc). Procedurile obișnuite cărora trebuie să le facă
față (ex: schimbarea cuștilor, așternutului sau cântărirea etc) constituie la
rândul lor factori de stres, însă revenirea animalelor în cadrul grupului
diminuă semnificativ efectele produse de stres (Sharp și col., 2002; 2003).
Se consideră că șobolanii care asistă la majoritatea acestor proceduri
experimentale efectuate pe alți șobolani nu sunt afectați semnificativ, însă
observarea (mirosul) animalelor decapitate constituie o sursă de stres. De
176
asemenea, s-a constatat că șobolanii reacționează negativ la prezența unor

reziduri ale procedurilor experimentale (ex: sângele sau țesutul muscular),
însă nu manifestă nici o reacție în prezența țesutului cerebral. Pe lângă toate
acestea, prezența feromonilor de alarmă pe care cercetătorul nu-i poate
mirosii, sau a ultrasunetelor pe care nu le poate auzii, constituie factori care
trebuie avuți în vedere când sunt efectuate proceduri sau tehnici care permit
contactul strâns al animalelor. Utilizarea unor echipamente curățate în
prealabil cu apă și alcool, mai ales după ce au fost deja folosite pe alți
șobolani, permite înlăturarea feromonilor, și implicit reduce semnificativ
nivelul de stres căruia trebuie să-i facă față animalele (Stevens și col., 1977).
În ciuda acestor numeroase surse de stres cu care se confruntă
șobolanii, cercetătorii și personalul îngrijitor pot contribui la facilitarea
adaptării la mediul experimental, precum și la o mai mare toleranță față de
procedurile experimentale. Acest lucru este posibil datorită faptului că
șobolanii se adaptează foarte ușor la manipularea de către om, mai ales când
sunt tineri. Dacă experimentatorii interacționează cu șobolanii într-un mod
similar celui în care relaționează șobolanii în cadrul grupului (ex: prin
atingere sau manipulare empatică), acest fapt va determina un nivel de stres
mult scăzut comparativ cu manipularea standard (Maurer și col., 2008).
Numeroase studii au investigat efectele manipulării șobolanilor de
către om, rezultatele obținute sugerând faptul că o manipulare adecvată este
în măsură să reducă de o manieră cuantificabilă/semnificativă nivelul de
stres al animalelor în cursul procedurilor experimentale. De exemplu,
gâdilirea nu constituie în mod necesar o recompensă, prin comparație cu
alimentele sau mângâierea după injecția intraperitoneală, însă dacă
șobolanii sunt obișnuiți cu o manipulare jucăușă (empatică) vor manifesta o
aversiune mult scăzută față de injecțiile intraperitoneale repetate. Calitatea
interacțiunii cu omul poate fi considerată o metodă de rafinare sau de
îmbogățire a manipulării șobolanilor atât pentru animalele cazate în cuști
individuale, cât și pentru cele cazate în grup (Cloutier și col., 2013; 2014).
Important de menționat este și faptul că șobolanii pot fi dresați cu
ușurință prin utilizarea unor metode de condiționare operante, însă
instruirea lor în vederea realizării unor sarcini relaționate cu procedurile de
cercetare (cum se procedează cu maimuțele sau cu câini) este rareori
menționată. De exemplu, șobolanii pot fi învățați să accepte administrarea
orală a unor compuși lichizi cu ajutorul unei seringi, mai degrabă decât prin
gavajul oral. Utilizarea unor tehnici de manipulare adecvată reduce efectele
stresului de izolare, scade nivelul de anxietate și stimulează capacitatea de
învățare a șobolanilor (Atcha și col., 2010; Pritchard și col., 2013).
Concluzii
Șobolanii constituie o categorie extrem de diversificată de animale,
care ocupă arealuri dintre cele mai diverse și care dispun de o mare
177
capacitate de adaptare la mediu și la condițiile de creștere în captivitate.

Șobolanii sunt folosiți în laborator pentru experimente care vizează
majoritatea domeniilor patologiei umane și veterinare, cu aplicații în
oncologia experimentală, nutriție și metabolism, farmacologie şi toxicologie
etc. Cazarea, reproducția și comportamentul acestor animale constituie
aspecte particulare care condiționează performanțele individuale, și mai
ales valoarea rezultatelor obținute în cursul unor proceduri experimentale.
Creșterea lor în captivitate le-a modificat profund comportamentul, și
inclusiv regimul de viață, manifestându-se ca niște animale foarte docile, cu
o intensă și complexă activitate socială, exprimată printr-un sistem
complex de comunicare, și printr-o ierarhie intragrupală foarte strictă.
Expunerea șobolanilor la factori de stres determină agresivitate intra
și interspecifică, dar și apariția unor comportamente stereotipice. Ultimele
decenii au marcat o adevărată revoluție în creșterea șobolanului, prin
producerea unei game extrem de diversificate de linii de animale
consangvine (inbred sau consanguine), selectate pentru diverse însușiri
morfo-fiziologice care le fac utile în studiul unor maladii întâlnite la om.
Dimensiunea cuștilor și suprafața alocată fiecărui individ constituie factori
importanți pe bunăstarea animalelor. Așternutul din lemn este preferat,
întrucât oferă animalelor posibilitatea roaderii acestuia pentru controlul
creșterii incisivilor. Utilizarea unor tehnici de manipulare și contenție
adecvate constituie aspecte utile pentru reducerea stresului în cursul
procedurilor efectuate, controlul stresului constituind un factor esențial
pentru calitatea vieții animalelor, și pentru calitatea rezultatelor cercetării.
1) Abou-Ismail UA, 2011, The effects of cage enrichment on agonistic behaviour
and dominance in male laboratory rats (Rattus norvegicus). Research in Veterinary
Science 90 (2), 346–351. doi: 10.1016/j.rvsc.2010.06.010.
2) Abou-Ismail UA, și col., 2010, The effects of enhancing cage complexity on the
behaviour and welfare of laboratory rats. Behavioural Processes 85(2), 172–180.
3) Arts JWM, Oosterhuis NR, Kramer K, Ohl F, 2014, Effects of transfer from
breeding to research facility on the welfare of rats. Animals 4, 721-728.
4) Atcha Z, Rourke C, Neo AH, Goh CW, Lim JS, Aw CC, Pemberton DJ, 2010,
Alternative method of oral dosing for rats. Journal of the American Association for
Laboratory Animal Science 49(3), 335-343.
5) Azar T, Sharp J, Lawson D, 2011, Heart rates of male and female sprague-
dawley and spontaneously hypertensive rats housed singly or in groups. Journal of
the American Association for Laboratory Animal Science, 50(2), 175–184.
6) Baumans V, Van Loo PLP, Pham TM, 2010, Standardisation of environmental
enrichment for laboratory mice and rats: Utilisation, practicality and variation in
experimental results. Scandinavian Journal of Lab Animal Science 37(2), 101–114.
7) Ben-Ami Bartal I, Decety J, Mason P, 2011, Empathy and pro-social behavior in
rats. Science 334(6061), 1427–1430. doi: 10.1126/science.1210789.
178
8) Bind RH, Minney SM, Hallock RM, 2013, The role of pheromonal responses in
rodent behavior: Future directions for the development of laboratory protocols.
Journal of the American Association for Lab Animal Science 52(2), 124–129.
9) Burn CC, Mason GJ, 2008, Effects of cage-cleaning frequency on laboratory rat
reproduction, cannibalism, and welfare. Applied Animal Behaviour Science 114(1–
2), 235–247. doi: 10.1016/j.applanim.2008.02.005.
10) Burn CC, Mason GJ, 2008, Rats seem indifferent between their own scent-
marked homecages and clean cages. Applied Animal Behaviour Science 115(3–4),
201–210. doi: 10.1016/j.applanim.2008.06.002.
11) Cloutier S, Baker C, Wahl, K, Panksepp J, Newberry RC, 2013, Playful handling
as social enrichment for individually- and group-housed laboratory rats. Applied
Animal Behaviour Science 143(2–4), 85–95. doi: 10.1016/j. applanim.2012.10.006.
12) Cloutier S, Newberry RC, 2010, Physiological responses of laboratory rats
housed at different tier levels and levels of visual contact with conspecifics.
Applied Animal Behaviour Science 125(1–2), 69–79.
13) Cloutier S, Wahl K, Baker C, Newberry RC, 2014, The social buffering effect of
playful handling on responses to repeated intraperitoneal injections in laboratory
rats. Journal of American Association for Lab Animal Science 53(2), 168–173.
14) Costa R, Tamascia ML, Nogueira MD, Casarini DE, Marcondes FK, 2012,
Handling of adolescent rats improves learning and memory and decreases anxiety.
Journal of American Association for Laboratory Animal Science 51(5), 548–553.
15) Dauchy RT, Blask DE, et all., 2013 Effect of spectral transmittance through
red-tinted rodent cages on circadian metabolism and physiology in nude rats.
Journal of the American Association for Lab Animal Science 52(6), 745–755.
16) Diamond ME, Arabzadeh E, 2013, Whisker sensory system-From receptor to
decision. Progress in Neurobiology 103, 28–40.
17) Didion JP, 2013, Deconstructing Mus gemischus: Advances in understanding
ancestry, structure, and variation in the genome of the laboratory mouse. Mamm
Genome 24(1–2), 1–20. doi: 10.1007/s00335-012- 9441-z.
18) Giral M, Garcia-Olmo DC, Kramer K, 2011, Effects of wire-bottom caging on
heart rate, activity and body temperature in telemetry-implanted rats. Laboratory
Animals 45(4), 247–253. doi: 10.1258/la.2011.010071.
19) Green L, Estle SJ, 2003, Preference reversals with food and water reinforcers
in rats. Journal of Experim Analysis of Behavior 79(2):233–242.
20) Hartmann MJ, 2011, A night in the life of a rat: Vibrissal mechanics and tactile
exploration. Annals of New York Academy of Sciences 1225, 110–118.
21) Horn MJ, Bostrom LA, Cooper DM, 2012, Effects of cage density, sanitation
frequency, and bedding type on animal wellbeing and health and cage environment
in mice and rats. Journal of Am Assoc for Lab Animal Science 51(6), 781–788.
22) Inagaki H, Kiyokawa Y, Tamogami S, Watanabe H, Takeuchi Y, Mori Y, 2014,
Identification of a pheromone that increases anxiety in rats. Proceedings of Nat
Acad of Sci 111(52), 18751–18756. doi: 10.1073/pnas.1414710112.
23) Kathleen Pritchett-Corning, 2015, Rats, Comfortable quarters for laboratory
animals, edited by Cathy Liss & Viktor Reinhardt, 10th edition, 20-37.
24) Krinke GJ, 2000, The Laboratory Rat, 1st edit. Academic Press: San Diego, CA.
25) Kruegel U, 2014, The impact of social isolation on immunological parameters
in rats. Archives of Toxicology 88(3), 853–855. doi: 10.1007/s00204-014-1203-0.
179
26) Marcus I, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura

Risoprint, Cluj Napoca, 69-83.
27) Modlinska K, Stryjek R, Pisula W, 2015, Food neophobia in wild and
laboratory rats. Behavioural Processes 113(0), 41–50.
Animals, Eighth Edition. The National Academies Press: Washington, DC.
29) Niederschuh SJ, Witte H, Schmidt M, 2015, The role of vibrissal sensing in
forelimb position control during travelling locomotion in the rat (Rattus
norvegicus, Rodentia) Zoology 118(1), 51–62. doi: 10.1016/j.zool.2014.09.003.
30) Patterson-Kane EG, 2003, Shelter enrichment for rats. Contemporary Topics
in Laboratory Animal Science 42(2), 46–48.
31) Pritchett-Corning KR, Clifford CB, Festing MF, 2013, The effects of shipping on
early pregnancy in laboratory rats. Birth Defects Research Part B: Developmental
and Reproductive Toxicology 98(2), 200–205. doi: 10.1002/bdrb.21056.
32) Sakhai SA, și col., 2013, Influence of housing variables on the development of
stress-sensitive behaviors in the rat. Physiology & Behavior 120, 156–163.
33) Sharp P, Villano J, 2013, The Laboratory Rat, Second Edition [Laboratory
Animal Pocket Reference Series]. CRC Press: Boca Raton, FL.
34) Suckow MA, Weisbroth SH, Franklin CL (eds), 2006, The Laboratory Rat,
Second Edition. Academic Press: New York, NY.
35) Vitalo AG, Levine JB, et all., 2012, Environmental enrichment with nesting
material accelerates wound healing in isolation-reared rats. Behavioural Brain
Research 226(2), 606–612. doi: 10.1016/j.bbr.2011.09.038.
36) Vrontou S, Wong AM, Rau KK, Koerber HR, Anderson DJ, 2013, Genetic
identification of C fibres that detect massage-like stroking of hairy skin in vivo.
Nature, 493(7434), 669–673. doi: 10.1038/nature11810.
37) Wheeler RR, și col., 2015, Effect of multilevel laboratory rat caging system on
the well-being of the singly-housed Sprague Dawley rat. Lab Animals 49(1), 10–19.
38) Wishaw IQ, Kolb B, 2004, The Behavior of the Laboratory Rat: A Handbook
With Tests. Oxford University Press: Oxford, UK.
39) Würbel H, Burn C, Latham N, 2009, The behaviour of laboratory mice and rats.
In: Jensen P (ed) Ethology of Domestic Animals:, 2nd Edit, 217–233.

180
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |
CAPITOLUL 7
PATOLOGIA ȘOARECELUI ȘI
ȘOBOLANULUI DE LABORATOR
OBIECTIVE
Spirochetoza
Semiologia îmbolnăvirilor Infecția cu Corynebacterium kutcheri
la șoarecele și șobolanul de laborator Infecția cu Streptobacilus moniliformis
Bolile șoarecelui și șobolanului Boli parazitare
Boli virale Pneumonia pneumochistică
Hepatita șoarecilor Acarioza
Pneumonia cu virusul Sendai Nematodozele
Parvoviroza șoarecilor Cestodozele
Enterita cu adenovirus Râia demodecică
Diareea cu coronavirusuri Pediculoza
Coriomeningita limfocitară Râia sarcoptică
Ectromelia sau Variola șoarecilor
Sialodacrioadenita sau coronaviroza Boli tumorale
Sialodontita cu cytomegalovirus Adenocarcinomul mamar
Sialodontita cu Polyomavirus Fibroadenomul mamar
Pneumopatiile virale la șoarece Limfoamele maligne
Pneumonia cu virusul Harsfall-Hahn Leucemia limfocitară cu granulații
Diareea infantilă Boli cu etiologie mixtă
Boala demielinizantă Malocluzia
Leucoza șoarecilor Plăgile cutanate
Viroze latente la șoareci Automutilarea
Boli bacteriene Extenuarea calorică
Pasteureloza Căderea cozii
Hepatita helicobacteriană și tiflocolita Glomerulonefropatia cronică
Salmoneloza sau paratifoza Canibalismul
Septicemia cu Pseudomonas Toxiemia de gestație
Furunculoza stafilococică Controlul bolilor
Mycoplasmoza Concluzii
Boala Tyzzer Bibliografie selectivă
Bacilul asociat cililor respiratorii
181
Semiologia îmbolnăvirilor la șoarece și șobolan
Evaluarea stării de sănătate a animalelor este un aspect clinic

deosebit de important, care influențează desfășurarea corectă a unui
experiment și include 4 etape, respectiv: anamneza, examenul fizic, testele
de laborator și analizarea datelor. În anamneză se regăsesc date precum
tipul, durata simptomelor clinice și date epidemiologice, legate de numărul,
sexul, vârsta animalelor afectate. Examinarea clinică constă în evaluarea
generală a animalelor în vederea identificării simptomelor bolii iar
anamneza orientează medicul spre o anumită leziune sau organ afectat.
Tehnica palpării abdominale la șoarece (Sukov și col., 2001)
- Examenul fizic al animalelor este obligatoriu la intrarea în crescătorie

(ca măsură profilactică), iar în cazul animalelor suspicionate de diferite
afecțiuni este obligatoriu pentru identificarea și izolarea indivizilor bolnavi.
182
Examinarea fizică, ca măsură de supraveghere a stării de sănătate sau

de dignosticare a unei boli poate fi realizat în mai multe moduri, respectiv:
 Evaluarea generală a comportamentului animalelor în cușcă și în
timpul procedurilor la care sunt supuse, permite identificarea unor stări de
letargie, agresivitate sau prostrație asociate unor stări de boală;
 Examinarea blănii este necesară în vederea localizării regiunilor
lipsite de păr, a leziunilor închise sau deschise, sau a maselor tumorale;
 Starea și aspectul general al animalelor sunt importante pentru
identificarea indivizilor subdezvoltați sau bolnavi în cadrul unei colonii (ex;
șoarecii slabi sau foarte mici comparativ cu ceilalți membri ai grupului, sunt
de regulă indiciul prezenței unor boli sau tulburări cu evoluție subclinică);
 O atenție crescută trebuie acordată prezenței unor sunete deosebite
produse de șoareci, care constituie indiciul unor afecțiuni respiratorii, cum ar
fi prezența secrețiilor mucopurulente în căile respiratorii sau la nivel nazal;
 Examinarea ochilor, urechilor, nasului și a regiunii perianale este,
de asemenea, importantă, pentru identificarea unor secreții patologice;
 Examinarea dinților pentru identificarea creșterii lor excesive;
 Palparea maselor abdominale anormale este utilă în vederea
identificării formațiunilor tumorale benigne sau maligne;
 Determinarea temperaturii corporale este un indicator important al
stării de sănătate (sau de boală), și poate fi realizată prin mai multe metode:
 Utilizarea termometrului auricular cu infraroșii este o metodă
simplă, rapidă și non-invazivă pentru evaluarea temperaturii la șoarece;
 Sondele termocuplu sunt utilizate pentru determinarea precisă a
temperaturii rectale la șoarece, însă metoda este scumpă, iar dacă este
repetată de mai multe ori, poate contribui la creșterea mortalității în grup;
 Monitorizarea telemetrică implică implantarea subcutanată sau
intraperitoneală a unor transmițători telemetrici;
 Atingerea sau palparea directă a animalului pot constitui metode
de evaluare a tulburărilor echilibrului termogenetic, în special în cazul unor
hipotermii sau hipertermii foarte severe (Suckov și col., 2001).
- Testele de laborator oferă informații foarte utile pentru orientarea
diagnosticului unei boli, și pot include examene hematologice, urinare,
microbiologice, imunologice, histologice, radiografii, ultrasonografii, RMN.
Coroborarea tuturor rezultatelor obținute în cursul unui demers, va
duce la un diagnostic final. Pentru obținerea și selectarea informațiilor
necesare în vederea orientării diagnosticului, se impun cunoștințe de
anatomie, fiziologie și comportament, privitoare la specia în cauză, respectiv
la cerințele minime de microclimat și alimentație (Bhatt și col., 1986).
Examinarea animalelor trebuie să vizeze diferențierea comportamentului
normal observat în cursul contenției sau manipulării, de comportamentul
patologic apărut ca urmare a evoluției unei boli. Totodată, trebuie să se facă
183
evaluarea riscurilor de îmbolnăvire pentru celelalte animale, chiar și

pentru om și eventual să se recomande eutanasia (Beynen și col., 1989).
Poziție ortopneică la un șoarece cu dispnee severă provocată de o suferință

pulmonară. Se constată paloarea mucoasei conjnctivale datorată anemiei.
Examenul necropsic a identificat un limfom malign (Suckov și col., 2001)
Bolile șoarecelui și șobolanului
Patologia rozătoarelor mici de laborator cuprinde boli produse de

toate categoriile de agenți patogeni întâlniți la animalele domestice și/sau
de companie, inclusiv omul, respectiv virusuri, bacterii, paraziți, miceți,
substanțe toxice sau factori cu origine necunoscută. Problema majoră pe
care o ridică patologia animalelor de laborator o constituie faptul că, în
majoritatea situațiilor bolile incriminate evoluează ca entități subclinice
(rozătoarele sunt rezervoare naturale pentru o gamă foarte largă de agenți
patogeni), iar manifestarea lor clinică este rezultatul expunerii la factori de
stres care interferează reactivitatea organismului gazdă. În același timp,
evoluția unei boli într-un efectiv este greu de identificat, atâta timp cât nu
afectează decât indivizi izolați, întrucât tabloul clinic este destul de sărac și
simptomele bolii sunt dificil de observat, dată fiind dimensiunea mică a
acestor animale. În cele mai multe situații medicul se confruntă cu evoluții
184
explozive ale bolilor care afectează un număr mare de animale, sau deseori
întreg colectivul, ceea ce face dificilă orice abordare terapeutică curativă.
Diagnosticul se bazează pe identificarea simptomelor și a leziunilor
morfologice, completate cu testele de laborator (ex: hematologice,
biochimice, microbiologice, anatomopatologice), care confirmă boala și
agentul patogen incriminat. Controlul bolilor este greu realizat, în situația
în care majoritatea rozătoarelor se constituie ca rezervoare naturale
pentru o gamă largă de agenți patogeni de origine virală și/sau bacteriană.
În aceste condiții abordarea cea mai eficientă a patologiei animalelor de
laborator o reprezintă măsurile cu caracter profilactic, iar în cazul
îmbolnăvirilor, eliminarea totală a întregului efectiv de animale afectate.
Tabel 1. Manifestări clinice care semnalează evoluția unor boli

(Canadian Council on Animal Care, 1993; Suckov și col., 2001)
Parametrul Semne clinice
Aspectul general Deshidratare
Leziuni sau răni cutanate
Cifoză, Scolioză, Lordoză
Hipotermie
Hipertermie
Inflamație
Fracturi osoase închise sau dechise
Tumefacții tisulare anormale
Piele și blană Depigmentări
Paloare
Eritem (culoare roșie)
Cianoză (culoare albastră)
Icter (culoare galbenă)
Leziui/plăgi cutanate
Abcese
Ulcere
Alopecie
Horipilație
Ochi Exo/Endoftalmie
Microftalmie
Opacifiere sau cecitate
Hiperlacrimație
Jetaj ocular (seros, muco-purulent)
Nas/gură/urechi/cap Torticolis
Scurgeri auriculare
Jetaj nazal
Malocluzie
Hipersalivație
185
Respirație Strănut/tuse
Dispnee/raluri
Tahipnee/bradipnee
Urină Decolorare
Hematurie (roșie)
Calciurie (alburie)
Poliurie/anurie
Glicozurie
Fecale Decolorare (icter)
Melenă (sânge digerat în fecale)
Hematokezie(sânge integral în fecale)
Diaree (fecale apoase)
Constipație (fecale deshidratate)
Steatoree (fecale unsuroase)
Comportament Hiperexcitabilitate
Hipoexcitabilitate
Comă
Ataxie (mers)
Astazie (stațiune)
Mers în manej (cerc)
Tremor (frisoane)
Convulsii/crize
Paralizii ale membrelor
Pareze la nivel cutanat
Prostație (letargie)
Agresivitate intra/interspecifică
Bolile virale (Comton și col., 1993)
- Hepatita șoarecilor este produsă de virusul hepatitei șoarecilor

(MHV), un Coronavirus (ARN) care afectează doar șoarecii. Tulpini diferite
prezintă tropism pentru țesuturi diferite, însă toate tipurile au abilitatea de a
se replica în ficat. Calea de transmitere poate fi una fecal-orală, prin contact
direct sau prin aerosoli și instrumentar chirurgical. Există două forme de
boală în funcție de localizarea și virulența tulpinii virale. Forma respiratorie
debutează cu jetaj nazal și congestie pulmonară, cu diseminarea
hematologică spre alte organe, inclusiv creierul. Implicarea intestinală e
minimă sau absentă. Forma enterică afectează căile nazale și tractul
intestinal, cu diseminare variabilă spre ficat și ganglionii abdominali.
Exprimarea bolii depinde de vârstă și tulpina infectantă, manifestându-se
prin diaree apoasă în cazul sugarilor, asociată cu mortalitate ridicată și
slăbire cu grade diferite de mortalitate la adulți. Șoarecii nuzi imuno-
deficienți dezvoltă o boală progresivă, epuizantă. MHV contaminează
186
frecvent liniile celulare tumorale și in vitro este imunosupresiv, chiar dacă

manifestările sunt subclinice. Testele serologice (ELISA, Imunofluorescența)
și histologice din probe hepatice și intestinale sunt utilizate în diagnostic.
Măsurile necesare pentru controlul contaminării și transmiterii bolii:
1) eliminarea oricărei suspiciuni de boală, care se extinde rapid;
2) rederivarea coloniei prin cezariene sau transfer de embrioni;
3) înlocuirea întregului efectiv contaminat, cu animale sănătoase,
provenite din unități indemne de boală (Suckov și col., 2001).
Dacă se obțin șoareci fără infecție MHV este nevoie de atenție sporită
la condițiile de creștere pentru a preveni reintroducerea virusului în colonie.
Sistarea împerecherilor pentru oprirea transmiterii infecției la nou născuți
este o măsură eficientă și necesară ca mijloc de control al evoluției bolii.
- Pneumonia cu virusul Sendai este produsă de un Paramyxovirus
(ARN) care face parte din grupa 1 a virusurilor parainfluenzei, virus care
afectează șoarecii, șobolanii, hamsterii și cobaii. Virusul se răspândește
prin contact direct și aerosoli, infecția evoluând de multe ori ca enzootie și
se menține orizontal prin intermediul puilor, determinând manifestări
clinice diverse cum ar fi dispneea și fecunditatea scăzută (Jacoby și col.,
1996). Virusul este imunosupresiv, crescând susceptibilitatea animalelor la
infecții bacteriene secundare. În infecțiile clinic manifeste, manifestările
clinice ale bolii includ următoarele simptome: bruxism, dispnee moderată,
fecunditate scăzută, moarte neonatală subită (posibil tot cuibul), tulburări
de creștere sau slăbire la tineret. În coloniile infectate endemic, semnele
clinice pot să nu se observe, boala evoluând ca infecție subclinică.
Diagnosticul este serologic și histopatologic (leziuni pulmonare). În
coloniile stabile boala evoluează până la moarte, fără să se înregistreze
infecții latente. În coloniile în care se practică împerecherea, întreruperea
încrucișărilor pentru 60 de zile, eliminarea sugarilor pe toată această
perioadă de timp și dirijarea împerecherii adulților cu femele tinere în
scopul limitării expunerii virale a șoarecilor susceptibili, vor preveni
infectarea viitorilor nou-născuți (Cotchin și col., 1967; Jacoby și col., 1996).
- Parvoviroza șoarecilor este produsă de virusul minut al șoarecilor
(MVM) și parvovirusul șoarecilor (MPV), reprezentat prin două serotipuri
distincte ale parvovirusurilor (ADN) care afectează șoarecii și majoritatea
animalelor de laborator. Transmiterea virusului se face pe cale fecal-orală
și prin contact direct. Afectează mai ales animalele tinere, în condițiile unei
întrețineri necorespunzătoare. Boli manifeste clinic nu s-au semnalat în
cazul infecțiilor naturale. Totuși aceste virusuri cauzează infecţii
persistente și modulează răspunsul imun al șoarecilor la contaminanții
obișnuiți ai liniilor celulare de transplant și tumori experimentale. Tabloul
clinic constă în tulburări digestive dar și infecunditate și hipotrepsie.
Diagnosticul se pune prin teste serologice (reacția de inhibare a hem-
187
aglutinării) sau prin izolarea virusului, respectiv prin examen

histopatologic. Controlul bolii poate fi realizat prin rederivare sau
depopulare și înlocuirea întregului efectiv cu animale sănătoase provenite
din unități de creștere indemne. Dezinfecția adăposturilor este importantă
câtă vreme cât parvovirusurile sunt foarte rezistente la condițiile de mediu.
- Enterita cu adenovirus este întâlnită la șoarece și șobolan, afectând
mai ales tineretul, la care evoluează cu manifestări clinice de suferință
digestivă evidente. Determină mortalitate mare la nou născuți care mor
prin deshidratare datorită diareei incoercibile. Tabloul lezional este
localizat la nivelul ileonului și constă, la hamster, în leziuni cu caracter
proliferativ. Diagnosticul se stabilește prin examen histopatologic
(evidențierea incluziilor mari amfofile intranucleare). Controlul bolii poate
fi realizat prin rederivare sau depopulare și înlocuirea întregului efectiv cu
animale sănătoase provenite din unități de creștere indemne.
- Diareea provocată de coronavirusuri, a fost semnalată pentru prima
dată în 1984 de către Eaton la iepuri în vârstă de 1-2 luni. Evoluează ca
enzootie, cu mortalitate de 34%. Tabloul clinic este dominat de
manifestările de enterită. Animalele se constituie ca purtătoare, ceea ce
înseamnă că pentru controlul bolilor este obligatorie înlocuirea efectivului
cu animale sănătoase provenite din unități indemne.
- Coriomeningita limfocitară (LCM) este produsă de un arenavirus
(ARN). Șoarecii sunt gazdele primare iar dintre mamifere, boala se
manifestă la hamsteri, cobai, primate și om. La șoareci infecția se produce
in utero și perinatal, având o evoluție subclinică cu viremie de-a lungul
vieții și prezența virusului în lapte, salivă. Transmiterea verticală
(transovariană, transplacentară, transcutanată) este considerată 100%
eficientă iar cea orizontală se realizează prin contact direct (calea
respiratorie sau cutanată). O sursă majoră de infecție în cazul șoarecilor de
laborator este reprezentată de liniile celulare tumorale de transplant
(Jacoby și col., 1996). Șoarecii bolnavi constituie rezervorul natural de
infecție pentru om, evoluând ca boală profesională la îngrijitori și laboranți
(semne de meningită și meningoencefalită). La șoareci infecțiile latente,
subclinice, persistente se reflectă în dezvoltare corporală modestă,
horipilație, slăbire, retardare, eventual glomerulonefrită autoimună, diaree,
emaciere, păr zbârlit, cifoză, ascite. Infecția acută se instalează când
șoarecii sunt expuși după prima săptămână de viață, la diferiți factori de
stres, înainte de câștigarea imunocompetenței (Ciudin Elena și col., 1996).
La cobai evoluează sub forma unei pneumonii galopante, care se finalizează
cu moartea animalelor într-un timp foarte scurt. În majoritatea situațiilor,
indiferent de specia afectată, tabloul clinic este dominat de tulburări
nervoase, exprimate prin convulsii, tremurături generalizate, crize
epileptiforme și moartea prin asfixie în 1-2 zile. Diagnosticul se stabilește
188
pe baza tabloului clinic și lezional, completat cu examene serologice (ex:

imunofluorescența, RFC), virusologice și histopatologice. Confirmarea
diagnosticului se face doar după inocularea experimentală la șoareci. Se
soldează cu moarte în câteva zile. Controlul implică eliminarea întregului
efectiv, și repopularea cu animale provenite dintr-un efectiv indemn.
- Ectromelia sau Variola șoarecilor este produsă de poxvirusul
Ectromelia, cu efect letal în infecțiile produse la șoarece. Se manifestă prin
cifoză, conjunctivite, edem al capului. Difuzează foarte rapid în efectiv pe
cale fecal-orală, prin urină sau contact direct. În forma subacută – cronică
apar erupții cutanate, necroze, crustizarea extremităților cu năpârlire
(ectromelie). Moartea este sporadică în această formă, însă este foarte
frecventă în cea acută. Se recomandă depopularea și formolizarea
adăposturilor, urmate de repopulare cu animale din efective indemne.
- Sialodacrioadenita sau coronaviroza șobolanilor este produsă de un
virus care se numește și virusul sialodacrioadenitei. Infecțiile nu au
niciodată caracter latent dar se instituie ca boală subclinică care nu e letală,
exprimată prin inflamații ale glandelor salivare și ale ochilor. Se transmite
prin contact direct sau prin aerosoli și instrumentar. Șobolanii pot prezenta
un jetaj oculonazal cu aspect porfirinic, congestie și hemoragii oculare,
tumefacții la nivelul feței și gâtului, salivație abundentă, iar glanda salivară
submaxilară (Harder) poate ajunge la dimensiuni palpabile. Acrioadenita
poate duce la exoftalmie, keratite, ulcere corneene iar la femelele pentru
reproducție determină tulburări de fertilitate și mortalitate embrionare.
Întreruperea împerecherilor timp de 60 de zile și îndepărtarea sugarilor și
puilor înțărcați constituie un mijloc care poate duce la eliminarea infecției.
- Sialodontita cu citomegalovirus, este o boală virală produsă de un
Herpervirus (întâlnită frecvent și la cobai), care se manifestă prin sialoree,
congestie oculară și conjunctivală, exoftalmie și manifestări de pneumonie.
Diagnosticul se stabilește pe baza izolării virusului din culturi de țesuturi
dar și prin evidențierea incluziilor intranucleare din epiteliul glandelor
salivare. Evoluează ca infecție subclinică în coloniile de șoareci și șobolani.
- Sialodontita cu Polyomavirus, a fost descrisă la șobolanii nuzi,
atimici (Ward și col., 1984 cit. de Ciudin Elena și col., 1996) și se manifestă
prin inflamația glandelor parotidiene și a limfonodulilor, leziuni la nivelul
tractului intestinal și în pulmon. Diagnosticul se stabilește prin examen
histopatologic și teste imunohistochimice (evidențierea incluziilor
intranucleare în acinii glandelor salivare, în glandele lui Harder sau în
epiteliul bronșic). Ca măsuri de profilaxie se impune asigurarea condițiilor
optime de igienă și de microclimat. Controlul bolii implică lichidarea
întregului efectiv și repopularea cu animale sănătoase din unități indemne.
- Pneumonia provocată cu virusul Harsfall-Hahn a fost semnalată în
1932 în crescătoriile de șoareci din SUA. Evoluează mai ales la tineret,
189
transmiterea bolii realizându-se prin contact direct (calea respiratorie) sau

transplacentar. Tabloul clinic se caracterizează prin astenie, slăbire,
cianoza cozii și a urechilor, dispnee accentuată și moartea în decurs de cel
mult 12 zile de la debut. Tabloul lezional constă în congestie pulmonară,
aderențe pleurale, iar la examenul histopatologic se observă infiltrații
perivasculare, edem peribronhial și alveolar cu descuamarea epiteliului
alveolar și necroze (Onet, 1983, cit. de Ciudin Elena și col., 1996).
Diagnosticul se stabilește pe baza izolării virusului de la nivelul leziunilor.
- Pneumonia provocată de virusul Kilkhams (K) este o boală la
originea căreia se găsește infecția cu un virus din familia Parvoviridae,
genul Polyomavirus și evoluează ca infecție inaparentă. Tabloul clinic
constă în manifestări de pneumonie interstițială și proliferarea celulelor
endoteliale, putând fi observate și incluziile intranucleare. Diagnosticul se
stabilește prin examen serologic (reacția de inhibare a hemaglutinării) dar
și prin evidențierea incluziilor intranucleare prin examen histopatologic.
- Diareea infantilă a șoarecilor și șobolanilor este produsă de un
Rotavirus, care afectează mai ales sugarii de 2-3 săptămâni. Boala are un
caracter sezonier, fiind favorizată de condițiile deficitare de igienă și
furajare și are un grad de contagiozitate foarte ridicat. Calea de infecție este
cea digestivă iar sursele sunt animalele bolnave sau purtătoare care
elimină virusul prin fecale. Se manifestă din diaree profuză, gălbuie,
incoercibilă, care apare la sugari, respectiv blană umedă și fără luciu la
mamă. Moartea se produce prin deshidratare iar tabloul lezional este
dominat de ulcerații ale mucoasei intestinale. Diagnosticul are în vedere
datele epizootologice, completate cu examene serologice și histopatologice.
Controlul bolii poate fi realizat prin îndepărtarea de la reproducție a
femelelor care la prima fătare au avut pui bolnavi.
- Encefalita murină este o boală care evoluează inaparent clinic, iar în
condiții experimentale provoacă paralizii. Mortalitatea este scăzută.
- Boala demielinizantă a șoarecilor și șobolanilor produce o
demielinizare masivă atât în encefal cât și în măduva spinării, rezultând
incoordonare locomotorie, tremor, convulsii, paralizii, moarte.
- Leucoza șoarecilor este o boală produsă de mai multe tipuri de
virus, aparținând unor grupe diferite, cum ar fi: familia Leucovirus,
Retroviridae, virusul Gross, Graffi, Friend, Moloney, Rauscher, Raplan, care
au fost identificați prin reacții serologice la șoarecii afectați. Este o boală
contagioasă care afectează mai ales șoarecii (însă poate fi întâlnită și la
hamsteri) manifestată printr-o proliferare malignă a țesuturilor limfocitare
și reticulare (Ciudin Elena și Marinescu, 1996). Transmiterea bolii se face
doar pe cale transplacentară (verticală), de la mamă la făt. Transmiterea pe
cale orizontală nu este cunoscută, deși virusul este eliminat prin secrețiile
animalelor bolnave. Susceptibilitatea crescută la tineret și femele
190
(explicabilă prin efectul stimulator pe care-l dezvoltă hormonii estrogeni).

Boala îmbracă mai multe forme, în funcție de componenta afectată,
respectiv: leucoza limfoidă, eritroidă și forme hemocitoblastice (Percy &
Barthold, 1993). Tabloul clinic este diferit, în funcție de tulpina de virus
implicată. În leucoza limfoidă se constată timusul mărit, limfadenită
regională homo și heterolaterală, creșterea numărului total de leucocite în
faza terminală, aspect realizat pe seama limfocitelor (60-95% din totalul
limfocitelor), imature și anemie severă. În leucoza mieloidă se observă
aceleași aspecte, cu mențiunea că are loc o creștere a numărului de
elemente mieloide tinere, imature, ponderea limfocitelor fiind de 12-18%.
În leucoza eritroidă și reticulară se constată modificări la nivelul
eritrocitelor: policromatofilie, anizocitoză, prezența anemiilor atipice
(corpusculi Jolly). Tabloul lezional este bine exprimat la nivelul organelor
limfoide secundare, ficat, măduva osoasă, rinichi, intestin și constă în
prezența leziunilor cu caracter proliferativ. Diagnosticul se stabilește prin
examen epidemiologic, completat cu tabloul clinic și respectiv cu examenul
histopatologic. Controlul bolii implică distrugerea întregului efectiv
contaminat și înlocuirea lui cu animale provenite din unități indemne.
- Viroze latente la șoareci se manifestă sub forma unor boli cu evoluție
latentă, care nu pot fi diagnosticate, dar constituie factori perturbatori șii
surse de erori pentru rezultatele obținute în experimentele pe animale.
Tabel 2. Boli virale cu evoluție latentă la șoareci (Suckov și col., 2001)

Infecție cu adenovirus Leziuni de necroză în cord, incluzii
intranucleare în rinichi, cord, suprarenale.
Diagnostic serologic (RFC și seroaglutinare).
Infecție cu parvovirus Leziuni de encefalită și coriomeningită.
Diagnostic serologic (seroaglutinare și
inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu picornavirus Leziuni cu caracter necrotic în creier și măduva
spinării. Diagnostic serologic (inhibarea
hemaglutinării) sau prin inocularea
experimentală la hamsteri nou născuți.
Infecție cu ARN virus Leziuni de hepatită cu focare de necroză în
limfonoduli și în creier. Diagnostic serologic
(RFC) sau inocularea experimentală la șoareci.
Infecția cu papovavirus Leziuni cu caracter tumoral în diverse organe
interne. Diagnostic serologic (seroaglutinarea
și inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu virusul Leziuni de pneumonie interstițială. Diagnostic
parapneumoniei de tip I serologic (inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu sarcoma-virus Leziuni sarcomatoase în diferite țesuturi
Diagnostic histopatologic și virusologic.
191
Boli bacteriene
- Pasteureloza este o boală infecto-contagioasă, produsă de germeni

din genul Pasterurella, care afectează în egală măsură șoareci, șobolani,
hamsteri, gerbilii, cobai. La șobolani și șoareci boala este produsă de
Pasterurella pneumotropica, care este considerat un agent patogen
oportunist, proliferând în prezența altor infecții secundare cu virusul Sendai
sau în asociere cu germeni ca Streptococcus pneumoniae, Klabsiella
pneumoniae, Salmonalla spp., dar și P.Multocida și P. Haemolytica. Evoluează
ca infecție subclinică la iepuri și cobai și mai rar la hamsteri și șobolani.
Infecția are un caracter sporadic-epizootic la toate speciile de laborator cu o
contagiozitate diferită în funcție de virulența tulpinilor implicate. Se
instalează spontan, cu autoinfecție, determinată de condițiile
necorespunzătoare de igienă și alimentație. Transmiterea bolii se face pe cale
fecal-orală și in utero. Majoritatea rozătoarelor afectate nu prezintă semne
clinice, însă dacă boala ajunge să se manifeste, ele prezintă jetaj oculo-nazal,
torticolis cauzat de otita medie, dispnee dacă e prezentă infecția cu
mycoplasma sau o viroză respiratorie. La iepuri evoluează sub 3 forme
clinice: septicemică supraacută (evoluție fulgerătoare, pe fondul unui tablou
general grav), pulmonară acută (manifestată prin tulburări respiratorii și
slăbire progresivă, până la cașexie) și cronică (exprimată prin apetit
capricios și semne respiratorii), primele 2 soldate cu moartea animalelor în
răstimp de 1 până la 5-8 zile. La cobai evoluează ca infecție acută (frisoane,
febră, tulburări respiratorii, dispnee gravă și moartea în 4-6 zile de la debut),
subacută (slăbire progresivă, rinită conjunctivă și moartea animalelor în 2
săptămâni de la debut) și cronică (abcese subcutanate, cașexie și moartea în
1-2 luni). La șoarecii slăbiți s-au raportat epidemii de conjunctivită și
panoftalmie, abcese subcutanate, mastite, metrite, abcese ale glandelor
sexuale anexe. Se recomandă tratament îndelungat cu antibiotice, încercările
de eliminare ale bacteriei prin cezariene dovedindu-se zadarnice. Tabloul
lezional este determinat de forma pe care o îmbracă boala și respectiv de
specia la care evoluează. În principal, domină leziunile de septicemie
hemoragică, congestii și hemoragii în toate organele. În formele cronice sunt
frecvente leziunile necrotice în pulmon, pericarditele, pleurita, peritonita
purulentă, artrite limfoide. Diagnosticul bolii se stabilește prin examen
bacteriologic, constând în izolarea și testarea patogenității pe șoarece și
porumbel. Tratamentul constă în administrarea de streptomicină (im 2-5
mg/kg mc), cloramfenicol (im 20-40 mg/kg mc) sau dimetridazol în apa de
consum (0,0015 g/kg mc) la iepuri. La șobolani și șoarece se apelează la
oxitetraciclină (0,5 g/l apă) sau cloramfenicol (1 g/l apă) timp de 10-15 zile.
Controlul bolii implică izolarea și eliminarea animalelor bolnave
(animalele trecute prin boală se constituie ca rezervoare naturale și surse de
infecție) și îmbunătățirea condițiilor de igienă, microclimat și alimentație.
192
- Hepatita helicobacteriană și tiflocolita șoarecilor este produsă de

Helicobacter hepaticus și Helicobacter bilis care determină de obicei o
infecție persistentă dar subclinică, deși la animalele infectate se observă
ades prolapsul rectal. Șoarecii contaminați manifestă o susceptibilitate
crescută la dezvoltarea de tumori spontane. Aceste infecții cu germeni din
genul Helicobacter pot modifica nivelul enzimelor serice și respectiv
concentrația acizilor biliari. Transmiterea bolii se realizează pe cale oral-
fecală dar și prin instrumentar. Diagnosticul se pune serologic prin culturi
microaerofilice sau histopatologic prin evidențierea leziunilor intestinale
specifice. O nutriție optimă asociată cu antibioterapie pe cale orală poate
contribui la eradicarea lui H. hepaticus, însă eliminarea completă a H.bilis
este posibilă doar prin depopulare sau rederivare (transfer de embrioni).
- Salmoneloza sau paratifozoza este o boală infecto-contagioasă și o

zoonoză importantă, produsă de germeni din genul Salmonella, manifestată
clinic prin tulburări digestive și avort la femelele gestante iar anatomo-
patologic prin leziuni de diateză hemoragică sau inflamație fibrino-
necrotică localizate în diferite țesuturi. Genul Salmonella face parte din
familia Enterobacteriaceae și este reprezentat de peste 47 de grupe și
aproximativ 1700 de serotipuri diferite (Bercea și col., 1981 cit. de Ciudin
Elena și col., 1996). De la animalele de laborator au fost izolate numeroase
tipuri de Salmonella, cele mai frecvente fiind: Salmonella typhimurium, S.
dublin, S.livingstone, S. montevideo și S. enteridis, care pot afecta toate
rozătoarele de laborator. Boala evoluează mai frecvent la șoareci și
șobolani, în special la tineretul de 3-4 săptămâni la șoareci, până la 2-3 luni
la iepuri și dihori. Incidența bolii scade semnificativ peste vârsta de 12 luni.
Sursele de infecție sunt rozătoarele sălbatice, dar și animalele
purtătoare, la care infecția evoluează subclinic și care elimină germenii prin
urină și fecale, contaminând astfel încăperile, așternutul, furajele și apa.
Transmiterea se face pe cale bucală. La șobolani sunt foarte importanți în
declanșarea bolii și factorii genetici. Poate evolua în formă acută, ca
septicemie sau enterocolită și cronică (fără semne clinice evidente).
Tabloul clinic în formele epizootice acute include la toate speciile
hipertermie, anorexie, cifoză, diaree apoasă, letargie, deshidratare rapidă și
moarte în 3-4 zile. La rozătoarele mici poate apare frecvent conjunctivita,
horipilația, urechi palide, ochi de culoare ciocolatie și prezența unor cruste
brune în jurul nasului. În forma cronică, tabloul clinic este șters, boala
durează câteva săptămâni și se manifestă prin slăbire progresivă și moarte
în cele din urmă. Boala va deveni în cele din urmă endemică, manifestându-
se ciclic prin avorturi și fertilitate scăzută. Tabloul lezional este dominat de
leziuni de diateză hemoragică în ficat și splină, enterită cataral-hemoragică
sau necrotică, nefrită interstițială și splenomegalie. La femele pot apare
focare necrotice în uter. Diagnosticul se bazează pe izolarea și tipizarea
193
germenului din oase în formă septicemică și din avortoni în forma

aborigenă. Pentru identificarea animalelor purtătoare se apelează la reacția
serologică de seroaglutinare lentă în tuburi sau la coprocultură. Se
recomandă depopularea prin eliminarea întregului efectiv contaminat,
urmat de o igienizare riguroasă (spălare, dezinfecție, decontaminare cu
vapori de formol) iar preventiv se instituie măsuri corespunzătoare de
igienizare a apei, hranei, adăpostului și de blocare a porților de intrare
pentru rozătoarele sălbatice. Boala constituie un potențial pericol pentru
om, întrucât poate evolua într-o formă gravă la indivizii imunosupresați.
- Septicemia cu germeni din genul Pseudomonas este produsă de
Pseudomonas aeruginosa care este un germen saprofit acvatic ce poate
coloniza tractusul intestinal al șoarecilor și șobolanilor după consumul de
apă nesterilizată. A fost raportat un sindrom septicemic-endotoxic la
animalele imuno-supresate, boala neputând fi tratată. Ea poate fi totuși
prevenită prin monitorizarea și tratarea apei. Pseudomonas aeruginosa este
germenele răspunzător de fibroza chistică a tractului respirator la om.
- Furunculoza stafilococică este produsă de Staphylococcus aureus,
care este un epifit al pielii și mucoaselor șoarecilor, dar este considerat
agentul patogen primar al bolilor șoarecilor nuzi atimici, care din cauza
deficitului în limfocite T (imunosupresie celulară), dezvoltă conjunctivite și
granuloame subcutanate din care poate fi izolat în mediul de cultură S.
aureus. Contaminarea intradermică cu s. aureus se realizează prin
mușcături, zgârieturi, determinând astfel formarea unor granuloame care
se extind uneori atât de mult încât desfigurează întreaga zonă a capului.
- Mycoplasmoza este o boală produsă de Mycoplasma pulmonis, care
este răspunzător de majoritatea bolilor cronice respiratorii la șoareci și
șobolani. Transmiterea se realizează pe cale orală prin consumul fecalelor,
dar și prin aerosoli, contactul direct și secreții infectate provenite de la
animalele bolnave. Majoritatea infecțiilor evoluează subclinic. Factorii
favorizanți ai bolii sunt reprezentați de concentrația ridicată a amoniacului
în aer, și respectiv de prezența unor virusuri respiratorii care activează
infecțiile microplasmice subclinice. Se manifestă prin jetaj oculo-nazal, otită
medie, dispnee, anorexie, cifoză. Bacteriile PPLO sunt adesea identificate
asociat cu Pasteurella și virusul Sendai. Este recomandată depopularea.
- Boala Tyzzer este produsă de Clostridium piliforme, afectând practic
toate rozătoarele de laborator, carnasierele, inclusiv omul. Transmiterea se
agentului patogen face pe cale fecal-orală, prin ingestia sporilor (odată cu
alimentele) care pot supraviețui în mediul exterior timp de mai mulți ani.
Factori predispozanți sunt vârsta, statusul imunodeficient, rasa, stresul dar
și infecțiile bacteriene sau virale intercurente, condiții precare de igienă,
corticoterapia. Boala se manifestă prin cifoză, anorexie, horipilație, diaree
apoasă cu murdărirea trenului posterior, apatie, și în final moarte subită.
194
Diagnosticul se pune serologic sau histopatologic deoarece Clostridium

piliforme nu poate fi cultivată pe medii artificiale. În caz de infecție clinică
se recomandă depopularea, și înlocuirea efectivului cu animale indemne.
- Bacilul CAR sau Bacilul asociat cililor respiratorii produce o boală
bacteriană ce se transmite prin contact direct la șoareci și șobolani, care se
mnifestată, în principal, prin dispnee. Bacilul nu a fost încă încadrat în nici
o clasă sau gen, găsindu-se dispus paralel cu cilii tractului respirator.
- Spirochetoza este o boală produsă de germeni din genul Leptospira
icterohaemorrhagie și de Spirilum muris, care evoluează prin febră, icter,
hemoragii, cu eliminarea bacteriei în mediul exterior. Este o zoonoză.
- Infecția cu Corynebacterium kutcheri se manifestă prin semne
clinice șterse, constatându-se ca simptome generale slăbirea și anorexia.
Examenul morfopatologic relevă focare de necroză miliare pe ficat sau
veritabile abcese hepatice, precum și aspecte de limfadenită abdominală.
- Infecția cu Streptobacillus moniliformis este destul de rară la șoareci
și șobolani. În puseele acute se constată conjunctivită și cianoza
extremităților, abcese pe coadă și zona submaxilară. La examenul
morfopatologic se observă artrite, necroze splenice, congestie intestinală.
Boli parazitare
- Pneumonia pneumochistică este produsă de Pnemocystis carinii, care
este un agent patologic oportunist al căilor respiratorii ale șobolanilor,
șoarecilor și probabil ale tuturor mamiferelor domestice, inclusiv omul.
Transmiterea are loc prin inhalarea chisturilor infectante. Șoarecii
imunosupresați pot face pneumonii fetale, simptomele fiind: tahipnee,
cifoză, slăbire, fertilitate scăzută. Diagnosticul se pune histochimic prin
vizualizarea trofogenilor și chisturilor în secțiunile de pulmon. Rederivarea
prin cezariană poate elimina parazitul iar combinațiile de sulfamidă cu
antibiotic sunt eficiente în prevenirea bolii, dar nu elimină agentul cauzal.
- Acarioza este produsă de Myocoptes musculinus, Myobia musculi,
Radfordia affinis, care sunt ectoparaziți gazdă specifici ai rozătoarelor.
Transmiterea se face prin contact direct. De obicei nu există semne clinice
evidente deși se știe că șoarecii cu blană neagră prezintă o sensibilitate
alergică la acarieni, manifestată prin prurit și alopecie, dermatită
ulcerativă, automutilare. Diagnosticul se pune prin efectuarea de raclate
cutanate, și evidențierea ouălor atașate firelor de păr și a paraziților.
- Nematodozele rozătoarelor prezintă o anumită specificitate de
gazdă, deși unele pot trece barierele de specie. Astfel, Syphacia obvelata și
Aspicurulis tetraptera sunt considerate nematode ale șoarecilor. Syphacia
muris este întâlnită la șobolani și Syphacia mesocricetus la hamsteri iar
Denstomella translucida la gerbil. Syphacia își depune ouăle în regiunea
perineală iar Aspicurulis și Denstomela își eliberează ouăle în colon, care
195
sunt eliminate de aici prin crotine. De obicei nu se observă nici un semn

clinic, totuși infestații masive pot produce prolaps rectal sau iritații
perineale. Parazitismul masiv poate afecta imunocompetența animalului.
Examenul direct al conținutului intestinal va evidenția paraziți adulți,
flotația și testele de badijonare a regiunii perineale vor evidenția prezența
ouălor. Prevenirea și controlul infestației sunt dificile, procedurile sanitare
severe, folosirea filtrelor pentru evitarea transmiterii prin aerosoli,
tratamentele antiparazitare ale animalelor infestate permit controlul bolii.
- Cestodozele sunt boli zoonotice produse de Hymenolepis nana care
afectează tineretul, iar Hymenolepis diminuta adulții. Ambele pot infecta
șoarecii, șobolanii, hamsterii, gerbilii. Transmiterea se face prin gândaci,
paraziți ai grânelor, pureci, ca și gazde intermediare. H.nana se mai poate
transmite prin ingestia de larve hexacanate sau autoinfecție în care întregul
ciclu biologic are loc în intestinul subțire al gazdei. De obicei nu există
semne clinice, totuși se constată uneori enterită, diaree, emaciere, slăbire în
infestații masive. Vizualizarea parazitului în intestinul subțire, depistarea
larvelor hexacanate prin metoda flotației, vizualizarea microscopică în
secțiuni histologice ale microfililor sunt metode de diagnostic. Controlul
bolii include paraziticide, eliminarea animalelor infestate și a gândacilor.
- Râia demodecică este produsă de Demodex criceti și D. aurati, fiind
întâlnită la hamsteri și gerbil. Incidența ridicată a infestațiilor nu se traduce
prin manifestări clinice, cele două specii fiind întâlnite de regulă împreună.
D. criceti este considerată nepatogen, are o dimensiune mai mică și se
găsește epidermal, în timp ce D.aurati este mai patogen, mai lung și se
localizează în regiunea pirosebacee a pielii. Boala se răspândește prin
contact direct. Semnele clinice sunt: alopecie, dermatită uscată, scuamoasă,
descuamativă, blană aspră. Sunt necesari factori predispozanți pentru
dezvoltarea simptomelor, respectiv malnutriția, imunosupresia, boli
sistemice, vârstă. Diagnosticul se pune pe baza identificării crustelor
demodecice ale pielii fără păr și prin examen histopatologic.
- Pediculoza este o parazitoă produsă de Gliricola porcelli și Gyropus
ovalis la cobai. Pot cauza, ocazional, alopecie parțială și prurit la anumite
animale, în zona perineală și regiunea dorsală a capului. Antiparazitare.
- Râia sarcoptică sau scabia este o ectoparazitoză zoonotică produsă
de Trixacarus caviae, care determină prurit intens până la automutilare,
tulburări de comportament, debilitate, și în final moarte. Diagnosticul se
face pe baza examinării cristelor iar tratamentul se face cu antiparazitare.
Boli tumorale (Walker și col., 1994; Turusov, 1994)
- Adenocarcinomul mamar al șoarecilor este unul din cele două mai

comune neoplasme la șoarece și poate fi localizat aproape oriunde în
196
regiunea subcutanată datorită distribuției extensive a țesutului mamar la

șoarece. Adenoamele mamare au etiologie virală, agentul cauzal al acestei
boli maligne fiind un retrovirus, transmiterea putându-se realiza vertical
(transplacentar) sau prin lapte. Țesutul tumoral este moale, cărnos și bine
vascularizat, putând conține țesut necrozat și chisturi de sânge. Tumorile
mamare se pot îndepărta chirurgical, dar prognosticul este grav, din cauza
caracterului anaplazic și invaziv al acestor tumori maligne la șoareci.
- Fibroadenomul mamar este cea mai frecvent întâlnită tumoră a
șobolanilor, putând fi localizată oriunde în parenchimul glandei mamare.
Apare la ambele sexe sub forma unor denivelări subcutanate, de obicei bine
delimitate și benigne. După îndepărtarea chirurgicală, prognosticul e
favorabil dar recidiva nu este exclusă. Evoluția spre malignizare este rară.
- Limfoamele maligne sunt boli neoplazice cu caracter spontan la
șoarece, iar incidența lor este variabilă în funcție de rasă, individ și de
particularitățile morfologice ale liniei din care face parte animalul.
Aspecte anatomo-patologice în limfom la șoarece: timusul este mult mărit

în volum (săgeata negră dreapta jos), aproape de mărimea pulmonului
(săgeata albă), plus hepatomegalie și splenomegalie (Suckov și col., 2001)
- Leucemia limfocitară cu granulații mari se mai numește leucemia

Fischer a șobolanilor, fiind o leucemie cu limfocite circulante atipice,
conținând granulații citoplasmatice, semnalată la șobolanii bătrâni din
liniile Wistar, Furth și Fischer 344, cu o incidență de 17-25%. Este unul
197
dintre cele mai frecvente neoplasme la șobolanii F344. Clinic, se constată

leucocitoza cu 90% limfocite atipice și anemie. La examenul necropsic se
evidențiază splenomegalie, hepatomegalie și limfadenită. Hiperplazia
tisulară se datorează infiltrației cu limfocite neoplazice (celulele NK).
Boli cu etiologie mixtă (Percy și col., 1993; Jacoby și col., 1997)
- Malocluzia este cauzată de creșterea excesivă a dinților în urma

unei traume, infecții bacteriene, sau poate fi datorată unor factori genetici.
Malocluzia afecteză doar incisivii la șoareci, șobolani, hamsteri și gerbili, și
premolarii și molarii la cobai. Animalele prezintă hipersalivație, emaciere
iar tratamentul constă în ciupirea dinților la fiecare 2-3 luni.
- Rănile cutanate sunt produse la șoareci și șobolani masculi în cursul
luptelor pentru stabilirea ierarhiei în interiorul grupului. De asemenea,
femelele pe timpul perioadei de rut se bat uneori violent, provocându-și
răni, contuzii localizate preponderent la nivelul feței, spatelui, și în
regiunea genitală. Dacă se mușcă de coadă, aceasta se poate gangrena și
ulterior se desprinde. Rănile se pot suprainfecta și devin astfel abcese.
Prevenirea luptelor fizice se face prin înlăturarea animalelor agresive.
- Automutilarea este determinată de factori excitanți diverși, prezenți
în mediul de viață al animalelor, care provocă o dermatită cu prurit ce
evoluează deseori spre excoriații, ulcerații, și în final automutilare prin
scărpinare excesivă și suprainfecții bacteriene. Dermatita rezultată induce în
mod reflex prurit până se ajunge la o dermatită extensivă pustuloasă,
ulcerativă datorită automutilării. Factorii potențiali excitanți includ otita
medie, infestațiile cu ectoparaziți, iritații de natură chimică (ustensile tratate
cu germicide). Șoarecii cu blană neagră dezvoltă dermatite ulcerative severe
odată cu înaintarea în vârstă, probabil printr-un mecanism autoimun.
- Extenuarea calorică la șobolani se produce datorită faptului că
această specie are o capacitate limitată de a-și regla temperatura corporală
în condiții de supraîncălzirea mediului, mecanismul termoreglator primar
fiind dilatarea și constricția venei caudale. Factori predispozanți ai
extenuării termice sunt: temperatură ambientală peste 28°C, umiditate
peste 80%, ventilație deficitară, supraaglomerarea. Șobolanii salivează
abundent pentru a-și umezi blana (accentuarea termolizei), ceea ce
determină creșterea consumului de apă. Moartea din cauza stresului termic
poate fi diagnosticată printr-o anamneză ce cuprinde temperaturi ridicate,
lipsa apei, bărbia umectată de salivă, congestie pulmonară, hemoragie
timică. La cobai poate apare de asemenea stresul termic care se manifestă
similar, și apare chiar în cazul transportului cu aer condiționat asigurat.
- Căderea cozii este o tulburare provocată de factorii care predispun
la acest tip de afecțiune, cum sunt umiditatea insuficientă a aerului din
198
adăpost (sub 20%), temperaturi ridicate, la care se adaugă și acumularea

de dejecții. Contractarea cozii sau coada căzută se poate observa la
șobolanii înțărcați. Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice și a
observării factorilor predispozanți. Nu există tratament, coada se vindecă
de obicei fără complicații. Prevenția se face prin asigurarea unei umidități
și temperaturi corespunzătoare în încăperi dar și prin igiena mediului.
- Glomerulonefropatia cronică poate fi observată frecvent la șobolanii
vârstnici, ca urmare a insuficienței renale sau a blocajului renal.
Diagnosticul prezumtiv se pune prin examen hematologic (crește
concentrația azotului ureic), și anatomo-patologic (se constată atrofie
renală la necropsie). Restricția proteică reduce semnificativ incidența bolii.
- Canibalismul este observat frecvent la femele , care își mănâncă puii,
mai ales când sunt expuse la diverși factori de microclimat cu potențial
stresogen, în special postpartum. Din acest motiv, așternutul din care este
construit cuibul trebuie amplasat în cușcă înainte de fătare, iar femelele nu
trebuie deranjate câteva zile după naștere. Supraaglomerarea și poluarea
(fizică, chimică, biologică) microclimatului din adăpost, precum și carențele
alimentare sunt factorii cei mai ades implicați în apariția canibalismului.
-Toxiemia de gestație apare în mod normal la femelele bătrâne și
obeze. Alți factori predispozanți includ schimbări bruște ale dietei, lipsa de
mișcare, stresul, cazuri în care masculii pot face o toxiemie similară.
Simptomele debutează în ultimele două săptămâni de gestație, sau în prima
săptămână postpartum. După un tablou clinic acut, moartea poate surveni
în 24 de ore. Când nu este fatală imediată, boala se manifestă prin depresie,
dispnee, convulsii, avort, cetonurie și proteinurie. Diagnosticul se pune pe
baza anamnezei, tabloului simptomatologic, examenului fizico-chimic urinar,
și evaluarea anatomo-patologică. Prevenția se face prin asigurarea unor
cantități optime de energie pe timpul gestației și lactației femelelor.
Controlul bolilor | Controlul îmbolnăvirilor în crescătoriile de
șoareci și șobolani, dar și în cazul celorlalte rozătoare de laborator, implică
în mod necesar eliminarea insectelor, rozătoarelor sălbatice și a oricăror
altor dăunători care se pot constitui într-o sursă de infecție sau rezervor
natural pentru agenții patogeni specifici. Deseori, acești intruși sunt
purtători subclinici ai unor boli care afectează șoarecele și șobolanul,
contribuind în același timp la diseminarea endemică a bolilor în cadrul
crescătoriei. Pe de altă parte, eliminarea efectivului de animale contaminat
din crescătorie este o măsură obligatorie pentru controlul majorității
bolilor infecto-contagioase, iar repopularease face în toate cazurile cu
animale provenite din unități indemne de boală. La toate acestea se adaugă
efectuare de teste serologice, hematologice și biochimice periodice, pentru
indentificarea eventualelor îmbolnăviri aflate într-un stadiul incipient, sau
a bolilor cu evoluție sublinică (Artwohl ți col., 1994; Suckov și col., 2001)
199
Concluzii
Patologia rozătoarelor de laborator cuprinde toate categoriile de boli

întâlnite în seria animală (virale, bacteriene, parazitare, tumorale, etc.),
multe dintre acestea fiind comune și omului (zoonoze). Cunoașterea
aspectelor legate de evoluția îmbolnăvirilor într-o colectivitate de animale
este importantă, atât din punctul de vedere al controlului stării de sănătate
al efectivului, cât și din perspectiva faptului că, expunerea animalelor la
diferite protocoale experimentale constituie factori majori de stres care
cresc susceptibilitatea la boală iar pe de altă parte, boala însăși reprezintă
un factor de stres care modifică reactivitatea indivizilor și implicit valoarea
rezultatelor obținute. Aspectele discutate scot în evidență faptul că este
foarte dificil de controlat și de monitorizat evoluția bolilor într-o
colectivitate de animale de laborator și că odată apărute, singura
modalitate de limitare a răspândirii lor o constituie lichidarea întregului
efectiv contaminat, dezinfecția și decontaminarea severă, urmată de
repopularera cu animale sănătoase provenite din unități indemne.
Tratamentele care se fac au mai degrabă un caracter paleativ și mai puțin
curativ iar vaccinările nu sunt acțiuni uzuale în crescătoriile de animale de
laborator. Mai importante sunt acțiunile cu caracter profilactic, care
urmăresc asigurarea unor condiții optime de igienă, microclimat și
alimentație, astfel încât animalele să beneficieze de un regim de viață care
să le permită valorificarea întregului lor potențial biologic.
1) Artwohl JE., Cera LM., Wright MF., Medina LV., and Kim L J., 1994, The efficacy
of a dirty bedding sentinel system for detecting sendai virus infection in mice: a
comparison of clinical signs and seroconversion, Lab. Anim. Sci., 44, 73.
2) Baker D.G., 1998, Natural pathogens of laboratory mice, rats, and rabbits and
their effects on research, Clin. Microbiol. Rev., 11, 231.
3) Barthold WW., 1997, Murine rotavirus infection, in Digestive System,
Monographs on Pathology of Laboratory Animals, 2nd ed., Jones, T. C., Ward, J. M.,
Mohr, U., and Hunt, R. D., Eds., Springer-Verlag, Berlin.
4) Bhatt PN., și col., 1999,., Contamination of transplantable murine tumors with
lymphocytic choriomeningitis virus, Lab. Anim. Sci., 36, 136, 1999.
5) Brownstein DG., 1996, Sendai virus infection, lung, mouse and rat, in
Respiratory System, Monographs on Pathology of Laboratory Animals, 2nd ed.,
Jones, T. C., Ward, J. M., Mohr, U., and Hunt, R. D., Eds., Springer-Verlag, Berlin.
6) Clement JG., 1993, Experimentally induced mortality following repeated
measurement of rectal temperature in mice, Cont. Topics Lab. Anim. Sci., 43, 381.
7) Clifford C. B., Walton BJ., Reed TH., Coyle MB., White WJ., Amyx HL., 1995,
Hyperkeratosis in athymic nude mice caused by a coryneform bacterium:
microbiology, transmission, clinical signs, and pathology, Lab. Anim. Sci., 45, 131.
200
8) Dick EJ., Jr., Kittell CL., Meyer H., Farrar PL., Ropp SL., Esposito JJ., McKee, AE.,
1996, Mousepox outbreak in a laboratory mouse colony, Lab. Anim. Sci., 46, 602.
9) Festing MFW., 1987, Introduction to laboratory animal genetics, in The UFAW
Handbook on the Care and Management of Laboratory Animals, Poole, T. B., Ed.,
Longman Scientific & Technical, Essex, England, 58.
10) Flynn RJ., 1973, Nematodes, in Parasites of Laboratory Animals, Press, Ames.
11) Gobbi A., Crippa L., Scanziani, E., 1999, Corynebacterium bovis infection in
waltzing mice, Lab. Anim. Sci., 49, 132-137.
12) Gross NJ., 1980, Allergy to laboratory animals: epidemiologic, clinical, and
physiologic aspects of cromolyn in its management, J. Allergy Clin. Immunol., 66, 158.
13) Guida JD., și col., 1995, Mouse adenovirus 1 causes a fatal hemorrhagic
encephalomyelitis in adult C57BL/6 but not BALB/c mice, J. Virol., 69, 7674.
14) Hotchin J., 1971, Contamination of laboratory animals with lymphocytic
choriomeningitis virus, Am. J. Pathol., 64, 747.
15) Hunskaar S., Fosse RT., 1990, Allergy to laboratory mice and rats: a review
of the pathophysiology, epidemiology and clinical aspects, Lab. Anim., 24, 358.
16) Hunskaar S., Fosse R. T., 1994, Allergy to laboratory animals, in Handbook of
Laboratory Animal Science, Svendsen, P., and Hau,J., Eds., CRC Press, Boca Raton.
17) Ihrig M., și col., 1999, Differential susceptibility to hepatic inflammation and
proliferation in AXB recombinant inbred mice chronically infected with
Helicobacter hepaticus, Am. J. Pathol., 155, 571.
18) ILAR (U.S.) Committee on Infectious Diseases of Mice and Rats, 1991,
Infectious Diseases of Mice and Rats, National Research Council, National Academy
of Sciences, Washington, D.C.
19) Jacoby RO., Fox JG., 1984, Biology and diseases of mice, in : Laboratory
Animal Medicine, Fox, J. G., Cohen, B. J., and Loew, F. M., Eds., Academic Press.
20) Jacoby RO. and Lindsey RL., 1998, Risks of infection among laboratory rats
and mice at major biomedical research institutions, ILAR J., 39, 316.
21) Lohler J., Gossmann J., Kratzberg, T., and Lehmann-Grube F., 1994, Murine
hepatitis caused by lymphocytic choriomeningitis virus, Lab. Invest., 70, 263.
22) Quimby F. W., 1999, The mouse, in The Clinical Chemistry of Laboratory
Animals, 2nd ed., Loeb WF., Quimby FW., Eds., Taylor & Francis, Philadelphia, 3.
23) Maggio-Price L., Nicholson KL., Kline KM., Birkebak T., Suzuki I., Wilson D. L.,
Schauer D., and Fink P. J., 1998, Diminished reproduction, failure to thrive, and
altered immunologic function in a colony of T-cell receptor transgenic mice:
possible role of Citrobacter rodentium, Lab. Anim. Sci., 48, 145.
24) McDonald V., Deer R., Uni S., Iseki M., Bancroft GJ., 1992, Immune responses
to Cryptosporidium muris and Cryptosporidium parvum in adult immuno-
competent or immunocompromised (nude & SCID) mice, Infect. Immun., 60, 3325.
25) McKisic MD., și col., 1996, Mouse parvovirus infection potentiates rejection
of tumor allografts & modulates T-cell effector functions, Transplantation, 61, 292.
Animals, National Academy Press, Washington, D.C.
27) National Research Council, 1991, Barrier Programs, in Infectious Diseases of
Rats and Mice, National Academy Press, Washington,D.C., 17.
28) Nicklas W., și col., 1993, Contamination of transplantable tumors, cell lines,
and monoclonal antibodies with rodent viruses, Lab. Anim. Sci., 43, 29.
201
29) Osborne JE., 1982, Cytomegaloviruses and other herpesviruses, in The

Mouse in Biomedical Research, Vol. II, Diseases, Foster, H. L., Small, J. F., and Fox, J.
G., Eds., Academic Press, New York.
30) Percy DH. and Barthold SW., 1993, Mouse viral infections, in Pathology of
Laboratory Rodents and Rabbits, Iowa State University Press, Ames, 1993.
31) Suckow MA, Peggy Danneman, C. Brayton, 20001, The Laboratory mouse, A
Volume in The Laboratory Animal Pocket Reference Series, CRC Pres.
32) Squartini F., și col., 1994, Tumours of the lymphohaematopoietic system, in
Pathology of Tumours in Laboratory Animals, Vol. 2, Tumours of the Mouse, IARC.
33) Suzuki H., Yorozu K., Watanabe T., Nakura M., Adachi J., 1996, Rederivation
of mice by means of in vitro fertilization and embryo transfer, Exp. Anim., 45, 33.
34) Taylor AN., Longbottom JL., and Pepys, J., 1977, Respiratory allergy to urine
proteins of rats and mice, Lancet, 2, 847.
35) Taylor MA., și col.,1999, The pathogenesis of experimental infections of
Cryptosporidium muris (Strain RN 66) in outbred nude mice, Vet. Parasitol., 86, 41.
36) Siraganian RP., Sanberg AL., 1979, Characterization of mouse allergens, J.
Allergy Clin. Immunol., 63, 435.
37) Winberg G., 1991, A rapid method for preparing DNA from blood, suited
for PCR screening of transgenes in mice, PCR Methods Appl., 1, 72.
38) Wullenweber M., Kaspareit-Rittinghausen J., Farouq M., 1990,
Streptobacillus moniliformis epizootic in barrier-maintained C57BL/6J mice and
susceptibility to infection of different strains of mice, Lab. Anim. Sci., 40, 608.

202
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |
CAPITOLUL 8
COBAIUL
OBIECTIVE Dezvoltarea simțurilor

Comportamentul
Introducere Utilizarea cobailor în cercetarea științifică
Încadrarea taxonomică Linii consangvine utilizate în cercetare
Originea denumirii de porc de Guinea Patologia cobaiului
Domesticirea cobailor Boli bacteriene
Formarea raselor de cobai Boli virale
Clasificarea raselor de cobai Boli parazitare
Condiții de creștere și cazare Boli metabolice sau geriatrice
Alimentația Boli tumorale
Particularități anatomice Boli cu origine necunoscută
Reproducerea Prevenirea bolilor
Constante fiziologice Concluzii
Parametri hematologici și biochimici Bibliografie selectivă
203
Introducere
Cobaiul sau porcușorul de Guineea - Cavia porcellus - ocupă un loc

special în ceea ce înseamnă cercetarea științifică modernă. Animalele din
această specie de rozătoare se caracterizează prin particularități fiziologice și
anatomice unice, datorită cărora cobaiul simbolizează în prezent tot ceea ce
are legătură cu experimentarea pe animale sau pe om. Acest lucru este
demonstrat de faptul că, odată cu utilizarea lor extensivă în cercetare la
începutul secolului trecut, orice participare a omului sau animalelor în teste
sau experimente cu scop științific (dar nu numai) este echivalată cu termenul
de cobai (Oxford English Dictionary, 2007). Acest loc special pe care cobaiul
îl ocupă în domeniul cercetării științifie, explică și motivul pentru care
animalele din această specie au fost printre cele mai frecvent utilizate în
activitățile de laborator. Utilizarea cobailor pe scară extensivă în domeniul
experimental a atins cote maxime în anii 1960, când au fost utilizați peste 2,5
milioane de animale anual, majoritatea în cercetarea mecanismelor TBC.
Ulterior, numărul cobailor utilizați în cercetare s-a redus progresiv, fapt
datorat în principal dezvoltării liniilor de șoareci și șobolani modificați
genetic, care au constituit suportul pentru noile modele de studiu a unor boli
specifice. La această stare de fapt, s-a mai adăugat și acceptarea înlocuirii
modelelor animale de boală, ca urmare a introducerii conceptului celor 3R,
cu numeroase teste locale efectuate pe șoareci. Un exemplu elocvent în acest
sens îl constituie testarea răspunsului ganglionar local pe șoareci sau LLNA
(Local Lymph Node Assay), un test recomandat de către ICCVAM
(Interagency Coordination Committee on the Validation of the Alternative
Methods) pentru efectuarea testului alergen major de dermatită de contact
provocat de substanțele chimice. Câteva din domeniile majore de interes în
care cobaiul este utilizat în cercetare sunt reprezentate de: studiul bolilor
infecto-contagioase, testele alergice pentru substanțe chimice care nu pot fi
realizate prin LLNA, investigarea mecanismelor auzului, toxicologia
reproducției, și respectiv ca sursă de sânge pentru alimentarea țânțarilor
hematofagi. Chiar în condițiile reducerii constante a numărului de cobai
utilizați în activități experimentale, animalele din această specie continuă să
se bucure de un interes crescând în calitate de animale de companie, datorită
dimensiunilor mici, igienei corporale, docilității și întreținerii relativ facile.
Cavia porcellus este denumirea științifică pentru cobai sau porcușorul

de Guinea, acesta fiind încadrat ca specie de către naturalistul Johann
Polycarp Erxleben (1744-1777) la sârșitul secolului XVII. Linia taxonomică
pentru cobaiul domestic este următoarea (Wagner, 1976, cit. de Pritt, 2012)
204
Regnul Animalia
Încrengătura Cordata
Clasa Mammalia
Ordinul Rodentia
Subordinul Hystricomorpha
Familia Caviidae
Subfamilia Caviinae
Genul Cavia
Caracteristici generale ale ordinului histricomorpha
Cobaii sunt rozătoare din subordinul Histricomorpha (porcupine-like

rodents-rozătoare asemănătoare porcului spinos), iar subordinele Sciuro-
morpha (squirrel-like rodents) și Myomorpha (rat-like rodents), includ specii
de rozătoare asemănătoare veveriței și respectiv șobolanului. În structura
subordinului histricomorpha mai intră și chinchilla, ariciul, capibara, pecum
și alte specii de rozătoare, care au ca particularități morfologice prezența
arcului zigomatic, respectiv a unui canal infraorbital larg, prezent la toate
speciile din acest subordin. Membri familiei Caviidae se particularizează prin
prezența a 4 degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare, tălpile
picioarelor fiind lipsite de păr. Tendința de a roade ceva tot timpul, și
prezența a 2 incisivi frontali au constituit motivul încadrării cobailor ca
animale rozătoare, însă cercetări efectuate în ultimii ani sugerează faptul că
încadrarea acestor specii în ordinul rozătoarelor este incorectă, în baza
studiului molecular al unor modificări evolutive care implică proteine cheie
celulare. Este vorba de faptul că, ritmul evolutiv accelerat al schimbărilor
care afectează structura insulinei la cobai, fapt demonstrat de secvența
deviantă a aminoacizilor, a contribuit la sinteza unei proteine (insulină) care
diferă de structura chimică normală a insulinei la alte mamifere (Pritt, 2012).
Această descoperire a declanșat numeroase controverse științifice,
vizavi de încadrarea taxonomică a cobailor. Cercetări ulterioare au sugerat
că aparentul ritm rapid de substituire al aminoacizilor din structura
insulinei, precum și alți descriptori ai mecanismelor evolutive specifice
cobailor, sunt consecința poziției filogenetice particulare a acestei specii.
(Harkness și col., 2002; Carleton și col., 2005). Urmarea acestei constatări,
s-a postulat faptul că, dacă cobaiul ar fi mutat într-o altă poziție taxonomică,
ca ordin mamifer separat (rozătoare polifilice), cu totul diferit de ordinul
rozătoarelor, datele moleculare semnalate ar avea sens (Graur și col., 1991).
Respingerea categorică a reclasificării cobailor a fost determinată de
identificarea la Cavia porcellus a mai unor secvențe de nucleotide specifice
rozătoarelor, fapt ce a contribuit la perpetuarea controverselor pe acest
subiect. Într-un studiu realizat de Konno și colaboratorii (1999) se
sugerează faptul că în funcție de secvența de nucleotide studiată
205
(aminoacid vs nucleotidă) se poate argumenta pentru o poziție filogenetică

sau alta, respectiv pentru încadrarea cobailor ca rozătoare sau nonrozătoare.
Originea denumirii de porcușor de Guinea
Originea denumirii de porcușor de Guineea (Guineea pig) este vagă,

posibil datorată asemănării cu un purcel sugar. Cobaiul nu este, cu toate
acestea, înrudit cu suinele, deși anumiți termeni sunt similari cu cei folosiți
în creșterea porcinelor (ex: femelele adulte sunt numite scroafe, iar masculii
adulți sunt numiți vieri). Dacă denumirea de porcușor de Guinea nu este
agreată, în schimb termenul de cobai (cavy) este considerat mult mai
apropiat de realitate, întrucât reflectă denumirea științifică, respectiv
originea sud americană a acestei specii. Cu toate acestea, numele de porc de
Guinea continuă să fie folosit în cercetarea științifică, literatura medicală
veterinară, dar și în media populară. Teoriile care vin în sprijinul explicării
numelui de Porcușor de Guinea (Guinea Pig) vizează următoarele aspecte:
 exploratorii europeni care i-au văzut și caracterizat pentru prima
data i-au descris pe cobai ca fiind asemănători unor purcei sugari;
 convingerea populară conform căreia Cobaiul provine din Guineea
africană, fiind adus în lumea occidentală odată cu transporturile de sclavi;
 confuzia care s-a creat prin asimilarea Guianei din America de sud
(care este țara de baștină a cobaiului) cu Guinea din continentul Africa.
Creșterea porcușorului de Guinea ca animal de companie în Europa, și
ulterior în America de Nord, este autentificată începând cu sfârșitul secolului
XVI, când a fost notat faptul că regina Elisabeta I a Angliei deținea un cobai.
Acest fapt a contribuit la notorietatea și răspândirea utilizării cobailor ca
animal de agreement. În secolele care au urmat, cobaiul a fost popularizat
prin poveștile lui Beatrix Potter, iar secolul XX prin proziția sa privilegiată de
locuitor al Casei albe, sub președinții Theodore Roosevelt și John F. Kennedy.
În cercetarea științifică modernă, cobaii au fost utilizați pentru prima dată
de Lavoissier (1780) pentru a măsura producția de căldură metabolică.
Domesticirea cobailor
Domesticirea cobailor s-a realizat în decursul secolelor, în regiunile

muntoase din America de sud, cel mai probabil în Peru, rezultatul acestui
proces constituindu-l apariția unei noi specii de cobai (Cavia porcellus),
strâns înrudită filogenetic cu speciile sălbatice de proveniență (Caras, 1996).
În condiții de libertate, cobaii trăiesc în grupuri mici de 5-10 indivizi,
fiind foarte activi dimineața devreme și seara, cu perioade intermitente de
odihnă în cursul zilei, care alternează cu perioade de căutare a hranei atât
ziua cât și noaptea. Ierarhia socială este foarte strictă, în cadrul grupului
existând întotdeauna un mascul și o femelă dominanți. Sunt foarte sperioși
206
și atenți la prădători, deseori adăpostindu-se în galeriile sau vizuinile altor

animale, precum și în ascunzișurile și tunelurile formate de vegetație.
Cobaiul își marchează teritoriul cu ajutorul feromonilor eliminați prin
urină și prin secrețiile glandelor perianale și supracaudale, acestea reflectând
statusul și rolul social al individului în cadrul grupului sau coloniei. Durata
normală de viață este situată între 4 și 5 ani, însă pot ajunge până la 8 ani.
În regiunile geografice de origine, cobaiul este folosit ca aliment, sub
denumirea de cuy în limbajul nativ, denumire care este utilizată și pentru
animalele vii. De asemenea, este utilizat în cadrul a numeroase ritualuri (de
vindecare!) de către populațiile indigene din munții Anzi, iar dejecțiile lor
sunt folosite ca o excelentă sursă de îngrășământ. În multe regiuni din
America de sud, creșterea cobailor în ferme mici constituie parte a unor
programe de agricultură sustenabilă, prin faptul că furnizează o proteină de
înaltă calitate nutritivă, respectiv o carne săracă în grăsimi (Pritt, 2012).
Formarea raselor de cobai
Asemănător altor rozătoare utilizate în domeniul cercetării științifice,

rasele de cobai pentru activități de laborator au fost selectate pentru a
răspunde nevoilor în plină expansiune ale domeniului experimental de la
începutul secolului XX. Dezvoltarea unor noi linii de porcușori de Guineea s-a
axat în sistemele creștere tradițională, pe o seamă de particularități
morfologice, cum sunt textura și structura părului/blănii, culoarea și lungimea
părului, variantele albino și non-albino. În ceea ce privește dimensiunea
corporală, nu se constată diferențe semnificative între animalele provenind
din rase diferite. Selectarea și dezvoltarea de noi rase de cobai este urmarea
utilizării lor pe scară largă ca animale de lux, în mod particular în Marea
Britanie. Acest fapt s-a reflectat în apariția unor rase de porcușori de Guinea
caracterizate prin particularități anatomice considerate unice, cum sunt cele
specific raselor abisianiană sau peruviană. La nivel global, rasele de cobai
utilizate în activități de laborator sunt obținute în cea mai mare parte dintr-o
linie selectată de Dunkin și Hartley în 1926. Toate aceste rase sunt outbred
(nonconsangvine), albino, cu părul neted, fiind cunoscute sub denumirea de
liniile Dunkin-Hartleys sau Hartleys (Wagner, 1975, cit. de Pritt, 2012).
Furnizorii de cobai pentru activități cu specific experimental asigură
animale din aceste rase sub forma unor colonii SPF (Specific Pathogen Free)
și/sau VAT (Virus antibody Free). Cel puțin o linie albino, fără păr, atimică și
imunocompetentă este utilizată pentru cercetări în domeniul dermatologiei.
- Cavia porcellus sau cobaiul domestic trăiește liber în America de Sud,

iar în variantă domestică este cunoscut în întreaga lume. Sunt animale care
se adaptează ușor la condițiile de mediu și la creșterea în captivitate, fiind
ușor de domesticit. Cavia porcellus este strans înrudit cu numeroase alte
207
specii caviomorfe, cum sunt Cavia aperea (cel mai mic rozător asemănător
cobaiului), Cavia cutleri, Cavia fulgida, și Cavia tschudii. Cu excepția lui Cavia
porcellus, toate celelalte specii de cobai mai pot fi întâlnite în fauna sălbatică
din Argentina, Uruguai, Bolivia, Peru și Brazilia. Porcușorii de Guinea se
caracterizează printr-o perioadă de gestație relativ lungă, stare de dezvoltare
precoce a puilor la naștere, și prezența unei membrane translucide care
acoperă orificiul vaginal, cu excepția perioadei de estru și a parturiției.
Cobaiul domestic sau Cavia porcellus
Momentul exact în care cobaiul a fost domesticit nu se cunoaște, însă

se știe faptul că prin domesticire, cobaii au devenit animale puțin agresive,
care manifestă o toleranță socială crescută, și sunt mai puțin atenți la
mediul înconjurător decât variantele sălbatice. În condiții naturale își
marchează teritoriul cu ajutorul unor substanțe mirositoare (ex: feromoni)
provenind din urină sau din secrețiile glandelor supracaudale și perineale,
care reflectă și statusul social al individului, precum și rolul acestuia în
cadrul grupului. Indivizii străini sunt identificați datorită absenței mirosului
caracteristic animalelor din același grup. Deși nu se toaletează unul pe altul
în mod normal, cobaiul caută contactul cu ceilalți membri ai grupului în
timpul perioadei de odihnă. Ca particularitate specifică, cobaiul domestic
este un animal puțin agresiv, docil, iar manipularea atentă și mângâierea
determină reacții de răspuns adaptate contextului în care se află. Cobaiul
învață să coabiteze cu îngrijitorii, și răspunde la intrarea acestora în spațiul
de cazare printr-un șuierat caracteristic. Mai mult, la contactul direct cu
personalul îngrijitor, un semn de afecțiune și acceptare a prezenței omului
îl constituie faptul că ling mâna acestuia (Reinhardt, 1971; Berryman, 1976).
208
Cavia aperea este de culoare neagră-brună și trăiește în grupuri de 5-

10 indivizi. Mai este cunoscut sub denumirea de cobaiul brazilian, și poate fi
întâlnit în majoritatea țărilor din America de Sud. Cavia aperea a fost
încrucișat cu cobaiul domestic, însă majoritatea femelelor rezultate au fost
infertile. Sunt animale diurne, a căror mărime corporală o depășește pe cea a
cobaiului domestic (adulții au 27,2 cm în lungime și greutatea de 635 grame),
fiind aproape lipsiți de coadă. Se caracterizează printr-un bot plat, urechi
mici, gâtul scurt, 4 degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare,
prevăzute cu gheare ascuțite. Femela are o singură pereche de mameloane
situate posterior. Sunt animale ierbivore, care se hrănesc cu ierburi și plante
medicinale. Sunt foarte activi în cursul dimineții și seara, când sunt antrenați
în activități de căutare a hranei, pe care o stochează în tuneluri cu adâncimea
maximă de 10-12 cm, în care își fac și adăpostul. Sunt cunoscuți sub diverse
denumiri, cum ar fi: purcei peruani (în Spania, Italia, Portugalia), purcei de
Guinea în Anglia, indieni în Belgia, purcei de peste mări și țări în Germania și
Rusia. Literatura de specialitate anglo-saxonă îi numește guinea pig, cobaye
sau cavy, iar în literatura francofonă este numit cochon d'inde și porcella.
Clasificarea raselor de cobai
După caracteristicile fenotipice, rasele de cobai se împart în 3 grupe:

Rase de cobai cu părul scurt includ mai multe variații de culoare,
cum sunt varietatea olandeză, himalaia (albino) sau varietatea bălțată.
Rase de cobai cu părul lung (peruviene) au un aspect plăcut, fiind
crescuți ca animale de companie. Se caracterizează printr-o sensibilitate
mare la umezeală și o prolificitatea scăzută (femela naște un singur pui).
Cobaiul peruvian cu păr lung (Cooper și col., 1975, cit. de Pritt, 2012)
209
Rase de cobai cu părul zburlit au o răspândire limitată și se

caracterizează printr-o susceptibilitate mare la infecțiile bacteriene și virale.
Cobaiul abisinian cu părul zburlit (Cooper și col., 1975, cit. de Pritt, 2012)
Pentru activități de laborator au fost selectate linii de cobai proveniți

din rasele cu părul scurt (ex: Linia Dunkim-Hartley sau linia NIH).
Cobai din linia Dunkin-Hartley utilizați preponderent în laborator
Liniile outbred | Liniile de cobai folosite în activități cu specific

experimental provin din stocuri nonconsangvine Dunkin-Hartley, de culoare
albă și cu părul lins. În cadrul liniei Dunkin-Hartley au fost dezvoltate 2
210
sublinii (Hartley A și B), care au fost caracterizate din punct de vedere

morfo-fiziologic, fiind practic singurele linii utilizate în cercetarea științifică.
Condiții de creștere și cazare
Cobaii sunt animale puțin pretențioase la condițiile de cazare, însă un

microclimat inadecvat (ex: temperatura scăzută, umiditate mare, așternut
impropriu) determină scăderea prolificității. Este recomandată cazarea în
adăposturi semi-închise, care oferă posibilități de mișcare și de ieșire la
soare, de preferință direct pe podea, în boxe cu suprafața de 2 m2. Densitatea
este de aproximativ 6-10 animale adulte sau 20-25 tineret pe m2. De regulă
se cazează împreună 20 de animale adulte, plus descendenții lor până la
vârsta de înțărcare. Cobaiul poate fi cazat în condiții bune și în cuști adecvate
acestui scop (confecționate din inox, aluminiu sau din material plastic)
dispuse pe un suport metalic fix sau mobil situate pe mai multe nivele.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea individuală
și în grup a cobailor în funcție de greutatea corporală (Directiva EU 63/2010)
corporală a podelei minimă
(g) incintei per animal a incintei
(cm2) (cm2) (cm)
Cazare normală - până la 200 1 800 200 23
și în timpul inclusiv ;
procedurilor - peste 200 și 1 800 350 23
experimentale până la 300
inclusiv;
- peste 300 și 1 800 500 23
450 inclusiv;
- peste 450 și 2 500 700 23
700 inclusiv;
-peste 700. 2 500 900 23
Cazare animale - 1 200 23
utilizate pentru Cazați pereche
reproducție sau trio cu pui
Spațiul necesar diferă în funcție de tipul de cușcă folosit sau de

scopul urmărit: pentru cutiile metalice se folosesc dimensiuni de 22/33/28
cm, în timp ce cuștile din material plastic trebuie să aibă dimensiuni de
43/43/20 cm. Pentru reproducție se folosesc cuști cu dimensiuni de 90/
60/23 cm, în care sunt cazate 4 femele împreună cu 1 mascul. În anumite
situații particulare care impun cazarea individuală, suprafața de cazare nu
trebuie să fie mai mică de 35/35 cm (1225 m2) pentru a oferi spațiu de
mișcare și odihnă adulților, și pentru a stimula joaca tineretului. În cazul
studiilor care necesită, de asemenea, cazarea individuală, spațiul de cazare
trebuie dublat la 30/70 cm (2450 cm2) pentru a permite delimitarea unor
211
zone de refugiu, cum ar fi cutii de carton de forme și mărimi diferite.

Cazarea individuală nu trebuie sa ducă la izolarea animalelor, întrucât
cobaiul este foarte sensibil la interacțiunea vizuală, olfactivă sau auditivă cu
ceilalți membri ai grupului. Cuștile pentru cazarea cobailor pot fi construite
și din sârmă metalică, cu dimensiuni minime de 12/12/12 cm în cazul
adulților. Așternutul trebuie asigurat din abundență, și constă din rumeguș,
hârtie reciclată și mărunțită, care se schimbă frecvent pentru a preveni
aglomerarea dejecțiilor. Cobaii nu se cazează în același spațiu cu animale
purtătoare de Brucella, care evoluează ca infecție subclinică la iepuri, pisici
și câini, pentru că germenii din genul Brucella produc infecţii grave la
tineret. Cuștile trebuie prevăzute cu sistem (hrănitori) pentru administrarea
furajelor concentrate (granulate) și cu sticle prevăzute cu canule sau cu
adăpători automate cu duză. Microclimatul din încăperi trebuie să asigure o
temperatură optimă de 16-23°C, în funcţie de vârstă, iar umiditatea relativă
să nu depășească 50-70%. Regimul de iluminat trebuie să asigure o foto-
perioadă de 12 ore. Se folosește un coeficient de iluminare de 1:12, iar în
cazul iluminării artificiale intensitatea luminii trebuie să fie de 60-70 lucși.
Alimentația
Cobaii sunt animale ierbivore în condiții naturale, care consumă

frunze, tulpini de plante verzi sau uscate, semințe și rădăcini. În captivitate,
sunt utilizate pentru furajarea lor formule furajere adaptate pentru cobai, în
alcătuirea cărora intră 20% proteină crudă și 16% fibră vegetală. Cobaii și
primatele nu au enzima L-gulonolactonoxidaza, motiv pentru care necesită
un aport exogen de vitamina C prin alimente. Întrucât vitamina C este foarte
212
labilă, alimentele concentrate pentru cobai nu trebuie administrate dacă sunt

mai vechi de 3 luni. Întrucât organismul cobailor nu sintetizează vitamina C,
este nevoie de hrană suplimentată în acid ascorbic (aproximativ 10-20
mg/zi). Necesarul de vitamine poate fi asigurat prin administrarea de furaje
verzi de bună calitate (ex: lucernă, trifoi) sau de morcovi, semințe de cereale
încolțite (grâu), siloz, suc de măceșe. Deoarece cobaiul mănâncă puțin și
frecvent, regimul de furajare constă în administrarea de 3 tainuri pe zi la
tineret și masculi, și 4-5 tainuri pe zi în cazul femelelor gestante. Cantitatea
de furaje poate fi redusă în perioada de împerechere cu până la 10-20%
pentru a evita obezitatea. Mai trebuie avut în vedere că la cobai tractusul
gastrointestinal este foarte sensibil, iar modificările bruște ale rației furajere
determină frecvent tulburări grave, uneori chiar anorexie, soldate cu slăbire
(cașexie) sau moartea animalelor. Adăparea se face numai cu apă proaspătă
și curată, care trebuie asigurată în permanență. Vasele în care se
administrează hrana și apa trebuie să fie igienizate zilnic, întrucât cobaii nu
consumă furajele și apa decât dacă sunt proaspete (Gerold și col., 1997).
În funcție de rasa de cobai, există o mare variatate de combinații de

culori (mono, bi sau tricolorate), cu păr moale sau aspru, lins sau dispus în
vârtejuri, lung, mediu sau scurt. Nu există diferențe între sexe în ceea ce
privește particularitățile de culoare sau lungimea părului. Ca particularitate
distinctivă, în cazul cobailor fiecare folicul pilos este prevăzut cu o glandă
sebacee androgen-dependentă, acestea fiind mai abundente în regiunea
dorsală și împrejurul anusului. Aceste glande sunt mai pregnant dezvoltate
la masculi, fiind utilizate pentru eliminarea feromonilor sexuali, având rol
în atragerea femelor și în marcarea teritoriului. La animalele vârstnice și
supraponderale, hipersecreția glandelor sebacee determină aspectul gras și
mat al blănii din regiunea dorsală. Cobai au numeroase regiuni lipsite de
păr, cum ar fi căile respiratorii externe, tractul digestiv superior, aparatul
uro-genital, glandele mamare inguinale și segmentul caudal al pavilionului
urechilor. Zonele glabre din spatele pavilionului auricular sunt mai mari la
masculi, fiind în același timp și lipsite de glandele sudoripare și sebacee.
Vibrizele sunt localizate supraorbitar, pe părțile laterale ale nasului și
pe buza superioară (dispuse în 5-6 rânduri), precum și sub bărbie. Spre
deosebire de alte specii de rozătoare, cobaiul nu are vibrize suborbitar.
Urechile sunt constituite din țesut cartilaginos și osos, distribuit în
diferite segmente ale aparatului auditiv. Datorită lungimii și sinuozității
canalului cartilaginos, este foarte greu de vizualizat membrana timpanică.
O particularitate unică a canalului auditiv extern și a segmentului osos al
urechii externe este dată de faptul că porțiunea extratemporală a nervului
facial este situată în strânsă proximitate cu canalul cartilaginos ventral și
213
caudal, la joncțiunea acestuia cu canalul osos. Această particularitate este

rezultatul localizării neobișnuite a orificiului stilomastoidian la nivelul osului
temporal, care este poziționat caudal și dorsal de canalul auditiv osos extern.
Cobaii sunt animale cu un corp robust, picioare scurte prevăzute cu 4
degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare, fiind lipsit de coadă.
Timusul este localizat în regiunea cervicală, fiind prezent doar la animalele
tinere. Înainte să fie produse pe scară largă animalele atimice, cobaii au fost
utilizați în studii de imunologie, deoarece situarea cervicală a timusului
facilitează extirparea acestuia pe cale chirurgicală. Stomacul cobailor este
glandular, fiind permanent alimentat cu furaje. Intestinul are o lungime
totală de 2-3 m, depășind de 10 ori lungimea corpului. Ca la majoritatea
ierbivorelor, cea mai mare parte a digestiei are loc în cecum, care poate
înmagazina peste 65% din conținutul gastrointestinal. Cecumul ocupă partea
stângă a abdomenului, și este un sac cu pereți subțiri (15-20 cm lungime),
prevăzut cu 3 benzi paralele și un diverticul situat în afară. Asemănător
hamsterului, glandele suprarenale sunt mai mari la mascul decât la femelă,
iar ficatul este voluminos (13,5 g), și reprezintă 4% din greutatea corporală.
Tractusul genital femel este alcătuit din două coarne uterine care se
deschid în cervix printr-un singur orificiu vaginal. Atât femelele cât și
masculii au o singură pereche sfârcuri mamare înconjurate de o zonă fără
păr, localizate în zona inghinală. Doar femele au glande mamare propriu-
zise, iar sfârcurile acestora sunt mult mai bine dezvoltate decât la masculi.
Fig. 1 Componentele aparatului genital extern la femele (Anatomy of the

Guinea Pig by Gale Cooper and Alan L. Schiller, Harvard University Press).
Sacul perineal este repezentat de un diverticul bilateral, care provine

din joncțiune cutaneo-mucoasă anală, și separă vaginul de anus.
214
Fig. 2 Tractul reproductiv femel la cobai (Anatomy of the Guinea Pig, by

Gale Cooper and Alan L. Schiller, Cambridge, Harvard University Press).
Fig. 3 Aparatul genital extern la mascul (Anatomy of the Guinea Pig, by

Gale Cooper and Alan L. Schiller, Cambridge, Harvard University Press).
Masculii de cobai pot fi identificați cu ușurință, datorită faptului că

pungile scrotale sunt evidente, sub forma unor dilatații perechi dispuse pe
215
fiecare parte a perineului. Fiecare din aceste pungi scrotale conține un

testicul, epididimul, segmentul caudal al cordonului spermatic și grăsime.
Creasta care separă cele două pungi scrotale este reprezentată de glandul
penisului. Ca particularitate unică pentru animalele din ordinul histrico-
morfa este faptul că sacul intramitent este localizat pe suprafața ventrală a
glandului penian. Acest sac cilindric lung se deschide sub forma unei fante
transversale caudale la nivelul orificiului uretral. Orificul situat cranian este
uretra acoperită de pielea prepuțului, iar orificiul situat caudal este anusul.
Reproducerea | Cobaii sunt animale la care dimorfismul sexual este
mai puțin accentuat comparativ cu alte rozătoare, iar evaluarea sexului se
face fără dificultăți. Distanța anogenitală este aceeaşi, însă la mascul
orificiul genital este rotund, penisul putând fi evidențiat printr-o presiune
laterală, în timp ce la femele orificiul vaginal are formă triunghiulară. Prima
împerechere se face înainte de 6 luni, vârsta la care simfiza pubiană
fuzionează, întrucât gestațiile mai târzii pot fi însoțite de distocii. Cobaii
sunt animale poliestrice la care ovulația se produce spontan. Greutatea
corporală a femelei se poate dubla în timpul sarcinii. Femelele gestante
trebuie separate până când puii sunt înțărcați (la vârsta de 21 zile), pentru
că adulții i-ar putea agresa. Puii se nasc în totalitate acoperiți cu păr, ochii
deschiși și capacitatea de a consuma hrană solidă chiar din prima zi. Cele
mai eficiente sisteme de împerechere sunt monogamia (1 mascul+1 femelă),
sau poligamia/haremul ( 1 mascul + 4-10 femele) (Hargaden și col., 2012).
Tabel 2 Constante fiziologice reproductive (Hargaden și col., 2012)
Pubertate Masculi 6 săptămâni
Pubertate Femele 9-10 săptămâni
Maturitatea sexuală M 600-700 g (la vârsta de 3-4 luni)
Maturitatea sexuală F 350-400 g (la vârsta de 2-3 luni)
Estru (călduri) 15-17 zile
Estru (când acceptă masculul) 1-16 ore (media 8 ore)
Durata gestației 59-72 (cuib mai mare, durata mai scurtă)
Estru postpartum Fertil (60-80 % gestație)
Durata lactației Maxim 5-8 zile după parturiție
Mărimea cuibului 1-6 (media 3-4 pui)
Greutatea la naștere 60-110 g
Vârsta înțărcării 150-200 g (14-21 zile)
Durata creșterii 1,5-4 ani
Generații noi 0,7-1,4/lună
Compoziția laptelui 4% grăsime, 8% proteine, 3% lactoză
83% apă, 16% substanță uscată.
Constante fiziologice
Greutatea corporală variază în funcție de rasă, sex, individ, masculii

fiind mai mari decât femelele, iar durata de viață oscilează între 4 și 5 ani.
216
Tabel 3 Valori ale unor constante morfo-fiziologice (Wilson și col., 2012)

Durata vieții 4-8 ani
Greutatea M adult 900-1200 g
Greutatea F adult 750-900 g
Cromozomi (2n) 64
Consum de hrană 6g/100g/zi
Consum apă 10 ml/100g/zi
Tranzit gastro-intestinal 13-30 ore
Frecvența respiratorie 42-104/min
Capacitatea pulmonară 2,3-5,3 ml/kg
Frecvență cardiacă 230-380/min
Volumul sanguin 7ml/100 g greutatea corporală
Tensiune arterială 80-94/55-58 mm Hg
Parametri hematologici și biochimici
Literatura de specialitate inventariază o gamă foarte largă de valori

ale parametrilor sanguini și biochimici clinici la cobai. Aceste variații par să
fie determinate de diferențele de rasă, vârstă, sex, alimentație, condiții de
cazare, metoda de prelevare a sângelui, anestezicele folosite, punctul de
elecție al venopuncției, inclusiv de laboratorul în care se face determinarea.
Ca o particularitate specifică cobaiului este faptul că venele periferice
sunt greu accesibile pentru realizarea venopuncției și prelevarea sângelui.
Tabel 4 Valori de referință ale parametrilor hematologici la cobai
(Maureen Hargaden și Laura Singer, 2012; Wilson și col., 2012)
Eritrocite 5.4×106/mm3±12%
Hematocrit 43 ±12%
Hemoglobină 13.4 g/dl±12%
VEM 81 mµ3
HEM 25 pg
CHEM 30%
Leucocite 9.9×103/mm3 (±30%)
Neutrofile 28–44%
Limfocite 39–72%
Celule Kurloff 3–4%
Eozinofile 1–5%
Monocite 3–12%
Bazofile 0–3%
Trombocite 250–850×103/mm3
Hematiile | Valorile parametrilor celulari ai sângelui periferic sunt

influențate în mare măsură de vârsta animalelor. Hematiile se încadrează în
dimensiunile considerate normale pentru majoritatea rozătoarelor, și au o
durată de viață cuprinsă între 60 și 80 de zile. Comparativ cu alte rozătoare
de laborator, valorile eritrocitelor, Hb și Ht sunt mai scăzute în cazul
217
cobailor, iar concentrația hemoglobinei și numărul reticulocitelor din

sângele periferic scad odată cu înaintarea în vârstă. Parametri eritrocitari
ai cobaiului se încadrează în limitele de variație similare cu cele ale omului.
Hemoglobina este identică cu cea a câinelui, șobolanului calului, iepurelui și
omului în ceea ce privește afinitatea crescută pentru oxigen, însă diferă de
Hb câinelui, iepurelui și omului, prin rezistența la oxidarea produsă de
nitriți și conversia în methemoglobină. Administrarea unor cantități mari
de colesterol prin alimente determină la cobai o anemie hemolitică acută,
prin comparație cu alte animale, la care provoacă leziuni cardiovasculare.
Acest răspuns particular al cobaiului la hipercolesterolemie este atribuit
unor diferențe în compoziția lipidică a membranei globulelor roșii, care le
afectează stabilitatea membranară, rezultând astfel o hemoliză severă intra-
vasculară, și anemia consecutivă (Ostwald, 1970, cit de Hargden și col., 2012).
Leucocitele | Neutrofilele sunt descrise la cobai ca heterofile sau

pseudoeozinofile, datorită granulațiilor citoplasmatice azurofile, specifice
pentru eozinofilele celorlalte specii de animale de laborator. Celule sanguine
cu aspect similar sunt heterofilele descrise la iepuri. Sângele periferic este
dominat la cobai de prezența limfocitelor mari și mici, în producerea și
maturarea cărora un rol central îl are timusul. Valorile limfocitelor sunt
ușor mai crescute, iar ale neutrofilelor ușor mai mici decât media acelorași
valori înregistrate la om. Hormonii steroizi nu afectează fiziologia timusului
și implicit nici valorile limfocitelor din sângele periferic la cobai, primate
non-umane, dihor și om, cea ce înseamnă că aceste specii pot fi considerate
rezistente la steroizi. În cazul altor specii de mamifere, cum sunt șoarecii,
șobolanii, hamsterii și iepurele, răspunsul la acțiunea steroizilor se exprimă
prin diminuarea progresivă a greutății timusului și a valorii limfocitelor.
Ca particularitate hematologică specifică cobaiului este prezența în
sângele periferic a celulelor Kurloff (Foa-Kurloff), care sunt leucocite mono-
nucleare cu activitate de celule ucigașe (natural killer cells), având rol în
apărarea imună celulară. Celulele Kurloff se găsesc atât în sângele periferic,
cât și în sinusoidele spenice, măduva osoasă hematogenă, precum și în
stroma timusului. Prezența celulelor Kurloff în circulația sanuină crește
semnificativ pe parcursul gestației, ca urmarea a nivelului crescut al
estrogenilor, majoritatea migrând ulterior în labirintul placental. La nivelul
placentei, celulele Kurloff acționează ca o barieră cu rol de separare a
antigenilor fetali de celulele materne competente imunologic, în scopul
protejării embrionului de acțiuna Ig.M și a limfocitelor sensibilizate. Astfel,
celulele Kurloff previn rejecția maternală a placentei în cursul gestației. La
nou născuți și la fetuși, celulele Kurloff lipsesc complet din circulație.
Morfologic, celulele Kurloff se caracterizează prin prezența unor structuri
granulare, numite corpi Kurloff, cu dimensiuni de 1-8µm, situate în interiorul
unor vacuole citoplasmatice, care pot depăși uneori mărimea nucleului.
218
Prezența celulelor Kurloff este importantă și în stări patologice, cum

este leucemia L2C (leucemie limfoblastică acută), care se dezvoltă spontan la
linia 2 de cobai și este utilizată ca model animal pentru studiul leucemiei acute
la om. În leucemia L2C se constată o creștere semnificativă a numărului
celulelor Kurloff în sângele periferic, precum și o intensificare a activității
enzimatice lizozomale, care determină liza celulelor L2C. Numeroase studii
realizate în acest domeniu semnalează faptul că celulele NK (Natural killer)
cauzează moartea celulelor tumorale maligne prin activarea programului de
moarte celulară programată genetic (apoptoza), și prin necroză. Cu toate
acestea, procesul prin care celulele NK interacționează cu celulele tumorale
nu este complet elucidat. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că în acest
proces de neutralizare a celulelor tumorale nu participă mecanisme de
recunoaștere a celulelor țintă (Debout., 1999, cit. de Hargaden și col., 2012).
Frotiu de sânge colorat Wright-Giemsa cu un leucocit mononuclear

conținând un corp Kurloff (Maureen Hargaden and Laura Singer, 2012)
Plachetele și coagularea sângelui | Funcția plachetelor sanguine este

asemănătoare la cobai și om, comparativ cu alte specii de animale, cel puțin
în ceea ce privește rolul acestora în procesul de agregare. Cobaiul are cel mai
lung timp de conversie a protrombinei (4 minute), comparativ cu iepurele,
șobolanul, hamsterul, câinele, pisica, și inclusiv omul. Pe de altă parte, timpul
de activare parțială a protrombinei este mai scurt decât la om, iar comparativ
cu alte specii, cobaiul are cea mai mică cantitate de factor VII și un nivel
scăzut al factorului V. (Lewis, 1992, cit. de Hargaden și col., 2012).
219
Tabel 5 Valori fiziologice ale constantelor coagulării sângelui

(Hargaden și col, 2012 ; Wilson și col., 2012)
Parametrul Limite de variație
Timpul de protrombină (PT) 50–100 secunde
20–32 secunde
Timpul Parțial de Protrombină (PTT) 13.0–22.9 secunde
40–49 secunde
Timpul de Trombină 27.5–48.0 secunde
Factorul II 85–150 unități/100 ml
Factorul V 68– 140 unități /100 ml
55–105 unități /100 ml
Factorul VIII 63–142 unități /100 ml
Factorul IX 67–141 unități /100 ml
Fibrinogenul 263–572 mg/100 ml
Tabel 6 Valori ale unor parametri biochimici serici

(Hargaden și col, 2012; Wilson și col., 2012)
Parametrul Limite de variație
Proteine totale 4.5–5.9 g/dl
Albumine 2.3–3.0 g/dl
Globuline 1.7–2.6 g/dl
Glucoza 80–110 mg/dl
Azotul Ureic sanguin 15.7–31.5 mg/dl
Creatinina 1.0–1.8 mg/dl
Bilirubina totală 0.2–0.4 mg/dl
Lipidele 95–240 mg/dl
Fosfolipidele 25–75 mg/dl
Trigliceride totale 28–76 mg/dl
Colesterolul 20–43 mg/dl
Calciu 9.0–11.3 mEq/dl
Fosfor 4.2–6.5 mEq/dl
Magneziu 2.1–2.7 mg/dl
Sodiu 121–126 mEq/L
Potasiu 4–6 mEq/L
Clor 96–98 mEq/L
ALAT 31–51 IU/L
ASAT 32–51 IU/L
Fosfataza alcalină 68–71 IU/L
Aspartat aminotransferaza 38–57 IU/L
Aspartat transaminaza serică 38–58 IU/L
Creatin-Fosfokinaza 80–130 IU/L
Lactat-Dehidrogenaza 37–63 IU/L
Auzul | Caracteristicile aparatului auditiv al cobailor, cum ar fi accesul

facil la urechea medie și internă, constituie unul din argumentul utilizării
lor extensive ca model animal în studiul tulburărilor auditive. Rozătoarele
pot emite și detecta semnale acustice cu frecvența situată între 22 și 85 kHz.
220
Numeroase studii au fost efectuate cu privire la aranjarea și proprietățile

celulelor firelor de păr la cobai, precum și în ceea ce privește numărul
acestor celule, sinapsele și pattern-ul inervării acestor celule. Utilizarea
nou născuților din specia Cavia porcellus pentru evaluarea auzului a debutat
la începutul secolului XX, când au fost realizate primele studii cu privire la
dezvoltarea funcțiilor senzoriale la om și alte specii de animale. Rezultatul
acestor studii l-a constituit descoperirea reflexului Preyer, care este un test
auditiv în cursul căruia pavilionul auricular se mișcă în spate ca răspuns la
diferite sunete. Reflexul Preyer normal nu înseamnă că auzul funcționează
normal, însă dacă pragul la care se produce reflexul este crescut, aceasta
constituie întotdeauna un indicator pentru o leziune la nivelul aparatului
auditiv. Reflexul Preyer constituie o metodă prețioasă pentru evaluarea
auzului animalelor utilizate în studii de otologie și a funcției cohleare.
Gustul | Diferențele interspecifice cu privire la dezvoltarea simțului
gustativ sunt cel mai probabil rezultatul variațiilor în distribuția regională a
receptorilor gustativi la nivelul cavității bucale. Limba cobailor este bogată în
papile filiforme distribuite pe întreaga suprafață. Sunt prezente în număr
mare papilele fungiforme proeminente, precum și patru grupuri de papile
foliate, respectiv două grupe de papile circumvalate. Această structură fină
a papilelor gustative a fost caracterizată pe larg la cobai, fiind descrisă
prezența unor celule bazale, respectiv a unor celule de tip I, II și III, celulele
bazale fiind precursori ai celorlalte tipuri celulare. Celulele de tip I se inter-
pun între celelalte tipuri celulare, îndeplinind rol de suport. Celulele de tip
2 sunt cele mai mari și conțin grămezi de reticuli endoplasmatici rugoși,
dispuși deasupra nucleului, având conexiuni strânse cu sistemul nervos.
Celulele de tip III au rol în constituirea sinapselor cu celulele nervoase, și
rol în asigurarea funcției gustative (Roper, 2006, cit. de Hargaden și col., 2012)
Mirosul | Simțul olfactiv joacă un rol important în comportamentul
cobailor, în special în ceea ce privește comportamentul reproductiv.
Epiteliul olfactiv de la nivelul septumului nazal superior este avascular.
Organul vomeronazal este dispus în forma unei structuri tubulare pereche
în partea osoasă a treimii posterioare a septumului nazal, de unde intră în
cavitatea vestibulului nazal printr-un canal căptușit cu un epiteliu scuamos
stratificat. Peretele median al organului vomeronazal este căptușit cu un
neuro-epiteliu olfactiv, constituit din celule columnare pluristratificate, și
prevăzut cu o bogată rețea capilară intra-epitelială (Sangari și col., 2002).
Văzul | Structura microscopică a corneei este similară la cobai cu cea
întâlnită la alte mamifere, având un diametru de circa 7-7,5 mm. La naștere,
puiul de cobai pot distinge între diferitele obiecte din mediul în care se află.
Cobaiul are o vedere bicromatică, celulele cu baștonașe din retina având o
sensibilitate la lungimea de undă de 494 nm, iar alte două clase de celule cu
conuri au o sensibilitate la lungimile de undă de 429 nm și 529 nm.
221
Simțul tactil | Cobaiul este înzestrat cu un simț tactil foarte dezvoltat

și puternic, în realizarea căruia un rol esential îl joacă vibrizele, acestea
putând avea o senzitivitate de până la sub 90 µm (Morton, 2002).
Comportamentul
Comportamentul cobailor în condiții naturale se exprimă printr-o

viață socială activă în cadrul unor grupuri mici de 5-10 indivizi, care
locuiesc în vizuini sau galerii subterane. Exclusivitatea teritorială nu pare
să fie influențată sexual în cazul cobailor sălbatici, însă cobaiul domestic își
marchează teritoriul cu ajutorul unor substanțe secretate de glandele anale
și supracaudale, sau care sunt eliminate prin urină (Novak, 1999; Harkness
și col., 2002). Masculii pot fi văzuți frecându-și sfârcurile mamelelor de
suprafețe solide, vocalizând și manifestând un comportament combativ
pentru a-și delimita și apăra teritoriul. În coloniile de cobai sălbatici, fiecare
sex își stabilește propria structură ierarhică în cadrul grupului, indivizii
subordonații fie se retrag, fie sunt atacați. În cazul cobailor domestici,
manifestările de agresivitate teritorială nu sunt atât de pregnante, însă pot
fi observate alte manifestări de agresivitate, cum ar fi smulgerea părului
sau mușcatul urechilor (Quesenberry, 2004, cit. de Hargaden și col., 2012).
Astfel, cobaii pot fi văzuți cum smulg părul congenerilor din aceiași
cușcă cu ajutorul dinților, după care îl mănâncă. Acest tip de comportament
pot fi utilizat ca modalitate de alungare a altor animale de la adăpători sau
de la rezervoarele pentru furaje (Reinhardt, 2005). Împerecherea, limitarea
spațiului de mișcare sau administrarea furajele sunt tot atâția stimuli care
pot contribui la stimularea agresivității individuale. Adoptarea unei poziții
de așteptare sau de amenințare (ex: înclinarea capului și săriturile de atac)
sunt comportamente afișate ca răspuns la posibile amenințări.
Ca regulă generală, contactul vizual cu ceilalți indivizi din cușcă este
foarte important în cazul cobailor, iar solidaritatea intragrupală se manifestă
prin timpul cât stau împeună în timpul perioadelor de odihnă sau de
alimentație. Spre deosebire de alte rozătoare, comportamentul de îngrijire
reciprocă nu este manifest la cobai. În special pentru cobaiul mascul,
condițiile de creștere sunt esențiale pentru dezvoltarea interacțiunilor
sociale, și pentru elaborarea răspunsului endocrin la stres în cursul vieții
adulte. Acest lucru este ilustrat de faptul că în cadrul coloniilor de animale
care au crescut împreună, animalele se pot adapta mult mai ușor la situații
create de noile interacțiuni sociale, spre deosebire de masculii crescuți în
perechi, în cazul cărora comportamentul combativ este mult mai pronunțat.
Interesant de remarcat că această particularitate comportamentală nu
se manifestă și în cazul femelelor de cobai (Kaiser și col., 2007; 2003).
O altă caracteristică specifică cobailor este faptul că nu construiesc
cuiburi. În apropierea parturiției, masculii sălbatici se strâng în jurul femelei,
222
iar masculul dominant se va împerechea primul cu ea după parturiție. În

condiții de laborator, datorită coloniilor cu indivizi de sex și vârstă diferite,
masculii formează haremuri de mai mici dimensiuni cu femele de care sunt
foarte atașați. Caracterul familiar al coabitării cu parteneri masculi poate
constitui un tampon pentru răspunsul cortizolic al femelelor în momentul
în care sunt expuse unor noi condiții de mediu (Hannessy și col., 2008).
În condiții sociale instabile, raportul între cele doua sexe la naștere
este net în favoarea femelelor, comparativ cu situațiile sociale stabile. Teste
efectuate în acest sens au demonstrat faptul că nou născuții de sex mascul
rămân în preajma mamelor mult după înțărcare, aspect care nu se confirmă
în cazul puilor femele. Dacă în primele săptămâni postpartum puii sunt
izolați într-un mediu cu totul nou, aceștia se vor manifesta într-o primă fază
printr-un comportament foarte activ, constând în vocalizări și activități
locomotorii, urmată de o scurtă fază pasivă, în care adoptă o poziție chircită,
cu ochii închiși și piloerecție. Interesant de remarcat faptul că acest tip de
comportament pasiv pare să fie mediat de citokinele proinflamatorii,
eliberate ca răspuns la stresul de izolare. Acest răspuns comportamental
poate fi evitat (diminuat) dacă pe parcursul introducerii într-un nou mediu
de viață, puii sunt cazați împreună cu mama lor (Perkeybile și col., 2009).
Comunicarea vocală este foarte importantă la nou-născuții speciilor
considerate precoce, în cazul cărora puii sunt foarte activi și mobili, putând
produce vocalize distincte când sunt separați de mamă. Studii realizate în
acest domeniu au relevat faptul că femelele de cobai răspund semnificativ
mai puternic la sunetele produse de propriile progenituri, comparativ cu
răpunsurile la vocalizele produse de pui străini sau nefamiliari. Acest lucru
sugerează faptul că femele cu pui sunt capabile să utilizeze indicii vocali
pentru recunoașterea acestora. De asemenea, femelele cu mai mulți pui în
cuib sunt mai responsive la vocalizele acestora pentru o perioadă mai lungă
de timp, decât femelele care au un număr mic de pui. Mai trebui menționat
și faptul că sunetele produse de cobai sunt sistematizate în 11 tipuri diferite
clasificate în 5 categorii cu semnificație bine definită (Kober și col., 2008).
Un alt aspect important al comportamentului cobailor îl reprezintă
faptul că sunt animale tigmotactice, ceea ce înseamnă că evită spațiile
deschise (reacționează negativ la lumină), evitând să rămână pentru mult
timp în mijlocul cuștii, de exemplu. Din acest motiv, asigurarea unui
adăpost corespunzător și condiții de cazare optime constituie aspecte
fundamentale ale rafinării mediului de viață al cobailor (Baumans, 2005).
Utilizarea cobailor în cercetarea științifică | Utilizarea cobailor în

cercetare pare să fi debutat cu studiile efectuate de Lavoisier în anul 1780
cu privire la măsurarea producerii de căldură metabolică. Alte studii
sugerează utilizarea lor mai timpurie, cobaiul folosit în secolul XVII ca
material de disecție pentru studiul anatomiei. Ulterior, L. Pasteur și E. Koch
223
(Sec. XIX) au folosit cobaiul pe scară largă pentru a studia patogenitatea

agenților care produc bolile infecto-contagioase. În prezent, cobaii se
bucură de privilegiul de a fi singurul animal provenit din așa numita Lume
nouă (America de Sud) utilizat în cerectarea științifică. Asfel încât, la mai
bine de 200 de ani de la studiile efectuate de Lavoisier, cobaiul este unul
din animalele utilizate extensiv în domeniul experimental, cel puțin în țările
cu tradiție în cercetarea științifică (Guerrini, 2003; Harkness și col., 2012).
Numeroase Premii Nobel în Medicină au fost decernate pentru studii
efectuate pe cobai, printre cele mai representative putând fi menționate:
producerea serului antidifteric în anul 1901; descoperirea streptomicinei
în 1952; descoperirea mecanismului implicat în stimularea cohleară în 1961,
sau indentificarea structurii moleculare a anticorpilor în 1971 (AALAS, 2002).
Folosirea cobailor în domeniul experimental este reprezentativă
pentru cercetarea din Statele Unite, unde această utilizare în cercetarea
științifică a devenit un aspect definitoriu pentru această specie (Pritt, 2012).
Dunkin și Hartley sunt cei care au dezvoltat și stabilizat cele mai utilizate 2
linii outbred de cobai, care au constituit obiectivul major al cercetării bio-
medicale pentru aproape 100 de ani. Ulterior, numeroase alte linii de cobai
au fost produse pentru diverse domenii ale cercetării, cele mai vizate fiind:
domeniul mecanismelor imunologice ale reacțiilor alergice, inclusiv a hiper-
sensibilității întârziate, anafilaxiei și astmului alergic; studiul bolilor genetice,
infecțioase, imunologice, nutriționale sau auditive (Harkness și col., 2012)
Linii consangvine utilizate în cercetare
Primele linii consangvine (inbred) de cobai au fost obținute în 1906,

după care acestea s-au dezvoltat inconstant. În prezent sunt utilizate liniile 2
și 3 în domeniul experimental, sub denumirea comună de linia Henson.
- Linia 2 este tricoloră (negru, roșu și alb) și a fost obținută în 1906.
Linia 2 a fost selectată pentru rezistența animalelor la tuberculoză. Se
caracterizează și prin dezvoltarea unor leziune de calcificare la nivelul
stomacului, colonului, rinichiului, pulmonului, aortei și al peretelui
abdominal, în special la animalele vârstnice. Sunt animale lipsite de factorul
imunologic care produce hipersensibilizarea, fiind vulnerabile la inducerea
tiroiditei autoimune. Linia 2 este folosită ca animale gazdă pentru leucemia
transplantabilă spontană și pentru hepatomul transplantabil. Animalele din
linia 2 sunt vulnerabile la inducerea pe cale experimentală de hepatoame
(tumori maligne hepatice), prin administrarea intrarectală de azoximetan.
- Linia 13 este tricoloră și are origine comună cu linia 2. Este mai puțin
rezistentă la infecția cu bacilul Koch (TBC) decât linia 2, fiind rezistentă la
inducerea tiroiditei autoimune, comparativ cu linia 2. Se caracterizează și
prinr-o incidență mare de malocluzii, colite necrotice, tiflocolite leucemice
(afectează peste 7% dintre animalele care supravieţuiesc mai mult de 1 an).
224
N-metilnitroyourea provoacă distrofia sau infiltrația grasă a celulelor

acinare exocrine pancreatice, și respectiv carcinoame pancreatice la linia 13.
- Linia B (albino) a fost selectată pentru rezistența crescută la hiper-
sensibilitatea de tip I (anafilaxia) indusă cu ovalbumină. Se caracterizează
prin valori crescute ale hemoglobinei și hematocritului.
- Liniile BLOB, BLOC, BLOAD sunt linii de animale aflate la generația 5-a
de inbredizare, fiind homozigote pentru antigenele de histocompatibilitate
majoră (MHC II), care se determină prin tipizarea leucocitelor.
- Linia DHCBA (albino) a fost selectată de Cambell în 1967 pentru
nivelul crescut al reactivității imune umorale specifice.
- Linia ICRF (albino) a fost obținută în 1954 dintr-un stoc heterogen.
- LINIA IMM/S (albino) a fost dezvoltată la Institutul de Microbiologie
din Copenhaga pentru sensibilitatea crescută pentru anafilaxia respiratorie
indusă cu ovalbumină, dar și pentru titrurile ridicate de anticorpi hem-
aglutinanți. Linia este rezistentă la dezvoltarea tumorală spontană.
- Linia IMM/R (albino) are origine comună cu linia IMM/S și a fost
selectată pentru sensibilitatea crescută la anafilaxia respiratorie indusă cu
ovalbumină, dar și pentru incapacitatea de a produce anticorpi hemaglu-
tinanți. Sunt susceptibile la pneumonie și rezistente la dezvoltarea tumorilor.
- Linia JY-1 (albino) a fost obținută dintr-o pereche de cobai outbred,
crescuți în condiții convenționale, fiind animale histocompatibile, folosite
ca receptor pentru fibrosarcomul transplantabil J.
- Linia OM3 (albino) a fost obţinută de Rogers în 1952, dintr-un stoc
comercial nonimbreed. Nu dezvoltă tumori spontane.
- Linia R9 este de culoare brună și albă, fiind selectată de Rogers în
1941 pentru susceptibilitatea la inducerea cancerului chimic cutanat cu
ajutorul 3-metilcolantrenului. Durata de supraviețuire peste 3 ani este de
2,5%, iar peste această vârstă incidența tumorilor afectează 14% din efectiv.
Patologia cobaiului
Boli bacteriene
- Pneumonia este o boală determinată de germeni patogeni din genul

Bordetella. Bordetella bronchiseptica este un germen gram negativ, de
dimensiuni mici. Rezervoare naturale sunt șobolanii, iepurii, câinele, pisica,
porcul, și inclusiv cobaiul. Transmiterea bolii se face prin contact direct sau
aerosoli. Infecția acută se manifestă prin scurgeri nazale, strănut, anorexie,
pierderi în greutatea, conjunctivită, dispnee și moarte. Nașterea de fetuși
morți și avortul la femelele gestante sunt frecvente. Cele mai afectate sunt
animalele tinere, la care mortalitatea poate ajunge până la 100%, mai ales
în condițiile unui sistem imun imatur. Semnele clinice, leziunile anatomo-
patologice și examenul histologic sunt mijloacele de diagnostic uzuale.
225
Însămânțările și amprentele din organe cu leziuni confirmă diagnosticul.

Pentru tratamentul bolii se folosesc cu rezultate bune antibioticele, însă
trebuie avut în vedere că acestea pot determina, dacă sunt administrate în
concentrații mari sau pe durată lungă de timp, tiflite clostridiale.
- Limfadenita cervicală este o boală bacteriană provocată la cobai de
Streptococcus zooepidemicus, care a fost izolat de la majoritatea animalelor
infectate. Transmiterea se face prin mușcături sau prin aerosoli, caz în care
germenii contaminează suprafaţa mucoaselor conjunctivală, genitală sau
bucală. Streptococcus zooepidemicus există probabil ca saprofit la nivelul
căilor respiratorii superioare, și produce infecții oportuniste la nivelul
mucoaselor cu leziuni. În prima fază, agentul patogen se localizează la
nivelul limfonodulilor, care cresc în volum (adenită) și abcedează. Abcesele
se pot deschide spontan, după o perioadă de maturare. Tabloul clinic, în
cazul animalelor infectate, poate să nu prezinte nici un simptom specific,
exceptând hipertermia sau anorexia care urmează deschiderii abcesului.
Rareori, pot fi observate semne de suferință la nivelul altor grupe limfo-
ganglionare, a urechii medii sau a căilor respiratorii. Diagnosticul se
stabilește pe baza tabloului clinic și prin însămânțări realizate de la nivelul
leziunilor. Controlul bolii poate fi realizat prin izolarea animalelor infectate
anterior deschiderii abceselor. Limitarea aportului de alimente de proastă
calitate poate, de asemenea, contribui la scăderea incidenței acestei boli.
- Pododermatita este o boală frecvent semnalată la cobaii cazați în
condiții deficitare, pe podele cu suport din sârmă neigienizați. Leziunile se
întâlnesc pe fața plantară a lăbuței picioarelor, și se manifestă prin celulite
granulomatoase fibroase, cronice, cu sau fără prezența de cruste exsudative.
De la nivelul leziunilor au fost izolați stafilococi, probabil ca rezultat al unor
infecții secundare. Cel mai eficient tratament îl reprezintă transferarea
animalelor în cuști cu suport solid, prevăzute cu așternut uscat și curat.
Vindecarea leziunilor avansate, chiar în condițiile unei terapii locale și/sau
parenterale, este rar întâlnită. În stadiile incipiente ale bolii se recomandă
umezirea lăbuţelor în soluții astringente și ulterior bandajarea acestora.
- Dermatitele bacteriene sunt întâlnite la linia 13 de cobai, caracterizate
prin manifestări de alopecie, eritem în regiunea abdominală ventrală, cu
exfolierea țesutului cutanat. Leziunile cutanate se remit în 2 săptămâni, fiind
urmate de creşterea părului. La necropsie se evidențiază eritem, scabie,
crevase ale pielii şi căderea părului. Histologic se constată o reacție
parakeratotică epidermală, hiperkeratoză, şi un răspuns inflamator minimal.
- Clostridium piliforme - Bacillus piliformis – produce boala Tyzzer, în
care leziunile sunt limitate la tractul gastrointestinal al cobailor tineri. Sunt
prezente leziuni multifocale în ficat, blană murdară, letargie, diaree apoasă,
urmate de moarte. Un mare număr spirochete și clostridii sunt prezente în
226
vecinătatea leziunilor. Inocularea experimentală la animale tinere produce

leziuni intestinale și hepatice la 4 zile postinoculare. Se constată leziuni de
tiflită şi ileită edematoasă, hemoragipară, ulcerativă şi necozantă. Leziunile
hepatice se caracterizează prin necroze de coagulare focale în regiunile
periportale, cu prezența unui număr variabil de leucocite polimorfonuclare.
- Clostridium difficile determină manifestări de enterocolită fatală,
cauzată de toxina clostridială, după administrarea unor antibiotice cu
spectru îngust de acțiune. Lincomicina, bacitracina, clindamicina, eritro-
micina, penicillina, dihidrostreptomicina şi ampicillina provoacă boala
după 1 până la 5 zile postadministrare. Tabloul clinic constă în diaree
profuză cu mortalitate ridicată, într-un timp foarte scurt după neutralizarea
florei Gram pozitive intestinale normale. Practic, după administrarea intra-
musculară a 50 000 UI penicilină s-a constatat o reducere de 100 de ori a
florei Gram pozitive la un interval de 12 ore, urmată de o creştere de 10
milioane de ori a bacteriilor Gram negative, şi în special al lui E. coli. Acest
lucru poate fi prevenit prin administrarea de antibiotice cu spectru larg. La
necropsie, mucoasa cecală este edematoasă, hemoragică şi destinsă
datorită gazelor şi fluidelor acumulate. În porțiunea terminală a ileonului
apar manifestări de hiperplazia mucoasei, cu infiltrații celulare mono-
nucleare în lamina propria. Sunt frecvente și leziunile degenerative ale
mucoasei cecale, cu edem în lamina propria şi masive infiltraţii leucocitare.
- Klebsiella pneumoniae este un model pentru septicemia epizootică şi
pneumonia cu pleurite, pericardite şi hiperplazie splenică. Diagnosticul se
stabileşte prin cultivarea și izolarea germenului Klebsiella spp.
- Clostridium perfringens provoacă sporadic leziuni de tiflita acută fatală.
Cecumul conţine un material fluid, abundent, numeroași compuși chimici în
stare gazoasă și cantități mari de alimente nedigerate. Sunt prezente
leziunile degenerative şi necroza mucoasei intestinale adiacente .
- Campylobacter-like organism determină la cobai trataţi cu steroizi
hiperplazia epitelială segmentară a mucoasei duodenale. Boala evoluează
cu manifestări severe de diaree apoasă, pierderi în greutate şi mortalitate,
producând hiperplazie adenomatoasă la nivelul ileumului şi jejunului.
- Pseudomonas aeruginosa produce botriomicoza pulmonară, care se
manifestă prin granule sulfuroase prezente în leziuni supurative focale.
- Yersinia pseudotuberculosis determină manifestări patologice mai
degrabă într-un context experimental, şi mai rar ca entitate spontană. În
forma acută se constată noduli mici colorați în ileon şi leziuni de enterită şi
ulcerații ale mucoasei peretelui intestinal cecal. In formele subacute și
cronice, leziunile cazeoase şi miliare sunt prezente în număr mare la
nivelul nodulilor limfatici mezenterici, ficat, pulmon şi splină. Diagnosticul
de certitudine se stabileşte prin cultivarea germenului pe medii de cultură.
227
- Streptobacillus moniliformis provoacă o boală similară infecțiilor cu

streptococi, care evoluează cu leziuni supurative cremoase şi exsudat cazeos.
Amprentele din leziuni sunt pozitive pentru Salmonella moniliformis.
- Listerioza este o boală bacteriană provocată de infecțiile cu Listeria
monocytogenes, care evoluează cu semne de conjunctivită unilaterală sau
bilaterală, hiperlacrimație seroasă şi leziuni de keratoconjunctivită ulcerativă
purulentă cu aspecte de neovascularizație, prezența infiltratului inflamator
difuz, compus din neutrofile şi puține limfocite, respectiv monocite, la nivelul
conjunctivei palpebrale. Frecvent se produce și inflamația glandei lacrimale.
Infecții rickețiale și clamidiale
- Chlamidia psittaci determină o infecție conjunctivaļă spontană, cu

germeni din genul Chlamidia, care se găsește larg răspândit în coloniile
convenționale de cobai. Frecvent evoluează asimptomatic, însă prezența
germenului poate fi evidenţiată prin amprente conjunctivale colorate prin
metoda Giemsa. Afectează tineretul, dar şi animalele cu vârste cuprinse
intre 4 şi 12 săptămâni. Evoluează cu semne de rinită, infecții ale tractului
genital, fotofobie. Pot fi întâlnite şi avorturi spontane, infecții ale aparatului
respirator, care evoluează pe un fond de imunosupresie şi contaminare cu
germeni din genul Streptococcus sau Bordetella. Transmiterea bolii se face
direct, prin fecale, salivă, secreții nazale sau intrauterin la scoafele gestante.
La examenul macroscopic, conjunctiva apare hiperemiată (congestionată)
cu un jetaj exsudativ sau seros ocular. Raclatul și amprentele conjunctivale
conțin heterofile şi limfocite. Boala se termină în decurs de 2-4 săptămâni,
fără sechele evidente. Nu există date privind contagiozitatea pentru om.
Boli virale
- Infecția cu Cytomegalovirus (Herpesvirus) prezintă specificitate de

specie, afectând omul, primatele, şoarecii, şobolanii şi cobaiul. Infecția poate
evolua subclinic, latent sau cu prezența unor simptome persistente. La cobai,
boala evoluează cu leziuni ale glandelor salivare, rinichilor şi ficatului. Se
transmite prin saliva infectată, urină sau transplacentar. Femelele gestante şi
imunosupresate sau animalele inoculate experimental dezvoltă un tablou
lezional mai sever. La animalele infectate experimental boala se manifestă
prin tulburări limfoproliferative (hiperplazie limfoidă), mononucleoză şi
limfadenopatie. Deseori, leziunile sunt observate doar ocazional, cu ocazia
necropsiei animalelor. Debutează cu leziuni epiteliale ale ductului glandelor
salivare submaxilare. La examenul histopatologic se constată prezența de
incluzii intranucleare eozinofilice, cu kariomagalie marcantă şi marginația
cromatinei nucleare în celulele afectate. Rareori pot fi observate şi incluzii
228
intracitoplasmatice la nivelul celulelor epiteliale ductale. Infecțiile sistemice

acute evoluează cu manifestări de pneumonie interstiţială, necroze şi incluzii
citoplasmatice în ficat, rinichi, pulmon, splină, și respectiv în limfonoduli.
- Infecția cu adenovirusul cobailor a fost semnalată în crescătoriile din
SUA. Evoluează cu morbiditate scăzută, dar cu mortalitate mare în
efectivele contaminate. Debutul bolii este corelat cu expunerea animalelor
la diferite proceduri experimentale sau manipularea inadecvată, care induc
supresia funcției sistemului imun. La examenul macroscopic, se constată
semne de pneumonie şi traheite/bronşite necrozante. Histologic se observă
leziuni de bronşită necrozantă, bronșiolite cu descuamarea epiteliului şi
infiltrații cu celule inflamatorii. Deseaori sunt prezente şi incluzii amfofilice
sau bazofilice în nucleul celulelor epiteliale de pe traiectul căilor respiratorii.
În anumite situații se pot produce obstrucții ale căilor respiratorii (bronhii)
cu detritusuri rezultate prin descuamările epiteliale, cu leucocite și fibrină.
Virusul nu a fost izolat, dar boala poate fi reprodusă prin filtrate celulare.
- Infecţiile cu Coronavirus-like la tineret se manifestă prin afectarea
stării generale, anorexie, diaree, de obicei după introducerea animalelor
într-un efectiv nou. Morbiditatea şi mortalitatea sunt scăzute. Evoluează cu
semne de enterită necrotică subacută la nivelul ileonului distal. Tractul
gastrointestinal este plin cu cantități mari de material mucoid. Se constată
atrofia cililor și prezența celulelor sincițiale gigante în mucoasa intestinală.
- Infecţia cu virusul X la cobai. Herpesvirusul a fost izolat inițial din
leucocitele liniei 2 de cobai inbred. Inocularea experimentală la linia Harley
determină viremie, necroze focale hepatice şi mortalitate mare. Constituie
un posibil factor de afectare a rezultatelor studiilor pe animale infectate.
- Coriomeningita limfocitară este produsă de un Arenavirus, fiind o
boală semnalată la cobaii care fac obiectul unor proceduri experimentale.
Evoluează cu manifestări de pareza membrelor posterioare, splenomegalie,
hepatomegalie, infiltrate limfocitare meningiale, în plexurile coroide, ficat,
rinichi, glande suprarenale şi pulmon. Virusul se transmite prin inhalare pe
care respiratorie (aerosoli), ingestie, intrauterin, dar şi transcutanat. Boala
influențează răspunsul animalelor la diferite protocoale experimentale. Se
transmite la om, determinând tulburări de intensitate uşoară la moderat.
- Leucemia cobailor este produsă de un virus din categoria Retro-
viridae, iar boala evoluează frecvent în coloniile inbred sau outbred de
cobai adulți. Tabloul clinic constă în limfadenopatie, pierdere în greutate,
paralizii. Numărul total de leucocite variază între 50 000 şi 250 000/mm 2.
Poate fi produsă prin celule transplantate sau extracte celulare. Pe frotiul
de sânge predomină limfoblaştii. Grupele ganglionare axilare şi inguinale
sunt mărite în volum (limfadenopatie), asociat cu manifestări de spleno- şi
hepatomegalie. Este semnalată frecvent infiltrația moderată și obliterarea
229
arhitecturii normale cu celule leucemice de tip limfoblastic la nivelul

splinei, ficatului, măduvei osoase, pulmonului, timus, cord, ochi şi glande
suprarenale. Boala constituie un model de studiu a neoplaziilor virale.
- Hepatoenterita cobailor a fos descrisă în 1933 de către Morcos, sub
denumirea de hepatoenterită epizootică, iar în România a fost descrisă de
Emil Onet în 1982. Boala este produsă de un virus filtrabil, fiind receptivi
numai cobaii (nu se întâlneşte la alte specii de laborator). Este contagioasă şi
se transmite în interiorul coloniei prin contact direct. Evoluează acut, cu
tulburări generale grave (febră, inapetență, abatere, horipilație, diaree
incoercibilă, profuză, cu striațiuni cu sânge, deshidratare rapidă şi moarte).
Tabloul lezional constă în aspecte de congestie hepatică şi pulmonară
datorate stazei venoase. Mai sunt semnalate infiltrații ale mucoasei
intestinale și uneori leziuni de gastrită şi peritonită catarală hemoragică.
Diagnosticul se stabileşte pe seama tabloului lezional, iar prognosticul este
grav. Controlul bolii poate fi realizat doar prin eliminarea întregului efectiv
bolnav şi înlocuirea lui cu animale sănătoase provenite din unităţi indemne.
Alte infecţii de origine virală au fost evidențiate prin examenul
serologic, și se manifestă prin infecții cu virusul Sendai, poliovirusul murin,
Reovirusul tip 3, virusul pneumoniei şoarecilor, şi respectiv virusul SV.
Dermatomicozele sunt infecții obişnuite în coloniile de cobai, fiind

produse cel mai frecvent de Trichophyton mentagrophytes. Susceptibilitatea
este corelată cu linia din care provin animalele. Evoluează cu mortalitate de
100% în coloniile de nou născuți. La adulți, boala involuează spontan.
Apariția bolii este corelată cu factori de microclimat inadecvaţi: căldură și
umiditate mare, aşternut murdar. Leziunile cutanate se localizează mai întâi
la nivelul nasului, apoi pe cap, și în final pe regiunile laterale şi spate. La
examenul macroscopic leziunile apar bine circumscrise, eritematoase
edematoase, crustoase, pe un fond de alopecie. Prezența pustulelor este
datorată infecțiilor bacteriene secundare. La examenul microscopic se
constată hipercheratozã și hiperplazie epidermală, infiltraţii cu PMN, pustule
în epiderm şi foliculii piloşi. Artrosporii şi hifele pot fi evidenţiate prin
coloraţia cu HE, Pas sau Giemsa. Pentru tratament se folosesc preparate cu
KOH 10%. Micetul se cultivă în mediul Sabouraud cu dextroză. Are un
potenţial zoonotic foarte mare. Se recomandă eliminarea întregului efectiv.
Protozoozele
- Toxoplasmoza produsă de Toxoplasma gondii este rareori întâlnită ca

infecție naturală la cobai. Evoluează cel mai frecvent ca infecție inaparentă,
cu leziuni de hepatită multifocală şi prezența chiştilor în miocard. Boala
poate fi transmisă prin consumul laptelui. Infecțiile pe cale digestivă prin
ingestia de oochişti felini trebuie diferenţiate de infestaţiile cu E. cuniculi.
230
- Encephalitozoon cuniculi determină o boală care evoluează ca infecție

inaparentă, cu leziuni de encefalită granulomatoasă multifocală şi nefrită
interstițială. Incidența bolii variază între 25-95%. Manifestarea clinică este
corelată cu expunerea la stres şi imunosupresia. Diseminează hematologic
via macrofage, parazitând selectiv endoteliul vascular, în special la nivelul
creierului şi ficatului, unde dezvoltă leziuni de intensitate variabilă. Pot fi
întâlnite şi semne de nefrită interstiţială cronică şi dilatarea tubilor distali.
- Klossiella cobayae este un germen hepatogen care infestează cobaiul,
formând schizonți în celulele endoteliului glomerular, cu dimensiuni de 8-
12 µ. În celulele epiteliului tubular situat la joncţiunea corticomedulară,
mărimea acestor formațiuni este variabilă (diametrul de 12-75 microni),
determinând vacuolizarea şi creşterea în volum a celulelor, ceea duce la
compromiterea lumenului tubular. Mai este semnalată prezența de
sporociți şi sporoblaşti. Germenul patogen este descoperit doar accidental,
iar leziunile evoluează de regulă înspre regenerarea celulelor epiteliale,
corelat cu un aport crescut de limfocite şi plasmă în interstiţiul renal.
- Giardia caviae este un flagelat care parazitează intestinul subțire
(duodenul) la cobai, fiind aderent la suprafața endoteliului şi, aparent, nu
determină nici o manifestare clinică sau leziune la nivel intestinal.
- Cryptosporidium wrairi poate determina o infestație subclinică, fiind
localizat la nivelul intestinului subţire la tineret, rata de infestație afectând
circa 30-40% din efectiv. Evoluează cu semne de letargie, diaree, pierderi în
greutate, emaciere, morbiditate care variază între 0 și 50%. La necropsie
apar aspecte de caşexie, zona perineală este murdărită cu fecale, intestinul
subţire prezintă aspecte de hiperemie şi este plin cu un conţinut apos, iar
jejunul, ileonul şi cecumul prezintă leziuni edematoase cu caracter acut. Mai
este semnalată hiperplazia criptelor epiteliale, edemul laminei propria şi
infiltrații leucocitare. La animalele cahectice cu leziuni cronice se constată
atrofia vilozităţilor intestinale. Transmiterea bolii se face prin oocişti prezenți
în apă, alimente sau pe obiecte. Boala poate evolua asociat cu Echerichia coli.
- Eimeria caviae are un ciclu de viață tipic pentru paraziții din genul
Eimeria. Eimerioza la cobai nu constituie o problemă pentru coloniile bine
întreținute. După infestaţia cu oochişti sporulați, sporozoiții penetrează
mucoasa intestinală, unde se produce schizogenia în 7-10 zile, manifestată
prin diaree la 10-13 zile. Evoluția bolii este dependentă de sezon şi de
vârsta de înțărcare. La necropsie se constată hiperemia colonului, mucoasa
congestionată şi edematoasă, cu peteşii hemoragipare şi noduli alb cenuşii.
În formele cronice apare hiperplazia colonului, edemul laminei propria,
infiltrații cu PMN şi mononucleare micro şi macrogameţi în număr mare.
Diagnosticul se stabileşte prin raclaj, metoda flotației şi examen histologic.
- Entamoeba caviae este nepatogen, dar infestația experimentală cu
Entamoeba histolytica constituie un model experimental de studiu al bolii.
231
Produce abcese hepatice, diaree hemoragică, dureri intestinale și febră.

Prezența trofozoiților conținând eritrocite este indiciul patogenității.
Leziunile constau în ulcerații cu caracter flasc, care evoluează spre abcese
transmurale. La nivel hepatic, abcesele evoluează cu o reacție inflamatorie.
Helmintoze
- Nematodoza este produsă de Paraspidodera uncinata, care se

găseşte în cecum şi colon, şi rareori produce manifestări clinice. Parazitul
are o lungime de 2-5 mm, şi un ciclu biologic de 65 zile, care nu include
migrația în afara intestinului. Din fecale se evidențiază ouă de tip ascarid.
- Trematodoza este produsă de Fasciola sp, fiind semnalată frecvent la
cobai, și evoluând cu leziuni hepatice severe. Infestația este frecvent asociată
cu prezența în alimentație a furajelor verzi contaminate cu metacercari.
- Malofagoza este produsă de păduchi malofagi, care cauzează prurit,
alopecie, blană aspră în infestaţiile masive, în condiții precare de zooigienă.
- Chirodiscoides caviae este semnalat mai ales în stocurile comerciale,
dar și la animalele de laborator sau de companie. Paraziții se localizează
mai frecvent în regiunea lombară și sunt relativ inofensivi. Produc alopecie
și prurit, iar diagnosticul bolii se face prin examenul clinic al animalelor.
- Trixacarus caviae produce manifestări de prurit intens, alopecie
generalizată, hiperkeratoză, dermatită crustoasă, mai ales în regiunea gâtului
și pe partea internă a coapselor și abdomen. Se poate confunda cu paraziți
din genul Sarcoptes și Notoedres. Duce la automutilare şi uneori la moarte.
Apar modificări hematologice asociate cu pruritul intens, incluzând
heterofilie, monocitoză, eozinofilie și bazofilie. Deseori sunt semnalate
manifestări de paralizie flască, convulsii și crize epileptiforme. Histologic se
constată aspecte de hiperplazie epidermică, paracheratoză, galerii în stratul
cornos în care se găsesc larve şi ouă. În contact cu omul determină urticarie.
- Psoroptes cuniculi, Demodex caviae, Mycoptes musculi şi Notoedres
muris sunt helminți întâlniți sporadic, care nu determină manifestări clinice.
Boli metabolice sau geriatrice
- Scorbutul (sau carența în Vitamina C) evoluează la cobai, primate

non-umane și la animale care nu pot sintetiza acest compus din glucoză,
întrucât nu au enzima I-gulonolactonoxidaza. Vitamina C este implicată în
catabolismul colesterolului şi sinteza acizilor biliari. Deficiența de vitamina
C afectează sinteza cartilajelor epifiziale şi formarea osului. Rezultă o
susceptibilitate crescută la traume şi la producerea de microfracturi
multiple, corelate cu creşterea fragilităţii capilare, datorită măririi spaţiului
dintre celulele endoteliale, degenerării vacuolare a endoteliului şi depleției
de colagen subendotelial. Creşte semnificativ timpul de protrombină şi
232
susceptibilitatea la infecțile cu Streptococcus pneumoniae, posibil datorită

reducerii capacității de migrare a macrofagelor şi diminuării capacității
fagocitare a neutrofilelor. Clinic, boala se manifestă prin tumefacții ale
membrelor posterioare, asociate cu deplasare greoaie, anorexie, pierderi în
greutate, cicatrizarea întârziată a rănilor. Moartea se produce în circa 2-3
săptămâni, datorită înfometării sau infecțiilor bacteriene secundare. La
examenul necropsic se constată lărgirea joncțiunilor osteocondrale, cu
hemoragii în ţesutul moale, care afectează mai ales zonele periarticulare
ale membrelor posterioare. Animalele sunt slabe şi neîngrijite, cu diaree de
intensitate variabilă. Se mai constată melenă, echimoze în vezica urinară şi
hipertrofia suprarenalelor Microscopic sunt semnalate microfracturi şi
hemoragii osoase, proliferări ale celulelor mezenchimale în regiunile peri-
ostale şi în cavitatea medulară, cu dislocarea celulelor hematopoetice ale
măduvei osoase. Mai pot apare anomalii dentare, fibroza pulpei dentare, şi
modificarea odontoblaştilor, respectiv afecțiuni severe ale scheletului care
provoacă tulburări locomotorii. Necesarul de vitamina C pentru cobai este
de 5-10 mg/zi, iar în cazul scroafelor gestante doza este de 6 ori mai mare.
- Miopatia sau Miozita evoluează cu leziuni de necrobioză şi necroză a
miofibrilelor striate, infiltrație leucocitară masivă, dispariția striațiunilor
transversale, prezența de celule multinucleate şi a mononuclearelor.
- Distrofia musculară nutriţională este asociată cu deficitul de vitamina
E si seleniu, evoluând la cobai cu manifestări de depresie, conjunctivită și
scăderea drastică a fertilității. Moartea poate surveni la o săptămână de la
debut. Alte modificări constau în nivelul crescut al creatin-fosfokinazei,
necroze de coagulare, hialinizarea sau fragmentarea miofibrilelor, bazofilie,
degenerescentă testiculară. Boala poate fi corectată prin aport de vitamina E.
- Distrofia musculară/scheletală cu mineralizare este o tulburare
relativ puțin studiată la cobai, care se manifestă prin focare de mineralizare
multiplă. Este depistată accidental la examenul necropsic, şi afectează mai
ales membrele posterioare. Evoluează ca boală subclinică, asimptomatică,
cu mineralizare multifocală, însoţită de o reacție inflamatoare minimală şi
degenerarea miocardului. În formele cronice se pot întâlni procese de
mineralizare şi fibroză. Este posibilă implicarea genetică în patogeneza boli.
- Calcifierea metastatică este observată mai ales la cobai de peste un
an, manifestându-se prin rigiditate musculară, insuficiență renală, depozite
minerale în ţesuturile moi din jurul coastelor şi coatelor, sau poate fi
generalizată incluzând procese de mineralizare în pulmon, trahee, cord,
aortă, rinichi, stomac, uter şi scleră. Posibil implicaţi în etiopatogeneza bolii
sunt factori alimentari, cum ar fi depleția de Mg şi hiperfosforemia. Un
raport crescut Ca/P pare să interfereze cu absorbţia Mg la nivel intestinal.
- Toxiemia de gestaţie desemnează două forme diferite de boală cu
semne clinice similare. Ambele tulburări se întâlnesc în gestaţia avansată şi
233
evoluează cu depresie, acidoză, cetoză, proteinurie, cetonurie, şi scăderea ph-

ului urinar la 5-6. La cobai, gestația este caracterizată ca fiind echivalentă cu
un parazitism de proporții uimitosre (parasitism of staggering proportions).
- Toxiemia metabolică de gestație este o tulburare de origine
nutrițională, care evoluează cu obezitate la femelele gestante în ultimele 2
săptămâni de gestaţie, în special la a 2-a gestație. Factori de risc sunt
expunerile repetate la stresul provocat de transport, schimbarea rației
furajere, lipsa cruciferelor din alimentație etc. Evoluează cu hipoglicemie,
cetoză, hiperlipemie, comă şi moartea în 5-6 zile. La necropsie se constată
infiltrații grăsoase la nivelul ficatului, rinichilor, glandelor suprarenale şi
chiar în endoteliul vascular. Tulburarea este cauzată de reducerea aportului
de carbohidraţi şi mobilizarea lipidelor din depozite ca sursă de energie.
- Toxiemia toxică/circulatorie de gestaţie sau pre-eclampsia este
datorată ischemiei utero-placentare prin compresia aortei caudale şi a
vaselor renale la femela gestantă. Rezultă o diminuare severă a presiuni
sanguine în vasele uterine, cu producerea de hemoragii placentare,
necroze, trombocitopenie, cetoză şi moarte. La examenul microscopic se
constată infiltraţii leucocitare și necroză hepatică periportală multifocală,
nefroze și hemoragii adrenocorticale. Poate fi reprodusă experimental.
- Diabetul zaharat este o tulburare metabolică cu evoluție spontană la
cobai, care se dezvoltă în stadiile incipiente fără semne clinice evidente.
Debutează în jurul vârstei de 3 luni, cu aspecte de hiperglicemie, glicozurie
rareori cetonurie şi reducerea fertilităţii. Frecvent afectează animalele nou
introduse într-o colonie, ceea ce sugerează implicarea unui agent infecţios,
dar și imunosupresia cauzată de adaptarea la un nou mediu de viață.
Histologic se observă leziuni de vacuolizare şi degenerarea celulelor beta
Langherhans, cu infiltrații lipidice pancreatice şi fibroza stromei vasculare.
- Nefroscleroza segmentară este întâlnită la cobai peste vârsta de 1 an,
fiind caracterizată prin rinichi mici, cu semne clinice de insuficiență renală.
Evoluează cu pierderi în greutate, edeme, poliurie, polidipsie şi proteinurie.
Posibil corelată cu o boală autoimună, de origine infecțioasă sau vasculară.
Apar leziuni de ischemie şi fibroză renală. Depozite spontane de IgG şi
fracțiunea C3 a complementului au fost evidențiate la nivelul membranei
glomerulare şi mezenchimale. Boala evoluează rapid la animale furajate cu
cantităţi mari de proteină animală. La necropsie se constată multiple zone
granulare cu orificii pe suprafața rinichiului. Histologic, apar leziuni de
fibroză interstiţială difuză, cu distorsionarea arhitecturii normale a ţesutului
renal. Biochimic se constată valori crescute ale creatininei şi aspecte de
anemie non-regenerativă, dar și o scădere densității specifice a urinei.
- Osteoartrita sau Osteoartroza se manifestă prin şchiopături uni sau
bilaterale, deplasare anevoioasă, și lărgirea articulațiilor. Afectează condilul
femural medial şi meniscul articular, cu manifestări de osteopatie tibială şi
234
femurală. Leziunile sinoviale se caracterizează prin fibroza țesutului

conjunctiv și hiperplazia sinoviocitelor. Lipseşte infiltratul celular inflamator
în ciuda modificărilor cu caracter degenerativ. La nivelul măduvei spinării se
produce un proces de înlocuire a substanţei medulare cu fibroblaşti, ţesut
adipos şi foci de cartilagiu metaplastic. Animalele sunt sănătoase la 2 luni, iar
la 18 luni prezintă leziuni severe de artroză. Afectează mai ales linia Hartley.
Boli tumorale
Bolile neoplazice sunt rare la cobai, fiind semnalate mai ales la

animalele vârstnice (peste 3 ani). Cauza se datorează cel mai probabil
faptului că la cobai s-a identificat un factor seric (Asparaginază) care are un
pronunțat efect antitumoral. De asemenea, celulele cu vacuole Kurloff
prezente la această specie inhibă transformarea celulelor epiteliale umane in
vitro. Toate acestea ar putea explica incidența redusă a tumorilor la cobai.
Boli cu origine necunoscută
- Rabdomiomatoza sau infiltrația nodulară cu glicogen a fost observată

ocazional la cobai de vârste diferite. Tulburarea a fost considerată multă
vreme ca o leziune degenerativă sau ca ţesut blastic, de malformație. În
prezent este definită ca o boală congenitală, asociată unor tulburări ale
metabolismului glicogenului. Se localizează frecvent la nivelul ventriculului
stâng, dar poate fi întâlnită în oricare alt țesut sau organ. Leziunile constau
într-o rețea spongioasă de celule miocardice vacuolizate şi mărite în volum,
care se sprijină pe o rețea delicată de fibrile. Miocitele prezintă citoplasmă
abundentă, iar nucleul este central sau periferic. Vacuolele citoplasmatice
sunt rotunde sau poligonale şi conţin cantități mari de glicogen (PAS
pozitiv). Afecțiunea este diagnosticată accidental şi nu afectează funcția
normală a cordului. Mai este semnalată la suine, bovine, câine şi la om.
- Nodulii limfoizi perivasculari pulmonari circumscriu o tulburare cu
caracter patologic frecvent întâlnită la cobai tineri, sub 5 zile, şi se exprimă
prin agregate limfocitare în adventicea vaselor pulmonare (în jurul venelor
şi arterelor mici). Animalele germ-free nu manifestă acest tip de leziuni.
- Metaplazia osoasă este întâlnită ocazional la cobai, hamsteri şi
şobolani, fiind lipsită de semnificaţie clinică. Poate fi localizată oriunde, dar
apare de obicei în pulmon şi mai rar in rinichi. Nu s-a observat nici un fel de
reacție în alveolele adiacente. Histologic s-au observat agregate excentrice
de venule şi arteriole de mici dimensiuni. Poate evolua sub forma unor
infiltrate leucocitare difuze sau focale în septul alveolar la anumite animale.
- Alopecia se manifestă frecvent prin subțierea părului la animalele
înțărcate, fiind asociată cu schimbările stresante pe care le implică
înțărcarea puilor. Poate fi datorată bărbieritului (barbering), stresului
235
nutriţional sau statusului hormonal. Este întâlnită şi la femele în ultimul

stadiu al gestaţiei, şi se crede că este datorată reducerii anabolismului din
pielea maternă asociată cu rata de creștere mărită a fetusului. În patogenea
bolii pare să fie implicat şi un deficit nutrițional (aport de proteină crudă
sub 15%), respectiv factori genetici, care influențează gradul alopeciei.
- Cistita şi urolitiaza pot fi localizate la oricare din segmentele tractului
urinar, mărimea calculilor variind însă de la caz la caz. Cel mai frecvent sunt
implicați carbonați de calciul şi magneziu, respectiv fosfații. Debutul şi
evoluția calculozei este influenţată de vârstă, sex, regimul alimentar şi
respectiv de stările de imunosupresie. Cistitele care evoluează în prezența E.
coli determină la femelele de reproducție o subțiere a mucoasei vezicale,
congestie, hemoragii intramurale şi intralumenale, infiltrații leucocitare în
submucoasă, ocazional cu desmoplazie, ulceraţii şi PMN. Poate constitui un
factor inițiator sau secundar al formării uroliților în vezica urinară.
- Ovarele chistice apar la femele cu vârsta de peste 1 an, fiind asociate
cu hiperplazia endotelială chistică, endometrita şi fibroleiomiomul.
- Celulele gigante trofoblastice derivă din placenta fetală (trofoblast)
care este în contact direct cu aportul de sânge matern (cobaiul are o placentă
hemomonochorială labirintică în care există un singur strat trofoblastic, care
formează un strat sincițial continuu). Celulele gigante trofoblastice au o
capacitate migratorie deosebită, şi pot migra chiar şi în miometru.
Prevenirea bolilor
Cobaii sunt animale foarte fragile când sunt bolnave. Doar câteva
tipuri de antibiotice se pot folosi în caz de îmbolnăvire. Nu se foloseşte
Penicilina și nici Eritromicina. Animalele bolnave se stresează foarte uşor şi
nu suportă manipularea îndelungată. În general, în cazul stresului sau
oricărei boli se suplimentează hrana cu vitamina C. Este util să se taie
unghiile dacă e necesar şi să se perie animalele cu blană lungă. Incisivii
trebuie tăiaţi sau piliți dacă se observă creşterea lor excesivă. Se cântăresc
lunar pentru controlul greutății şi se examinează din punct de vedere clinic.
Îngrijirea dinților şi tratarea cariilor dentare constituie acțiuni obligatorii.
Concluzii
Cobaiul este un animal rozător răspândit în întreaga lume, şi a cărui

creştere în condiții de captivitate datează de mai multă vreme, fiind utilizat
ca sursă de hrană mai ales în America de Sud. Utilizarea lui în activități de
laborator este de dată mai recentă, odată cu debutul, la începutul secolului
XX, a studiilor experimentale privind inducerea cancerului cu substanțe.
Este folosit în majoritatea domeniilor medicinei cu specific experimental,
236
fiind produs şi crescut în numeroase variante şi linii convenţionale şi/sau

neconvenţionale. Cobaii sunt animale care dezvoltă o rezistență naturală la
dezvoltarea tumorilor spontane, dar, în acelaşi timp, sunt foarte sensibile la
unele carențe alimentare, cum ar fi deficitul de vitamina C, care produce la
cobai scorbutul (scurvy). Prezintă o serie de particularități de specie, care
privesc cazarea şi alimentația, anatomia, fiziologia, comportamentul şi
hematologia. Din punctul de vedere al patologiei, la cobai evoluează o gamă
extrem de diversificată de boli bacteriene, virale, parazitare, micotice,
tumorale, de nutriție şi metabolism sau boli corelate cu îmbătrânirea
animalelor, care se manifestă printr-un tablou clinic mai mult sau mai puțin
specific. Ca măsură preventivă este recomandată respectarea normelor
privind asigurarea unor condiții de cazare, igienă şi alimentare optime.
Bibliografie
1) Altman, P.L., and Dittmer, D.S. (1974). Biology Data Book, 2nd edition., Vol 3.
Fed Am. Soc. Exp.Biol., Bethesda, Maryland.
2) American Medical Association, 1992, Use of Animals in Biomedical Research:
The Challenge and Response, An AMA White Paper. AMA: Chicago, IL.
3) Baumans, V., 2005. Environmental enrichment for laboratory rodents and
rabbits: requirements of rodents, rabbits, and research. ILAR J. 46, 162–170.
4) Thea Brabb, și col., 2012, Infectious Diseases, In: The Laboratory Rabbit, Guinea
Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter 24, Elsevier, 638-666.
5) Berryman JC, 1976, Guinea-pig vocalizations: Their structure, causation and
function. Zeitschrift für Tierpsych 41:80–106.
6) Canadian Council on Animal Care, 1993, Guide to the Care and Use of
Experimental Animals, Volume 2. Canadian Council on Animal Care.
7) Carleton, M.D., Musser, G.G., 2005. Order Rodentia. In Mammal Species of the
World, 3rd edition. Volume 3, p. 745.
8) Clifford, C.B., and White, W.J, 1999, The guinea pig. In “The Clinical Chemistry of
Laboratory Animals,” 2nd ed. (Loeb and Quimby, eds.), 65–70. Philadelphia.
9) Clough G, 1982, Environmental effects on animals used in biomedical research.
Biological Reviews 57: 487–523.
10) Council of Europe, 2006, Appendix A of the European Convention for the
Protection of Vertebrate Animals Used for Experimental and Other Scientific
Purposes: http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/123-Arev.pdf.
11) Cooper, G., și col., 1975. Anatomy of the Guinea Pig. Harvard University Press.
12) Donnelly Marcie, 2015, Guinea Pig, Comfortable quarters for laboratory
animals, ed. by Cathy Liss, Kenneth Litwak, Viktor Reinhardt, 10th edition, 40-46.
13) Fenske M, 1992, Body weight and water intake of guinea pigs: influence of
single caging and an unfamiliar new room. Journal of Exp Animal Sci 35: 71–79.
14) Festing M.F.W, 1976, Genetics. In: Wagner, J.E., Manning, P.J. (Eds.), The
Biology of the Guinea Pig. Academic Press, London, 99–120.
15) Gerold S, Huisinga E, Reimers S, și col., 1997, Influence of feeding hay on the
alopecia of breeding guinea pigs. Zentralblatt für Veterinärmedizin 44: 341–348.
16) Graur C., Li W., 1991. Is the guinea pig a rodent? Nature 351, 649–652.
237
17) Gray G, 1988, Guinea pigs. Humane Innovations and Alternatives in Animal
Experimentation 2: 48–49. http://www.awionline.org/lab_animals/biblio/.
18) Gresham VC, și col., 2012, Management, Husbandry, and Colony Health. In:
The Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 603-617.
19) Maureen Hargaden, și col., 2012, Anatomy, Physiology, and Behavior, In: The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 576-599.
20) Harkness J.E., Murray K.A., Wagner J.E., 2002. Biology and diseases of guinea
pigs. In: Fox, J.G., Anderson, L.C., Lowe, F.M., Quimby, F.W. (Eds.), Laboratory
Animal Medicine, second ed. Academic Press, San Diego, pp. 203–246.
21) Hennessy MB., Deak T., Schiml-Webb P.A., Wilson S., Greenlee T.M., McCall E.,
2004, Responses of guinea pig pups during isolation in a novel environment may
represent stress-induced sickness behaviors. Physiol. Behav. 81, 5–13.
22) Hennessy M.B., Zate R., Maken D.S., 2008, Social buffering of the cortisol
response of adult female guinea pigs. Physiol. Behav. 93, 883–888.
23) Interagency Research Animal Committee 1996 U.S. Government principles for
the utilization and care of vertebrate animals used in testing, research, and
training. In: National Research Council Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals, Seventh Edition pp 117–118. National Academy Press: Washington, DC.
24) Kaiser S, Kirtzeck M, Hornschuh G and Sachser N, 2003, Sex specific difference
in social support: study in female guinea pigs. Physiology & Behavior 79:297–303.
25) Kaiser S., și col., 2007, Social housing conditions around puberty determine
later changes in plasma cortisol levels and behavior. Physiol. Behav. 90, 405–411.
26) Marcus I, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura
Roprint, Cluj-Napoca,133-151.
27) Maureen Hargaden și col., 2012, Anatomy, Physiology, and Behavior, The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, 576-599,
28) National Research Council, 1996, Laboratory Animal Management: Rodents.
National Academy Press: Washington, DC.
29) Perkeybile A., și col. 2009, Anti-inflammatory influences on behavioral, but
not cortisol, responses during maternal separation. Psychoneuro, 34, 1101–1108.
30) Raje SS, Stewart KL, 2000, Group housing female guinea pigs. Lab Animal
29(8): 31–32. http://www. awionline.org/lab_animals/biblio/la29-8gp.html.
31) Reinhardt V., 2005, Hair pulling: a review. Lab. Anim. 39, 361–369.
32) Stacy Pritt, 2012, Taxonomy and History, in: In: Laboratory Rabbit, Guinea
Pig, Hmster and Other Rodents, 1st edition, Academic Press, Elsevier, 563-572.
33) White, W.J., și col., 1989, The guinea pig. In “The Clinical Chemistry of
Laboratory Animals” (W.F. Loeb & F.W. Quimby, eds.), 27–30. Pergamon Press, NY.
34) Jolaine M. Wilson, Diane J. Gaertner, JO. Marx, F. Claire Hankenson, 2012,
Normative Values, In: Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hmster and Other Rodents,
edited by Suckov, Stevens & Wilson, 1st edit, Academic Press, Elsevier, 1231-1245.
35) Williams BH, 2012, Non-Infectious Diseases, In. The Laboratory Rabbit,
Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter24, Elsevier, 686-700.
Ω
238
Capitolul 9 | Hamsterul |
CAPITOLUL 9
HAMSTERUL
OBIECTIVE Particularități hematologice

Liniile convenționale
Introducere Liniile consangvine
Încadrarea taxonomică Linii inbred obținute din H. sirian
Hamsterul auriu sirian Linii inbred obșținute din H. chinezesc
Hamsterul chinezesc Lini inbred obținute din H. armenesc
Hamsterul românesc Patologia hamsterului
Hamsterul european Boli bacteriene
Condiții de cazare și microclimat Boli virale
Furajarea și aportul de apă Boli parazitare
Comportamentul Artropodele
Evaluarea stării de confort Boli tumorale
Particularități anatomo-fiziologice Boli cu etiologie diversă
Determinarea vârstei Concluzii
Sisteme de reproducere Bibliografie selectivă
239
Introducere
Hamsterii reprezintă o fracțiune relativ mică din numărul animalelor

utilizate în activități de laborator cu specific experimental. Se cunosc mai
multe specii de hamster care trăiesc în condiții naturale, însă cel mai utilizat
în activități experimentale este hamsterul auriu sau Mesocricetus auratus.
Hamsterul auriu este un animal de origine sălbatică, care a fost capturat și
importat din Alep, Siria (de unde și denumirea de hamster sirian), de către
Aharoni, zoolog la Universitatea din Ierusalim, în 1930. Ulterior, Hamsterul
auriu a fost crescut în condiții de captivitate cu rezultate foarte bune.
Animalele din această colonie au fost solicitate de numeroase laboratoare din
SUA, unde au devenit în scurt timp cele mai populare și mai folosite animale
de laborator. Studiile comparative ale populațiilor de hamster auriu
domestic și sălbatic au semnalat scăderea variabilității genetice în cadrul
liniilor domesticite. Cu toate acestea, diferențele comportamentale,
hematologice și biochimice sunt relativ nesemnificative între indivizii din
linii diferite, și se încadrează în limitele de variație constatate la celelalte
animale de laborator. O altă variantă de hamster utilizată în laborator este H.
armenian - Cricetulus migratorius - care a fost introdus în cercetarea
științifică în anul 1963, în cadrul unui program de schimb între SUA și URSS.
Hamsterii sunt încadrați în ordinul Rozătoarelor, considerat cel mai

mare ordin al mamiferelor, care este subdivizat în 3 subordine, respectiv
Sciuromorpha, Miomorpha și Histricomorpha. Superfamilia Muroidae face
parte din subordinul Miomorpha, și include familiile strâns înrudite ale
Muridaelor și Cricetidaelor. Hamsterul face parte din familia Cricetidae,
alături de multe alte specii de rozătoare. Taxonomiştii sunt de părere că
familia Cricetidae reprezintă cea mai veche extensie filogenetică a
subordinului Miomorpha, care s-a dezvoltat inițial în Nordul Asiei, Europa
și Africa, de unde au migrat în America de Nord și de Sud. Pe de altă parte,
reprezentanții familiei Muridae au evoluat din rozătoare cricetide mai
recente, fiind mai răspândite în sud-estul Asiei, Australia, Europa, Asia și
Africa. Familia Cricetidae include 681 de specii răspândite pe întreg
mapamondul, cu excepția Australiei, iar subfamilia Criceninae cuprinde 7
genuri diferite, respectiv Allocricetulus, Cansumys, Cricetulus, Cricetus,
Mesocricetus, Phodopus, and Tscherskia. Rozătoarele din familia Cricetinae
sunt răspândite în Europa, Asia și Orientul mijlociu, fiind reprezentate de
hamsterul sirian sau auriu (Mesocricetus auratus), descris pentru prima
dată de Waterhouse în 1839, sub numele de Cricetus auratus. Descrierea
anatomică originală a hamsterului a fost realizată pe baza studiului blănii și
240
al craniului la femele. Nehring (1902) a fost al doilea cercetător care a

studiat extensiv hamsterul sirian, utilizând femele conservate în cadrul
Muzeului din Beirut. El este cel care în 1898 a stabilit genul Mesocricetus
pentru anumite variante de hamster din sud-estul Europei și Asia mică, iar
în 1902 a redenumit hamsterul sirian Mesocricetus auratus (Smith, 2012).
Cu toate acestea, pe parcursul mai multor decenii după clasificarea
lui Nehring, hamsterul sirian a fost considerat un subgen Cricetus, fiind
denumit Cricetus(Mesocricetus) auratus. Doar în 1940, Ellerman a stabilit
definitiv faptul că Mesocricetus constituia un gen distinct bine definit.
Regnul Animalia
Încrengătura Cnidaria
Ordinul Rodentia
Familia Cricetidae
Subfamilia Cricetidae,
care include mai multe genuri și specii diferite de hamsteri:
Genul Cricetulus, reprezentat de:
Cricetulus griseus (Hamsterul Chinezesc)
Cricetulus migratorius (Hamsterul Gri)
Cricetulus banbenzis (Hamsterul Chinezesc)
Cricetulus migratorius Pallas (Hamsterul Armenesc)
Genul Allocricetulus, reprezentat de
Allocricetulus eversmani
Allocricetulus curtatus
Genul Misocricetus, reprezentat de:
Misocricetus auratus (Hamsterul Auriu sirian)
Misocricetus brandi (Hamsterul Caucazian)
Misocricetus newtoni (Hamsterul Românesc)
Genul Cricetus, reprezentat de:
Cricetus cricetus (Hamsterul Comun)
Genul Phodopus, reprezentat de:
Phodopus sungorus;
Phodopus raboravskii.
Pentru activitățile cu specific experimental se folosesc liniile de
hamsteri provenite din hamsterul chinezesc (Cricetulus griseus), hamsterul
auriu sirian (Misocricetus auratus) și hamsterul european(Cricetus cricetus).
- Hamsterul auriu sirian - Misocricetus auratus - este rezultatul
împerecherilor spontane dintre Hamsterul chinezesc și Hamsterul comun.
Habitatul natural al hamsterului sirian îl constituie o regiune din nord-vestul
Siriei, situată în apropiere de orașul Aleph. În condiții de libertate trăiește în
galerii subterane săpate la o adâncime de până la 60-80 cm, în care își face
depozite uriașe de alimente, care pot ajunge la zeci de kg. De regulă,
animalele adulte trăiesc singure într-o vizuină, iar prezența unui congener se
241
soldează deseori cu lupte violente. Scăderea temperaturii ambientale le

modifică comportamentul, în sensul că hibernează pe toată durata
anotimpului rece (din toamnă până primăvara). Femela este mai mare decât
masculul, lungime corporală fiind de 12,5- 15 cm, iar greutatea corporală
este de 130-179 gr. la mascul și 165-180 gr. la femelă. Perioada de gestație
este scurtă, ceea ce a determinat utilizarea pe scară largă în studiile de
teratologie experimentală. În ce privește tipul comportamental, hamsterii
sunt animale blânde, docile, care se adaptează ușor la condițiile de
captivitate. În laborator, sunt utilizate pe scară largă în studiile de
virusologie, bacteriologie, precum și în cancerul experimental de transplant.
Tabel 1 Valori ale unor constante fiziologice la Hamsterul auriu sirian
(Mesocricetus auratus)
(Murray, 2012, Mulder, 2012; Wilson și col., 2012)
Limite de variație Sursa bibliografică
Greutate mascul 110–140 g Hankenson și col., 2002
Greutate femelă 110–140 g; Hankenson și col., 2002
(femelele mai mari decât masculii)
Durata de viață 1.5–2 ani
Vârsta maximă 3 ani; Hankenson și col., 2002;
(la femele poate fi mai mică) Bernfield și col., 1986
Nr. de cromozomi 44
Consumul de apă 30 ml/zi
Consumul de hrană 10–15 g/zi
Temperatura corporală 36.2–37.5°C
Formula dentară 2(I 1/1 C 0/0 PM 0/0 M 3/3) x 16;
(dinții încep să crească la naștere)
Pubertatea la mascul 6–8 săptămâni (85–110 g)
Pubertatea la femelă 8–12 săptămâni (95–120 g)
Gestația 15–18 zile Field, 1999
Mărimea cuibului 4–12 pui
Greutatea la naștere 2–3 g
Deschiderea ochilor 15 zile
Vârsta de înțărcare 21 zile (35–40 g) Bernfield și col., 1986
Frecvența cardiacă 280–412 bătăi/minut Bernfield și col., 1986
PS sistolică 150 mmHg Johnson-Delaney, 1996
PS diastolică 100 mmHg Johnson-Delaney, 1996
Frecvența respirației 33–127/min (media x 74/min) Bernfield și col., 1986
Volumul respirator 0.6–1.4 ml Field, 1999
pH-ul plamatic 7.45–7.51 Field, 1999
Hamsterii sirieni au fost introduși prima dată în domeniul cercetării

experimentale de către Adler și Theodor (1931), care au raportat utilizarea
lor pe scară largă în studiul bolii Kala-azar (leishmanioza viscerală).
Ulterior, hamsterii au fost asimilați repede de către comunitatea științifică
internațională, fiind folosiți într-o gamă largă de domenii experimentale.
242
Printre cele mai utilizate și frecvent citate exemple în acest sens sunt:
studiul susceptibilității la infecția cu Brucella abortus; susceptibilitatea la
lepra umană; studiul vulnerabilității la Mycobacterium tuberculosis;
studiul infecțiilor cu virusul gripal; studiul efectelor hormonilor sexuali;
studiul aterosclerozei experimentale; studiul cancerului experimental de
transplant sau studiul efectelor radiațiilor ionizante etc (Smith, 2012).
Foto 2. Hamsterul auriu sirian (Misocricetus auratus)
Anterior anului 1954, mai mult de jumătate din totalul studiilor din
literatură efectuate pe hamsterul sirian vizau cercetări microbiologice,
parazitologice și boli dentare. Ulterior, utilizarea hamsterului auriu în
aceste domenii ale cercetării s-a diminuat progresiv, însă a crescut numărul
hamsterilor utilizaţi în cercetarea oncologică și în fiziologia reproducției.
Ultimele decenii sunt marcate de reducerea constantă a prezenței
hamsterului auriu în laboratoarele de cercetare experimentală, cel puțin în
Statele Unite, unde există date statistice bine documentate în acest sens.
- Hamsterul chinezesc - Cricetulus cricetulus - este cunoscut și ca

hamsterul gri sau hamsterul argintiu. Sunt animale de culoare gri, cu o
dungă neagră longitudinală în regiunea dorsală. Măsoară 13-16 cm în
lungime, sunt animale docile, ușor de întreținut care se reproduc tot anul.
Hamsterul chinezesc a fost prima specie de hamsteri utilizată în
experimente științifice, fiind folosită de Hsien (1919) în studiul bolii Kala-
azar. Ulterior, a avut un rol important în studiile efectuate asupra leprei și a
rickettsiozelor, dar și în studiile de genetică (ex: tendința de hibernare este
243
controlată genetic), în oncologie (datorită pungilor jigale care au pereți mai

subțiri și transparenți prin comparație cu alte specii de hamsteri), sau în
cercetări asupra diabetului zaharat, care apare spontan la această specie.
Hamsterul chinezesc (Cricetulus cricetulus)
Tabel 2 Valori ale unor parametri fiziologici la Hamsterul chinezesc

(Feeney, 2012; Wildon și col., 2012)
Limite de variație Surse bibliografice
Greutate masculi 39.3–45.7 g Hankenson et al., 2002
Greutate femele 39.3–45.7 g Hankenson et al., 2002
Durata de viață 2.5–3.0 ani
Nr. de cromozomi 22
Consumul de apă Masculi-11.4 ml/100 g Mc/zi; Thompson, 1971
Femele-12.9 ml/100 g Mc/zi
Pubertatea M/F 8–12 săptămâni Yerganian, 1958
Durata gestației 20.5 zile Yerganian, 1958
Mărimea cuibului 4.5–5.2 Festing, 1972
Greutatea la naștere 1.5–2.5 g
Vârsta de înțărcare 21–25 zile Yerganian, 1958
- Hamsterul românesc - Misocricetus newtoni - este cunoscut sub

diverse denumiri cum sunt: grivanul cu coadă scurtă, grivanul de Dobrogea,
cățelul (mic) gulerat sau hârciogul. Din punct de vedere morfologic,
hamsterul românesc seamănă în multe privințe cu hamsterul auriu, cel puțin
în ceea ce privește dimensiunile corporale și culoarea blănii, de care se
deosebesc prin faptul că au 38 de cromozomi. Sunt animale nocturne, care
244
trăiesc în galerii săpate la o adâncime de 0,6-1,5 m, în care își face rezerve de

hrană. Se reproduce de două ori pe an, în lunile mai-iunie și iulie-august.
Hamsterul românesc (Misocricetus newtoni)
Hamsterul european (Cricetus cricetus) este cunoscut și sub numele

de hamster comun, hamster sălbatic, șobolanul de Alsacia sau porcul de
secară. Din punct de vedere morfologic se caracterizează prin cele mai mari
dimensiuni corporale dintre toate liniile de hamsteri, având lungimea de 23
cm, gâtul scurt, degete și unghii slab dezvoltate. Blana este de culoare gri, cu
nuanţe mai deschise în regiunea abdominală ventrală (Smith, 2012).
Tabel 3 Valori ale unor parametri fiziologici la hamsterul european
(Judy Fenyk-Melody, 2012)
Greutate masculi 300–400 g
Greutate femele 300–400 g
Durata de viață 2.6 ani (M); 2.8 ani (F)
Nr. de cromozomi 22
Consumul de apă 5 ml/100 g masă corporală (Mc)
Consumul de hrană 2.9 g/Mc. vara, și 1.8 g/100 g Mc. iarna;
Pubertatea la masculi 60 zile Mohr și col., 1973
Pubertatea la femele 80–90 zile Mohr și col., 1973
Sezonul de împerechere Vara
Durata gestației 18–21 zile
Mărimea cuibului 6–9 Reznick-Schuller și col., 1974
Vârsta de înțărcare 25 zile (75 g)
245
În condiții naturale, hamsterii sălbatici sunt animale solitare, vioaie,

care trăiesc în galerii/vizuini săpate la o adâncime de 0,6 până la 2,5 metri.
Exceptând perioada de călduri, femelele sunt foarte agresive, atacând orice
alt animal care intră în vizuină. Conflictul poate fi evitat cu ajutorul urinei și
al feromonilor eliminați la intrarea în galerie, marcând astfel zona de
receptivitate a femelei. Variantele sălbatice au fost identificate ca purtători și
rezervoare naturale pentru virusul rabiei, respectiv pentru agenții patogeni
care provoacă toxoplasmoza și tularemia. În condiții naturale, hamsterii s-au
adaptat la o foarte largă varietate de zone climatice, începând cu regiunile
deșertice ale Siriei până la zonele temperate ale continentului european sau
climatul rece al Siberiei. În toate aceste medii de viață, hamsterii își mențin
temperatura corporală constantă cu ajutorul galeriilor subterane cu rol de
protecție. De regulă, vizuinile sunt săpate și locuite de un singur animal, fără
comunicare cu alte galerii, iar prezența intrușilor este aspru sancționată.
Hamsterul european (Cricetus cricetus)
Hamsteri sălbatici împărtășesc o serie de particularități fiziologice și

comportamentale comune. Astfel, vizuinile solitare subterane au spații
separate pentru dormit și pentru igiena proprie. În mod normal, hamsterii
sunt mai activi noaptea, putând acoperi o zonă de până la 7 km2 împrejurul
adăpostului în căutarea hranei (ex: cereale, insecte sau ierburi). Unele studii
246
ale populațiilor de hamsteri sălbatici sugerează faptul că viața diurnă a

hamsterilor reprezintă o componentă importantă pentru realizarea unor
activități sociale, cum ar fi identificarea surselor de hrană, înmagazinarea
alimentelor în buzunarele submaxilare, respectiv depozitarea alimentelor în
spațiile subterane special alocate acestui scop (Garretson și Bartness, 2014).
Deși considerate în general animale nocturne, hamsterii se hrănesc pe
parcursul întregii zile, trezindu-se din când în când doar pentru a se hrăni cu
alimentele depozitate în imediata proximitate. Acest comportament poate fi
afectat în context experimental, când furajarea se face cu ajutorul unor
dispozitive suspendate (plase de sârmă sau coșuri). Practic, acest mod de
administrare a hranei impune o stare de trezire completă a hamsterilor în
vederea accesului la alimente, ceea ce constituie o importantă sursă de stres.
Dispozitive fixate pe podeaua cuștilor permit hamsterilor să se alimenteze în
timp ce își păstrează poziția de somn, fără să fie nevoie să se trezească
complet, fapt ce răspunde cerințelor comportamentale normale.
Colectarea, transportul și manipularea hranei sunt considerate tipuri
de activități adânc înrădăcinate în comportamentul hamsterilor, astfel încât
orice protocol experimental trebuie să le aibă în vedere. Dacă într-un
context experimental sunt privați de posibilitatea de a-și dezvolta și cultiva
aceste abilității, acest fapt le induce un răspuns de stres, și va determina o
intensificare a activităților de stocare a furajelor când au acces la acestea.
În habitatul lor natural, hamsterii sunt prinși tot timpul în activități
de renovare a dimensiunilor și formei vizuinilor subterane, construindu-şi
noi spații pentru depozitarea alimentelor, dormit și igiena individuală. De
regulă, fecalele sunt eliminate din vizuină, fiind depozitate la distanță de
acestea. În zonele de cuibărit și dormit din vizuină sunt prezente materiale
de origine foarte diversă, cum ar fi iarbă, resturi din blana lor sau a altor
animale, pene, resturi de hârtie sau coji de lemn. Toate aceste
particularități comportamentale reprezintă provocări inedite pentru
asigurarea calității vieții și a bunăstării hamsterilor în contextul unui
experiment științific, în mod special când sunt cazați în cuști individuale
ventilate. Îndeplinirea acestor cerințe este deseori dificilă la nivel
instituțional, motiv pentru care experimentatorul trebuie să identifice
soluții pentru evitarea disconfortului, și implicit a stresului (Mulder, 2012).
În ultima ediție a Ghidului pentru îngrijirea și utilizarea animalelor de

laborator (National Research Council, 2011) se specifică faptul că în cazul
hamsterilor care cântăresc peste 100 de grame trebuie să li se asigure în
cuști o suprafață minimă de 47,5 cm2 și o înălțime de 15 cm. Pentru aceiași
greutate corporală, Directiva EU 63/2010 recomandă o suprafață minimă a
suprafeței cuștilor de 800 cm2 și o înălțime de 14 cm (Directiva 63/2010).
247
În condiții de captivitate, hamsterii sunt cazați în spații amenajate

special pentru cerințele acestei specii, prevăzute cu rafturi fixe sau mobile,
pe care se așează cuștile din material plastic sau din sârmă, iar când sunt
crescuți în sistem vivariu se folosesc cuști din sticlă, cu dimensiuni de
adaptate numărului și greutății corporale a animalelor. Datorită efectului
stresant pe care-l provoacă limitarea posibilității de mișcare, suprafața de
cazare a unui hamster nu trebuie să fie mai mică de 800 cm 2. Nu este
recomandată utilizarea cuștilor ventilate standard pentru șoareci în
vederea cazării hamsterilor, întrucât după adăugarea materialului pentru
cuibărit în cușcă nu rămâne suficient spațiu pentru asigurarea înălțimii.
Studiile ultimilor ani au demonstrat că, în cazul utilizării cuștilor ventilate
pentru șoareci la cazarea hamsterilor, aceștia preferă cantități mari de
material pentru cuibărit, în scopul construirii de adăposturi similare
vizuinilor, fapt ce le permite exprimarea comportamentului natural. Din
acest motiv, utilizarea unor cuști de mici dimensiuni este asociată frecvent
cu manifestări de stres cronic, întrucât orice material adăugat limitează și
mai mult spațiul de mișcare (Kuhnen, 1999; Hauzenberger, 2006).
Tabel 4. Standardele EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea

hamsterilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 63/2010)
Greutate Suprafața minimă a Suprafața Înălțimea
corporală incintei podelei minimă
(g) (cm2) per animal a incintei
(cm2) (cm)
Cazare până la 60 800 150 14
normală și în inclusiv
timpul peste 60 și 800 250 14
procedurilor până la 100
inclusiv
peste 100 800 14
Reproducție - 800 100 14
Mamă sau pereche
monogamă cu pui
Cazare sub 60 1 500 100 14
normală la
crescători (*)
*Hamsterii înțărcați pot fi ținuți în condițiile acestor densități mai mari ale stocului pentru o
scurtă perioadă postînțărcare până la expediere, cu condiția ca animalele să fie adăpostite
în spații mari care beneficiază de o îmbogățire adecvată a mediului de viață și ca aceste
condiții de cazare să nu cauzeze deficiențe de bunăstare, precum un nivel crescut de
agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii și alte deficiențe comportamentale,
pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic sau comportamental.
Cuștile ventilate pentru șobolani răspund și mai bine acestor cerințe,

pentru că sunt de dimensiuni mai mari și oferă hamsterilor posibilitatea
organizării spaţiului în locuri pentru dormit și depozitarea alimentelor. În
plus, cuștile pentru șobolani sunt suficient de mari pentru a permite
248
îmbogățirea lor cu dispozitive care le oferă posibilitatea de mișcare, cum

este roata pentru alergat (running wheel). Acest din urmă aspect este
deosebit de important pentru bunăstarea și calitatea vieții hamsterilor
crescuți în captivitate, având în vedere că în condiții de libertate aceștia
parcurg până la 6-7 mile zilnic în căutarea surselor de hrană. Cuștile pentru
cobai sau iepuri pot fi utilizate, de asemenea, pentru cazarea hamsterilor,
oferindu-le astfel mai mult spațiu, și posibilitatea dotării lor cu materiale
care răspunde unor cerințe biologice ale comportamentului lor natural.
Roata pentru alergat (running wheel) în cușca pentru hamsteri
Microclimatul din adăposturi este foarte important, atât sub aspectul

ventilației (deși hamsterii nu produc miros neplăcut, cum se întâmplă la
alte rozătoare), cât și al temperaturii, umidității, ventilației sau iluminării.
Temperatura din încăperi oscilează, conform reglementărilor europene în
acest domeniu, în funcție de sex și de vârstă, între 20 și 23°C la femele cu
pui, și 19-22°C la masculi. Ritmul circadian sau alternanța lumină:întuneric
este de 12:12 ore. Reducerea perioadei de iluminat corelată cu scăderea
temperaturii din adăpost sub 9°C induce reducerea activității metabolice și
semihibernarea. Pentru așternut se folosesc paiele, rumegușul, talașul, care
se înlocuiesc de 1-2 ori pe săptămână, interval la care se face și curățenia
adăpostului și a cuștilor prin spălare cu detergenți și decontaminare.
Furajarea și aportul de apă
Hamsterii sunt animale foarte lacome, care au tendința naturală de a-și

face rezerve de hrană (uneori zeci de kilograme), pe care le depozitează în
249
locuri special amenajate în acest scop. Dacă furajele sunt asigurate doar prin
dispozitive care intră în alcătuirea cuștilor, hamsterii sunt privați de
efectuarea unui comportament natural specific, aspect care poate interfera
cu calitatea vieții animalelor. Din acest motiv, furajele sunt distribuite pe
podeaua cuștilor, permițând animalelor să se implice în activități de stocare a
furajelor. Dacă acest comportament este împiedicat, animalele consumă mai
puțin și slăbesc, iar când au acces la furaje stochează cantități mult mai mari,
fapt ce sugerează că bunăstarea animalelor este condiționată de prezența
alimentelor depozitate în cuib (Winnicker, 2012). Alte studii sugerează că, în
cazul femelelor cu pui trebuie să se asigure alimentele direct pe podeaua
cuștilor, pentru a elimina preocuparea acesteia pentru procurarea hranei, în
detrimentul îngrijirii progeniturilor. Hamsterii sunt animale coprofage, care
își iau fecalele direct din anus pe durata întregii zile (Harkness și col., 2010).
Rația furajeră trebuie să aibă o structură echilibrată, din alcătuirea ei
făcând parte, în proporții variabile, proteinele digestibile (14%), calciul
furajer (0,6%), fosforul (0,35%) și 100 mg vitamina B12/kg. Referitor la
necesarul de vitamina B12, hamsterul își asigură o parte din cât are nevoie
prin coprofagie. Necesarul zilnic din toți acești componenți nutritivi este
asigurat printr-o rație în alcătuirea căreia intră multiple categorii de furaje.
Dacă se administrează pâine, aceasta trebuie înmuiată în lapte timp de 30
minute, după care se stoarce și se pune în dispozitivul de alimentare.
Cerealele se administrează de preferință după ce au încolțit și au fost
menținute la temperatura camerei timp de 5 zile. Este recomandat ca
hamsterii să fie hrăniți pe podea, întrucât adulții nu pot folosi hrănitorile
uzuale, având botul scurt, iar puii încep să consume mâncare solidă doar la
7-10 zile postpartum. Adăparea se face la discreție, cu apă proaspătă,
administrată cu ajutorul unor dispozitive speciale (adăpători automate sau
sticle tip biberon), estimându-se un necesar de 10-20 ml apă/animal/zi.
Tabel 5 Alimente care intră în alcătuirea rației furajere la hamsteri

(Mulder, 2012)
Sortiment de furaj Adulți (g) Tineret (g)
Ovăz 7,0 3,0
Floarea soarelui 6,0 3,0
Grâu 7,0 3,0
Pâine neagră 8,0 2,5
Porumb 5,5 1,5
Lapte praf 2,0 1,0
Drojdie furajeră 0,2 0,1
Făină de pește 0,1 0,05
Cretă furajeră 0,2 0,1
Sare de bucătărie 0,2 0,1
Masă verde 25,0 10,0
Morcovi 10,0 5,0
250
Tabel 6 Necesarul alimentar de vitamine și minerale pentru Hamster

(Mulder, 2012)
Vitamine Produs alimentar Aliment semi-
Minerale natural (mg/kg) purificat (mg/kg)
------------------------ -------------------------------------------------------
Banta Arrington Rogersși
și col., 1975 și col.,1966 și col., (1974)
Vitamina A 15.3 90.0 2.0

Vitamina C – 900.0 –
Vitamina D2 – 5.0 62.1
Vitamina E 1100. 100.0 600.0
Vitamina K 5.2 45.0 4.0
Cholina 2000.0 150.0 2000.0
Acid para- 100.0 100.0 6.0
aminobenzoic
Inositol 100.0 100.0 200.0
Vit. B12 (μg/kg) 32.0 28.0 50.0
Niacina 93.0 90.0 100.0
Pantotenat 54.0 60.0 40.0
Riboflavina 12.0 20.0 15.0
Tiamina 14.0 20.0 25.0
Piridoxina 10.1 20.0 6.0
Acid Folic 3.1 1.8 4.0
Biotina 0.9 0.4 0.6
Calciu 0.54 0.59 0.41
Fosfor 0.58 0.30 0.39
Magnesiu 0.13 0.09 0.06
Potasiu 0.79 0.82 0.61
Sodiu 0.19 0.15 0.21
Fier 180.0 140.0 154.0
Mangan 15.9 3.65 9.0
Cupru 12.6 1.6 7.0
Zinc 9.4 – 9.2
Iod 0.02 1.6 1.7
Cobalt – 0.2 –
Flor – – 0.2
Comportamentul
Hamsterii domestici sunt animale solitare, nocturne, fiind considerați

ca fiind rozătoarele cel mai greu de stăpânit. În general nu sunt foarte docili
și deseori simulează mușcătura, sau chiar mușcă când sunt stresați. Se
adaptează ușor la condițiile de creștere în captivitate dacă microclimatul este
optim, adică iluminarea, temperatura și umiditatea din adăposturi este în
limite optime și constantă. Pe de altă parte, este important să fie prevăzute
cuștile cu diferite tuburi (cu diametrul egal sau mai mare de 4 cm), pentru a
stimula comportamentul explorativ sau de investigare a mediului. Aceasta
reprezintă și o metodă eficientă de reducere a agresivităţii intraspecifice,
251
datorată stimulării comportamentului explorativ, oferind în același timp

animalelor un mod plăcut de a face mișcare. De asemenea, hamsterii trebuie
să aibă la dispoziție diferite sortimente de lemn pentru a-și satisface nevoia
de a roade și a reduce creșterea în exces a incisivilor (Zimmer și col., 1996).
Scăderea temperaturii ambientale sub 9°C, determină apariția unei
letargii hipoterme (hibernare), însoțită de reducerea activității tiroidiene, a
suprarenalelor, hipofizei și gonadelor. Acest fenomen poate fi suprimat
prin menținerea temperaturii din încăperi în zona de confort termic, mai
precis între 21-24°C (National Research Council, 2011). Sunt animale
curate, preocupate de igiena corporală, vioaie și în continuă mișcare.
Imobilizarea fizică sau reducerea posibilităților de mișcare provoacă un
puternic efect stresant, determinând apariția ulcerului gastric. Își folosesc
dilatațiile bucale pentru a înmagazina alimente și pentru a-și ascunde puii.
Femelele sunt dominante în interiorul coloniei și se bat cu alte femele
sau cu masculii. Masculii se bat de asemenea între ei, dar mult mai rar (la
masculii castrați agresivitatea dispare). Un loc obișnuit pentru provocarea
rănilor sunt glandele din flanc sau regiunea genitală. Comportamentul
sexual este influențat de hormonii sexuali și depinde în mare măsură de
simțul olfactiv. Când sunt în perioada de estru femelele părăsesc cuibul și
pornesc în căutarea masculului. Ulterior, comportamentul lor se modifică
în funcție de stadiul în care se află gestația. Comportamentul alimentar este
dominat de tendinţa de a-și face rezerve de hrană, iar înfometarea are ca
principală consecință moartea puilor într-o perioadă de timp foarte scurtă.
Vederea | Nou născuții de hamster constituie un excelent model

pentru studiul și manipularea experimentală a dezvoltării căilor vizuale,
deoarece la naștere sistemul lor vizual este foarte slab dezvoltat. Hamsterii
sunt animale cu vedere panoramică, care dispun de arii specializate la
nivelul retinei cu ajutorul cărora își asigură un larg camp vizual binocular.
Un dimorfism sexual marcant al glandei Harderiene este semnalat la
hamsterul sirian. Acest dimorfism este dependent de androgeni, femelele
secretând cantități de porfirină de 100-1000 de ori mai mari decât masculii.
Mirosul | Sensibilitatea olfactivă este foarte bine dezvoltată la
hamster, datorită localizării neuronilor olfactivi la nivelul mucoasei nazale.
Hamsterii dispun de numeroase glande seroase la nivel nazal, care se
deschid în ostiumul intern al narinelor, unele conținând mucus seros și
glande vomeronazale. Organul vomeronazal este situat bilateral la nivel
rostroventral în septumul nazal. Chemoreceptorii vomeronazali au un rol
important în comportamentul sexual al masculilor (Meredith și col., 1980).
Gustul | Simțul gustului este asigurat de 4 tipuri diferite de papile
(filiforme, fungiforme, foliate și valvate) localizate la nivel lingual. Fiecare
252
papilă gustativă este specializată în unul sau două senzații gustative bazale.
În cazul celor care asigură două senzații gustative, de regulă este vorba fie
de acid-sărat, fie de dulce-sărat, răspunsul dulce-acid fiind inexistent.
Senzațiile somatice | Pentru orientarea în spațiu, hamsterii dispun de
vibrize specializate, care îndeplinesc un rol important și în comunicare la
majoritatea speciilor. O particularitate specifică pentru hamster în această
privință o constituie faptul că își poate poziționa (mișca) vibrizele craniene
în patern-uri foarte complexe, cu rol important în situațiile exploratorii.
Acest repertoriu de mișcări voluntare sugerează existența unui precis
sistem de operare motor care controlează vibrizele. În alcătuirea acestui
important sistem motor intră ca elemente componente musculatura facială,
vascularizația vibrizelor și țesutul conjunctiv din regiune (Murray, 2012).
Evaluarea stării de confort
Este important pentru hamsterii crescuți în condiții de laborator să

fie protejați împotriva eventualelor injurii care le-ar putea cauza suferință,
ceea ce atrage după sine și modificări ale reactivității animalelor și implicit
răspunsuri inadecvate la diferite protocoale experimentale. Asigurarea
confortului fizic și emoțional are legătură cu modul în care este manipulat
sau contenționat hamsterul. Fiind un animal cu activitate preponderent
nocturnă, hamsterul evită contactul direct cu omul. Din acest motiv trebuie
abordat cu multă atenție, astfel încât să se evite stresul, și să se prevină
posibile accidente cauzate prin mușcături sau zgârieturi. (Kuhnen, 1999).
Tabel 7 Semne clinice utilizate pentru evaluarea bunăstării hamsterilor

Semne generale - scăderea sau lipsa interesului pentru hrană;
- pierderi în greutate;
- modificări ale ritmului circadian;
Semne oculare - congestie conjunctivală;
- jetaj periocular și lipirea pleoapelor;
Semne comportamentale - agresivitate intraspecifică și interspecifică;
- depresie;
- stări de indolență;
- pierderea interesului pentru mediul de viață,
Semne posturale - posturi anormale, cifoză, mers rigid;
Semne constituționale - coada și posteriorul ude în caz de diaree;
- căderea părului (alopecie), blană murdară.
Hamsterul sirian are o piele abundentă și moale, picioare scurte cu

patru degete la membrele anterioare și cinci degete la cele posterioare, și o
coadă scurtă îmblănită. Sunt de culoare gălben-cărămiziu, cu pieptul alb,
253
dar pot fi și de culoarea scorțișoarei, sau albi, negri, pătați, cu păr lung sau
scurt. Formula dentară este 2 x (I/1, C0/0, Pm0/0 și M3/3)=16 dinți, însă
comparativ cu alte rozătoare, incisivii sunt dezvoltați la naștere. Hamsterii
au buzunare mari în obraji, reprezentând invaginații extensibile ale
peretelui bucal lateral care, când sunt pline, se pot întinde până la umeri.
Vedere dorsală asupra unui mascul (stânga) și ventrală asupra unei femele
(dreapta) de hamster. A-vibrizele; B-glandele flancului; C-glandele mamare;
D-deschiderea uretrală; E-deschiderea vaginului; F-anusul (Murray, 2012)
Aceste invaginații (pungi) bucale sunt considerate locuri protejate

imunologic (immunologically privileged sites) și pot fi golite. Cercetătorii s-
au folosit de aceste caracteristici anatomice pentru a studia numeroasele
aspecte funcționale ale sistemului imun, inclusiv amplitudinea răspunsului
imunologic la grefarea/inocularea unor tumori experimentale de transplant.
Stomacul este împărțit printr-o constricție în stomac nonglandular și
stomacul glandular. Ca specie care a trăit în condiții de deșert, hamsterul
sirian dispune de rinichi care conservă apa, prevăzuți cu papile foarte lungi,
care se prelungesc până în ureter. Diferența de mărime și greutate a
glandelor suprarenale este inversă cu cea observată la alte rozătoare,
masculii având glandele suprarenale mai mari. Acest fapt este datorat unei
zone reticulare mai groase în suprarenalele masculilor, aspect corelat cu
sezonul de împerechere și maturitatea sexuală (producerea de androgeni).
254
Ficatul hamsterului este alcătuit din 4 lobi (dorso-caudal drept,

dorso-caudal stâng, dorso-median și ventro-median). Greutatea ficatului
crește semnificativ pe parcursul gestației, proporțional cu creșterea în
greutate a femelei. Concomitent cu creșterea greutății ficatului, se produce
și scăderea producției de bilă, astfel încât în ziua 8 a gestației producția de
bilă se reduce cu 37%, iar în ziua 14 cu 64%, comparativ cu bila produsă de
femelele negestante. În plus, este semnalată și scăderea secreției de acizi
biliari totali datorată reducerii secreției de acid colic (Reyes și col., 1979).
Urina hamsterului este tulbure și lăptoasă datorită conținutului ridicat
în cristale minerale de mici dimensiuni. Deși ambele sexe posedă glande ale
flancului (flank glands), care sunt glande sebacee cu rol în marcarea și
delimitarea teritoriului împotriva intrușilor, acestea sunt mai pigmentate și
mai dezvoltate la masculi. Hamsterii posedă testicule retractile foarte mari
pentru dimensiunile lor corporale. De asemenea, au os penian, precum și
numeroase glande sexuale accesorii. Tractul genital feminin consistă dintr-
un uter dublu, iar coarnele uterine converg într-un singur canal cervical
deschis. Femelele au între 12 și 14, uneori chiar 22 de glande mamare.
Hamsterul intră într-o stare de pseudohibernare dacă temperatura
ambientală scade sub 9-15°C, sau dacă durata iluminării scade la mai puțin
de 12 ore pe zi. În tot acest timp activitatea metabolică se reduce progresiv.
Cu toate acestea, hamsterii nu se îngrașă înaintea intrării în stare dormantă
pentru a-și face rezerve, trebuind să se trezească periodic ca să mănânce,
sau pot fi treziți prin stimulare, întrucât nu este vorba de o hibernare reală.
Determinarea vârstei | Vârsta maximă până la care trăiește un

hamster sirian este de 4 ani în condiţii naturale, iar în captivitate trăiesc 2-
3 ani. Femelele au o durată de viață mai scurtă decât masculii cu până la
0,5-1,0 ani. Criteriile de determinare a vârstei sunt reprezentate de intrarea
în activitate a receptorilor pentru distanță, creșterea părului și a dinților,
dezvoltarea corporală și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
Tabel 8 Determinarea vârstei în funcție de evoluția greutății corporale

(Kathleen A. Murray, 2012)
Vârsta Masa corporală (g)
La naștere 2,0
4 zile 4,15
7 zile 8,0
19 zile 21,35
25 zile 36,0
30 zile 40,0
34 zile 42,0
40 zile 54,0
45 zile 60,0
65 zile 80,0
65-100 zile 85-140
255
Pentru determinarea vârstei mai sunt utilizate și unele caracteristici

legate de apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, etc.
Tabel 9 Alte criterii utilizate pentru determinarea vârstei la hamster

(Kathleen A. Murray, 2012)
Vârsta Criteriul
Primele 2-3 zile  Puful dorsal își schimbă culoarea din roz în brun
Ziua 5-a negru;
 Începe să crească părul;
Ziua 6-8  Sunt evidente mamelele la femele;
 Evidente pungile testiculare;
După 10 zile  Părul acoperă tot corpul;
După 12 zile  Puii se mișcă prin cuib;
După 16 zile  Puii părăsesc cuibul;
La 25 zile  Se deschid ochii;
La 30 zile  Dentiția este completă;
La 36 zile  Se instalează maturitatea sexuală la femelă;
Între 60-70 zile  Se instalează maturitatea sexuală la mascul;
Între 130-150 zile  Se instalează maturitatea corporală;
La 150 zile  Dezvoltarea completă a sistemului osos;
 Sunt dezvoltate complet pavilioanele urechii;
Reproducerea
Maturitatea sexuală se instalează la mascul în jurul vârstei de 42 zile,

dar se folosesc la montă doar după 2,5 luni. În cazul femelei, aceasta devine
puberă la vârsta de 45 zile (hamsterul sirian) sau 48-100 zile în cazul
hamsterului chinezesc. Instalarea maturității sexuale la mascul poate fi
verificată prin realizarea unui frotiu care identifică spermatozoizii pe
glandul penisului. Debutul estrului la femele este situat în jurul vârstei de
6-8 săptămâni. Masculul are o distanță anogenitală mai mare decât femela,
o singură deschidere urogenitală și testiculele fac ca regiunea posterioară
să pară alungită. La femelă, orificiul urinar și genital sunt separate, distanța
anogenitală fiind mai mică, iar posteriorul mai ascuțit (Mulder GB, 2012).
Hamsterii într-o perioadă de pseudohibernare în cursul anotimpului
rece, indusă prin reducerea perioadei de iluminat, care se manifestă prin
performanțe reproductive scăzute și infertilitate. În acest timp testiculele
masculilor se reduc ca mărime. Femela are un ciclu de 4 zile cu estru în
timpul serii și ovulația între miezul nopții și ora 1 am. În perioada de
călduri femela devine agitată, este neliniștită și acceptă copulația cu primul
mascul întâlnit. Femelele pot fi împerecheate cu succes în seara celei de a
treia zi după declanșarea acestei scurgeri postovulatorii. Împerecherea
manuală este preferată pentru a preveni rănirea masculului, cu toate că
împerecherile în sistem monogam sau poligam pot fi utilizate dacă
grupurile de animale sunt stabilite la o vârstă foarte tânără. După
împerechere femelele sunt cazate individual până la momentul parturiţiei.
256
Gestația durează 15-16 zile la Hamsterul auriu și 21 de zile la cel

chinezesc. Diagnosticul de gestație se face prin palparea sau cântărirea
femelei. După ziua a 7-a, abdomenul se rotunjește iar după ziua 9 fetușii se
simt la palpare. Fătarea are loc dimineața la prima gestație, și în cursul după
amiezii la următoarele. Femela consumă multă apă în timpul fătării, dar nu
mănâncă nimic timp de 24 de ore. Estrusul apare imediat după fătare, dar
monta se face doar după 4-5 zile. Numărul puilor este de 5-7/fătare, fiind
mai redus la H. Chinezesc. Numărul maxim de împerecheri este de 5-6, după
care fertilitatea scade simțitor. Puii se înțarcă la vârsta de 20-25 de zile și au
o viteză de creștere foarte mare în acest interval (greutatea corporală mai
mare de 15 ori decât la naștere). Se cazează în grupe de 5-6 într-o cușcă
(recomandabil din aceeași familie). Hamsterii sunt cunoscuți pentru
manifestările de canibalism, mâncându-și puii la cel mai mic stres, motiv
pentru care nu trebuie să fie deranjați 2 zile antepartum și 7 zile postpartum.
Majoritatea componentelor sângelui prezintă valori care oscilează în

funcție de specie, linie, vârstă, sex, stare fiziologică, în limite care se mențin
constante la hamster. Autori diferiți furnizează valori diferite pentru
parametri sanguini, motiv pentru care este util ca fiecare laborator să
deţină propriile valori de referință. Volumul total de sânge reprezintă
1/17-1/20 din greutatea corpului, ceea ce înseamnă 5-7 ml/100 gr. Mc.
Tabel 10 Valori ale unor parametri hematologici (Wilson și col., 2201)
Hematii (mil/mm) 5,0-10,0
Hemoglobina (g/dl) 10,0-16,0
Hematocritul (%) 36,0-55,0
Leucocite totale (mii/mm3) 6,3-8,9
Neutrofile (%) 20-29
Eozinofile (%) 0,7-1,8
Bazofile (%) Rare
Limfocite (%) 61-73,5
Monocite (%) 0,5-3,0
Trombocite 200-500000
Proteine serice (g/dl) 5,9-6,5
Albumine (g/dl) 2,63-4,10
Globuline (g/dl) 2,7-4,2
Raport A/G 0,58-1,24
Glicemia (mg/dl 60,0-150,0
Colesterol (mg/dl) 25,0-135,0
Calciul seric (mg/dl 5,0-12,0
Potasiu (mEq/l) 4,0-5,9
Sodiu (mEq/l) 106,0-146,0
pH-ul sângelui 7,39
257
Liniile convenționale de hamsteri
Au fost obținute până în prezent 27 de linii neconsangvine rezultate

din hamsterul sirian și 9 linii din hamsterul chinezesc. Hamsterul sirian este
înregistrat în codul internațional cu 5 linii outbred stabilizate, la care se
adaugă 27 de linii în formare și peste 15 linii cu diferite mutații. Liniile
stabilizate cel mai frecvent utilizate sunt: linia H (Hoolande), linia L (Leyda),
linia Mg (Magalhaes), linia W (Whitney) și linia 5-1 în SUA, plus liniile IGH
(F17) și IWH (F6 alb) în Anglia. Liniile în formare sunt reprezentate de: linia
MIT utilizată pentru studiul cariilor dentare; linia WNB selectată pentru
cercetări experimentale neurologice, și linia SS selectată pentru studiul
anomaliilor urogenitale similare cu cele întâlnite la om. Hamsterul chinezesc
este înregistrat în codul internațional cu 9 linii stabilizate și doar una în
formare, toate fiind produse și întreținute în laboratorul de genetică al
Universității Harward din Boston, SUA. Liniile BUY, HGYA, YBY și VSY au fost
selectate pentru incidența ridicată cu care fac diabet zaharat. Linia JFX este
caracterizată prin animale cu greutate corporală mare, care prezintă poliurie
și diabet insipid cu o incidență foarte crescută, iar linia ORY se caracterizează
printr-o sensibilitate mare la virusul polioma SA (Silverman J, 2012).
Liniile consangvine (inbred)
Sunt cunoscute și descrise un număr de 19 linii cu un grad ridicat de

consangvinizare (rezultate în urma a peste 20 de încrucișări tip frate: soră)
utilizate în domeniul oncologiei experimentale și al neurologiei:
Linii inbred provenite din Hamsterul auriu
- Linia MHA/Lak a fost selectată pentru studiul grefelor de piele, fiind

semnalat faptul că rejectează grefa de piele provenită de la linia PO 4.
- Linia PD4 este de culoare albă, cu extremități pigmentate, și a fost
selectată pentru cercetări privind grefele de piele, deoarece rejectează
grefele de piele de la linia MHA. Sunt animale cu greutate corporală mare.
- Linia RL este de culoare aurie, femele sunt foarte agresive și omoară
masculii dacă sunt cazați împreună. Durata medie de viață este de 687 zile
(maxim 961 zile) în cazul masculilor, și 531(maxim 811 zile) pentru femele.
Sunt animale a căror prolificitate este influențată de anotimp, ajungând la o
fertilitate de 29% în lunile decembrie-ianuarie și 87% în aprilie-octombrie.
Dezvoltă frecvent leziuni de nefrită interstițială, tromboze ale venelor
pulmonare și ale auriculului stâng, rezultând frecvent edeme și anazarcă.
Prezintă hipovolemie și chiști hemoragici în ficat, asociați cu tromboze.
- Linia RY este utilizată în special pentru obținerea de culturi celulare
și inducerea experimentală pe cale chimică a unor tumori maligne.
258
- Linia 1.5 este de culoare albă cu extremități melanice. Are o durată

medie de viață de 590 de zile, fiind animale prolifice, iar masculii în vârstă
prezintă o greutate corporală redusă. Manifestă o susceptibilitate mare la
cariile dentare și la unele cardiomiopatii, dar și la cancerul experimental
chimioindus, prin substanțe de tipul benzpirenului și 3-metilcolantrenului.
- Linia 4.22 este de culoare brună (agouti), are durată de viață scurtă
și este susceptibilă la hipertrofie cardiacă, care afectează 30% din
animalele vârstnice. Dezvoltă cu o incidență foarte mare amiloidoză, ciroză
hepatică, tumori la nivelul stomacului, intestinului subțire și al uterului.
Sunt rezistenți la inducerea cancerului mamar cu 3-metilcolantren.
- Linia 54.7 este de culoarea chilimbarului. Prolificitatea este bună,
iar femelele sunt sensibile la acțiunea cancerigenă a benzpirenului, și fac cu
o incidenţă mare amiloidoză și ciroză hepatică în jurul vârstei de 1-2 ani.
Dezvoltă cancer gastric, uterin și mamar în contact cu 3-metilcolantren.
- Linia 84.9 este de culoare crem și are o incidență mare a tumorilor
ovariene, fiind rezistentă la inducerea cancerului cu 3-metilcolantren.
- Linia 15.16 este de culoare crem fumuriu. Se caracterizează printr-o
sensibilitate crescută la inducerea cancerului mamar cu 3-metilcolantren
sau a fibrosarcoamelor. Femelele sunt rezistente la acțiunea benzpirenului.
Linii inbred provenite din hamsterul chinezesc
Literatura descrie 4 linii de hamsteri chinezești cu grade diferite de

consangvinizare, dar care nu s-au bucurat de o răspândire foarte largă.
- Linia A/GY a fost selectată pentru studiul tulburărilor autoimune
dependente de sex (femele), fiind utilizată ca receptor pentru tumori de
transplant (ex: carcinom uterin, hepatocarcinom și limfom histiocitar).
- Linia 8Aa/GY este folosită în principal ca sursă de animale gazdă
pentru hepatocarcinomul și adenocarcinomul uterin transplantabil.
- Linia B/GY a fost selectată pentru studiul diabetului zaharat de
origine genetică, și pentru transplantarea adenocarcinoamului uterin.
- Linia C/GY este utilizată pentru transplantarea osteosarcomului.
Linii inbred provenite din hamsterul armenesc
- Linia IV/Gy a fost selectată pentru predispoziția la bolile autoimune,
fiind folosită și ca receptor pentru hepatocarcinom și limfomul histiocitar.
- Linia VIII/Gy este selectată pentru predispoziția la boala autoimună.
Este folosită ca receptor pentru hepatocarcinomul și limfomul ileocecal.
- Linia XVI/GY a fost selectată pentru rezistența crescută la tumori.
PATOLOGIA HAMSTERULUI
Bolile care evoluează în coloniile de hamster , indiferent de categoria

de germen patogen implicat, afectează negativ sănătatea animalelor, iar pe
259
de altă parte, interferează cu rezultatele obținute de la animalele bolnave.

Monitorizarea sănătății hamsterilor utilizația în proceduri experimentale
necesită o evaluare individuală periodică a fiecărui animal, cu privire la
manifestările macro și microscopice ale îmbolnăvirilor (Mulder, 2012).
Tabel 11 Prevalența agenților infecțioși semnalați frecvent la hamster

(Schoondermark-van de Ven și col., 2006; Mulder, 2012)
Agentul patogen Testul/ Număr Număr Preva
Metoda probe probe lența
testate pozitive (%)
VIRUSURI
Virusul coriomeningitei limfocitare ELISA 7445 2 0.027
Genul Parvovirus (NS-1) ELISA 5928 0 –
Virusul pneumoniei șoarecelui ELISA 7437 1 0.013
Virusul Reo-3 ELISA 7426 0 –
Virusul Sendai ELISA 7446 3 0.040
BACTERII
Bordetella bronchiseptica Cultură 207 0 –
β-hemolytic Streptococcus spp. Cultură 207 1 0.48
Campylobacter jejuni Cultură 413 2 0.48
Corynebacterium kutscheri Cultură 207 0 –
Klebsiella oxytoca Cultură 207 1 0.48
Klebsiella pneumoniae Cultură 207 0 –
Helicobacter genus PCR 84 55 65.5
Helicobacter hepaticus PCR 84 1 1.19
Mycoplasma pulmonis Cultură 146 0 –
Pasteurella multocida Cultură 207 0 –
Pasteurella pneumotropica Cultură 207 55 2.42
Pseudomonas aeruginosa Cultură 415 8 1.93
Staphylococcus aureus Cultură 207 37 17.9
Streptococcus pneumoniae Cultură 207 0 –
ECTOPARAZIȚI
Demodex spp. Examen Direct 431 52 12.1
PROTOZOARE INTESTINALE
Entamoeba spp. Wet mount 215 22 10.2
Giardia spp. Wet mount 215 39 18.1
Hexamastix spp. Wet mount 215 40 18.6
Reortamonas spp. Wet mount 215 3 1.40
Spironucleus spp. Wet mount 215 33 15.4
Trichomonas spp. Wet mount 215 169 78.6
NEMATODE INTESTINALE
Aspicularis tetraptera Direct 215 3 1.40
Syphacia spp. Direct 215 6 2.79
Examenul clinic este completat cu examenul de laborator, constând

în determinarea unor constante hematologice (ex: hemoleucograma) și
serice (ex: proteine, glucide, lipide, enzime, minerale etc), la care se adaugă
260
testele bacteriologice, parazitologice, micologice și microbiologice, în

vederea identificării gradului de contaminare cu agenți patogeni specifici.
Boli bacteriene (Frisk, 2012)
- Ileita proliferativă este o boală cunoscută și sub numele de

hiperplazia ileală transmisibilă, coada umedă, enterita regională
proliferativă, boala intestinală proliferativă, ileita sau enterita terminală,
adenocarcinomul intestinal enzootic, hiperplazia ileală atipică sau enterita
hamsterului. Boala este o importantă afecțiune naturală a hamsterului, care
evoluează ca epizootie la puii înțărcați, cu o morbiditate de 20-60% și o
mortalitate de 90%. De regulă este asociată cu expunerea animalelor la
diferite forme de stres, cum ar fi transportul, proceduri chirurgicale,
carențe alimentare sau manipulări experimentale. Termenul de coadă
umedă este impropriu folosit, atâta vreme cât desemnează toate bolile care
evoluează cu diaree la hamster, germenii incriminați fiind E.coli,
Campilobacter, Cryptosporidium, Chamydia și Campilobacter-like organisms.
Boala afectează în special tineretul în timpul perioadei de înțărcare, după
vârsta de 12 luni animalele fiind mai rezistente la boală. Semnele clinice
constau în letargie, anorexie, iritabilitate, diaree apoasă fetidă,
deshidratare, slăbire, hipotermie, distensie abdominală, frecvent prolaps
rectal, și ocazional convulsii. Moartea survine în 48 de ore de la debutul
semnelor clinice. Histologic se constată hiperplazia criptelor epiteliale,
celule epiteliale imature la nivelul vilozităților intestinale, cu alungirea,
distorsionarea, fuziunea și dilatarea vilozităților în segmentul terminal al
ileonului. Leziunile cronice includ proliferări tisulare fibroase. Colorația
PAS evidențiază bacterii de dimensiuni mici în citoplasma apicală a
eritrocitelor. Histologic pot fi evidențiați bacili liberi în citoplasma celulelor.
- Campylobacter fetus ssp. jejuni este un germen patogen care a fost
izolat din stocurile de animale cu ileită proliferativă, dar și de la animalele
clinic sănătoase. Determină la animalele contaminate manifestări de diaree.
Hamsterul este rezistent la infecția experimentală, constituind și rezervorul
natural al germenului pentru mai multe luni. Se transmite la om (zoonoză).
- Eschericia coli determină manifestări clinice similare celor induse
de alte boli asociate cu diareea. Izolarea stereotipurilor 1056, 1126,4165 de
E. coli din leziunile de enterită naturală s-au dovedit a fi patogene dacă au
fost injectate la animale susceptibile. Intestinul subțire conține un material
fluid de culoare galben spre roșu închis. Modificările histopatologice includ
aplatizarea și fuzionarea vilozităților intestinale degenerate și marasmul
eritrocitelor. Se observă infiltrații cu PMN în lamina propria, însă lipsesc
leziunile de hiperplazie a mucoasei intestinale. Limfonodulii mezenterici
prezintă aspecte de hiperplazie limfoidă sau infiltrații cu PMN neutrofile.
261
Mai pot fi observate necroze de coagulare focale în ficat cu infiltrații PMN și

ulcere gastrice. În citoplasma enterocitelor ileale pot fi evidențiați bacilii.
Echerichia coli pare să fie implicată și în patogeneza hiperplaziei ileale.
- Clostridium piliforme produce boala Tyzzer la mai multe specii de
animale de laborator, fiind posibilă transmiterea interspecii. Factorii
predispozanți sunt parazitismul intestinal, condițiile de igienă precare și
alimentația deficitară. Animalele infectate cu omogenat hepatic prezintă
leziuni detectabile la nivelul intestinului și ficatului la 3 zile de la inoculare.
Leziunile pot fi limitate la ficat (ex: necroze multifocale), sau la intestin (ex:
dilatații ale intestinului gros și ocazional eritemul seroasei ileonului).
Intestinul conține un material spumos de culoare galbenă. Histopatologic,
leziunile hepatice se caracterizează prin necroze de coagulare cu infiltrații
leucocitare periferice. Tabloul lezional intestinal consistă în edemul laminei
propria cu infiltrații de PMN neutrofile și dispariția arhitecturii mucoasei.
Reacția inflamatoare se poate extinde la tunica musculară. Bacilii pot fi
evidențiați prin colorație Warhin-Starry sau Giemsa în enterocitele
adiacente zonei lezionale. La hamster, boala Tyzzer poate evolua asociat cu
focare sau leziuni de miocardită granulomatoasă, provocând o morbiditate
și mortalitate cu impact semnificativ asupra coloniilor de hamsteri.
- Enteropatia clostridiană sau enterocolita asociată cu antibiotice este o
boală cauzată de administrarea îndelungată a unor antibiotice din categoria
lincomicinei, clindamicinei, ampicilinei, vancomicinei, eritromicinei, cephalo-
sporinelor, gentamicinei și penicilinei. Boala evoluează cu diaree profuză și
mortalitate ridicată, care survine la 2-10 zile de la administrarea orală sau
parenterală a antibioticelor menționate. Microflora bacteriană intestinală
este constituită din Lactobacilus și Bacteriodes, iar urmarea terapiei cu
antibiotice se produce o dezvoltare explozivă a lui Clostridium difficile,
rezultând manifestări de colită acută, diaree și moarte. La animalele tratate
cu vincomicină, mortalitatea poate afecta 100% din efectiv. Administrarea
orală de conținut cecal provenit de la animale sănătoase asigură o oarecare
protecție. Distrugerea bacteriei de către inhibitori ai florei anaerobe gram
negative permite multiplicarea lui Clostridium difficile și sinteza de toxine
bacteriene. Histopatologic se constată un tablou lezional care variază de la
aspecte de tiflită ușoare la tiflite pseudomembranoase acute. Se constată și o
nivelare (aplatizare) a epiteliului mucoasei intestinului subțire, edemul
laminei propria, infiltrații leucocitare și hiperplazia mucoasei intestinale.
- Salmoneloza este produsă la hamster de Salmonella enteridis, sero-
tipurile typhimurium și enteridis. Hamsterul este foarte susceptibil la
infecția cu Salmonella, iar boala este o cauză frecventă a diareei la această
specie. Transmiterea bolii se realizează, cel mai probabil, prin alimente
contaminate și prin așternut. Episoadele explozive de salmoneloză acută se
caracterizează prin depresie, anorexie, dispnee, zburlirea părului și moarte.
262
La necropsie se constată zone multifocale de mărimea unui vârf de ac în

ficat, hemoragii peteșiale, pulmonare și congestie ganglionară regională.
Histopatologic se constată focare de congestie, hemoragie, pneumonie
interstiţială, eroziuni și necroze ale pereților venelor și venulelor, cu
formarea de tromboflebite pulmonare. Se mai întâlnesc leziuni de necroză
focală în ficat, splină, precum și tromboză venoasă hepatică, dar și leziuni
glomerulare sau splenită focală. Nu se constată semne sau leziuni la nivel
intestinal (enteric). Salmonella poate fi izolată din sânge, pulmon sau alte
organe interne. Prezintă pericol de transmitere de la o specie la alta.
- Enteropatia clostridiană non-asociată cu antibiotice marchează
debutul enteritei acute, care poate fi semnalată la hamsterii care nu au fost
tratați cu antibiotice. Tiflita necrotică cu leziuni ale mucoasei intestinale sunt
leziuni caracteristice. Din conținutul cecal a fost izolat Clostridium difficile.
- Hiperplazia mucoasei cecale a fost înregistrată la hamsterii sugari sau
în perioada de înțărcare. Semnele clinice constau în diaree, deteriorarea
stării generale, cu aspecte de emaciere și mortalitate ridicată. La necropsie,
cecumul este congestionat, contractat și opac. Leziunile microscopice
includ activitate mitotică crescută, hiperplazia enterocitelor din criptele
cecale și eroziuni focale ale mucoasei. Culturile bacteriene și microscopia
electronică nu au reușit izolarea și identificarea agentului patogen.
- Tularemia este o boală produsă de Francisella tularensis. În formele
acute produce 100% mortalitate în coloniile de animale, moartea survenind
în maxim 48 ore. La examenul necropsic se observă pulmonii pătați cu
hemoragii subpleurale, ficatul este mărit în volum și palid, splenomegalie,
nodulii limfatici sunt hipertrofiați (adenopatie regională). Histopatologic se
constată necroze ale țesutului limforeticular, cu hemoragii de intensitate
variabilă, și bacteriemie. Sursa de infecție nu este cunoscută, dar se pare că
vegetalele proaspăt contaminate ar fi implicate în transmiterea germenului.
- Yersinia pseudotuberculosis se transmite prin contaminarea apei și
alimentelor cu fecale sau prin rozătoare sălbatice și păsări. Evoluează cu
emaciere cronică și diaree intermitentă. Apar leziuni cazeoase în nodulii
mezenterici, splină, ficat, pulmoni, vezica urinară și în pereții intestinali.
- Leptospiroza este produsă la hamster de diferite serotipuri de
leptospire. Boala evoluează clinic cu manifestări de anemie hemolitică,
icter, hemoglobinurie, nefrite și hepatite într-un interval de 4-6 zile.
- Streptococcus sp. beta-hemolytic provoacă mastite acute supurative.
- Streptococcus (Diplococcus) pneumoniae determină pneumonie acută.
- Pasteurella pneumotropica provoacă mastite și abcese cutanate la
mijlocul distanței dintre ochi și urechi, fiind semnalată la hamsterii iradiați
- Staphylococcus spp. produce manifestări exsudative în leziunile
focale ale pielii și picioarelor, dar și simptome de limfadenită regională.
263
- Actinomyces bovis este semnalat la hamsterii inoculați cu tumori de

transplant în diverticulele bucale și tratați timp îndelungat cu cortizon. În
stadiile târzii ale tratamentului cu cortizol, hamsterii dezvoltă abcese la
nivelul cavității bucale, din care a fost izolat germenul Actinomyces bovis.
- Mycoplasma pulmonis produce infecții naturale sau experimentale.
- Corynebacterium kutcheri este un bacil difteroid, gram pozitiv, izolat
din flora orală, esofag și conținut cecal, dar și din nodulii submaxilari sau
din căile respiratorii superioare la hamsterul sirian adult.
Boli virale (Amy Cassano și col., 2012)
- Coriomeningita limfocitară este produsă de un arenavirus din familia

Arenaviridae, genul Arenavirus, rezervorul natural fiind șoarecele. Infecția se
produce prin urina și saliva provenite de la animale infectate, incluzând căile
oronazale sau transcutanat, dar și calea respiratorie prin aerosoli. Se poate
constitui și ca infecție congenitală sau transmisă prin culturi celulare,
respectiv prin tumori de transplant. Boala este influențată de vârstă, linia
animalului, tipul de virus și calea de pătrundere în organism. Boala evoluează
cu infiltrații limfocitare în ficat, splină, pulmon, meninge și creier, respectiv
cu leziuni de vasculită și glomerulită produse de complexe antigen/anticorp
care se depun pe membrana bazală glomerulară și pe membrana arteriolară.
Hamsterul este sursa de infecție primară pentru om, care poate contracta
boala fie în urma contactului direct cu animalele bolnave, fie prin
manipularea unor linii celulare tumorale infectate. Infecția poate evolua la
om ca boală subclinică sau cu simptome asemănătoare influenței. Ocazional
se întâlnesc leziuni de meningită și encefalomielită. Diagnosticul este
serologic, fiind realizat prin teste de imunofluorescență sau prin RFC.
- Parvoviroza este o boală de origine virală care evoluează ca epizootie
cu mortalitate mare, malformații și lipsa incisivilor la sugari și puii înțărcați
în coloniile de hamster sirian. Leziunile constau în procese de necroze și
inflamații ale pulpei dentare, asociat cu infiltraţii leucocitare mononucleare
în lamina dentară, respectiv cu prezența de osteoclaste în alveolele osoase.
- Papovavirusul hamsterului este un polioma virus, asemănător, dar
nu identic, cu virusul polioma de la șoarece. Se află la originea limfomului
transmisibil, care poate evolua epizootic în coloniile de hamsteri tineri, dar
se întâlnesc și situații de infecție subclinică. Virusul este eliminat prin urină
și provoacă infecții sistemice, care persistă în țesutul hepatic. Este un virus
oncogen, care produce infecții litice sau transformante. Hamsterii sunt
sensibili la efectul transformant, mai ales după perioada neonatală. Boala
se manifestă prin slăbire, prezența unor mase tumorale abdominale
detectabile prin palpare, limfoame în nodulii limfatici mezenterici, axilari și
inghinali, fără să fie implicată splina. Sunt prezente infiltraţiile la nivelul
264
sinusoidelor hepatice, rinichilor, timusului și a altor organe interne.

Citologic, tumorile sunt de origine limfoidă, dar au fost observate și tumori
de origine eritroblastică, mieloidă sau reticulosarcoame. Țesutul tumoral
prezintă grade de diferențiere variabile, de la forme blastice la forme de tip
plasmocitom. Masele tumorale mezenterice invadează și peretele intestinal,
putând prezenta focare centrale de necroză. La nivel cutanat, tumorile
îmbracă forme de tipul tricofoliculoamelor. Nu se fac teste serologice, iar
controlul bolii implică eliminarea întregului efectiv (depopularea)
contaminat, și repopularea cu animale provenite din unităţi indemne.
- Adenoviroza este produsă de un adenovirus izolat din enterocitele
ileale la hamsteri sub 4 săptămâni. A mai fost izolat de la hamster și
adenovirusul K87 care produce boala la șoarece. Leziunile constau în
prezența unor incluzii amfofilice intranucleare în vilozitățile ileonului,
rareori localizate și în criptele epiteliale. Evoluează asimptomatic, fără
manifestări inflamatorii. Evidențierea virusului se face prin teste serologice
sau microscopie electronică. Semnificație clinică este necunoscută.
- Citomegalovirusul este un Herpesvirus care produce o boală
subclinică la hamsterul chinezesc. Celulele acinare ale glandei submaxilare
sunt mai afectate decât celulele ductale, prezentând incluzii intranucleare
și ocazional citoplasmatice, infiltrații cu megalocite și respectiv cu limfocite.
- Pneumonia virală a șoarecilor este produsă de un paramixovirus,
gazdele naturale fiind hamsterii și șobolanii. Coloniile convenționale sunt
seropozitive, însă fără să prezinte semne clinice de boală.
- Virusul Sendai este un paramixovirus care produce infecții răspândite
în coloniile de animale, însă confirmarea bolii este rară. Leziunile constau
în focare de bronșiolită necrozantă ușoară și pneumonie interstițială focală.
Boli parazitare (Burr HN și col., 2012)
Protozoarele
- Spironucleus muris face parte din flora intestinală saprofită, putând fi

găsit în intestinul subțire și cecum, fiind transmis prin alimente. Este
nepatogen la hamster, și incert patogen la șoarece. Cu toate că face parte din
microflora normală, sunt anumite circumstanțe în care provoacă leziuni ale
mucoasei intestinale, cu manifestări clinice. La examenul hematologic se
poate observa prezența flagelatelor în sângele periferic, afectând în principal
capacitatea fagocitară a macrofagelor și determinând astfel imunosupresie.
- Giardia muris și Giardia mesocricetus este o prezență obișnuită în
anumite colinii de hamsteri, localizându-se în intestinul subțire, fără a
produce manifestări clinice decelabile. În anumite situații însă poate fi făcut
responsabil de producerea unor leziuni intestinale cronice de amiloidoză
265
dar și infiltrații difuze în lamina propria a mucoasei cu limfocite sau celule

plasmatice ori leziuni de fibroză murală. Parazitul poate fi găsit în spațiile
dintre vilozitățile intestinale sau în criptele mucoasei duodenale. Nu se știe
în ce măsură reprezintă un factor de risc pentru om, însă se suspicionează
posibilitatea transmiterea lui de la o specie de animale la alta.
- Balantidium coli este un protozoar rar întâlnit la hamster, care se
localizează în cecum și colon, de regulă nefiind patogen, însă ocazional
poate determina manifestări de enterită și diaree (inclusiv la om).
Artropodele
- Acarienii sau căpușele sunt o prezență comună în crescătoriile de

animale de laborator. Nou născuții se contaminează în timpul suptului. Au o
patogenitate redusă iar semnele clinice sunt rar întâlnite. La animalele
bătrâne sau la cele expuse unor variabile experimentale poate apare
alopecia. Nu apare însă pruritul și pielea este uscată. Demodex criceti se
localizează în epiderm, fără reacţii locale sau pigmentare. Sarcoptes scabie
este rar întâlnit la hamster, și produce leziuni epidermice, dermatită
populară, prurit și automutilare. Notoedres notodres se localizează în
stratul corneum și produce leziuni la nivelul urechilor, nasului, picioarelor
și perineului. Notodres cati și Speleorodens clethrionomys produc infestația
nazală cu căpușe, rar întâlnită. Ornithonyssus bacoti debilitează animalele și
poate duce la moarte datorită pierderilor de sânge. Se transmite la om și
este vector pentru o gamă largă de microorganisme cu potențial patogen.
Boli tumorale
Tumorile spontane se dezvoltă la hamster cu o incidență de cca. 4%,

în funcție de specificul coloniilor, reflectând astfel impactul factorilor
genetici și rolul condițiilor de mediu în inducerea transformării maligne.
Majoritatea tumorilor semnalate la hamster sunt de origine benignă.
- Limfomul cutanat se localizează în epiderm la animalele adulte, cu
manifestări clinice de letargie, slăbire, alopecie localizată, eritrodermită
exfoliativă. Microscopic apar infiltrații dense cu limfoblaști în derm, care tind
să se extindă spre epiderm. Cea mai cunoscută formă malignă este
limfosarcomul, care afectează timusul, limfonodulii toracali și mezenterici,
splina, ficatul și alte țesuturi, în alcătuirea lor intrând variate tipuri celulare.
Alte localizări și forme tumorale includ tractul gastrointestinal și
anexele pielii, glioblastomul, astrocitomul, pineocitomul, sau mezoteliomul.
Nou născuții de hamster sunt utilizați frecvent pentru teste in vivo de
screening privind efectul oncogenetic al virusurilor (ex. Virusul polioma
sirian care produce cancer sub 30 zile de la inoculare. La hamsterul
chinezesc apar cu o incidență crescută tumorile maligne endometriale.)
266
Boli cu etiologie diversă
- Toxiemia de gestație este semnalată destul de rar în crescătoriile de

hamsteri, tulburarea evoluând cu leziuni de necroză corticală renală.
- Diabetul zaharat apare spontan în unele linii de hamster chinezesc,
fiind transmis printr-o genă recesivă. Semnele clinice la hamster sunt:
pierderi în greutate, intoleranță la glucoză, hiperglicemie ușoară până la
severă, polidipsie, poliurie, hipoinsulinemie, cetonurie. Microscopic se
constată involuția celulelor beta pancreatice, cu aspect de picnoză nucleară.
- Nefroscleroza arteriolară se manifestă ca o boală renală degenerativă
care afectează femelele vârstnice. Evoluează similar glomerulonefritelor
progresive de la șobolan: animalele slăbesc, prezintă semne de poliurie,
polidipsie. Alte leziuni constau în amiloidoză, degenerarea/atrofia tubilor
glomerulari, fibroză interstițială, modificări cu caracter fibrinoid în arterele
renale, reacție inflamatoare. Cauză semnificativă de morbiditate la hamsterii.
- Boala polichistică hepatică evoluează cu chiști hepatici, cu dimensiuni
de peste 2 cm, singulari sau multipli, subcapsulari sau parenchimali, a căror
structură constă dintr-un perete subţire și conțin un lichid de culoarea
paiului. Alte localizări ale chiștilor sunt: epididim, vezicule seminale,
pancreas, endometru, ovare și glande suprarenale. Prin compresiune, produc
atrofia țesuturilor adiacente, determinând formarea unor depozite de
hemosiderină, proliferări ale canaliculelor biliare și infiltrații limfocitare.
Posibil de origine congenitală fiind găsită accidental la necropsie.
- Amiloidoza este frecvent semnalată la vârsta peste 1 an, dar poate
apare și în condițiile unor infecții cronice. Incidența bolii este diferită de la
o colonie la alta, cele mai afectate fiind femelele între 5 și 15 luni. Clinic, se
constată o creștere a albuminelor serice asociată cu creșterea fracțiunii
globulinice serice. Boala poate fi reprodusă experimental prin injectarea de
cazeină, sau poate fi prevenită la femele prin administrarea de androgeni.
- Leziuni renale, hepatice și ale glandelor suprarenale evoluează cu
creșterea în volum a organului și paliditate. Pot apare și la nivelul
plămânului, splinei, stomacului, intestin, ovare, testicule și epididim.
Microscopic se observă depozite eozinofilice omogene la nivelul glomerulilor
renali, în jurul foliculilor limfoizi splenici, în corticala suprarenalelor sau în
jurul triadei portale la ficat cu implicare variabilă a sinusoidelor. Tabloul
clinic este similar celui din nefroză, disfuncțiile organice apărând târziu.
- Tromboza atrială și insuficiența cardiacă congestivă afectează mai
ales femelele și este asociată uneori cu amiloidoza. Trombii apar mai des în
atriul stâng (87%) și se pare că sunt implicate în apariția lor, modificări ale
factorilor de coagulare plasmatici dar și ale factorilor fibrinolitici. Semnele
clinice constau în dispnee, tahicardie și cianoză, datorată insuficienței
cardiace congestive. Ulterior apare hipertrofia ventriculară bilaterală cu
267
edem pulmonar și lichid pleural, atrofia miofifrinelor și fibroză interstițială.

Accidental se por suprapune infecții sau inflamații ale miocardului.
- Modificări vasculare corelate cu îmbătrânirea/senescența evoluează
cu degenerarea fibrinoidă a arteriolelor și mineralizarea cerebrală.
- Necroza hemoragică spontană a SNC la fetuși de hamster este datorată
probabil deficitului de vitamina E din hrana femelelor gestante. Produșii se
nasc viabili, dar slabi, și sunt mâncați de mamă. Macroscopic se constată
hemoragii în canalul medular. Microscopic se observă hemoragii la nivelul
substanței nervoase centrale, cu afectarea selectivă a anumitor structuri ale
SMC. La nivelul retinei și a urechii interne pot apare edeme și leziuni cu
caracter necrotic. Aportul de vitamina E reduce incidența bolii iar uleiul de
cereale și acidul linoleic accentuează incidența și severitatea leziunilor.
- Ciroza hepatică poate ajunge în unele colonii la o incidență de peste
20%, afectând mai ales animalele vârstnice și în special femelele.
Macroscopic se constată noduli uniformi distribuiți în parenchimul hepatic,
cu afectarea tuturor lobilor. Histologic apar procese de proliferare
periportală extensive la nivelul țesutului conjunctiv fibros hialinizat, cu
proliferarea canaliculelor biliare, regenerare hepatocelulară nodulară,
leziuni cu caracter necrotic și degenerativ, infiltrații cu neutrofile și limfocite.
- Dermatitele asociate cu așternutul se întâlnesc mai ales la hamsterul
chinezesc și sirian, localizându-se la nivelul picioarelor, corelat cu folosirea
ca așternut a talașului sau altor produse din lemn. Leziunile constau în
degenerarea și atrofia degetelor, zone de necroză și ulcerații la nivelul
umerilor. Nu constituie o problemă pentru șoareci și șobolani. Obligatoriu
se impune diagnosticul diferențial față de traumatisme și canibalism.
- Bolile dentare se manifestă la hamster în principal prin malocluzii,
datorită unei dezvoltări defectuoase a molarilor și incisivilor.
- Canibalismul este un fenomen frecvent întâlnit la femelele
primipare, când sunt expuse la diferiți factori de stres. În unele situații, nou
născuții pot supraviețui, având picioarele amputate. Hamsterul chinezesc
este cel mai bătăios. Sunt foarte sensibili la variațiile de temperatură și la
alternanța zi/noapte (durata fotoperioadei). Temperatura scăzută induce
fenomenul de pseudohibernare. La temperaturi crescute, în absența apei,
animalele slăbesc și diminuă performanţele reproductive (Dantzer, 1991).
Concluzii
Hamsterii sunt animale rozătoare care au fost domesticite pornind de

la o colonie sălbatică capturată în deșerturile din Siria la începutul secolului
XX de către un zoolog de la Universitatea din Ierusalim. Sunt animale care
se adaptează relativ ușor la condițiile creșterii în captivitate, în ciuda
faptului că artificializarea mediului în care trăiesc le afectează profund
268
comportamentul și fiziologia, aspect constatat dealtfel în cazul tuturor

animalelor utilizate în activitățile de laborator. Condițiile de cazare și
furajare sunt relativ apropiate de ale celorlalte rozătoare de laborator iar
ca particularități distinctive, hamsterii se caracterizează prin faptul că sunt
animale docile, relativ ușor de manipulat, lacome, preocupate să-și facă
rezerve de hrană de ordinul kilogramelor. Se cunosc mai multe genuri și
specii de hamsteri, fiecare cu particularități care le recomandă pentru un
domeniu sau altul al medicinei experimentale. Ultimul secol a fost marcat
de producerea și selectarea unui mare număr de linii de hamsteri crescuți
în linie pură (inbred) sau în diferite alte sisteme de creștere convenționale
și/sau neconvenționale (germ-free, specific pathogen free etc.). Patologia
hamsterilor crescuți în sistem convențional este marcat de evoluția unui
număr mare de boli bacteriene, virale, parazitare, sau de origine diversă,
care influențează calitatea vieții animalelor și valoarea rezultatelor.
1) Beth Bauer, Cynthia Besch-Williford, 2012, Other Hamsters, In: The Laboratory
Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter 37, Elsevier, 915-943.
2) Beaulieu A, Reebs SG, 2009, Effects of bedding material and running wheel
surface on paw wounds in male & female Syrian hamsters. Lab Animals 43: 85–90.
3) Burr HN, si col., 2012, Hamster: Parasitic Diseases, In: The Laboratory Rabbit,
Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter 32, Elsevier, 839-863.
4) Amy Cassano, și col., 2012, Hamster: Viral diseases, In: The Laboratory Rabbit,
5) Michele Cunneen, 2015, Hamsters, Comfortable quarters for laboratory
animals, ed. by Cathy Liss, Kenneth Litwak, Viktor Reinhardt, 10th edition, 50-63.
6) Day D, Mintz E, Bartness T, 1999, Diet self-selection and food hoarding after
food deprivation by Siberian hamsters. Physiology & Behavior 68: 187–194.
7) Feeney WP, 2012, The Chinese or Striped-Back Hamster, In: The Laboratory
8) Frisk GS, 2012, Hamster: Bacterial and Fungal Diseases, In: The Laboratory
9) Gad SC (ed), 2007, Animal Models in Toxicology, 2nd ed. CRC Press: Boca Raton.
10) Garretson JT, Bartness TJ, 2014, Dynamic modification of hoarding in
response to hoard size manipulation. Physiology & Behavior 127: 8–12.
11) Gattermann R, Johnston J, Mcphee ME, Neumann K, 2008, Golden hamsters
are nocturnal in captivity but diurnal in nature. Biology Letters 4: 253–255.
12) Karolewski B, și col., 2012, Hamster: Non-Infectious Diseases, In: Laboratory
13) Kathleen A. Murray, 2012, Hamster: Anatomy, Physiology, and Behavior, In:
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster & Other Rodents, Elsevier, 753-762.
14) Harkness JE, Turner PV, VandeWoude S, Wheler CL (eds), 2010, Biology and
Medicine of Rabbits and Rodents, Fifth Edition. Wiley-Blackwell:Ames, IA.
15) Hauzenberger AR, si col., 2006, The influence of bedding depth on behaviour
in Mesocricetus auratus. Applied Animal Behaviour Science 100(3-4): 280–294.
269
16) Kuhnen G, 1999, Effect of cage size & enrichment on core temperature and
febrile response of the golden hamster. Laboratory Animals 33: 221–227.
17) Laber-Laird, K, Swindle MM, Flecknell, P (eds), 1996, Handbook of Rodent
and Rabbit Medicine. Pergamon Press: Oxford, UK.
18) Marcus Ioan, 2004, Hamsterul, Biologia și Patologia Animalelor de
Laborator, Editura Roprint, Cluj-Napoca, 115-131.
19) Judy Fenyk-Melody, 2012, The European Hamster, In: The Laboratory
Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter 36, Elsevier, 923-931
20) Mulder GB, 2012, Hamster: Management, Husbandry, and Colony Health, In:
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, Chapter 27, Elsevier, 765-775.
21) National Research Council, 2011, Guide for Care and Use of Laboratory
22) Phillips J, Robinson A, Davey G, 1969, Food hoarding behaviour in the
golden hamster (Mesocricetus auratus): Effects of body weight loss and hoard-size
discrimination. Quarterly Journal of Experimental Psychology 41B: 33–47.
23) Smith GS, 2012, Hamster, Taxonomi and History, In: The Laboratory Rabbit,
Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Cap. 26, Elsevier, 747-751.
24) Reebs SG, St-Onge P, 2005, Running wheel choice by Syrian hamsters.
Laboratory Animals 4: 442–451.
25) Reyes, H., Kern Jr., F., 1979. Effects of pregnancy on bile flow and biliary
lipids in the hamster. Gastroenterology 76, 144–150.
26) Richards M, 1969, Effects of oestrogen and progesterone on nest building in
the golden hamster. Animal Behaviour 17: 356–361.
27) Schoondermark-van de Ven, E.M.E., Philipse-Bergmann, I.M.A., și col., 2006.
Prevalence fo naturally occuring viral infections, Mycoplasma pulmonis and
Clostridium piliforme in laboratory rodetns in Western Europe screened from 2000
to 2003. Lab. Anim. 40, 137–143.
28) Silverman J, 2012, Hamster: Biomedical Research Techniques, In: The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, Chapter 29, Elsevier, 779-793.
29) Veillette M, Reebs SG, 2010, Preference of Syrian hamsters to nest in old
versus new bedding. Applied Animal Behaviour Science 125: 189-194.
30) Willows Veterinary Centre and Referral Service [n.d.] Looking after your
hamster. Retrieved from http://www.willows.uk.net/en-GB/general-practice-
service/looking-afteryour-pet/looking-after-your-hamster.
31) Winnicker C, 2012, A Guide to the Behavior and Enrichment of Laboratory
Rodents. Charles River Laboratories: Wilmington, MA.
33) Helen Valentine, EK. Daugherity, Bhupinder Singh, KJ. Maurer, 2012,
Hamster: The Experimental Use of Syrian Hamsters, In: The Laboratory Rabbit,
Ω
270
Capitolul 10 | Gerbilul |
CAPITOLUL 10
GERBILUL
OBIECTIVE Boala Tyzzer

Dermatita stafilococică
Introducere Dermatita nazală
Încadrarea taxonomică Boli parazitare
Gerbilul mongolian Acarienii
Domenii de utilizarea în cercetare Giardioza
Condiții de cazare și microclimat Boli genetice
Microclimatul Intoxicații și dismetabolii
Cazarea Intoxicația cu streptomicină
Furajarea Intoxicația cu plumb
Comportamentul Amiloidoza
Prelevarea probelor biologice Hiperadrenocorticismul
Particularități anatomice Nefropatia cronică
Particularități fiziologice și reproductive Bolile tumorale
Sănătatea și bunăstarea gerbililor Colsteatoma aurală (acustică)
Îngrijirea medicală veterinară Tumori ovariene, vasculare, cutanate
Patologia gerbililor Gerbilul ca model animal de boală
Boli bacteriene Concluzii
Salmoneloza Bibliografie selectivă
271
Introducere
Introducerea gerbilului mongol (Meriones unguiculatus) în cercetarea

științifică și dezvoltarea unor noi linii adaptate specificului experimental
este de dată mult mai recentă decât în cazul celorlalte rozătoare de
laborator. De regulă, gerbilii se caracterizează printr-un nivel redus de
agresivitate, fiind unul din animalele de laborator cel mai ușor de întreținut
și de manipulat. Utilizarea lor tot mai frecventă în proceduri experimentale
cu scop științific, cel puțin în anumite domenii biomedicale, este rezultatul
faptului că gerbilii sunt animale care se adaptează ușor la condițiile de
laborator, și sunt relativ rezistente la bolile infecto-contagioase. Pe de altă
parte, o serie de particularități anatomice și morfo-fiziologice recomandă
utilizarea lor ca model animal în diferite ramuri ale cercetării biomedicale.
Alături de Meriones unguiculatus, în cercetarea medicală mai sunt utilizate
și alte specii de gerbili, cum sunt Meriones libycus și Meriones crassus.
Gerbilul mongol este însă cea mai utilizată specie în cercetarea științifică
(Wagner și col., 1987;Khokhlova și col., 2009; Belhocene și col., 2010).
Gerbilii sunt încadrați taxonomic în același ordin cu rozătoarele mici

(șoarecele și șobolanul), datorită numeroaselor asemănări anatomo-morfo-
fiziologice și comportamentale care există între aceste specii de rozătoare.
Gerbilii sunt încadrați în clasa Mamiferelor, ordinul rozătoarelor, care este
subdivizat în patru subordine principale, gerbilii aparținând subordinului
Miomorfa, în cadrul căruia aparțin superfamiliei Muroidae și familiei
Muridae. Încadrarea în subfamilia Gerbilinae este bazată pe morfologia lor și
pe evaluarea secvențelor care codifică proteina nucleară a genei care
produce enzima Lecitin-Colesterol-Acil-Transferază, și a genei factorului von
Willebrand (Musser și col., 2005; Robinson, 1975; Michaux și col., 2001).
Regnul Animalia;
Ordinul Cordata;
Clasa Mamifere
Ordinul Rodentia
Familia Muridae
Subfamilia Gerbilinae
Subfamilia gerbilinae este reprezentată de două specii diferite:
Gerbilul libian sau Merions libycus
Gerbilul mongol sau Meriones unguiculatus
Gerbilul mongolian (Meriones unguiculatus) este un rozător de mici
dimensiuni, care face parte din familia Cricetidae, fiind răspândit în deșertul
272
din Mongolia și nord-estul Chinei. Gerbilii nu sunt animale căţărătoare,

întrucât conformația labelor este diferită de a rozătoarelor şi au păr pe talpă.
Gerbilul mongolian sau Meriones unguiculatus
Gerbilii sunt animale aproape fără miros, care trăiesc în galerii, fiind
foarte active pe timpul nopții. Capacitatea gerbililor de a conserva apa în
organism este o particularitate unică printre animalele de laborator,
consumul de apă al gerbililor fiind de 4 ml/animal/zi, la o greutate corporală
care poate ajunge la 130 grame. Consumul mic de apă este însoțit și de o
eliminare redusă, care constă în doar câteva picături de urină pe parcursul
unei zile. Acest ultim fapt explică parțial și absența mirosului. Necesarul de
apă al gerbililor poate fi asigurat pentru perioade lungi de timp din
umiditatea furajelor sau alimentelor verzi consumate. Această particularitate
fiziologică unică a gerbililor nu interferează cu asigurarea necesarului de apă
în condiții de laborator. Pe lângă aceste particularități funcționale, gerbilul
prezintă alte câteva caracteristici notabile, dintre care mai importante sunt:
monogamia – gerbilii se împerechează în jurul vârstei de 10-12 săptămâni, la
scurt timp după înțărcare, și rămân un cuplu stabil pentru tot restul vieții;
dispoziția prietenoasă – sunt animale care nu se bat și nici nu se mușcă unele
pe altele; adaptabilitatea la variațiile mari ale temperaturii ambientale –
gerbilii nu manifestă semne de disconfort termic la temperaturi situate între
0 și 320 C, și se pot adapta cu ușurință la oscilații considerabil mai mari
273
situate în afara zonei de confort, dacă dispun de suficient așternut de calitate

în cuib, hrană corespunzătoare și o bună ventilație (Harkness și col., 1983).
Domenii de utilizarea în cercetare
Gerbilii au fost utilizați pe scară largă în cercetarea experimentală

încă din primii ani după aclimatizarea în America de Nord, și constituirea
primelor colonii de animale având ca destinație domeniul experimental.
Gerbilii s-au dovedit a fi deosebit de utili în cercetarea efectelor biologice
ale radiațiilor ionizante asupra organismului animal, precum și ca model
experimental în studiul patogenezei aterosclerozei. De asemenea, datorită
efectelor hormonilor asupra funcției glandelor sebacee, precum și
capacitatea crescută de adaptarea la variații foarte largi ale temperaturii
ambientale sunt câteva exemple de caracteristici care recomandă utilizarea
acestor animale în domenii specifice ale cercetării științifice. Din momentul
introducerii în activitățile de laborator, numeroase variante de gerbili au
fost utilizate ca modele animale de boală, cel mai folosit în proceduri
experimentale fiind însă Meriones unguiculatus (Batchelder și col., 2012).
Se cunosc aproximativ 15 genuri și 81 de specii diferite de gerbil.
Liniile utilizate în cercetare provin din 20 de perechi de animale capturate în
1935, și crescute în captivitate la Institutul Kitaato din Japonia. În 1949 o
subcolonie de gerbili a fost aclimatizată în cadrul Laboratoarelor Centrale
pentru experimente pe Animale din Tokio, de către M.Nomura, iar în 1954 11
perechi au fost importate în SUA. Ulterior, 4 masculi și 5 femele din acest
grup au format o colonie, care se află la originea tuturor liniilor de gerbili
utilizate în acest moment în Statele Unite (Robinson, 1979; Agren, 1986).
Microclimatul | Gerbilii se caracterizează printr-o capacitate mare

de adaptare la un spectru foarte larg de condiții de mediu, fără ca acest fapt
să determine un stres aparent. În mod normal, temperatura de confort din
încăperi este de 20-220C, însă pot tolera oscilații ale temperaturii mediului
situate între -180 C și +380 C în condițiile unei umidități scăzute și ale unui
așternut adecvat. Comparativ cu necesitățile celorlalte specii de animale de
laborator, în cazul gerbililor umiditatea adăpostului trebuie să fie mult mai
scăzută, fiind recomandat un nivel de 30%. Dacă umiditatea din adăpost
depășește 50% răspunsul gerbililor se manifestă prin horipilație și aspectul
mat al blănii. Aceasta pare să fie singura lor reacție la umiditatea crescută,
și poate fi considerată ca un bioindicator pentru evaluarea calității micro-
climatului. Mai trebuie spus că gerbilii nu au cerințe speciale în ceea ce
privește asigurarea sau respectarea unui ritm circadian strict, însă în
condiții de laborator este recomandată o fotoperioadă de 12-14 ore.
274
Cazarea | În condiții naturale gerbilii își construiesc și trăiesc în

adăposturi subterane, aspect care influențează comportamentul lor în
captivitate. Crescuți în condiții de laborator, gerbilii pot fi cazați în cuști
individuale, dar și în perechi (mascul/femelă) sau în grupuri mai mari. În
cazul masculilor cazați individual se constată frecvent o creștere în
greutate, comparativ cu animalele cazate în perechi. Indiferent de numărul
de animale cazate într-o cușcă, gerbilii obişnuiesc să-și construiască cuiburi
acoperite dacă dispun de așternut suficient, aspect observat atât în cazul
masculilor cât și al femelelor gestante. Instinctul natural de a se ascunde în
vizuini (la întuneric) și de a dormi mai mult în timpul zilei poate fi facilitat
prin asigurarea posibilității de a-și construi cuiburi din așternut.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea gerbililor

în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 63/2010)
corporală a incintei podelei per minimă a incintei
(g) (cm2) animal (cm2) (cm)
Cazare normală până la 40 1 200 150 18
și în timpul inclusiv
procedurilor 1 200 250 18
peste 40
Reproducție - 1 200 - 18
Pereche
monogamă sau
trio cu pui
În condiţii normale, gerbilii sunt cazați individual, în cuşti din

material plastic, cu dimensiuni de 35 x 35 x 25 cm, sau în perechi, în cuşti
cu dimensiuni duble, amplasate în baterii fixe sau mobile. Cuștile pot fi
confecționate și din sârmă, aluminiu sau policarbonat. Se poate utiliza şi
acvariul cu capac din plastic, însă în acest caz acumularea dejecțiilor poate
constitui o problemă. Aşternutul preferat este alcătuit din rumeguş, hârtie
reciclată sau material nonabrasiv, cu adâncimea de cel puțin 5-7 cm, care
conține bucăți de lemn sau carton pentru ros. Adăpostul se curăță cel puțin
o dată pe săptămână. Se evită folosirea nisipului sau cocenilor de porumb
pentru că acestea stimulează săpatul galeriilor, şi îşi pot provoca astfel
contuzii la nivelul feței. Gerbilii nu agreează aşternutul din fibră artificială
utilizat pentru păsări şi hamsteri, acesta putându-se înfăşura în jurul
picioarelor, şi poate determina tulburări gastro-intestinale dacă sunt
consumate. Cuştile trebuie să aibã o înălțime mai mare decât lungimea
corporală (12 cm), suficient pentru a permite animalelor să poată sta în
picioare şi în acelaşi timp să nu permită evadarea lor. Asta înseamnă că
înălțimea cuştii trebuie să fie de cel puțin 17 cm, dacă se adaugă şi
grosimea aşternutului de cca. 5-7 cm. Majoritatea rozătoarelor, inclusiv
gerbilul, preferă aşternutul din lemn sau carton în locul cuștilor din sârmă
275
sau material plastic. Ghidul pentru îngrijirea și utilizarea animalelor de

laborator (2011) recomandă în cazul gerbililor, cazarea în cuşti cu podeaua
solidă (material policarbonat), prevăzute cu un strat de aşternut de 3-5 cm.
Furajarea | Cerințele nutriționale ale gerbilului sunt stabilite prin

reglementări internaționale, valabile pentru toate sistemele de creștere.
Consumul de apă este constant, chiar dacă furajele conțin multă apă. Cu toate
acestea, în captivitate trebuie asigurat un aport constant de apă curată și
proaspătă. Gerbilii consumă cu plăcere semințe de floarea soarelui,
renunțând să consume alte alimente dacă li se asigură o cantitate suficientă
de semințe. Această particularitate a comportamentului alimentar al
gerbililor explică utilizarea lor extensivă în cercetări care privesc studiul
mecanismelor fiziologice și fiziopatologice care afectează apetitul. Întrucât
semințele de floarea soarelui sunt sărace în calciu și bogate în grăsimi se
impune echilibrarea rației cu alte elemente nutriționale. Un mascul adult
consumă în medie 8 g de furaj/ zi. Administrarea alimentelor peste aşternut
este o metodă de a stimula activitatea gerbililor, diversificându-le
comportamentul, oferindu-li-se astfel ocazia să sape în căutarea hranei şi să
o depoziteze. Numeroase studii realizate în acest domeniu susțin că 30% din
activitatea zilnică a gerbililor este dedicată strângerii alimentelor care sunt
ulterior depozitate în vizuini și galerii, sau sunt amestecate cu aşternutul.
Gerbilii au o tendință naturală de a face depozite de alimente în cuib
Structura raţiei furajere este asemănătoare cu cea a șobolanilor, cu

mențiunea că volumul de hrană administrată este corelat cu greutatea
276
corporală a animalelor (sub 50 gr. raţia alimentară este de 100 gr./animal/

zi, iar peste 50 gr. se administrează 150 gr./animal/ zi). Se utilizează
hrană comercială (concentrate granulate sau peletată) pentru rozătoare cu
un conținut de proteină situat între 18 și 22%. Întrucât gerbilii consumă
selectiv semințe de floarea soarelui şi amestecurile de grăunțe, nu este
asigurat necesarul nutritiv în elemente minerale (ex: Ca), motiv pentru care
dezvoltă frecvent tulburări de creştere corporală și fracturi osoase, etc.
Cu toate că gerbilii nu sunt atât de lacomi ca hamsterii, ei manifestă o
pronunțată tendință de acumulare și depozitare a furajelor, putând face
depozite alimentare care ajung la 1,5 kg. Acest comportament se menține şi
în condiţii de captivitate, chiar dacă temperatura, umiditatea şi durata de
iluminare sunt în limitele recomandate pentru această specie. Gerbilul
excretă o urină extrem de concentrată, motiv pentru care, în condiții de
laborator nu pot supraviețui în absența apei, mai ales dacă sunt hrăniți cu
furaje uscate, concentrate, granulate. Sunt animale care beau relativ multă
apă, chiar dacă sunt hrăniți constant cu fructe (ex: pere, pepene cu semințe,
mere, portocale) şi vegetale (ex: morcovi, dovleci) proaspete, motiv pentru
care se recomandă să aibă tot timpul la dispoziție apă proaspătă. Cu cât
animalele sunt mai vârstnice, cu atât nevoia de apă este mai mare.
Tineretul începe să consume hrana solide la vârsta de 15 zile, iar aceasta
trebuie administrată mărunțită fin, iar apa trebuie asigurată la discreție.
Comportamentul | În mediul lor natural de viață, gerbilii sapã galerii

subterane (adevărate labirinte), la o adâncime de până la 170 cm, care se
întind pe o suprafaţă de 6 la 8 m. Aceste vizuini consistă într-un complicat
sistem de tuneluri, cu destinații diferite: stocuri de hrană, cuiburi pentru pui,
refugiu în fața prădătorilor, protejarea împotriva variațiilor extreme ale
temperaturii și deshidratării etc. Folosesc o gamă largă de modalități pentru
a sfâşia în bucăţi diferite plante uscate, cu care apoi îşi amenajează cuibul.
În condiții de captivitate acest tip de comportament se menține dacă
au la dispoziție fân, paie, hârtie, cartoane, ramuri de copaci. Dacă gerbilul
percepe o amenințare, el sau ea va avertiza rapid întregul grup care se
refugiază în vizuini. Sunt animale active atât ziua cât şi noaptea, în timpul
verii, dar pe timp de iarnă ies la suprafaţă doar în zilele însorite . Gerbilii sunt
animale prietenoase, docile, curate şi muşcă foarte rar. Împrăştierea hranei
constituie un semn de agresiune, nervozitate, excitabilitate. Sunt capabili să
sară foarte sus, de aceea cuștile trebuie să fie foarte bine asigurate. Adulții
cazați în cuşti comune pentru prima oară se bat deseori până la moarte.
Grupurile de animale alcătuite înainte de pubertate vor conviețui
împreună dacă nu sunt supra-aglomerați, dar este mai bine să fie separați pe
sexe după înțărcare. Femela este mai agresivă decât masculul. Gerbilii îşi
marchează teritoriul, ambele sexe eliberând o substanță de culoare galben-
brună, puternic mirositoare, dintr-o glandă situată ventral pe abdomen.
277
Gerbilul este un animal foarte prietenos, înzestrat cu o curiozitate

nativă (naturală), fapt ce explică toleranța crescută la manipularea de către
om, și inclusiv caracterul empatic al interacțiunii cu personalul îngrijitor.
Activitatea socială a gerbililor pare să aibă un caracter ciclic, în care
alternează perioade scurte de activitate intensă, cu perioade scurte de
odihnă sau de somn. Rareori manifestă un comportament agresiv, cu toate că
în anumite condiții (de stress), anumiți indivizi din cadrul grupului pot
deveni bătăuși. Cu toate acestea, confruntările violente în cadrul grupului pot
deveni o problemă, în special când se constituie grupul pentru împerechere.
Odată stabilită însă componența grupului, orice altă tendință de agresivitate
dispare definitiv. De asemenea, lotizarea gerbililor pe sexe după înțărcare
până la instalarea maturității sexuale nu constituie un impediment,
considerând agresivitatea intraspecifică care se manifestă atât de violent în
cazul altor specii de rozătoare. Din acest motiv, este posibil să se limiteze la
agresivitatea intraspecifică prin constituirea grupurilor experimentale cu
animale provenite din aceste grupuri mai mari. Aproximativ 20% dintre
gerbili prezintă contracții epileptiforme cu durată de câteva secunde după
manipulare. Crescuți în condiții de captivitate gerbilii dezvoltă o serie de
comportamente stereotipe. Alocarea unui spațiu suplimentar în cuști sau
posibilitatea de a scormoni într-un substrat natural nu sunt modalităţi de
prevenire a acestui tip de comportament, mai ales în cazul tineretului. Totuşi,
s-a constatat că prezența în așternutul din cuşcă a unor galerii artificiale în
perioada dezvoltării postpartum reduce semnificativ acest tip de stereotipii.
Prelevarea probelor biologice | Gerbilii pot fi manipulați liber fără
să existe pericolul unor accidente (ex: mușcături sau zgârieturi), chiar în
cazul femelelor gestante, sau al celor care alăptează. Metoda de contenție
pentru prelevarea probelor biologice mai frecvent uzitată constă în
prinderea bazei cozii, și susținerea corpului cu cealaltă mână. Singura
măsură de precauție care trebuie avută în vedere este datorată agilității și
vivacității deosebite a acestor animale, fapt ce face posibilă evadarea lor.
Pentru o contenționare mai sigură, gerbilul se prinde cu o mână de baza
cozii și cu cealaltă de pielea de la ceafă, în felul acesta imobilizând și
restrângând foarte mult posibilitățile de mișcare. Referitor la procedurile
utilizate pentru prelevarea probelor de sânge, urină sau fecale, metodele
utilizate sunt aceleași cu cele descrise la hamster (Batchelder și col., 2012)
Dimensiunile corporale ale gerbilului variază între cele ale şobolanului

şi șoarecelui, având lungimea corpului de 10-12,5 cm, iar masa corporală
situată între 70 și 130 g la adulți. Varianta sălbatică este de culoare galben
cenuşiu, cu regiuni în care blana este pestriță. Masculii au blană de nuanță
roşiatică şi sunt mai bine dezvoltați decât femelele. Au o coadă acoperită de
278
păr, cu o lungime aproape egală cu cea a corpului (9.5-11 cm), cu un smoc

negru de păr la capăt. Nu sunt descrise diferențe semnificative între diferite
specii de gerbil din punct de vedere anatomo-fiziologic și comportamental.
Membrele posterioare sunt mai lungi decât cele anterioare, întrucât
au lăbuţe mai mari. În poziție erectă, gerbilul are o înălțime de 12 cm.
Gerbilul mongolian are capul mic, urechile erecte şi lipsite de păr, patru
perechi de glande mamare, o coadă lungă acoperită de blană, membre
posterioare mai dezvoltate decât cele anterioare. Cei mai mulți au culoarea
agouti. Lângă ombilic au o glandă sebacee de culoare maroniu-portocalie,
care secretă substanţe cu rol în marcarea teritoriului, aceasta fiind mai mare
la masculi decât la femele. Dentiția este de tip simplicident şi selenodont.
Gerbilii au cercul Willis incomplet, iar ligaturarea uneia din arterele
carotide produce ischemie cerebrală. Glandele suprarenale sunt mai mari
decât în cazul altor rozătoare, raportat la greutatea corporală. Semnificația
biologică a acestor particularități ale suprarenalelor nu se cunoaște precis,
însă se presupune că este implicat rolul acestora în conservarea apei
(Wagner și col., 1987). Cortexul supra-renalian produce la gerbili cantități
egale de corticosteron și 19-dihidro-corticosteron (Drummond și col.,
1988), iar spre deosebire de șobolan, gerbilul adrenalectomizat nu poate fi
menținut în viață prin administrarea suplimentară de Na (Cullen și col., 1971).
Timusul persistă pe parcursul vieții adulte la gerbil (stânga), iar glandele

suprarenale (dreapta) sunt mult mai mari raportat la greutatea corporală,
comparativ cu șoarecele și șobolanul (Batchelder și col., 2012).
Particularități fiziologice și reproductive
Gerbilul sălbatic este un animal deșertic, care se particularizează

printr-un consum relativ mic de apă, fiind foarte rezistent la temperaturile
crescute. De asemenea, gerbilii au un nivel ridicat al lipidelor plasmatice,
279
mai ales când sunt hrăniți în exces cu semințe de floarea soarelui. Ciclul
estral durează circa 4 zile, fiind comparabil cu cel observat la alte rozătoare
mici de laborator. Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 9-12
săptămâni, iar faza estrală (sau căldurile) durează mai puțin de 24 de ore.
Se constată diferențe semnificative între mascul și femelă în ce privește

mărimea glandelor sebacee ventrale (localizate în regiunea fără păr)
(Stânga-Femelă; Dreapta-Mascul) (Batchelder și col., 2012).
Determinarea sexului la gerbil se face prin aprecierea distanței ano-

genitale, aceasta fiind la mascul dublul distanței de la femelă. La masculii
proaspăt înţărcaţi se poate observa scrotul de culoare închisă, iar femela
are orificiul genital separat de cel urinar. Femelele sunt poliestrice iar
ovulația se produce în mod spontan. Dopul vaginal postcoital este situat în
adâncimea vaginului şi nu poate fi detectat. Gestaţia durează între 24 și 26
de zile, iar majoritatea femelelor prezintă estrum postpartum fertil. Dacă
femela alăptează doi sau mai mulți pui, implantarea ovulului întârzie,
urmând să se producă după o perioadă de latență, caz în care gestația va
dura mai mult de 30 de zile (uneori până la 42 de zile). În medie, la o fătare
se obțin 4-6 pui, însă numărul acestora poate varia între 1 şi 12. Dacă puii
sunt manipulați după naştere apare canibalismul sau abandonul. Înțărcarea
are loc după 3-4 săptămâni. O femelă se poate reproduce de 6-8 ori pe an,
cu limite cuprinse între 3 şi 10 ori. Gerbilii sunt monogami şi un animal
adult care şi-a pierdut perechea nu va accepta alta. Este recomandat ca
perechea să fie crescută împreună şi înaintea atingerii maturităţii sexuale.
280
Gerbilii se reproduc tot timpul anului, în condițiile unui regim de

lumină de 12-14 h pe zi. Sunt recomandate perechile monogame, însă şi
haremurile pot fi folosite cu succes dacă sunt formate înainte ca gerbilii să
împlinească 8 săptămâni, pentru că după această vârstă se bat între ei. Puii se
nasc nuzi, părul începe să crească la 6 zile, blana fiind complet dezvoltată la
10 zile. Ochii se deschid la 16-20 de zile. Masculul poate să rămână în aceiaşi
cuşca cu mama şi puii. Împerecherile infertile pot duce la gestaţii false ce
durează 14-16 zile. Femela poate distruge cuibul de pui dacă este prea mic
sau dacă i se întrerupe lactația. Această comportament constituie un mod
natural de autoconservare, femela declanșând astfel următoarea gestație, în
condițiile în care nu există un număr normal de pui. Femelele mamă pot să-şi
părăsească puii sau să-i mănânce în condiții de stres, supraaglomerare sau
boală, însă majoritatea femelelor sunt preocupate de îngrijirea puilor.
Tabel 2 Valori ale unor constante fiziologice și reproductive

(Margaret Batchelder și col., 2012)
Valori de referință Sursă bibliografică
Durata de viață 2–5 ani
Greutate Masculi 65–100 g Harkness și col., 1995
Greutate Femele 55–85 g Harkness și col., 1995
Durata de viață 3–4 ani Harkness și col., 1995
Suprafața corporală (cm2) 10.5 x (Mc în g) Harkness și col., 1995
Nr. de cromozomi 44
Consumul de apă 4–7 ml/100 g/zi Harkness și col., 1995
Consumul de furaje 5–8 g/100 g/zi Harkness și col., 1995
Temperatura corporală 37.0–38.5°C Harkness și col., 1995
Formula dentară 2(I 1/1 C 0/0 Quesenberry și col., 2004
P 0/0 M 3/3) x 16
Degete la picioare 5 în față, 4 în spate
Tranzit gastro-intestinal 5.8 ore Kobayashi și col., 2009
Pubertate Masculi 10–12 săptămâni Hafez, 1970
Pubertate Femele 9–12 săptămâni Hafez, 1970
Numărul glandelor 4 perechi:
mamare (2 toracice + 2
inguinale)
Sezon de împerechere Poliestrice Hafez, 1970
Durata gestației 24–26 zile Hafez, 1970
Mărimea cuibului 4.5 (1–12) Marston și col., 1965
Greutatea la naștere 2.5–3.5 g Hafez, 1970
Deschiderea ochilor 16–20 zile Hafez, 1970
Vârsta de înțărcare 21–24 zile Hafez, 1970
Frecvența cardiacă Medie 360 bătăi/min Harkness și col., 1995
(oscilații 260–600)
Presiunea sanguină 78–100 mmHg Laas, 1984
Frecvența respiratorie Medie 90/min Harkness și col., 1995
(limite 70–120)
pH-ul plasmatic 7.249–7.405 Laas, 1984
Presiunea sanguină a CO2 30–44 mmHg Laas, 1984
281
Sănătatea și bunăstarea gerbililor
Gerbili sunt animale înzestrate cu o constituție robustă, care acuză

rareori probleme de sănătate. O situație care poate deveni problematică o
constituie creșterea excesivă a incisivilor, datorită unei alinieri greșite sau
ca urmare a ruperii dinților. Alte manifestări cu caracter anormal sunt
reprezentate de pierderea localizată a părului, în special pe partea dorsală
a cozii, aspect asociat frecvent cu supraaglomerarea animalelor, fapt care
determină smulgerea și mestecarea părului congenerilor din aceiași cușcă.
Tabel 3 Valori ale unor constante hematologice și biochimice
(Margaret Batchelder și col., 2012)
Globule roșii 7–10 (x 106/μl)
Hemoglobină 13–16 (x g/dl)
Hematocrit 44–49 (%)
VEM 16–19 (pg)
HEM 46.6–60 (fl)
CHEM 30.6–33.3 (%)
Reticulocite 2.0–5.4 (%)
Trombocite 400–600 (x 103/mm3)
Globule albe 7.3–15.4 (x 106/μl)
Neutrofile 1.3–5.2 (x 106/μl )
Limfocite 5.1–11.8 (x 106/μl)
Eozinofile 0.07–0.32 (x 106/μl)
Bazofile 0.1–0.28 (x 106/μl)
Monocite 0.03–0.25 (x 106/μl)
Volumul sanguin 60–85 ml/kg
Volumul sanguin total la adulți 4.4–8.0 ml
Proteine totale 4.3–12.5 (g/dl)
Albumine 1.8–5.5 (g/dl)
Globulin 1.2–6.0 (g/dl)
Azotul ureic sanguin 17–32 (mg/dl)
Creatinina 0.64–1.12 (mg/dl)
Glucoza 50–135 (mg/dl)
Sodiu 143–157 (meq/L)
Clor 105 (meq/L)
Calciu 3.6–6.0 (mg/dl)
Potasiu 3.9–5.2 (meq/dl)
Fosfor 3.7–7.1 (mg/dl)
Bilirubina totală 0.2–0.6 (mg/dl)
Colesterol 90–151 (mg/dl)
Acest tip de comportament poate deveni endemic în coloniile de

gerbili, iar în anumite situații accentuează agresivitatea intraspecifică,
rezultând lupte violente, în urma cărora se produce alopecia, combinată cu
zgârieturi și abraziuni sau distrugeri tisulare. Un alt tip de alopecie este
provocat de focarele inflamatorii localizate la nivel cutanat sau al narinelor,
282
la originea cărora se află infecțiile stafilococice, ușor de controlat prin

terapia topică antibacteriană. Una dintre manifestările frecvent asociate cu
deteriorarea stării de sănătate o constituie slăbirea animalelor. La originea
pierderilor în greutate se află de regulă tulburări sau defecte dentare (ex:
malocluzii), sau diferite tipuri de neoplasme maligne. O pierdere severă și
rapidă în greutate constituie totdeauna indiciul unei deprivări de hrană
sau de apă, însă aceste situații nu sunt întâlnite decât accidental în condiții
de laborator. În sfârșit, o blană neîngrijită, umedă, zburlită sau cu aspect
mat semnalează bătăile frecvente, malnutriţia sau bolile incipiente. Mai
trebuie semnalat faptul că pentru menținerea unui microclimat de confort,
esențial pentru conservarea stării de sănătate, este menținerea umidității la
valori care să nu depășească 50% (National Research Council, 2011).
Îngrijirea medicală veterinară

Datorită particularităților sale morfo-fiziologice și comportamentale,
gerbilul este un foarte bun subiect pentru cercetarea de laborator, întrucât
este susceptibil la infecția sau infestarea cu majoritatea factorilor patogeni
bacterieni, virali sau parazitari care afectează omul și animalele. Pe de altă
parte, sunt foarte puține îmbolnăvirile care afectează doar gerbilul. Cele
mai frecvente situații care fac obiectul îngrijirilor medicale sunt datorate, în
cazul gerbilului de laborator, manipulării și contenționării, condițiilor de
îngrijire și tulburărilor asociate vârstei înaintate. Ca regulă general valabilă,
se consideră că îngrijirile acordate celorlalte rozătoare de laborator se
aplică și în cazul gerbililor. În principiu, asigurarea unor condiții optime de
cazare și întreținere este esențială pentru menținerea stării de sănătate în
cadrul unei colonii de gerbili. Labele membrelor posterioare sunt mult mai
lungi decât ale celor anterioare, motiv pentru care gerbilul preferă să stea
într-o poziție erectă. Această particularitate impune cazarea lor în cuști cu
o înălțime adecvată, confecționate dintr-un material solid, și prevăzute cu
un așternut de cel puțin 3-5 cm grosime. Întucât sunt animale rozătoare,
mediul din cuști trebuie îmbogățit cu materiale solide pentru ros. Gerbilii
au nevoie de un substrat pentru eliminarea excesului de lipide acumulat pe
blană în urma episoadelor de autoîngrijire (self-grooming). În condiții
naturale, acest lucru este posibil datorită băilor de nisip pe care le practică
frecvent, inclusiv în condiții de laborator. În cazul gerbililor cu blană
murdară și neîngrijită trebuie avut în vedere schimbarea tipului și a cantității
de așternut din cușcă, asigurarea unei umidități care să nu depășească
50%, și o temperatură mai scăzută în adăpost (Tortora și col., 1974).
Patologia gerbililor
Gerbilii sunt animale deosebit de rezistente la agresiunile bacteriene,

în mod particular la germenii care provoacă multe din infecțiile bacteriene
283
ale căilor respiratorii, pneumonia sau otitele medii, semnalate frecvent la

majoritatea rozătoarelor de laborator. Această particularitate privind
rezistența la îmbolnăvire poate fi urmarea faptului că patologia gerbililor
nu este îndeajuns de mult studiată, datorită utilizării lor restrânse în
domeniul experimental. În același timp însă, rezistența gerbililor la boală
poate fi rezultatul unei reactivități înăscute deosebit de puternice. Puținele
rapoarte sistematice cu privire la infecțiile sistemice care afectează gerbilii
semnalează bolile tractului gastro-intestinal ca fiind printre cele mai
frecvente. Prin comparație cu alte rozătoare de laborator, la gerbil nu este
semnalată boala Tyzzer, produsă de Bacillus piliformis, deși studii recente
sugerează posibilitatea ca tulburările gastro-intestinale (ex: diareea) să fie
deseori urmarea contaminării cu Bacillus piliformis. Pe de altă parte, gerbilii
sunt susceptibili natural la infecțiile acute cu bacterii din genul Salmonella.
Parazitozele intestinale semnalate includ infestațiile cu Hymenolepis nana,
germen cu potențial zoonotic crescut, însă infestațiile cu ectoparaziți sunt
rareori semnalate la gerbili, deși nu este exclusă contaminarea încrucișată
de la alte specii de laborator. Acest lucru este posibil și în cazul infecțiilor
ocazionale cu Entamoeba muris, respectiv cu oxiuri din genul Enterobius
vermicularis. Dat fiind faptul că durata de viață a gerbililor ajunge la 4 ani,
dezvoltarea neoplazică spontană este deseori semnalată la animalele în
vârstă, fiind descrise tumori maligne cu localizare ovariană, renală,
cutanată, suprarenaliană, sau afectând glandele sebacee ventrale. Incidența
crescută a tumorilor la gerbilii cu vârsta de peste 2 ani nu recomandă
utilizarea acestora în studiile de toxicitate cronică (Marston, 1976; Lussier și
col., 1970; Olson și col., 1977 ; Rodrick și col., 1979 ; Harkness și col., 1983).
Boli bacteriene
- Salmoneloza este o boală infecto-contagioasă produsă la gerbili de

Salmonella typhimurium și S. enteritidis, afectând mai ales tineretul, şi
evoluează cu mortalitatea ridicată. Tabloul clinic include mortalitate foarte
mare (90%), deshidratare moderată până la severă, diaree, pierderi în
greutate şi leucocitoză cu neutrofilie. În infecțiile explozive cu salmonele
din grupul D, semnele clinice mai cuprind, pe lângă cele enunțate mai sus, şi
hipertrofie testiculară. La necropsie, tractul gastrointestinal este plin cu gaz
şi fluide de diferite nuanțe. Sunt evidențiate şi aspecte de peritonită
exsudativă, cu exsudat fibrinos. Microscopic, leziunile hepatice variază de la
focare mici de infiltrație leucocitară până la zone întinse de necroză
cazeoasă sau de coagulare, cu mineralizare. Prezența macrofagelor
epiteliale, a limfocitelor şi neutrofilelor completează aceste leziuni de tip
paratuberculoid. În unele forme pot apărea orhite supurative, leziuni de
pneumonie interstițială şi leptomeningita piogranulomatoasă sau purulentă.
Diagnosticul se stabileşte prin cultivarea germenului pe medii selective
284
(lactoză fermentată pe agar de creştere MacConkey). Bacteria poate fi

cultivată din leziunile hepatice, cardiace, splenice, din sânge sau conținut
intestinal. Posibilă transmiterea interspecii la animale imunosupresate.
- Boala Tyzzer este produsă de Clostridium piliforme, numit și Bacillus
piliformis), însă nu există multe date privind evoluția bolii în coloniile de
gerbili. Gerbilul este foarte sensibil la această boală, care se instalează chiar
şi fără inducerea prealabilă a imunosupresiei. Afectează mai ales tineretul,
care se contaminează pe cale orală cu material infecțios provenit de la alte
specii. Identificarea purtătorilor se face prin cazarea unui gerbil santinelă
pe aşternut care nu a fost sterilizat, dar este suspect de contaminare.
Tabloul clinic constă în manifestări de depresie, blană zburlită, anorexie,
letargie şi diaree apoasă. În formele severe, animalele mor în 5 zile de la
debutul bolii. Germenul patogen poate fi identificat în enterocitele
intestinale începând din primele zile de boală. Tabloul lezional se exprimă
prin leziuni hepatice extinse. Un aspect interesant îl constituie identificarea
antigenului bacterian, care poate fi evidențiat în tunica musculară a plăcilor
Payer din intestinul subțire şi cecum după 5-6 zile de la debutul bolii.
Focare miliare de mărimea unui vârf de ac (2 mm) sunt prezente
diseminate în ficat. Peretele intestinului subțire şi al cecumului edematos,
uneori cu echimoze. Conținutul intestinal este fluid, şi poate conține
cantități variabile de sânge (melena). Nodulii limfatici mezenterici sunt
măriți şi edematoşi. Leziunile hepatice sunt localizate periportal, cu zone
de necroză cazeoasă, şi infiltrații neutrofilice, care devin evidente pe
măsură ce leziunea se maturează. La nivelul hepatocitelor mai puțin
afectate, situate la periferia leziunilor, poate fi evidențiată prezența
bacililor prin colorația amprentelor cu HE. Leziunile vechi se pot mineraliza
sau calcifica. Lamina propria este infiltrată cu PMN şi mononucleare.
Leziunile miocardice constau în zone de necroză de coagulare, cu infiltrare
leucocitară, colapsul miofibrilelor şi mineralizare. Diagnosticul se
stabileşte prin evidențierea bacteriei la periferia zonelor de necroză din
cord, cecum şi ficat. Testul ELISA este utilizat pentru evidențierea
anticorpilor serici anti-Tyzzer. Tratamentul nu dă rezultate. Controlul bolii
implică eliminarea întregului efectiv contaminat, dezinfecția riguroasă,
eliminarea surselor de stres şi procurarea de animale indemne.
- Dermatita stafilococică este produsă de Staphylococcus aureus, care
determină leziuni de dermatită difuză acută umedă, în condiții de
temperatură şi umiditate inadecvată în adăpost. Boala evoluează mai ales la
animale tinere, cu o morbiditate şi mortalitate ridicată. A fost reprodusă
experimental prin inocularea intranazală la gerbili tineri. La necropsie se
constată leziuni de dermatită difuză umedă şi blană unsuroasă. Pe față, nas,
labele picioarelor şi regiunea ventrală a abdomenului prezintă zone de
alopecie, eritem şi exsudat de culoare cenuşie. Histologic, se constată leziuni
285
moderate-severe de dermatită supurativă cu infiltrații neutrofilice dermale şi

intraepiteliale, dar şi aspecte de acantoză, hipercheratoză si cruste sero-
celulare. În cazurile letale apar tulburări de tipul hepatitelor supurative.
- Dematita nazală este cunoscută şi sub numele de nas roşu (red
nose), nas inflamat şi dureros (sore nose) sau cromodacriorhea indusă prin
expunerea la stres (stress induced chromodacryorrhea) afectează tineretul
şi adulții, caracterizându-se prin aspecte de dermatită nazală, alopecie în
jurul buzelor şi nărilor externe. Eritemul, alopecia, crustele, exsudatul
pigmentat porfirinic de culoare roşie-cenuşie şi dermatita umedă pot fi
întâlnite şi în alte zone ale corpului. Boala este pusă pe seama infecției cu
Staphylococcus saprophyticus, S. xylosis şi S. aureus, dar s-a demonstrat că
factorul declanşator îl constituie expunerea la diferite forme de stres
(pierderea perechii, perechi incompatibile, supraaglomerarea care produce
anxietate), rezultând stereotipii de comportament, dar şi o secreție
intensificată a glandei retrobulbare Harder. În mod normal produsul de
secreție al glandei harderiene scaldă ochiul şi sacul conjunctival, însă la
animalele afectate secreţia traversează canalul nasolacrimal, ajungând la
narinele externe, şi determinând leziuni de dermatită nazală. La animalele
cu adenectomie harderiană bilaterală nu apare boala. Pot fi evidente
diferite grade de dermatită, cu ulceraţii, exsudație, excoriație şi crustizare,
la care se adaugă leziuni de hipercheratoză, hiperplazie epidermală,
incontinență pigmentară melanică, spongioză, necroze, infiltrații neutro-
filice şi abcese epidermale. Diagnostic diferențial față de rănile provocate în
încăierări sau lupte între membri grupului. Ca remediu se înlătură factorii
cu potenţial stresogen, utilizarea de aşternut nisipos și unguente oftalmice.
- Bordetelloza este produsă de Bordetella bronchiseptica, și constituie
o problemă pentru coloniile de gerbili, însă infecțiile naturale sunt rare.
- Pasteureloza este produsă la gerbili de Pasteurella pneumotropica, și
evoluează cu manifestări clinice de conjunctivită seroasă şi dacroadenită.
- Leptospiroza este întâlnită ca infecție experimentală, caracterizată
prin anemie hemolitică, icter și ficat pătat. Se mai constată leziuni
degenerative la nivelul tubilor renali distali şi al hepatocitelor, respectiv
eritrofagocitoză splenică. Infecțiile cronice persistente provoacă inflamații
nonsupurative, fibroză şi degenerări tubulare renale, cu formarea de chişti.
Boli parazitare
- Acarienii din genul Demodex sunt reprezentați de Demodex

meriones, Demodex aurati și Demodex criceti, care se localizează pe coadă.
Semnele clinice includ alopecie, hiperemie şi ulcerații focale cutanate.
Vârsta înaintată şi debilizarea animalelor reprezintă condiții favorizante.
Diagnosticul se face prin evidențierea parazitului în raclatul cutanat.
286
- Giardioza (protozooză) nu este semnalată ca infestație naturală, însă

gerbilii sunt foarte susceptibili la infestația cu Giardia. Trofozoiții pot fi găsiți
în partea superioară a duodenului sau diseminați în întregul intestin.
- Spironucleus muris, Tritrichomonas sp. şi Entamoeba sp. Sunt paraziți
care pot fi găsiți în cecum și intestinul gros la gerbili (rezervor natural).
- Cestodoza evoluează sub forma unor infestații grave, cu deshidratare,
diaree cu mucus, suprainfecții cu germeni din genul Salmonella sp. și
Hymenolepis diminuta, care sunt evidențiați în intestinul subțire la necropsie.
Diagnosticul necesită amprente din mucoasa intestinală, colorate H-E, sau
secțiuni din mucoasa intestinului subțire pentru evidențierea ouălor.
Boli genetice | Epilepsia este o bolă cu o importantă componentă

genetică. Debutul este marcat de expunerea la diferiţi factori de stres,
primele semne apar la vârsta de 2 luni, manipularea frecventă şi înțărcarea
reduc incidența bolii, cu toate că poate afecta 40- 80% din efectiv la 10 luni,
persistând apoi toată viața. Implicată o genă autosomală cu penetranță
variabilă. Tabloul clinic include contracții convulsive ale urechilor şi
vibrizelor, oprirea activităților motorii, mioclonii convulsive, crize tonico-
clonice, aberații vestibulare şi moarte. Lipsesc leziunile histopatologice.
Crizele pot dura între 30 secunde şi 2 minute. Perioada refractară poate fi de
mai multe zile. Diagnostic diferenţial față de encefalite, intoxicaţii, toxiemie.
Intoxicații și dismetabolii
- Intoxicarea cu streptomicină se produce când este administrată în

doze mari, întrucât streptomicina determină un efect de blocare neuro-
musculară la nivelul sinapselor neuronale. Rezultă inhibarea eliberării de
acetilcolină, care determină intoxicația acută, manifestată prin depresie,
paralizie ascendentă flască, comă şi moarte în decurs de câteva minute.
- Intoxicația cu plumb se produce deseori datorită tendinței gerbililor
de a roade tot ce întâlnesc. Capacitatea rinichiului de a concentra urina
exacerbează toxicitatea, şi implicit tabloul clinic. Formele cronice evoluează
cu emaciere musculară, ficat mic şi pigmentat, rinichii de asemenea mici, cu
numeroase orificii pe suprafaţă. În hepatocite şi celulele Kupffer se
acumulează lipofuscina. Se mai constată anemie hipocromă, microcitară.
- Amiloidoza este o boală destul de frecventă (cca. 16% din 141 de
animale necropsiate prezentau leziuni de amiloidoză), care afectează
animalele cu vârsta de peste 10 luni. Se localizează în splină, ficat, noduli
limfatici, interstițiul pancreasului exocrin, glandele suprarenale, cord și
intestine. În trecut a fost asociată cu bolile inflamatorii cronice. Clinic, se
manifestă prin slăbire progresivă, deshidratare, anorexie şi moarte.
- Obezitatea şi Diabetul sunt semnalate la aprox. 10% din gerbilii de
laborator. Evoluează cu reducerea toleranței la glucoză, creşterea sintezei
287
de insulină, modificări hiperplastice sau degenerative ale pancreasului

endocrin. Creşte LDL și se produce frecvent lipidoză hepatică şi calculoză.
- Hiperadrenocorticism sau boala cardio-vasculară a gerbililor pentru
reproducție este o boală complexă, întâlnită doar la gerbilii de prăsilă.
Boala este atribuită hiperadrenocorticismului, şi este corelată cu diabetul şi
obezitatea. Se manifestă prin procese de mineralizare în aortă, arterele
mezenterice, renale şi periferice. Plăcile aortice sunt vizibile la examenul
necropsic. Animalele de prăsilă manifestă valori crescute ale trigliceridelor,
lipoidoză hepatică, involuție timică, hemoragii în glandele suprarenale,
depleție lipidică în suprarenale, şi ocazional feocromocitoame.
- Degenerările miocardice focale sunt leziuni semnalate la masculii de
reproducție, care fac boala (necroza miocardului şi leziuni de fibroză) cu o
incidență mare (50% din indivizii afectați prezintă leziuni de tip ischemic).
- Nefropatia cronică este observată frecvent la gerbili cu vârsta de
peste 1 an. Clinic se manifestă prin poliurie, polidipsie şi pierderi în
greutate, iar la necropsie rinichi sunt pătaţi și cu leziuni de fibroză. Un
studiu recent semnalează faptul că 16% din 141 de animale necropsiate
prezentau leziuni de limfocitoză cronică şi nefrită interstițială, 18% leziuni
de nefroză tubulară cronică cu infiltrații eozinofilice în lamina propria şi
14% leziuni de glomerulonefrită, constând în dilatarea spațiilor Bowman.
- Degenerescența hepatică evoluează ca o tulburare degenerativă
hepatică multifocală, cu manifestări inflamatorii în focare minuscule.
- Infertilitatea are cauze variate la gerbili, fiind determinată, în
principal, de chiştii ovarieni, incompatibilitatea între parteneri, imaturitatea
sexuală, senescența, supraaglomerarea, deficiențele nutriționale și metabolice,
temperatură scăzută şi prezența unor boli sistemice. La masculi vârstnici mai
pot apărea leziuni de orhită, prostatită, respectiv de mineralizare testiculară.
- Chiştii ovarieni afectează > 20% din femelele cu vârsta peste 400
zile, mărimea chiştilor variind între 1-50 mm. La femelele vârstnice se mai
întâlnesc numeroase alte tulburări ginecologice, cum sunt: endometritele,
distociile, hiperplazia endometrială chistică sau mineralizarea miometrului.
Bolile tumorale
Incidența spontană a bolilor tumorale este scăzută la gerbilul tânăr,

însă creşte peste vârsta de 2 ani. Tumorile mamare și pulmonare sunt rare.
- Colesteatoma aurală (acustică) apare spontan la 50% din gerbilii de
peste 2 ani. Sunt formațiuni tumorale alcătuite din mase de membrană
timpanică, în alcătuirea cărora intră celule epiteliale keratinizate care
dislocă timpanul în urechea mijlocie. Compresiunea rezultată determină
necroze ale osului şi destrucţii la nivelul urechii interne. Tabloul clinic se
manifestă printr-o stare de prostrație, boala evoluând foarte rar la gerbili
cu semne de otită medie, datorită orientării verticale a trompei lui Eustache.
288
- Tumorile ovariene afectează celulele de la nivelul granuloasei

ovarului, fiind deseori bilaterale. Au fost identificate tumori ale celulelor
tecale, disgerminoame, leiomioame, celule tumorale luteale. În coloniile de
gerbili îmbătrânite, 6 din 73 femele prezintă tumori cu celule granuloase, 1
din 73 tumori cu celule tecale, 1 din 73 carcinoame nediferenţiate.
- Tumorile vasculare sunt reprezentate de hemangioame renale,
hemangiosarcoame la gerbilii vârstnici, și hemangioame splenice.
- Tumorile cutanate sunt reprezentate de adenoame şi carcinoame ale
glandelor sebacee cutanate, carcinomul cu celule scuamoase al pavilionului
urechii, melanoame și carcinoamele bazo-celulare cutanate.
- Tumorile adrenocorticale reprezentate de adenoame şi carcinoame.
La toate aceste categorii de tumori se mai adaugă adenocarcinoamele
uterine, fibrosarcoamele, adenomul celulelor pancreatice, leiomiomul,
adenocarcinomul cecal, osteosarcomul, și adenomul glandei lacrimale.
Gerbilul ca model animal de boală
Gerbilii au o serie de trăsături morfo-fiziologice și comportamentale

particulare, care-i recomandă pentru utilizarea lor ca modele animale în
cercetarea experimentală. De-a lungul anilor, gerbilii au fost utilizați ca
model animal în cercetarea cauzelor și mecanismelor ischemiei cerebrale,
bolilor infecțioase și parazitare, epilepsei, studiul dezvoltării creierului și a
comportamentului, respectiv în cercetări ale aparatului auditiv. Utilizarea
gerbilului în studiul mecanismelor și consecințelor ischemiei cerebrale este
urmarea particularităților anatomice ale cercului Willis, în alcătuirea căruia
intră numeoase artere comunicante situate la baza creierului, cum sunt:
artera carotidă internă, artera cerebrală antetioară, arterele comunicante
anterioare, arterele comunicante posterioare, arterele cerebrale posterioare,și
arterele bazilare. Această structură cu totul particulară asigură o circulație
alternativă pentru creier, în cazul în care una din artere este blocată. Levine
și Payan (1966, cit. de Batchelder și col., 2012) au descoperit pentru prima
dată faptul că gerbilii au o anomalie a cercului Willis, caracterizată prin
absența comunicării între arterele cerebrale posterioare, aspect denumit
cerc Willis incomplet. Studii ulterioare au demonstrat că prin ligaturarea
arterei carotide stângi la gerbil rezultă o ischemie cerebrală acută mult mai
severă decât cea obținută prin aceiași ligatură la șobolan (Wexler, 1972).
Manipularea, contenționarea și identificarea
Gerbilii sunt animale puțin agresive, ușor de manipulat în vederea

contenționării și administrării unor produse medicamentoase, sau pentru
prelevarea unor probe biologice (ex: sânge, urină etc). În general, pot fi
289
manipulați sau contenționați prin fixarea bazei cozii, respectiv prinderea în

palmă, când se impune doar un examen clinic sumar. În cazul procedurilor
mai complexe, sau care provoacă un nivel minim de suferință, manipularea
necesită imobilizarea de pielea de la ceafă, astfel încât să poată fi orientați
în poziția solicitată de procedura experimentală efectuată (Donnelly, 1997).
Manipularea gerbilului prin fixarea bazei cozii (stânga), și nu a vârfului,

întrucât pielea este foarte mobilă, și se poate rupe, respectiv contenția de
ceafă (dreapta) pentru o imobilizare mai sigură (Batchelder și col., 2012).
În laborator se folosesc numeroase substanțe anestezice penru a seda

gerbilul în cursul unor proceduri chirurgicale, cum sunt diazepamul (5
mg/kg, im sau ip), ketamina (100-200 mg/kg administrată im), xilazina (2
mg/kg im), midazolam (5 mg/kg, administrat im sau ip) (Flecknell, 2009).
Mai pot fi utilizate anestezicele inhalatorii, cum sunt isofluranul sau sevo-
fluranul, în cazul unor intervenții de scurt durată. Atropina în concentrație de
0,02-0,05 mg/kg administrată intramuscular sau subcutanat este utilizată
pentru diminuarea secrețiilor salivare și bronhiale (Hawk și col., 2005).
Identificarea gerbilor se face cu ajutorul unor carduri fixate pe cușcă,
orificii în urechi, markeri colorați, sau prin implantarea unor microcipuri.
Concluzii
Gerbilii sunt animale înrudite cu rozătoarele mici de laborator,

prezentând unele asemănări morfologice şi comportamentale cu acestea,
chiar dacă nu fac parte din familia Murinelor. Sunt la origine animale
sălbatice, care s-au adaptat relativ uşor la condițiile creşterii în captivitate,
fiind folosite în activități de laborator în cele mai variate domenii ale
medicinei omului şi animalelor. Cel mai cunoscut este gerbilul mongolian
provenit din deşerturile aride ale Asiei, care este şi cel mai folosit în
290
activități experimentale. Sunt animale relativ uşor de crescut, cu o viață

socială de grup foarte complexă, ale căror condiții de cazare şi furajare se
aseamănă în multe puncte cu ale celorlalte rozătoare de laborator. Gerbilii
pot fi folosiți cu succes în majoritatea domeniilor experimentale în care
sunt folosite celelalte rozătoarele de laborator (ex. șoarecele și șobolanul).
1) Amano M, Hasegawa M, Hasegawa T, Nabeshima T., 1993. Characteristics of
transient cerebral Ischemia-induced deficits on various learning and memory tasks
in male Mongolian gerbils. The Japanese Journal of Pharmacology 63:469–477.
2) Ballard TM, Sänger S, Higgins GA. 2001. Inhibition of shock-induced foot
tapping behaviour in the gerbil by a tachykinin NK1 receptor antagonist. European
Journal of Pharmacology 412(3):255–264 DOI 10.1016/S0014-2999(01)00724-5.
3) Barfield MA, Beeman EA, 1968, The oestrus cycle in the Mongolian gerbil,
Meriones unguiculatus. J. Reprod. Fertil: 247. BENITZ, K.-F. and KRAMER, A.W.
Spontaneous tumours of the Mongolian gerbil. Lab Anim Care 1965; 15: 281.
4) Margaret Batchelder, și col., 2012, Gerbils, Chapter 52, In: The Laboratory
Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 1132-1148.
5) Bourret JC, Pietras CJ., 2013, Visual analysis in single-case research. In: Madden
GJ, ed. APA handbook of behavior analysis: Vol. 1. Methods and principles.
Washington: American Psychological Association, 199–217.
6) CARTER GR., WHITENACK DL, JULIUS LA, 1969, Natural Tyzzer's disease in
Mongolian gerbils (Meriones unguiculatus). Lab Anim Care; 19: 648.
7) Crawford M, Masterson FAA, Thomas LA, Ellerbrock G, Ellenbrock G, 1981,
Defensive behavior and passive-avoidance learning in rats and gerbils. Bulletin of
the Psychonomic Society 18(3):121–124 DOI 10.3758/BF03333580.
8) Ellard CG, 1993, Organization of escape movements from overhead threats in
the Mongolian gerbil. Journal of Comp Psychology 107(3):242–249.
9) Ellard CG, 1996, Laboratory studies of antipredator behavior in the Mongolian
gerbil: factors affecting response attenuation with repeated presentations. Journal
of Comparative Psychology 110(2):155–163 DOI 10.1037//0735-7036.110.2.155.
10) Ellard CG, Chapman D, 1991, The effects of posterior cortical lesions on
responses to visual threats in the Mongolian gerbil (Meriones unguiculatus).
Behavioural Brain Research 44(1):163–167.
11) Galvani P, 1974, Role of unconditioned stimulus escape and avoidance in
discriminative avoidance learning in the gerbil (Meriones unguiculatus). Journal of
Comparative and Physiological Psychology 86(5):846–852.
12) Harkness JE, și col., 1983, Biology and Medicine of Rabbits and Rodents
(2nd Ed.). Lea & Febiger, Philadelphia , PA 1983. LOEW, F.M. A case of overgrown
mandibular incisors in a Mongolian gerbil. Lab Anim Care 1967; 17: 137.
13) Hurtado-Parrado C, și col., 2015, Catalogue of the behaviour of Meriones
unguiculatus f. dom. and wild conspecies, in captivity and under natural conditions,
based on a systematic literature review. Journal of Ethology 33:65–86.
14) Ji X, și col., 2007, Post-ischemic continuous administration of galantamine
attenuates cognitive deficits and hippocampal neurons loss after transient global
ischemia in gerbils. Neuroscience Letters 416(1):92–95.
291
15) Lewejohann L, și col., 2006, Environmental bias? Effects of housing

conditions, laboratory environment and experimenter on behavioral tests. Genes
Brain Behavior, 5:64–72 DOI 10.1111/j.1601-183X.2005.00140.x.
16) Loew FM, 1971, The management and diseases of gerbils. In: Current
Veterinary Therapy IV (R.W. Kirk, ed.). W.B. Saunders Co., Toronto, Ont: 450-452.
17) Marston J.H. The Mongolian gerbil. In: The UFAW Handbook on the Care
and Management of Laboratory Animals (5th Ed.), London UK 1976: 263-274.
18) Matsuda S, Wen T, Karasawa Y, Araki H, Otsuka H, Ishihara K, Sakanaka M,
1997, Protective effect of a prostaglandin I2 analog, TEI-7165, on ischemic neural
damage in gerbils. Brain Research 769:321–328.
19) National Research Council, 2011, Guide for the care and use of laboratory
animals. 8th Edition. Washington, D.C.: The National Academic Press.
20) Peckham JP., și col., 1978, Staphylococcal dermatitis in Mongolian gerbils
(Meriones unguiculatus). Lab. Anim Sci. 1978; 24: 43.
21) Pérez-Acosta AM, Martínez GS, Páez KEC, Irwin CV, Pardo LFM, 2016,
Consummatory successive negative contrast in Mongolian gerbil (Meriones
unguiculatus). International Journal of Psychological Research 9(2):52–60.
22) Rico JL, Penagos-Gil M, Castañeda AF, Corredor K, 2016, Gerbils exhibit
stable openarms exploration across repeated testing on the elevated plus-maze.
Behavioural Processes 122:104–109 DOI 10.1016/j.beproc.2015.11.017.
23) RINGLER, D.H., LAY, D.M. and ABRAMS, G.D. Spontaneous neoplasms in
aging gerbillinae. Lab. Anim. Sci. 1972; 22: 407.
24) Sim YJ, Kim H, Kim JY, Yoon SJ, Kim S-S, Chang HK, Lee T-H, Lee H-H, Shin
MC, Shin M-S, Kim C-J, 2005, Long-term treadmill exercise overcomes
ischemiainduced apoptotic neuronal cell death in gerbils. Physio & Behavior
84:733–738.DOI 10.1016/j.physbeh.2005.02.019.
25) Wang S, Feng D, Li Y, Wang Y, Sun X, Li X, Li C, Chen Z, Du X, 2017, The
different baseline characteristics of cognitive behavior test between Mongolian
gerbils and rats. Behavioural Brain Research 338:1–7 DOI
10.1016/j.bbr.2017.09.042.
26) Wen TC, Matsuda S, Yoshimura H, Aburaya J, Kushihata F, Sakanaka M.
1995. Protective effect of basic fibroblast growth factor-heparin and neurotoxic
effect of platelet factor 4 on ischemic neuronal loss and learning disability in
gerbils. Neuroscience 65(2):513–521 DOI 10.1016/0306-4522(94)00499-U.
27) WHITE DJ, WALDRON MM, 1969, Naturally-occurring Tyzzer's disease in
the gerbil. Veterinary Rec. 1969; 85: 111.
28) VINCENT AL., RODRICK GE, SODEMAN WA., Jr., 1979, The pathology of the
Mongolian gerbil (Meriones unguiculatus): A review. Lab. Anim. Sci; 29, 645.
Ω

292
Capitolul 11 | Iepurele de laborator |
CAPITOLUL 11
IEPURELE
OBIECTIVE Patologia iepurilor

Boli virale
Introducere Mixomatoza
Încadrare taxonomică, Fibromatoza
Ordinul Leporidae Papilomatoza
Iepurele domestic Boala virală hemoragică
Rase de iepuri domestici Boli bacteriene
Condiții de creștere și cazare Clostridioza
Alimentația Salmoneloza
Particularități anatomice Boli parazitare
Particularități fiziologice Encefalitozoonoza
Determinarea vârstei Coccidioza
Comportamentul Boli tumorale
Reproducerea și creșterea puilor Adenocarcinomul uterin
Particularități hematologice Concluzii
Linii consanguine(inbred) Bibliografie selectivă
293
Introducere
Varietățile numeroase de iepuri domestici utilizați în cercetarea bio-

medicală au fost obținute din iepurele european Oryctolagus cuniculus.
Iepurele european este înzestrat cu o serie de trăsături anatomo-fiziologice
și caracteristici comportamentale (ex: dimensiuni corporale adecvate,
dispoziție maleabilă, abilitatea de a crește repede în captivitate și timpul
scurt între generații) care fac din el un model animal extrem de util în
variate domenii ale cercetării științifice. Utilizarea iepurilor ca animale de
experiență datează din secolele XVII-XVIII, însă folosirea lor pe scară largă
debutează odată experiențele efectuate în primele decenii ale secolului XX,
în principal în domeniul oncologiei experimentale. Ulterior, experimentele
efectuate pe iepuri au contribuit la realizarea unor descoperiri epocale în
domenii ale cercetării biomedicale cum sunt imunopatologia, dezvoltarea
vaccinurilor, genetica și studiul bolilor infecto-contagioas. La utilizarea
iepurelui ca animal de laborator a contribuit în Stațiunea Experimentală de
studiu a iepurilor din Fontana, California, USA, în cadrul căreia a fost
dezvoltat un program de selecție și creștere a numeroase linii de iepuri
pentru carne și blană. Odată cu publicarea de către Russell și Burch a cărții
Principles of Humane Experimental Technique (1959), care a inaugurat era
postmodernă a cercetărilor in vivo, comunitatea științifică și-a însușit teoria
celor 3R - Replacement, Refinement, Reduction - iar odată cu aceasta,
cercetarea pe animale de laborator s-a focalizat pe utilizarea șoarecilor.
Iepurii sunt animale ierbivore, asemănători rozătoarelor, datorită dinților
care cresc continuu. Viața socială foarte complexă, comportamentul și faptul
că sunt animale ușor de crescut și de întreținut în condiții de captivitate, au
contribuit la utilizarea lor pe scară largă în activități experimentale.
Raportat la celelalte categorii de rozătoare mici, iepurele are o perioadă de
viață mai lungă, dar și un domeniu de aplicabilitate experimentală mai larg,
fiind utilizat atât ca animal de experiență, cât și ca animal de companie.
Iepurii sunt mamifere care aparțin ordinului Lagomorpha, familia

Leporidae, care include 11 genuri, răspândite pe întreg mapamondul:
Pentalagus, Bunolagus, Pronolagus, Nesolagus, Romerolagus, Brachylagus,
Poelagus, Caprolagus, Lepus, Sylvilagus și Oryctolagus (Naff și col., 2012).
Încrengătura Vertebrate
Clasa Mammalia
Subclasa Theria
Infraclasa Eutheria
Subordinul Rodentia
294
Ordinul Lagomorpha
Familia Leporidae
Genul Pentalagus,
Genul Bunolagus,
Genul Pronolagus,
Genul Nesolagus,
Genul Romerolagus,
Genul Brachylagus,
Genul Poelagus,
Genul Caprolagus,
Genul Lepus,
Genul Sylvilagus,
Genul Oryctolagus
Ordinul Leporidae include animale răspândite pe toate meridianele,

fiind reprezentat de mamifere rozătoare de talie mijlocie, caracterizate prin
prezența a două perechi de incisivi pe maxilar cu spaţiu mare (diastema)
între ei și molari. Pe mandibulă se găsește o singură pereche de incisivi.
Dentiția definitivă are formula: I 2/1, C 0/0, Pm 3/2, M 3/3 = 28 dinți. Toți
acești dinți sunt lipsiți de rădăcină și au creștere continuă. Incisivii sunt
acoperiți cu smalț, mai gros pe fața anterioară și mai subțire pe cea
posterioară. Mișcările mandibulei sunt transversale. Botul cu tufe de
mustăți (vibrize) mai ales pe buza superioară. Picioarele pentadactile, cele
posterioare mai lungi decât cele anterioare, degetele terminate cu ghiare.
Osul fibula este distal fuzionat cu tibia. Sunt animale bune alergătoare și
săritoare. Cecumul intestinal are un pliu (valvulă) spiralat. Femela are 3-5
perechi de mamele pectorale și naște mai mulți pui. Din cele două familii de
Ochotonidae și Leporidae, doar familia Leporidae este prezentă în fauna
autohtonă. Ordinul Leporidae cuprinde mai multe rase de iepuri cu o viață
nocturnă foarte activă, în timp ce ziua stau ascunse. Mai cunoscute sunt:
- Iepurele de câmp sau șoldanul - Lepus europaeus/Lepus campesis.

Anatomic, capul împreună cu trunchiul măsoară 60-70 cm, coada 7,5-10,0
cm, urechea 12,0-14,0 cm iar craniul 8,5-9,5 cm. Greutatea corporală este
de 3-5 kg, dependent de vârstă. Are spatele cafeniu-gălbui pătat cu negru,
iar părțile laterale ale abdomenului sunt galbene-ruginii. Abdomenul este
albicios, gâtul de culoare galben-cafeniu cu puțin alb. Coada este cenușie
întunecat cu aspect de pată neagră iar ventral albă. Culoarea se confundă
mai totdeauna cu mediul. Răspândit în toată Europa până în Asia. În
general este un animal singuratic, exceptând perioada de reproducere când
trăiește în perechi. Femela naște după 42 de zile de la montă, 2-4 pui, fără
păr, ochi și dinți. Din primăvară până în toamnă naște între 3 și 5 generații.
După 6-7 zile de alăptare puii părăsesc cuibul, cautându-și singuri hrana.
295
Lepus europaeus sau Iepurele de câmp
- Iepurele comun (Lepus europaeus Pallas) este un mamifer de talie

mică, având lungimea corpului cuprinsă între 55-70 cm, și o greutate medie
de 3,8-4,0 kg. Are blana de culoare cenușiu deschis cu nuanțe care merg de
la roșcat la cenușiu închis spre negru. Urechile au o dungă neagră la vârf și
sunt lungi. Ajunge la maturitate sexuală pe la 7-8 luni, împerecherea se face
între lunile ianuarie-august iar durata gestației este de 6 săptămâni. O
femelă fată de 4-5 ori pe an câte 1-5 pui în greutate de 130 g fiecare. Puii au
o viteză de creștere foarte mare, deși sunt alăptați până la vârsta de 3
săptămâni, atingând la o lună greutatea de 1 kg, iar la 6 luni 3,5 kg. Are un
regim alimentar preponderent ierbivor și o viață foarte activă nocturnă.
- Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus L) provine din Spania,
fiind cunoscut sub denumirea de Lapin. Are o formă îndesată, de mărime
mică, capul împreună cu trunchiul măsoară 38,0-42,0 cm, urechea 6,0-7,5
cm, iar craniul 6,5-7,5 cm. Greutatea corporală ajunge la 1,2-2 kg. Colorația
fundamentală este cafeniu-cenușie, pieptul ruginiu închis, lateral roșcat-
cenușiu, ventral, bărbia și zona inghinală cenușii-albicioase. Marginile
urechilor negricioase, culoare care se lățește și către marginea internă.
Iepurele de vizuină este răspândit în diferite țări, prin colonizare, din
Spania până în nordul Africii. Trăiește în colonii și în galerii întortocheate,
în jurul cărora aleargă pe o rază de 600-800 m, la marginea pădurilor. Evită
desișul pădurilor și locurile umede, fiind mai activ noaptea. Femela naște
după 21 zile câte 5-6 (mai rar 8-12) pui, de 5-8 ori pe an. Puii se nasc goi, cu
pleoapele lipite și fără dinți. Ochii se deschid la 10 zile după naștere. Este
296
foarte sensibil la frig, și nu rezistă la iernile prea geroase. Nu dă hibrizi cu

iepurele comun. Iepurii domestici (de casă) și rasele înrudite provin din
această specie. Trăiește 7-10 ani, și atinge maturitatea sexuală la 5-8 luni.
Oryctolagus cuniculus sau iepurele de vizuină
- Iepurele de casă a fost obținut prin creșterea în captivitate a iepurelui

de vizuină. Domesticirea a început în urmă cu 6000 de ani. Se spune că
navigatorii fenicieni au fost impresionați de numărul mare de iepuri întâlniți
în peninsula Iberică, motiv pentru care au numit-o Hispania, adică peninsula
iepurilor. Creșterea în captivitate a determinat numeroase modificări ale
însușirilor biologice, cum ar fi prolificitatea mare și viteza de creștere
accentuată, valorificarea eficientă a hranei dar și o vioiciune redusă, precum
și o scădere a rezistenței la îmbolnăvire. Iepurii sunt o importantă sursă de
venituri prin carnea, părul sau blănițele pe care le furnizează. Iepurii nu sunt
animale rozătoare, fiind considerați specii logomorfe. Multe rase, variații,
culori și combinații de blană sunt utilizate ca animale de companie.
Rase de iepuri de casă
Se cunosc peste 100 de rase de iepuri de casă, care sunt clasificate

după multiple criterii morfofiziologice și productive (Ciudin și col., 1996):
 însușirile productive;
 greutatea corporală;
 lungimea firului de păr.
297
După însușirile productive se împart în rase de carne, blană și mixte.

După greutatea corporală se clasifică în rase mari, mijlocii și mici.
Rasele mari includ uriașul belgian, marele alb, rasa berbec, fluture și
pestriț german. Se caracterizează printr-o masă corporală de peste 5 kg,
prolificitate redusă, nasc de 2-4 ori pe an câte 3-6 pui. Ajung la maturitate
sexuală în jurul vârstei de 9-11 luni femelele și la 10-12 luni masculii.
Rasele mijlocii includ variantele chinchila, albastru vienez, alb vienez,
argintiu german, japonez și californian. Sunt animale caracterizate printr-o
greutate corporală situată între 3-5 kg, instalarea maturității sexuale la
vârsta de 5-6 luni, iar femela naște între 5 și 8 pui, de circa 5-6 ori pe an.
Rasele mici includ variantele de iepuri havana, olandeză, himalaiană
și hermelină. Sunt animale cu o greutate corporală de 1,5-3 kg, au un
pronunțat comportament matern și maturitatea sexuală apare de timpuriu.
După lungimea firului de păr se disting următoarele două rase:
- rase cu păr scurt - Castor rex, Rex negru, Chincilla rex și Rex alb;
- rase cu păr lung - Angora englezesc, american, rusesc, german etc.
Spațiul pentru cazare trebuie să fie corespunzător închis și construit

din materiale dure pentru ca iepurele să nu-l poată roade. Este recomandată
o podea semisolidă. În cazul iepurilor crescuți pe podele murdare sau din
sârmă 100% se pot produce ulcere podale severe care necesită tratament
298
adecvat. Spațiul de cazare trebuie să ofere adăpost împotriva vântului,

ploilor și a zăpezii, și umbră când este foarte cald. Adăpostul trebuie să fie
construit astfel încât iepurii să fie protejați de umezeală, temperaturi
extreme sau de proximitatea altor animale domestice sau sălbatice. În cazul
iepurilor cazați în spații închise, dejecțiile trebuie îndepărtate regulat pentru
că acestea pot atrage păduchi sau alte animale. Ca animale de companie,
iepurii trebuie să fie protejați de posibilitatea venirii în contact cu instalații
electrice. Cuștile pot fi mobile sau fixe, confecționate din metal sau lemn, caz
în care se amplasează în baterii. Spațiul interior al cuștilor trebuie să ofere
condiții de mișcare, odihnă, alimentare, adăpare, reproducție, fătare și
creșterea puilor. Dimensiunile cuștilor sunt influențate de vârsta și destinația
animalelor, de starea fiziologică sau de tipul de experiment (Bellhorn, 1980).
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea iepurilor

Greutatea Suprafața minimă a podelei pentru Înălțimea minimă
corporală (kg) unul sau două animale armonioase a incintei (cm)
din punct de vedere social (cm2)
Sub 3 kg 3500 45
Între 3 și 5 kg 4200 45
Peste 5 kg 5400 60
Tabel 2 Standardele EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea unei

femele cu pui în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 63/2010)
Greutatea femelei Suprafața minimă Supliment pentru Înălțimea
(kg) a incintei (cm2) cuiburi de fătare minimă a incintei
(cm2) (cm)
Sub 3 kg 3500 1000 45
Între 3 și 5 kg 4200 1200 45
Peste 5 kg 5400 1400 60
Tabel 3 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea iepurilor

cu vârsta mai mică de 10 săptămâni (Directiva EU 63/2010)
Greutatea femelei Suprafața Suprafața minimă a Înălțimea
(kg) minimă a incintei podelei per animal minimă a incintei
(cm2) (cm2) (cm)
De la înțărcare 4000 800 40
până la 7 săptămâni
Între 7 și 10 săptămâni 4000 1200 40
În cazul iepurilor, care sunt crescuți în sistem industrial, adăposturile

trebuie prevăzute cu sisteme automate de înlăturare a dejecțiilor și
resturilor alimentare, pentru a evita vicierea microclimatului și menținerea
parametrilor acestuia în limite normale. Ca recomandare generală este
important să se evite supraaglomerarea animalelor în adăpost sau în cuști,
pentru că acest fapt este perceput ca un puternic factor de stres,
determinând manifestări de automutilare și canibalism (Brain și col., 1994).
299
Tabel 4 Dimensiunile optime pentru suprafețele mai înalte din incintele

cu dimensiunile indicate în tabelul 1 (Directiva EU 63/2010)
Vârsta în Suprafața minimă Dimensiunea optimă Înălțimea optimă
săptămâni a incintei (cm2) (cm×cm) de la podeaua
incintei (cm)
Peste 10 Sub 3 kg 55 × 25 25
Între 3 și 5 kg 55 × 30 25
Peste 5 kg 60 × 35 30
Cazarea iepurilor în cuști individuale cu sistem de hrănire și adăpare
Alimentația
Furajarea este un factor important pentru menținerea stării de

sănătate și confort în cazul iepurilor, întrucât sunt animale care mănâncă
aproape tot timpul, ceea ce înseamnă că trebuie să li se asigure furaje la
discreție. Sunt animale erbivore care consumă, fără prea mai pretenții,
furaje de origine vegetală (fibroase, rădăcinoase, siloz, fân, lucernă, etc.)
dar și furaje concentrate sau diferite formule alimentare combinate.
Furajele se administrează o dată sau de mai multe ori în timpul unei zile,
însă tainul principal îl constituie cel de seară. Furajele trebuie administrate
curate, spălate (ex: rădăcinoasele), iar furajele verzi se expun la soare în
prealabil, pentru a evita producerea timpanismului sau enterotoxemiei.
Furajele concentrate se livrează sub formă de granule, ceea ce permite
controlul diseminării coccidiozei în efectiv. S-a dovedit că pentru 1 kg spor
în greutatea corporală, un iepure consumă cca. 3,5 kg furaj combinat. În
alcătuirea unei rații furajere optime intră celuloză 14%, proteine de origine
vegetală 19% și săruri minerale 4,5-4,8%. Acest necesar este însă influențat
de categoria de animale, și respectiv de sistemul de creștere (Quinn , 2012).
300
Tabel 5 Structura unei rații furajere în funcție de categoria de vârstă și de

starea fiziologică a iepurilor (Elena Ciudin și col., 1996)
Iepuri adulți (m.c. medie – 4 kg)
(furaj exprimat în grame/cap/zi)
Tipul de furaj Starea fiziologică
Normal Lactație
Nutreț verde 800 1500-1800
Siloz 300 300-400
Ramuri cu frunze 100 100-200
Cartofi 200-300 300-400
Morcovi 300 400-600
Sfeclă, rădăcinoase 300 300-400
Frunze de varză 400 500-600
Resturi de zarzavat 200 250-300
Fân uscat 150 250-300
Grăunțe de cereale 30 100-150
Boabe de leguminoase 40 75-100
Semințe oleaginoase 10 15-20
Tărâțe 50 75-100
Șroturi 30 50-70
Lapte - 100 ml
Făină de carne 5 15-20
Iepurii sunt animale cu piele fină, subțire și delicată, acoperită din

belșug cu păr care îndeplinește un rol de protecție. Asemănător șobolanului,
pielea iepurilor este prevăzută cu vase de sânge situate imediat sub derm. Pe
de altă parte, fascia superficialis este bine diferențiată în cazul iepurelui
(spre deosebire de șobolan), datorită conținutului în fibre elastice dense de
colagen. Iepurele domestic este înzestrat cu 3 tipuri de glande care produc
substanțe puternic mirositoare, reprezentate de glandele submandibulare, ,
glandele anale și glandele inguinale. Aceste glande se întâlnesc la ambele
sexe, însă masculii produc cantități mai mari de substanțe decât femele, iar în
cadrul grupului, iepurele dominant produce mai mult decât cei subordonați.
Sunt animale la care capul este relativ bine dezvoltat în raport cu
trunchiul și se caracterizează printr-o dezvoltare accentuată a masivului
facial, dar și prin prezența unor proeminenţe osoase ascuțite și tăioase,
respectiv a numeroase orificii care perforează suprafața oaselor. Cavitatea
craniană este alungită, fosele nazale sunt lungi, cu labirinte etmoidale bine
dezvoltate. În alcătuirea coloanei vertebrale intră 6 vertebre cervicale, 12
toracale, 7 lombare și 14-16 vertebre coccigiene. Au 12 perechi de coaste, din
care 7 perechi sternale și 5 asternale. Sternul cuprinde 5-7 sternebre. Dispun
de un aparat locomotor bine dezvoltat (în special mușchii coapselor) și
adaptat la cerințele speciei (apărarea prin fugă). Aparatul respirator nu
prezintă particularități distinctive față de alte specii. Tractul digestiv este
301
bine dezvoltat, iepurii fiind animale care mănâncă tot timpul, fiind considerat
uneori ca fiind un tip special de rumegător. Tubul digestiv depășește în acest
caz de 10-15 ori lungimea corpului, aspect care nu este întâlnit la alte
animale de laborator. Sunt animale monofilodonte. Formula dentară este: I-
2/1, C-0/0, P-3/3, M-3/3=28 dinți. Masticația se realizează prin mișcări
longitudinale (spate-față) și transversale (stânga-dreapta) ale mandibulei.
Ileonul este prevăzut la intrarea în cecum cu o dilatație (Sacullus rotundus)
în peretele căruia se găsesc formațiuni limfoide care se prelungesc până la
nivelul cecumului. Prezintă două perechi de glande anale pe părțile laterale
ale rectului. Ficatul este de formă circulară, fiind alcătuit din 4 lobi inegali ca
mărime, și reprezintă cca. 4-4,5% din masa corporală (Sohn și col., 2012).
Gușa proieminentă (Dewlap) la femela de iepure domestic de laborator
Fiziologia iepurelui este marcată de particularități ale digestiei și

metabolismului care la această specie diferă în câteva puncte esențiale, în
sensul că stomacul iepurilor se caracterizează printr-o capacitate secretorie
accentuată a sucului gastric. Contracțiile musculaturii gastrice sunt evidente
doar la nivelul pilorului, ceea ce permite trecerea conţinutului gastric parțial
302
digerat în intestinul subțire. Această particularitate explică de ce iepurele

mănâncă aproape tot timpul, însă doar cantități mici de furaje. Rata
metabolismului bazal la iepure este de cca. 44-55 kcal/kg/zi (Gillett, 1994).
Conținutul în grăsimi al puilor nou născuți este de 16% din greutatea
corporală, ceea ce este similar cu nou născuții speciei umane. Nou născuții au
o rezervă hepatică redusă în precursori neoglucogenetici, însă au capacitatea
de a-și menține normoglicemia fără ajutorul laptelui matern, până în
momentul în care rezervele de glicogen sunt epuizate, ceea ce se întâmplă la
6 ore postpartum. Iepurele se particularizează printr-un consum ridicat de
apă, raportat la masa corporală, echivalent cu 50-150 ml/kg. La iepurii
furajați cu alimente verzi, consumul de apă se reduce aproape complet, în
timp ce consumul mare de proteină se asociază cu necesități crescute de apă.
Tabel 7 Valori ale unor constante fiziologice și reproductive

(Jolaine M. Wilson și col., 2012)
Greutate Mascul 4.5 kg Suckow și col.,2002
Greutate Femelă 4.5 kg Suckow și col.,2002
Durata vieții 5–6 ani Carpenter și col.,2001
Vârsta maximă 15 ani Harkness și col.,1995
Suprafața corporală (cm2) 9.5 x Mc (în g) Harkness și col.,1995
Număr de cromozomi 44
Consumul de apă 120 ml/kg/zi
Consumul de hrană 33–60 g /kg Gc Quesenberry și col.,2004
Temperature corporală 38.5–39.5°C Suckow și col.,2002
Formula dentară 2(I 2/1, C 0/0, PM 3/2, Suckow și col.,2002
M 2–3/3) = 26–28
Necesar de Vitamin C Excesul provoacă IRA Suckow et al., 2002
Degete 5 în față, 4 în spate Richardson, 2000
Tranzit gastro-intestinal 4–5 ore Suckow și col., 2002
Pubertate Mascul 6–7 luni Quesenberry și col., 2004
Pubertate Femelă 4–9 luni Hrapkiewicz și col., 2007
Sezonul de împerechere Primăvară Quesenberry și col., 2004
Gestația 31–32 zile Brewer, 2006
Mărimea cuibului 7–9 pui Suckow și col., 2002
Grautatea la naștere 65 g Brewer, 2006
Deschiderea ochilor 10 zile Brewer, 2006
Înțărcarea 8 săptămâni Brewer, 2006
Număr mameloane 8 -10
Frecvența cardiacă 200–300 bătăi/minut Suckow și col., 2002
PS Sistolică 90–130 mmHg Suckow și col., 2002
PS Diastolică 80–90 mmHg Suckow și col., 2002
Frecvența respiratorie 32–60/min Suckow și col., 2002
Volumul pulmonar 4–6 ml/kg Mc Suckow și col., 2002
Minut volumul respirator 0.6 l/min Suckow și col., 2002
Volumul sanguin sistolic 0.49 ± 0.16 ml Suckow și col., 2002
Funcția de termoreglare este importantă la iepure pentru menținerea

homestaziei sistemice, zona de confort termic fiind situată între 38,5-39,50C.
303
Deviațiile de la această zonă de confort termic pot produce efecte stresante,

mai ales în cazul în care temperatura din adăpost depășește 28 0C. În
principiu, temperatura recomandată prin Ghidurile de îngrijire și utilizare a
animalelor de laborator (Guide for the Care and Use of Laboratory Animals)
este de 16-210C, ceea ce înseamnă o valoare mult scăzută față de alte specii
de laborator (Jenkins, 2001). Funcția de termoreglare se realizează cu
ajutorul pavilionului urechilor (foarte dezvoltat la iepuri), dotat cu un sistem
circulator bogat, capabil să opereze schimburi termice extrem de eficiente.
Studii realizate la acest nivel au semnalat existența unei inervații adrenergice
și colinergice la nivelul anastomozelor arteriovenoase auriculare, astfel încât
prin constricția pereților acestor anastomoze este controlată microcirculația.
Prin comparație cu alte specii de animale, iepurele poate să folosească
unele componente nutritive elaborate de microflora specifică din intestinul
gros (cecum), prin consumarea propriilor excremente, fenomen denumit
coprofagie. În realitate nu este vorba de o coprofagie adevărată, deoarece
animalul consumă doar materiile fecale semilichide, numite și cecotrofe, în
timp ce crotinele, deși au un conținut ridicat de substanțe nutritive, nu sunt
preluate în alimentație. Coprofagia cecotrofilor este necesară și se realizează
de obicei dimineața. Cecotroful de dimineața este mic, moale, acoperit cu
mucus și înghiţit în întregime, ajutând animalul în digestia furajelor.
Interesant este că ingestia crotinelor moi se face fără să fie masticate, fapt ce
a suscitat observația că ar fi vorba de niște animale pseudorumegătoare.
Coprofagia este esențială pentru menținerea stării de sănătate a animalelor,
fiind controlată cu ajutorul glandele suprarenale (secreție de
dihidrocortizon), fapt evidențiat prin ablația acestor glande, rezultând
sistarea coprofagiei. De asemenea, expunerea cronică la diferiți factori de
stres (ex: supraaglomerare, frig, căldură excesivă) determină sistarea
coprofagiei și apariția de carențe vitaminice și aminoacizii esențiali, printr-
un mecanism care implică uzura glandelor suprarenale (Quinn, 2012).
Criteriile utilizate pentru determinarea vârstei sunt asemănătoare cu

cele enunțate și la alte specii de animale de laborator, fiind reprezentate de
rata de creștere corporală, masa corporală, apariția caracterelor sexuale,
dezvoltarea dentiției, culoarea, șanțul median și curbura incisivilor, la care
se adaugă diferite alte caractere morfologice. La naștere puii sunt lipsiți de
păr și cu ochii închiși, având o greutate de 48-65 g. La vârsta de 4-5 zile
începe să crească părul pe cap, pentru ca la 18-20 de zile corpul să fie în
întregime acoperit cu păr. Ochii se deschid la 10-12 zile. După vârsta de 21
zile încep să se activeze receptorii pentru distanță. Puii părăsesc cuibul,
mănâncă din furajul mamei și apar primele manifestări de coprofagie. La 7-
8 zile apar incisivii posteriori. La 18 zile apar premolarii permanenți. La 20
304
zile apar molarii, care ajung la nivel la 30 zile. La 6 luni tabla dentară a
incisivilor este eliptică, devine ovală la 18 luni, apoi rotundă. Incisivii de
culoare alb-gălbuie până la 12 luni, apoi devin treptat de culoare galben
brună. Șanțul median de pe fața ventrală a incisivilor se adâncește și se
lărgește pe măsură ce animalele îmbătrânesc. Curbura incisivilor se
deschide odată cu vârsta. Unghiile cresc continuu, fiind un criteriu de
apreciere a înaintării în vârstă. Mai pot fi luate în considerare pentru
evaluarea vârstei, proeminența osoasă de la arcadele ochiului, mărimea
proeminenței osoase pe radius care dispare la vârsta de 10 luni și de
asemenea, se poate apela la metoda Riech (cântărirea cristalinului uscat).
Comportamentul
Comportamentul iepurilor crescuți în captivitate deferă semnificativ

de comportamentul celor sălbatici, care s-au adaptat la diferitele pericole
care-i amenință neîncetat (ex: prădători sălbatici sau chiar omul). Astfel, în
succesiunea generațiilor s-au fixat anumite trăsături comportamentale cum
ar fi faptul că sunt animale mai ales nocturne, fricoase și foarte sperioase,
care reacționează prompt la cele mai mici zgomote. În prezența câinilor și
chiar a şobolanilor devin violente. Important este că frica și panica creată la
contactul cu acest gen de stimuli afectează, uneori foarte grav, mai ales
femelele care-și devorează puii. Dată fiind labilitatea neurovegetativă foarte
accentuată la aceste specii de animale, modificarea condițiilor de mediu și de
cazare constituie factori de stres puternici, ceea ce face să se afle mereu într-
o stare de alarmă. La această stare de lucruri contribuie și faptul că iepurii au
simțurile foarte dezvoltate (în special auzul și mirosul), ceea ce determină o
puternică reacție neuroendocrină exprimată prin secreția unor cantități mari
de catecolamine, în principal de adrenalină sau epinefrină. Rezultatul
activării catecolaminice îi constituie declanșarea unei cascade de reacții
sistemice și comportamentale, manifestate prin (Sohn și col., 2012):
 hipertensiune arterială;
 tahicardie, tahipnee, vasodilatație periferică;
 congestia mucoaselor și organelor cu instalarea unei predispoziții
la sindroame digestive și respiratorii;
 reducerea sau chiar oprirea tranzitului intestinal;
 modificarea pH-ului intestinal, cu manifestări de alcaloză digestivă
care favorizează dezvoltarea florei colibacilare, lezarea mucoasei
intestinale, coccidioză, enterită și enterotoxemie;
 hiperemia corneților nazali, care constituie deseori un factor de
risc major pentru infecțiile cu germeni epifiți (ex : pasteurella).
În situațiile în care echilibrul neuroendocrin este serios afectat, de
regulă animalele fie mor, fie se îmbolnăvesc, dar nu își mai revin niciodată la
normal. În ce privește iepurii crescuți în captivitate, aceștia sunt animale care
305
au o viață socială foarte activă, sunt liniștite, drăguțe, docile și relativ ușor de
manipulat. Strigătul de panică sau de atenționare este de obicei o continuare
a sunetelor vocale iar lovirea picioarelor este utilizată ca atenționare în caz
de pericol sau amenințări. În general sunt reținuți față de persoanele străine,
față de care manifestă frică, în timp ce îngrijitorii sunt agreați fără niciun
impediment. Manipularea necorespunzătoare poate rezulta în cazul unui
iepure agitat sau al unui îngrijitor dur. Nu este permisă ridicarea sau
contenționarea iepurilor de urechi. Boxele speciale pentru transport asigură
spațiu și ventilație corespunzătoare pentru călătoriile îndelungate. Iepurii
pot fi liniștiți prin mângâierea ușoară a abdomenului (Sohn și col., 2012).
Unul din răspunsurile cele mai frecvente ale iepurelui la suferință sau
disconfort fizic și psihic îl constituie anorexia, aceasta fiind deseori și primul
indiciu al evoluției unor boli. Un alt tip comportmental asociat suferinței sau
durerii îl constituie retragerea într-un colț al cuștii, într-o poziție imobilă, și
fără să manifeste vreun interes pentru ceea ce se întâmplă în mediului lui de
viață. Alteori însă, în cazul unor indivizi suferinzi pot fi constatate mișcări
necontrolate și violente, care fac dificilă contenția și manipularea lor. În
sfârșit, suferința se exprimă deseori prin absența preocupării pentru igiena și
curățenia personală sau a celorlalți membri ai grupului (Johnson, 2005).
Reproducerea și creșterea puilor
Femela leporidă nu are un ciclu estral foarte bine delimitat, activitatea

sexuală având o ritmicitate mai degrabă aleatorie. Citologia vaginală nu este
de ajutor în delimitarea etapelor ciclului estral, spre deosebire de rozătoarele
mici. Datorită comportamentului teritorial, femela este introdusă în cușca
masculului, iar 20 de minute (sau chiar mai puțin) sunt suficiente pentru a
vedea dacă acceptă masculul. Femelele receptive adoptă o poziție în lordoză,
și se întorc cu zona perineală în direcția masculului. Comportamentul non-
receptiv se manifestă prin vocalizări agresive, alergare, mușcături sau
retragerea într-un colț al cuștii. Dacă femela refuză masculul, aceasta trebuie
îndepărtată din cușcă cât mai repede, pentru a evita traumele fizice, dar și
disconfortul psihic creat masculului. La masculi, penisul trece peste anus și
se poate evidenția prin presare ușoară pe oricare parte a aperturii genitale.
Glandele inghinale se găsesc lateral de orificiul urogenital la ambele sexe,
fiind pline cu o secreție glandulară puternic mirositoare, de culoare închisă.
Parturiția este descrisă la iepure ca fiind ușoară, având loc de regulă în
primele ore ale dimineții. Nașterea puilor este precedată de construirea și
amenajarea cuibului de către femela gestantă, dar și prin scăderea evidentă a
apetitului cu 2-3 zile înainte de fătare. Imediat după naștere, puii pot ingera o
cantitate de lapte reprezentând 35% din greutatea corporală, în primele 5
minute de viață, iar după 21 de zile încep să consume alimente uscate, pentru
ca la 8 săptămâni să fie înțărcați. Mărimea cuibului este influențată de
306
numărul de fătări, în cazul primiparelor numărul de pui fiind de regulă mai

mic. Puii sunt dependenți total de laptele matern până în ziua 10 de viață, iar
femelele pot fi însămânțate în perioada postparturientă, putând alăpta și să
rămână gestante în același timp (Sohn și col., 2012; Gunn-Dore, 1997).
Tabel 8 Valori ale unor constante reproductive

(Cathy A. Johnson Delaney, 1996; Sohn și col., 2012)
Parametrul Valori înregistrate
Maturitate sexuală M 6-10 luni
Maturitate sexuală F 4-9 luni
Durata ciclului estral Ovulație indusă
Parturiția Ușoară
Estru postpartum -
Nr. de produși 4-10
Greutate la naștere 30-80 g
Vârsta de înțărcare 4-6 săptămâni
Durata creșterii 1-3 ani
Compoziția laptelui 12,2% grăsime;
10,4% proteină; 1,8% lactoză.
Pentru creșterea puilor se folosesc cutii din carton sau de lemn destul
de mari pentru confortul femelelor. Nu trebuie să fie prea mari pentru că
mama ar putea strivii puii dacă petrece prea mult timp în cutie. Se practică
o breșă lateral pentru ca mama să poată sări înăuntru, dar destul de mică
pentru ca puii să nu cadă. Când au ochii deschiși, breșa se face mai joasă
pentru ca puii să poată sări înăuntru și afară. Cuiburile sunt de obicei
delimitate cu blană smulsă de către femelă. Dacă ea nu a făcut acest lucru,
se folosește flanel sau alt material moale care se înlocuiește când e murdar.
Trebuie asigurată încălzirea artificială, printr-o parte a boxei. Este necesară
doar dacă nu e căptușit cu blană. Puii sunt hrăniți de mame doar o dată,
maxim de două ori pe zi. Mamele stau lângă pui doar pentru timpul scurt în
care îi hrănesc. Îngrijitorul trebuie să verifice zilnic dacă puii sunt hrăniți.
Nu trebuie deranjați prea mult până când ochii puilor sunt închiși (10
zile). Dacă sunt dubii cu privire la hrănire, puii se cântăresc zilnic, iar
mamele nu vor respinge puii care au fost manipulați. Puii sunt hrăniți dacă
pielea nu este zgâriată, dacă au confort termic și dacă sunt adunați la un loc.
Chiar dacă mama nu pare să hrănească puii în primele două zile, îngrijitorul
nu trebuie să o îndepărteze. Femela poate să inițieze lactația mai târziu
(prima hrănire se face deseori la 24 h după fătare) și va putea peste câteva
zile (chiar și 4 zile după fătare) să hrănească puii. Hrănirea suplimentară se
face doar dacă nu au fost hrăniți deloc în primele 2 zile. Dacă unii pui sunt
apatici, se pot face hrăniri suplimentare o dată sau de două ori pe zi. Puii
trebuie stimulați să urineze și să defece după fiecare hrănire, prin utilizarea
de vată umezită cu apă călduță și atingând ușor orificiul urinar și anusul.
307
Tabel 9 Constante biochimice urinare la iepure (Wilson și col., 2012)

Volum urinar/24 h 20-350 ml/kg (media 130)
Densitate 1,003-1,036
pH-mediu 8-9
Culoare Galben-roșu-maro
Aspect Turbiditate
Corpi cetonici Absenți
Proteine Nedetectabil
Glucoza Nedetectabil
Leucocite Rare
Hematii Rare
Celule epiteliale Rare sau deloc
Bacterii Rare sau deloc
Cristale Trifosfat și carbonat de calciu
Valorile constantelor celulare și biochimice sanguine la iepure diferă
de la autor la autor, fiind influențate atât de factori fiziologici (ex: vârsta,
sexul, linia sau varianta, gestația), cât și de factori fizici, cum sunt prelevarea
și manipularea probelor de sânge, respectiv tehnicile analitice utilizate.
Volumul total de sânge la un adult sănătos din rasa New Zealand este de cca.
160-480 ml, sau 44-70 ml/kg greutate corporală. Volumul sanguin crește la
femele în cursul gestației, iar la nou născuți scade semnificativ din momentul
nașterii până la vârsta de 4 luni. În mod normal, de la un iepure adult sănătos
pot fi recoltați 20-40 ml sânge la fiecare 2 săptămâni. Pentru evaluarea
volumului total de sânge se utilizează albumina marcată radioactiv. Volumul
plasmatic este de aproximativ 28-50 ml/kg masă corporală, fiind mult mai
scăzut în primele 4 luni după naștere. Nu sunt cunoscuți antigenii eritrocitari
de grupă sanguină, ceea ce înseamnă că transfuziile de sânge sunt bine
tolerate. Valoarea globulelor roșii este scăzută la tineret până la vârsta de 12
luni, și în mod cu totul curios, numărul eritrocitelor la fetus în ziua 28 de
gestație este același cu cel al mamei. Valoarea hematiilor din sângele
periferic crește ca răspuns la stresul provocat de frig. Nu există diferențe
între cele 2 sexe cu privire la valorile parametrilor hematologici (Jain, 1986).
Ca particularitate de specie, o caracteristică importantă a sângelui la
iepure o constituie prezența heterofilelor (neutrofile, pseudoeozinofile sau
amfofile), celule cu nucleu polimorf, colorat în albastru-roșu deschis, și cu
granulații acidofile de culoare galben portocalii răspândite în citoplasmă. O
altă particularitate vizează bazofilele, care la iepure se deosebesc atât ca
număr, cât și ca aspect morfologic de cele întâlnite la alte specii, numărul
bazofilelor fiind cel mai mare în seria animalelor de laborator. Nucleul
bazofilelor este de culoare purpurie, iar în citoplasmă se găsesc granule mari,
de culoare roșie-neagră. Eozinofilele sunt leucocite mari, cu multiple
granulații voluminoase, de culoarea fructului putred (Washinton și col., 2012).
308
Tabel 10 Valori ale unor constante hematologice și biochimice sanguine

(Harkness, 1989; Jenkins, 1993; Washinton și col., 2012)
Parametrul celular Limite de variație fiziologică
Eritrocite 4-7 x 106/mm3
Hemoglobina 10,0-15,5 mg/dl
Hematocritul 36-48%
Leucocite totale 9-11 x 103/mm3
Neutrofile 20-75%
Limfocite 30-85%
Eozinofile 0-4%
Monocite 1-4 %
Bazofile 2-7%
Trombocite 250-270 x 103/mm3
Timp de coagulare 6-8 minute
Timp de sângerare 50-60 secunde
VSH-ul 1-5 ml la 1 oră
Proteine serice 5,4-7,5 g/dl
Glucoza serică 75-150 mg/dl
Azot ureic 17,0-23,5 mg/dl
Creatinină 0,8-1,8 mg/dl
Lipide serice 280-350 mg/dl
Fosfolipide 75-113 mg/dl
Trigliceride 124-156mg/dl
Calciul seric 5,6-12,5 mg/dl
Tabel 11 Constante biochimice sanguine (Washinton și col., 2012)

Parametrul Masculi Femele
Sodiu (mEq/l) 139 141
Potasiu (mg/dl) 4,5 4,5
Calciu (mg/dl) 13,9 14,3
Fosfor (mg/dl) 3,9 3,4
Proteine serice totale (g/dl) 5,5 5,8
Raport A/G 2,35 1,74
Osmolaritatea plasmei (mEq/l) 282 284
Cloruri 106 109
CO2 20,7 20,7
Anionul gap 12 11
Bilirubina (mg/dl) 36 50
GGT (i. U/l) 4,0 5,6
Fosfataza alcalină (UI/l) 54,5 42,5
ALAT (UI/l) 38,2 37,1
ASAT (UI/l) 21,3 17,3
Colesterol (mg/dl) 28,5 25,8
309
Linii consangvine (inbred)
Primele linii consangvine de iepuri au fost obținute în 1929, iar în

prezent sunt cunoscute 20 de linii inbred produse și crescute în cadrul
laboratorului Jackson din SUA (Ciudin Elena și col., 1996).
- Linia Ax/J are un coeficient de consangvinizare 82%, fiind obținută
din Chinchila de către Sawin în 1927, fiind selectată pentru studiul ataxiei.
Ulterior a fost încrucișată cu linia X 999 și a rezultat linia Ax. La maturitate
animalele au o greutate de 3,5 kg. Sunt animale homozigote pentru gena
Ataxia (ax), manifestând o paralizie progresivă care debutează la vârsta de
2 luni. Ca particularități hematologice prezintă puls scăzut și hemoglobina
redusă la femelă, respectiv hematocritul și hemoglobina crescute la masculi.
- Linia B/J cunoscută și ca linia ACCA, a fost obținută de Sawin prin
încrucișare tip frate-soră pe parcursul a 25 de generații. Sunt animale
histocompatibile, cu o greutate de 2 kg. Ca particularități distinctive sunt
presiunea arterială mare, hematocritul redus, colesterolul total plasmatic
crescut și valorile scăzute ale fosfatazei alcaline serice.
- Linia C/J a fost obținută de Chai în 1958, fiind animale de culoare
brună (agouti) sau neagră, cu o greutate de 2,9 kg. Se caracterizează printr-
o frecvență cardiacă scăzută la mascul, concentrații mici ale hemoglobinei,
valori crescute ale fosfatazei alcaline serice la ambele sexe.
- Linia Fa5a este de culoare albă, are un coeficient de consangvinizare
de 93%, și un grad ridicat de homozigoție pentru locusul de grup sanguin He.
- Linia Sh5b este de culoare albă, are un coeficient de consangvinizare
de 95% și aceeași origine ca și linia anterioară. Sunt animale homozigote
pentru haplotipul LLA-G al complexului major de histocompatibilitate MHC.
- Linia WH/J este de culoare brună și are un coeficient de inbredizare
de 80%. A fost obținută de Sawin dintr-un stoc de animale care prezentau
mutația pentru păr sârmos. Ulterior, a fost încrucișată cu linia X III pentru
selectarea genei mutante pentru păr sârmos. Prezintă o incidență crescută
a limfosarcomului congenital care afectează animalele cu vârsta între 2-28
luni, majoritatea murind înaintea vârstei de 1 an. Au 2,3 kg la maturitate și
se caracterizează printr-un nivel plasmatic crescut al hormonului STH.
- Linia X/J este de culoare gălbuie, și are un coeficient de
consangvinizare de 88%, fiind obținută în 1920 prin hibridizarea liniei A cu
animale din alte stocuri. Se caracterizează printr-o greutate de 2 kg, și sunt
animale cu 12 coaste folosite în studii de creștere. Prezintă o genă recesivă
autozomală, care determină anemia hemolitică, cu manifestări de icter. La
40% sunt prezente splinele accesorii, iar durata de viață este de 5 luni.
- Linia III/J este de culoare albă, și a fost obținută de Sawin în 1902.
Sunt animale docile, cu 13 coaste și sunt utilizate în studii de creștere. Au
un titru ridicat de anticorpi. La maturitate, un iepure cântărește 3,8 kg.
310
Examinarea anuală | Examenul fizic îl include pe cel oral și dentar,

completat cu examen parazitologic, constând în proba flotației sau frotiuri
(pentru diagnosticul coccidiozei). Adițional se fac analize biochimice (ex:
determinarea Ca seric dacă sunt hrăniți cu furaje granulate combinate),
analiza urinei, examen serologic pentru Pasteurella și Encephalitozoon,
teste pentru Treponema (dacă sunt simptome clinice de boală), radiografii,
culturi din fecale, teste pentru Salmonella (Buckwell, 1992; DeLong, 2012).
Patologia iepurelui
Tabel 12 Categorii de virusuri care produc îmbolnăviri la iepure

(National Research Council, 1996)
Virus Semne clinice
Myxomavirus Edem facial,
(poxviridae) conjunctivită,
tumori,
leziuni epiteliale
Papillomavirus (infecție bucală) Papiloame bucale și sublinguale
Rotavirus Diaree
Coronavirus (efect sistemic) Efuziune pleurală,
cardiomiopatie
Coronavirus (enteric) Diaree
Calicivirus Hemoragii, necroza ficatului
Boli virale (Brabb și col., 2012)
- Mixomatoza este produsă de un poxvirus (Block, 1985) din genul

Leporipoxvirus (include virusurile fibroamelor iepurelui), fiind cunoscute
peste 100 de serotipuri, unele dintre ele evoluează cu mortalitate de 99%
la Oryctolagus cuniculus. Se transmite prin contact direct sau prin vectori
cum sunt artopodele (purecii). Boala are evoluție enzootică, cu manifestări
clinice severe, dependent de specia și rasa la care evoluează dar și de tipul
de virus implicat. În formele supraacute, animalele mor în mai puțin de o
săptămână, cu manifestări depresive și edeme palpebrale. În formele acute
edemele palpebrale devin mai pronunţate şi în plus se instalează și o
reacție inflamatoare adiacentă care poate fi observată la nivelul orificiilor
corpului. Masele mixomatoase nu sunt caracteristice pentru aceste forme.
Anumite serotipuri provoacă (ex. Standard laboratory) tumori generalizate,
care apar la 1 săptămână după inoculare și sunt însoțite de edem palpebral,
scurgeri oculare purulente și edemul capului și a extremităților. Tabloul
lezional constă în mase tumorale localizate sau generalizate de tip fibro-
matos sau proliferări celulare mezenchimale care conțin incluzii cito-
plasmatice. Alte leziuni includ proliferări ale endoteliului vascular, necroză
hemoragică multifocală în pulmon, ficat, splină și noduli limfatici etc.
Diagnosticul se stabilește pe baza tabloului clinic și lezional dar și prin
311
izolarea (pe embrioni de găină sau culturi de celule) sau identificarea

virusului, respectiv prin inocularea experimentală. Controlul bolii se face
prin construirea unor bariere fizice care să împiedice pătrunderea
virusului în efectiv. Există și un vaccin, dar nu a dat rezultatele scontate.
Iepure cu mixomatoză, manifestată prin edem facial și conjunctivită muco-

purulentă (Dr. G.van Hoosier citat de: Thea Brabb și col., 2012)
- Fibromatoza este o boală produsă de un Leporipoxvirus, izolat de

Shope în 1932. Se transmite prin înțepăturile artropodelor însă boala
evoluează natural destul de rar. Clinic se constată mase de țesut compact
subcutanat la nivelul picioarelor și lăbuțelor, care pot remite după mai
multe luni. Nou născuții pot face forme generalizate grave. Leziunile au un
caracter benign, constând în reacții inflamatorii, urmate de proliferarea
fibroasă a țesutului afectat și uneori de ulcerații epidermale. Unele celule
pot prezenta incluzii citoplasmatice. Diagnosticul se stabilește pe baza
semnelor clinice sau inocularea cu extracte celulare la animale tinere dar și
prin izolarea virusului pe ouă embrionate și identificarea acestuia.
Controlul bolii se face la fel ca în mixomatoză (Pulley și col., 1973).
- Papilomatoza este o boală produsă de virusul papiloma Shope
(genul Papilomavirus, familia Papovaviridae) identificat pentru prima dată
în 1933. Boala este întâlnită destul de rar la iepurii de laborator, exceptând
inoculările experimentale. Transmiterea se face cel mai probabil prin
înțepăturile țânțarilor. Clinic se constată papiloame tipice (negi) pe nas,
umeri, abdomen. Deseori papiloamele spontane regresează după mai multe
luni. Totuși, la aproximativ 25% din animale evoluează spre carcinomul cu
312
celule scuamoase, în timp ce inocularea experimentală crește această

incidență a carcinoamelor la 75%. Histologic, leziunile sunt tipice pentru
papiloame și carcinom cu celule scuamoase. Diagnosticul se face pe baza
semnelor clinice și a tabloului lezional. Este aproape imposibil de izolat
virusul din tumori, iar controlul bolii implică eliminarea vectorilor.
- Rotaviroza este produsă de un rotavirus din familia Reoviridae, fiind
puțin studiată, și nu s-a reușit transmiterea experimentală. Virusul poate fi
izolat de la animale sănătoase. Clinic evoluează cu diaree, deshidratare și
moarte. La adulți mai poate apare anorexia pasageră, fără niciun alt semn.
La examenul necropsic se constată intestinul subțire plin cu un conținut
lichid, și atrofia vilozităților intestinale. Evoluția bolii poate fi agravată de
suprapunerea unor infecții cu alți germeni patogeni. Diagnosticul se face
prin examenul conținutului intestinal și izolarea virusului. Controlul bolii
impune protejarea efectivului de contactul cu animale bolnave purtătoare.
- Boala virală hemoragică a fost diagnosticată la iepure în 1984, și se
caracterizează printr-un debut brusc, cu febră, tahipnee și moarte subită.
Răspândirea este foarte rapidă iar morbiditatea și mortalitatea sunt foarte
mari (68% până la 100%). Perioada de incubație este de numai 1-2 zile.
Leziunile nu sunt foarte bine descrise dar se constată hemoragii întinse, în
special în pulmon (pneumonie hemoragică și necrozantă), hepatită
necrotică, depleție limfoidă și encefalite. În sângele și țesuturile animalelor
bolnave a fost identificat un virus (ARN) care este probabil și agentul
etiologic. Nu a fost însă clasificat. Un mare număr de particule virale se
găsesc în ficat, pulmon, rinichi și splină. Virusul aglutinează eritrocitele de
oaie, găină și om, ceea ce înseamnă că inhibarea hemaglutinării ar putea fi
utilizată ca un test serologic de confirmare a infecției (Brabb și col., 2012).
Boli bacteriene (DeLong, 2012)

- Clostridioza sau Enterotoxemia este produsă de Clostridium difficile
și Clostridium Spiroforme, germeni anaerobi ubicuitari, ceea ce înseamnă că
fac parte din flora normală a iepurilor (mai puțin Cl. Spiriforme). Clinic
apare diareea și moartea la tineret dar și la femelele în lactație. Se constată
leziuni de enterocolită necrozantă, adeseori cu hemoragii și edeme
extensive. Diagnosticul se stabilește pe seama tabloului lezional, amprente
din fecale, culturi anaerobe, demonstrarea toxicității sau prin testul ELISA.
- Boala Tyzzer este produsă la iepure de Bacillus piliformis, un
germen gram negativ care se poate cultiva pe ouă eclozionate, deși nu a fost
crescut încă pe medii artificiale. Boala nu este ușor de recunoscut, ceea ce
înseamnă că ar putea fi foarte răspândită. Transmiterea se face pe cale
orală, prin coprofagie. Infecția este de regulă subclinică și afectează
enterocitele, favorizând astfel susceptibilitatea animalelor la alte tipuri de
boli. Morbiditatea este sporadică, însă mortalitatea poate ajunge în anumite
313
situații până la 100%. Clinic se constată diaree profuză apoasă,

deshidratare, depresie și moarte la 1-2 zile. Leziunile sunt localizate la
nivelul cecumului și uneori la ileon și colon. Peretele intestinal este
edemațiat, conținutul intestinal este cenușiu, floculent și apos iar mucoasa
este hiperemiată, cu focare de necroză sau exsudat aderent. Se pot întâlni și
leziuni de miocardită. Diagnosticul, prin examen morfologic și histologic
(evidențierea bacteriei în amprentele colorate prin impregnare argentică).
Controlul bolii se face doar prin creșterea animalelor în colonie închisă.
- Salmoneloza este o boală produsă de diferite serotipuri de
Salmonella enteritidis (typhimurium și enteritidis). Întâlnită destul de rar,
evoluează cu morbiditate și mortalitate ridicată. Transmiterea germenului
se face prin fecale contaminate, prin purtători sau animale afectate. Tabloul
clinic este nespecific, multe animale sunt găsite moarte. Uneori se
manifestă prin diaree și avorturi spontane. Boala se răspândește rapid,
afectând într-un răstimp foarte scurt majoritatea animalelor din adăpost.
Moartea survine datorită septicemiei supraacute, fapt ce înseamnă că
tabloul lezional este deseori absent, sau constă doar în prezența unor
hemoragii peteșiale. Dacă evoluează mai multe zile, apar leziuni de necroză
hepatică, splenomegalie, limfadenopatie, ulceraţii ale plăcilor Payer și
rareori leziuni de enterită fibrinoasă. Diagnosticul se stabileşte prin
examen morfologic, culturi sau serotipizare. Controlul implică asigurarea
unor condiții de igienă și alimentație optime și eliminarea purtătorilor.
- Colibaciloza este produsă de Escherichia coli. Transmiterea se face
oral, prin fecale contaminate. Clinic se constată diaree și moarte acută.
Morbiditatea poate fi sporadică sau epizootică, însă mortalitatea este mare.
Tabloul lezional constă în enterită hemoragico-necrotică și manifestări de
cecocolite. Diagnosticul se pune prin examen morfologic, culturi bacteriene,
serologic, demonstrarea toxicității și eliminarea altor boli. Controlul bolii se
face prin asigurarea unor condiții de igienă și microclimat corespunzătoare.
- Yersinioza este produsă de Yarsinia pseudotuberculosis (posibil și de
Yarsinia enterocolitica). Boală rar întâlnită, yersinioza se transmite prin
fecale contaminate sau alimente. Clinic se constată pierderi cronice în
greutate, fără diaree și prezența unor formațiuni abdominale palpabile.
Tabloul lezional constă în necroza cazeoasă a nodulilor limfatici
mezenterici. Focare de necroză pot fi întâlnite și în plăcile Payer, ficat,
splină, pulmon, rinichi, noduli limfatici periferici, os și cord. Diagnosticul se
pune pe baza tabloului lezional și prin cultură. Controlul bolii se face prin
limitarea contactului cu alte animale, posibil contaminate. Este o zoonoză.
- Pasteureloza este produsă de Pasteurella multocida, însă din
leziunile piogene respiratorii au mai fost izolați și Bordetella bronchiseptica,
respectiv Staphylococcus aureus. Calea de transmitere este cea respiratorie
(inhalație) prin aerosoli, de unde germenii sunt diseminați ulterior la nivel
314
pulmonar, ocular prin conductul nasolacrimal, urechea medie prin tubii

auditivi și în sânge, rezultând în forme acute moartea rapidă. Animalele
purtătoare asimptomatice sunt vectori importanți în diseminarea bolii.
Infecția cu germeni din genul pasteurella este ubicvitară în coloniile
convenționale, afectând peste 70% din efectiv. Clinic, semnele respiratorii
predomină, și constau în: scurgeri nazale mucopurulente, strănut, tuse,
rareori otite, torticolis, orhită și balanopostită în formele genitale. Moartea
se produce prin septicemie și pneumonie. De regulă, animalele sunt găsite
moarte, fără să manifeste un tablou clinic evident. Tabloul lezional este
dominat de nefrite cronice supurative, pneumonie și bronhopneumonie
fibrino-purulentă, însoțită de pleurită. Mai pot apare abcese subcutanate
sau în pulmon, creier, cord, musculatura striată, testicule, uter, dar și
endometrite cronice supurative. În caz de septicemie nu apar leziuni sau
acestea sunt foarte șterse (mici peteșii). Diagnosticul se bazează pe tabloul
lezional sau pe cultură realizată din jetajul nazal (sau din sânge, măduvă
osoasă, splină și ficat). În formele septicemice diagnosticul este relativ
dificil de stabilit. Controlul bolii se face prin creșterea animalelor în colonie
închisă sau prin obținerea stocului inițial prin cezariană (Manning, 1984).
Manifestări de torticolis provocat de otita medie (stânga), și conjunctivită

muco-purulentă (dreapta) în pasterureloză la iepure (DeLong, 2012)
- Stafilococia este produsă de Staphylococcus aureus, un germen

extrem de răspândit, putând fi găsit în căile respiratorii superioare la multe
specii de animale de laborator, inclusiv la om. Transmiterea germenului se
face prin contact direct sau prin aerosoli. Clinic se constată prezența unor
abcese subcutanate și la nivelul glandei mamare, precum și leziuni de
dermatită necrotică. În forma septicemică, animalele sunt găsite moarte.
Leziunile pot fi cronice sau exsudative, și constituie una din cauzele morții
animalelor, mai ales când sunt întinse. Se constată mastite și dermatite
necrozante, leziuni supurative multifocale în cord, rinichi, pulmon, ficat,
315
splină, testicule, epididim, și în oase. Diagnosticul bolii se face prin cultură

bacteriană, controlul fiind dificil de realizat. Se poate apela la terapia cu
antibiotice, dar rezultatele nu sunt totdeauna satisfăcătoare (Cohen, 1987).
- Tularemia este produsă de Francisella tularensis (germen gram-
negativ și aerob), fiind o zoonoză, care se transmite interspecii, prin contact
direct, inhalare, ingestie sau transcutanat (mai ales la om). Clinic, animalele
afectate sunt găsite moarte, fără semne specifice de boală. La om, boala se
manifestă cu febră, limfadenopatie cu sau fără abcese sau flegmoane. Poate
fi fatală în lipsa tratamentului, însă terapia cu antibiotice este eficientă.
Tabloul lezional constă în necroze multifocale și procese supurative în ficat,
splină, pulmoni, noduli limfatici și măduvă osoasă. Diagnosticul se
stabilește pe baza leziunilor și prin cultură bacteriană. Controlul bolii se
face prin îndepărtarea vectorilor din colonia de animale (Rohrbach, 1988).
- Treponematoza este produsă de Treponema cuniculi, un germen
patogen din clasa spirochetelor. Boala este relativ rară la iepure,
transmiterea făcându-se prin contact direct, în timpul împerecherii.
Leziunile sunt localizate mai ales în sfera genitală, dar pot afecta și anusul
sau pielea din regiunea perineului, rareori întâlnindu-se pe fața animalului.
Se manifestă prin tumefacții benigne, care ulterior se ulcerează și se
crustizează, apoi devin uscate, solzoase și în final țesutul afectat se reface.
La femele, boala evoluează mai ușor decât la mascul. Histologic se constată
aspecte de acantoză epidermală, hipercheratoză însoțită de o reacție
inflamatoare cutanată, cu infiltrat limfocitar și plasmocitar. Diagnosticul se
stabilește pe baza leziunilor morfologice sau cu ajutorul testelor serologice.
- Listerioza este produsă de Listeria monocytogenes, fiind rar întâlnită
la iepure, iar modul de transmitere nu este cunoscut, însă cel mai probabil
are loc prin fecale contaminate. Tabloul clinic include avorturi sau moartea.
Evoluează ca o boală septicemică, cu limfadenită mezenterică și cervicală,
necroze multifocale și hepatită supurativă, splenite, inflamații ale glandelor
suprarenale. La femelele gestante se constată frecvent leziuni de endo-
metrită supurativă (purulentă), avorturi și septicemie fetală sau neonatală.
- Necrobaciloza este produsă de Fusobacterium necrophorum,
evoluând sporadic la iepure, și se produce prin răni care vin în contact cu
fecale contaminate. Leziuni sunt localizate pe față și picioare, și constau în
zone de necroză fetidă, adesea ulcerative, care penetrează în adâncimea
țesutului, uneori până la planul osos. În cazurile severe se produce
diseminarea sistemică a bolii, iar leziunile au caracter de necroză cazeoasă .
Boli parazitare (Stacy Pritt și col., 2012)
- Encefalitozoonoza este produsă de Encephalitozoonos cuniculi, un

germen din genul Microsporida. Calea de transmitere este, cel mai probabil,
316
prin ingestia sporilor infectanți eliminați prin urină. Clinic se manifestă prin
semne neurologice, iar tabloul lezional constă în necroze și granuloame
localizate în diferite organe interne, encefalită granuloasă multifocală cu
infiltrații perivasculare mononucleare, dar și manifestări de leptomeningită.
Diagnosticul se pune pe baza leziunilor, colorației Gram sau a testelor sero-
logice. Controlul bolii este dificil, necesitând derivația prin cezariană.
- Coccidioza hepatică este produsă de Eimeria stiedae, și evoluează
frecvent în coloniile convenționale de animale. Transmiterea pe cale orală
prin alimente contaminate. Tabloul clinic este șters: se constată pierderi în
greutate, debilitate, hepatomegalie și icter. Leziunile constau în noduli gălbui
cu diametrul de 1-2 cm în ficat, inflamația cronică a canaliculelor biliare care
sunt dilatate, pline cu bilă și exsudat. Microscopic se observă aspecte de
colangită și colecistită cronică proliferativă, cu numeroși schizonți, micro- și
macrogameți și dezvoltarea oochiștilor în celulele epiteliale. Diagnosticul se
pune pe baza leziunilor și examenul fecalelor. Controlul infestațiilor se poate
realiza cu sulfonamide, dar toxicitatea acestora este mare (Patterson, 1987).
Ciclul biologic al coccidiilor la iepure

(Patton și col., 2008, cit. de Pritt și col., 2012)
317
Ficat de iepure infectat cu Eimeria stiedae. Se observă prezența nodulilor

albi multifocali, difuzi, diseminați pe toată suprafața ficatului, rezultați în
urma hiperplaziei biliare severe (James G. Fox, cit. de Pritt și col., 2012).
- Coccidioza intestinală este produsă de Eimeria magna, Eimeria

irresidua, Eimeria intestinalis. Boala se transmite pe cale fecal-orală, fiind
frecventă în coloniile convenționale. Tabloul clinic variază de la absența
totală a semnelor de boală, la manifestări de diaree apoasă profuză, uneori
conţinând sânge, urmată de moarte subită, dependent de susceptibilitatea
animalelor. Leziunile sunt localizate mai ales la nivelul intestinului subțire,
rareori la cecum sau colon, și constau în leziuni de enterită necrotică.
Diagnosticul se stabilește histopatologic și prin examenul fecalelor.
Controlul bolii impune măsuri de igienizare și de cazare corespunzătoare.
- Râia psoroptică sau Otoacarioza este produsă de Psoroptes cuniculi,
se transmite prin contact direct, fiind frecventă în coloniile convenționale.
Leziunile sunt localizate la nivelul urechilor și se manifestă prin prurit
intens. Animalele își scutură tot timpul capul și se scarpină în urechi.
Microscopic: dermatită eozinofilică proliferativă și corozivă. Diagnosticul
pe baza tabloului lezional sau identificarea la microscop (Pandey, 1989).
- Râia sarcoptică este produsă de Sarcoptes scabei și Notodres cati.
Boala are o distribuție largă, însă este rar întâlnită la iepuri în prezent, fiind
o zoonoză. Clinic se manifestă prin prurit, alopecie de intensitate variabilă,
inițial la nivelul botului, apoi pe față și cap. Leziunile constau în dermatită
cronică cu acantoză. Automutilarea duce la zone ulcerative cu inflamații
supurative. Diagnosticul se stabilește prin raclat cutanat și histopatologic.
318
Psoroptes cuniculi provoacă râia psoroptică la iepure.

Vedere ventrală mascul în stânga și femelă în dreapta (Pritt și col., 2012).
Sarcoptes scabei provoacă râia sarcoptică la iepure.

A este mascul, iar B este femela (Stacy Pritt și col., 2012)
319
Boli tumorale
- Adenocarcinomul uterin este cea mai frecventă formă de tumoră

malignă întâlnită la iepure. Debutează cu tulburări nespecifice în sfera
reproductivă (scăderea fertilității și a numărului de pui, distocii), care
anticipează cu cel puțin 6-10 luni manifestările clinice (noduli uterini
palpabili). Tumorile uterine sunt deseori multiple, și au un ritm de creștere
variabil, ajungând la un diametru de 5 cm după 6 luni. Metastazează
frecvent (mai ales în pulmon), determinând moartea animalelor în 12-24
luni de la diagnosticul clinic. Histologic, leziunile au aspect de carcinom
papilar și tubular cu stromă de natură mieloidă sau fibroasă abundentă. La
nivelul uterului apar tulburări de natură endometrială, endometrite,
piometrite, hiperplazia sau atrofia mucoasei uterine, care pot fi considerate
modificări cu caracter preneoplazic. Etiologia este obscură, fiind posibil
implicați factori de natură ereditară, însă boala poate avea o incidență mare
și în colonii în care încrucișarea se face randomizat. Unele studii sugerează
un dezechilibru hormonal, constând în hiperestrogenism, aspect care nu a
fost confirmat încă definitiv. Incidența ridicată cu care evoluează în unele
efective face din această boală un model de studiu al adenocarcinoamelor.
- Limfosarcomul are o distribuție neuniformă, afectând mai ales
tineretul (8-18 luni). Clinic se constată prezența unor mase intestinale
palpabile, hipertrofia nodulilor limfatici periferici, anemie și semne vizibile
de invadare la nivelul corpului ciliar și a camerei anterioare a ochiului. Se
întâlnesc 4 tipuri de leziuni: noduli confluenți în corticala renală, hepato-
megalie fără noduli observabili dar cu lobulație accentuată, splenomegalie și
creșterea în volum a grupelor de noduli limfatici. Țesutul limfoid intestinal
este lezat, prezentând ulcerații. Ovarele și glandele suprarenale pot fi
complet distruse. Celulele tumorale sunt de tip limfoblastic. În ficat se
acumulează în spațiile periportale, iar în rinichi se localizează interstițial,
fără să afecteze funcția nefronului. Studii recente sugerează că sensiblitatea
crescută la boală este datorată exprimării unei gene recesive autosomale.
- Carcinomul mamar este întâlnit la femele multipare în vârstă de
peste 3 ani. Tumorile se dezvoltă asemănător tumorilor mamare întâlnite la
om în multe privințe: leziunile tumorale sunt precedate de hiperplazia
chistică și adenoame ale țesutului mamar. Odată constituite, tumorile devin
din ce în ce mai agresive, determinând formarea de focare metastatice
scundare, care diseminează sistemic. Cauza pare să fie un dezechilibru
endocrin. Nu există date care să implice un retrovirus mamar.
Concluzii
Utilizarea iepurilor în activități de laborator este urmarea unui

proces de selecție în cursul căruia au rezultat o serie de rase și linii crescute
320
în sistem convențional și/sau neconvenţional (germ-free, specific pathogen

free), care și-au dovedit utilitatea în domenii din cele mai diverse ale
cercetării biomedicale, cum ar fi: testarea unor produse medicamentoase,
implementarea unor noi tehnici chirurgicale, stabilirea și confirmarea
diagnosticului unor boli infectocontagioase, prepararea unor seruri mono-
specifice. Iepurii sunt animale relativ ușor de crescut dacă sunt asigurate
condițiile de microclimat și furajarea optimă, care se adaptează bine la
condițiile de captivitate și nu sunt inhibate de prezența omului.
Dezavantajul major constă în faptul că reacționează foarte repede și intens
la diferiți factori de mediu cu potențial stresogen, rezultând o scădere a
rezistenței la boli și manifestări de canibalism. Patologia iepurilor cuprinde
numeroase boli bacteriene, virale, parazitare, micotice, nutriționale,
metabolice și tumorale, care evoluează pe fondul unor condiții de igienă și
microclimat necorespunzătoareal, sau al unei alimentații deficitare.
1) Baumans V, 2005, Environmental enrichment for laboratory rodents and
rabbits. ILAR Journal 46(2): 162–170.
2) Bays TB, 2006, Rabbit behavior. In: Bays TB, Lightfoot TL and Mayer J (eds)
Exotic Pet Behavior: Birds, Reptiles, and Small Mammals. Saunders: St. Louis, MO.
3) Bradley TA, 2000, Rabbits Normal Behavior. Exotic Magazine 2(1):19–24.
4) Thea Brabb and Ronald F. Di Giacomo, 2012, Viral Diseases, In: The Laboratory
Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents. Chapter 14, Elsevier, 365-401.
5) Brown C, 2009, Novel food items as environmental enrichment for rodents and
rabbits. Laboratory Animal 38(4): 119–120.
6) Buijs S, și col., 2011, Behaviour and use of space in fattening rabbits as
influenced by cage size and enrichment. Appl Animal Behav, Science 134: 229–238.
7) Crowell-Davis SL, 2007, Topics in medicine and surgery: Behavior problems in
pet rabbits. Journal of Exotic Pet Medicine 16: 38–44.
8) Hansen LT, Berthelsen H, 2000, Effect of environmental enrichment on the
behaviour of caged rabbits. Applied Animal Behaviour, Science 68: 163–178.
9) Harriman, M, 2008, Introducing Rabbits: Bonding Techniques for Matchmakers
[film]. Drollery Press: Alameda, CA.
10) Harris LD, Custer LB, Soranaka ET, Burge R, Ruble GR, 2001, Evaluation of
objects and food for environmental enrichment of NZW rabbits. Contemporary
Topics in Laboratory Animal Science 40(1): 27–30.
11) Hawkins P, Hubrecht R, Buckwell A, Cubitt S, Howard B, Jackson A, Poirier GM,
2008, Refining Rabbit Care: A Resource for Those Working with Rabbits in
Research. Royal Society for Prevention of Cruelty to Animals: Horsham.
12) Garner JP, 2005, Stereotypies and other abnormal repetitive behaviors:
Potential impact on validity of scientific outcomes. ILAR46(2):106–117.
13) Gunn-Dore D., 1997. Comfortable quarters for laboratory rabbits. In:
Comfortable Quarters for Laboratory Rabbits. A. W. Institute, Reinhardt, 46–54.
14) Jenkins J.R., 2001. Rabbit Behavior. Vet. Clin. Exot. Anim. 4 (3), 669–679.
321
15) Jeklova E., Leva L., Kudlackova H., Faldyna M., 2007. Functional development
of immune response in rabbits. Vet. Immunol. Immunopathol. 118, 221–228.
16) Johnston M., 2005, October. Seminars in avian and exotic pet medicine. Semin.
Avian Exot. Pet Med. 14 (4), 229–235.
17) Lofgren JLS, si col., 2010, Innovative social rabbit housing. American
Association for Laboratory Animal Science Meeting Official Program: 131.
18) Lofgren Jennifer, 2015, Comfortable quarters for laboratory animals, ed. by
Cathy Liss, Kenneth Litwak, Viktor Reinhardt, 10th edition, 66-76,
19) Marcus Ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura
Roprint, Cluj-Napoca, 165-183.
20) Maertens L, Buijs S, Davoust C, 2012, Gnawing blocks as cage enrichment and
dietary supplement for does and fatteners: intake, performance and behaviour.
World Rabbit Science 21(S1): 185–192.
21) Morton DB, 2003, Refinements in rabbit husbandry. Lab Animal 27: 301–29.
22) Katherine A. Naff și col., 2012, The Domestic Rabbit, Oryctolagus Cuniculus:
Origins and History, In Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, Elsevier, 157-162.
24) Nevalainen TO, și col., 2007, Pair housing of rabbits reduces variances in
growth rates and serum alkaline phosphatase levels. Lab. Animals 41(4): 432–440.
25) Cynthia A. Pekow, 2012, Basic Experimental Methods in the Rabbit, In The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 243-256.
26) Quinn RH, 2012, Rabbit Colony Management and Related Health Concerns, In:
27) Shomer NH, și col., 2001, Enrichment-toy trauma in a New Zealand White
Rabbit. Contemporary Topics in Laboratory Animal Science 40 (1): 31–32.
28) Joanne Sohn, Marcelo A. Couto, 2012, Anatomy, Physiology, and Behavior, In
29) Stauffacher M, și col.,2002, Future Principles for Housing and Care of
Laboratory Rodents and Rabbits: Report for the Revision of the Council of Europe
Convention ETS 123 Appendix A for Rodents and Rabbits: Part B pp 36–37.
30) Swennes AG, Alworth LC, Harvey SB, Jones CA, King CS, Crowell-Davis SL,
2011, Human handling promotes compliant behavior in adult laboratory rabbits.
Journal of the American Association for Laboratory Animal Science 50(1): 41–45.
31) Verga M, și col., 2007, Effects of husbandry and management systems on
physiology and behaviour of laboratory rabbits. Hormones and Beh 52: 122–129.
32) Verwer, CM, și col., 2009, Reducing variation in a rabbit vaccine safety study
with emphasis on housing conditions and handling, Lab Animals 43:155–164.
33) Wyatt, J, 2013, Strategies for Socially Housing Rabbits. American College of
Laboratory Animal Medicine Forum: Williamsburg, VA.
Ω
322
Capitolul 12 | Dihorul |
CAPITOLUL 12
DIHORUL
OBIECTIVE Jigodia sau boala Carre

Panleucopenia
Introducere Turbarea
Încadrare taxonomică, Alte categorii de boli
Mustela putorius Influența sau gripa
Mustela putorius furo Bolile parazitare
Condiții de creștere și cazare Boli cu incidență sporadică
Furajarea Bolile vbacteriene
Comportamentul Calculoza urinară
Particularități fiziologice Cardiomiopatiile
Particularități anatomice Tumorile maligne
Reproducția Bolile autoimune
Particularități hematologice Concluzii
Bolile dihorului Bibliografie selectivă
333
Introducere
Dihorul face parte din familia Mustelidae, reprezentată de un grup de

mamifere terestre, majoritatea având un regim alimentar carnivor, și doar o
mică parte fiind omnivore. Alături de câine și pisică, mustelidele conturează
grupul carnasierelor care sunt folosite în activități de laborator, dar și ca
animale de companie/agrement. Dintre reprezentanții familiei Mustelidae,
numai dihorul domestic face obiectul unor investigații științifice riguroase, ca
animal utilizat în cadrul unor studii sau protocoale experimentale. Se
diferențiază atât de celelalte carnasiere (ex: câine, pisică), cât și de restul
animalelor de laborator, din punctul de vedere al condițiilor de cazare și de
furajare, al comportamentului și al unor particularități anatomo-fiziologice.
Patologia dihorului se structurează în jurul unor categorii majore de boli
infecțioase, virale și parazitare, o parte dintre acestea constituind factori de
risc majori pentru pentru om, întrucât pot să evolueze ca zoonoze.
Încrengătura Vertebrate
Clasa Mammalia
Ordinul Fissipeda
Subclasa Theria
Suprafamilia Canoidae
Suprafamilia Canoidae include carnivore cu picioare lungi, terminate
cu 4-5 gheare neretractile, distribuite în 4 familii:
Familia Canidae
Familia Ursidae
Familia Procyonidae
Familia Mustelidae
Din familia Mustelidae fac parte următoarele subspecii de dihor:
Mustela putorius putorius sau dihorul European, răspândit în Europa;
Mustela putorius furo sau dihorul domestic
Vormela peregusta sau dihorul pătat;
Mustela nivalis sau nevăstuica;
Mustela erminea sau hermina;
Mustela lutreola sau dihorul de apă;
Mustela eversmanni sau dihorul de stepă ;
Mustela putorius anglia răspândit în Țara Galilor;
Mustela putorius aureola răspândit în peninsula Iberică;
Mustela putorius caledoniae prezent în Scoția;
Mustela putorius mosquensis răspândit în Europa și Asia;
Mustela putorius rothschildi, care este răspândit în Europa.
334
Familia Mustelidae cuprinde mai multe specii de mamifere carnivore,

terestre, arboricole sau acvatice, de mărime mică sau mijlocie, cu corpul
alungit. Dihorii au picioarele cu 4-5 degete, digitigrade, semiplantigrade sau
plantigrade, cu degetele de la picioarele posterioare unite, în parte printr-o
membrană. Toate speciile de dihori au în jurul orificiului anal glande care
secretă substanțe urât mirositoare, dezgustătoare. Blana este deasă, cu peri
fini. Caninii dezvoltați au marginea tăioasă, premolarii fiind colțuroși și
ascuțiți. Carnasierii inferiori au câte două vârfuri, iar cei superiori sunt
prevăzuți cu un vârf și un tubercul. Dihorii sunt animale foarte agile, iuţi și
sprintene, având corpul mlădios și simțurile fine, și se hrănesc în condiții
de liberate cu mamifere mici, păsări, ouă de păsări, broaște, pești, vegetale.
Pereche de dihori sălbatici (https://ro.wikipedia.org/wiki/Dihor)
- Mustela putorius putorius | Capul și trunchiul dihorului European

măsoară 35-38 cm, coada are 15-19 cm, iar greutatea corporală este de 0,7-
1,3 kg. Blana este de culoare cafenie-castanie întunecată, distribuită
uniform pe regiunea dorsală, iar pe mijlocul spatelui are o dungă roșcată-
cafenie, cu nuanțe gălbuii pe părțile laterale. Bărbia și vârful botului sunt
alb-gălbui, nasul fiind închis la culoare. Deasupra ochilor au o pată albă-
gălbuie, slab delimitată, care se continuă în urma urechilor cu o dungă de
aceiași culoare. Urechile sunt cafenii cu margini albe. Culoarea variază de la
individ la individ. Foarte rar se întâlnesc dihori complet albi sau galbeni.
Dihorul este răspândit în zona temperată a Europei, Asiei și Africii de Nord.
În România este întâlnit prin clăi de grâu, grămezi de lemne, clădiri în ruină
și magazii de cereale. Folosește vizuinile vulpilor sau ale iepurilor de casă
335
pentru a se adăposti, fiind un animal predominant nocturn. Femela naște

după o gestație de 6 săptămâni, 3-6 pui, care încep să vadă după vârsta de 14
zile. Durata de viașă a dihorului este de 8-10 ani în condiții de sălbăticie.
Mustela putoris furo sau dihorul domestic | Se consideră că la originea

variantelor de dihor actuale se află o subspecie promordială, cunoscută sub
denumirea de Mustela stromeri, care include animale mult mai mici decât
dihorul domestic. Mustela putorius furo este singura variantă domesticită a
dihorului, restul speciilor fiind greu de crescut în condiții de captivitate,
datorită faptului că devin irascibile, agitate și extrem de nervoase. Nu se
cunoaște cu precizie momentul în care s-a produs domesticirea dihorilor,
însă se presupune că acest lucru s-a întâmplat în urmă cu cel puțin 3500 de
ani, odată cu domesticcirea pisicilor. Literatura menționează utilizarea
dihorului de către egiptenii antici pentru protejarea hambarelor împotriva
rozătoarelor mici. Varianta domestică a dihorului poate fi caracterizată ca
fiind animale energice, vioaie, agile și curioase, cărora le place nespus de
mult să se joace cu omul (mai precis cu proprietarul lor). În anumite țări,
(SUA) ponderea dihorului ca animal de companie egalează câinele și pisica
Colonie de dihori domestici în timp ce își fac siesta după masa de prânz
336
Dihorul domestic își petrece o bună parte din zi dormind (cca. 14-18
ore), însă când nu dorm sunt foarte activii, explorând mediul în care se află.
Referitor la acest aspect, mai trebuie spus că dihorii au nevoie de 15-16 ore
de întuneric pe zi pentru a-și reface rezevele de melanină, altfel putând
dezvolta variate afecțiuni letale. Deși în condiții de libertate (sălbăticie),
dihorul este un animal preponderent carnivor, în cazul dihorului domestic
este recomandat un regim alimentar alcătuit din 32-38% proteine și 15-
20% grăsimi de origine animală, fiind exclusă folosirea grăsimilor de
origine vegetală (ex: soia). Pe de altă parte, un aport de proteine care
depășește 38% constituie un factor de risc major pentru afecțiuni renale, în
special la animalele vârstnice. Datorită tractului digestiv scurt, nu este
recomandată administrarea excesivă de alimente bogate în fibre vegetale.
Dihorii savurează dulciurile, cum sunt stafidele sau untul de arahide,
însă nu în cantități excesive, întrucât carbohidrații interferează cu
metabolismul celular, rezultând frecvent tulburări metabolice. Creșterea
dihorilor în captivitate necesită câteva măsuri de îngrijire speciale, care
constau în tăierea regulată a unghiilor și în periatul blăni. De asemenea,
dihorii domesticii trebuie controlați periodic de către medicul veterinar din
punct de vedere clinic, fiind obligatorie vaccinarea antirabică și împotriva
jigodiei sau bolii Carré. Exceptând utilizarea lui ca animal de agrement sau
pentru vânătoare, dihorul este uneori folosit în laborator pentru testarea
unor noi produse cosmetice sau farmaceutice, precum și ca model animal
pentru realizarea unor investigații medicale. Mai trebuie spus și faptul că
dihorul european se adaptează cu ușurință condițiilor de captivitate,
inclusiv în ce privește reproducerea, comparativ cu alte specii de dihor.
În condiții de captivitate, dihorii sunt crescuți în cuști individuale sau

în perechi, fiind utilizate cuști din lemn, fier beton sau plasă din sârmă
groasă cu dimensiuni de 124x60x50 cm. Se utilizează și cuști din aluminiu
care sunt dispuse în baterii mobile, cu câte 2-3 etaje(foto 6) sunt spațioase,
uşor de întreținut și oferă condiții confortabile animalelor. În acest ultim
caz, la un etaj se găsesc trei cuști care formează un modul cu dimensiunile
de 146x46x46 cm. Aceste dimensiuni se dublează în cazul femelelor
gestante sau cu pui. Nu se folosesc pentru cazarea dihorului acvarii sau
recipiente din sticlă, deoarece nu pot fi ventilate corespunzător. Nici cuștile
din lemn nu sunt recomandate, întrucât se impregnează cu urină, miros
neplăcut şi germenii patogeni, fiind foarte dificil de igienizat, și constituind
astfel o sursă permanentă de infecţii bacteriene. Nu este indicată nici
cazarea pe suporți din plasă de sârmă, deoarece le deformează picioarele și
produce animalelor un disconfort greu de suportat. Cel mai indicat este
utilizarea linoleumului sau a altor suprafețe netede (ex: din plastic) ușor de
337
curățat. Nu se folosește ca așternut talașul foarte fin, întrucât poate provoca

probleme respiratorii severe. În special talașul de cedru sau de pin este
contraindicat, deoarece conține substanțe toxice, de tipul acizilor sau
uleiurilor volatile. Cel mai bine suportat este talașul de plop, deși este mai
greu de procurat. Este periculoasă utilizarea ca așternut a resturilor de la
prelucrarea cerealelor datorită prafului, dar și pentru că pot fi consumate
de dihori, provocând blocaj intestinal (ileus mecanic). Cel mai bun așternut
îl constituie folosirea prosoapelor, păturilor sau alte tipuri de stofă sau
materiale care pot fi curățate și nu au găuri în care să-și prindă picioarele.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea dihorilor
domestici în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 63/2010)
Suprafața Suprafața minimă a Înălțimea minimă
minimă a incintei podelei per animal (cm)
(cm2) (cm2)
Animale până la 4500 1500 50
600 g inclusiv
Animale peste 600 g 4500 3000 50
Masculi adulți 6000 6000 50
Femelă și puii săi 5400 5400 50
Cazarea dihorilor în condiții de laborator se face în cuști individuale adecvate
Furajarea
Dihorii sunt animale pretențioase în ceea ce privește alimentația, iar

structura rației furajere trebuie să țină cont de o serie de particularități
privitoare la vârsta, starea fiziologică, evoluția greutății corporale și starea
de întreținere. Alimentația se face diferențiat la tineri și adulți. În cazul
animalelor adulte, alimentația este în funcție de perioadele anuale de
reproducție (decembrie și aprilie) când se împerechează slăbesc cu 10-
338
15%. Astfel, în prima lună după împerechere, femelelor trebuie să li se

asigure alimente la discreție. La femele în lactație rația se suplimentează cu
10-20 Kcal pentru fiecare pui, dar și în funcție de vârsta animalelor.
Necesarul de proteină este calculat în corelație cu cantitatea de
energie din aliment. În general se asigură 10 g proteină digestibilă/100
Kcal energie metabolizabilă în perioada de reproducție iar în celelalte
perioade ale anului se asigură 8 g proteină digestibilă/100 Kcal energie
metabolizată. Necesarul de lipide este de 3-5 g grăsime digestibilă la 100
Kcal energie metabolizabilă, însă această cantitate poate varia în limite largi.
Necesarul glucidic este corelat cu cantitatea de proteină sau grăsimi
digestibile din rație. Ca particularitate de specie s-a observat că dihorii
prezintă un grad de digestibilitate diferit al hranei de tipul de furaj și de
modul de preparare al lui. De exemplu, hidrații de carbon sunt asimilați în
proporție de 62%, lipidele 92% iar proteina din carne și pește în proporție
de 90%, din făina de pește–80%, din făina de cereale–70%, iar din amestec
furajer 85%. În cazul tineretului, dată fiind puterea de creștere mare, se
impune și un necesar energetic diferențiat. Proteina digestibilă se
administrează în raport de 10-11 g/100 Kcal energie metabolizabilă la
tineretul de reproducție, și 7,5-8 g/100 Kcal energie metabolizabilă la
tineretul destinat activităților experimentale. Grăsimile se administrează în
cantitate de 3,7-5 g/100Kcal EM (sub 3,5 g apar tulburări de creștere).
Carbohidrații trebuie să asigure 30-36% din energie metabolizabilă.
În general, componentele care alcătuiesc rația furajeră a tineretului și
adulților diferă doar din punct de vedere cantitativ, pondere mai mare
având proteinele și glucidele la tineret. În structura unei rații furajere intră
70% furaje de origine animală crude, reprezentate sub forma următoarelor
ingrediente: muşchi striat 6 g, deșeuri moi de abator 22 g, deșeuri de la
sacrificarea păsărilor 28 g, deșeuri de la prelucrarea peștelui 6 g, brânzeturi
2 g, ouă 2 g, făină de origine animală 3 g, făină de cereale 8 g, drojdie furajeră
2 g și grăsimi de porc 2g. Ca regulă generală, alimentele utilizate trebuie să
fie proaspete, provenite de la animale sănătoase, administrate într-un
amestec omogen. Pentru un animal cu greutate corporală de până la 800 g se
prepară zilnic 1 kg de furaj, iar la o greutate de peste 800 g, 1,2 kg de furaj.
Atât alimentele cât și apa se administrează în vase care trebuie să
cântărească greu, pentru a nu putea fi înclinate sau răsturnate. Există cuști
prevăzute cu vase din plastic fixate în pereți care sunt imposibil de dislocat
de către animale. Adăparea se mai poate realiza și cu dispozitive tip suzetă,
apa administrată trebuie să fie mereu proaspătă și de bună calitate.
Comportamentul
Comportamentul este relativ puțin studiat la toate speciile de dihor.

În condiții naturale sau de libertate, dihorul este un animal cu activitate
339
nocturnă, care vânează pe suprafețe mari (5-10 km) în jurul cuibului.

Trăiește pe malul râurilor cu vegetație bogată, dar și în preajma locuințelor,
adăpostindu-se în căpițe, grămezi de lemne și hambare. Își marchează
teritoriul cu secreții ale glandei anale, foarte urât mirositoare, care au și
rolul de a apăra cuibul de eventuali dușmani sau prădători. Se hrănesc cu
reptile, rozătoare și păsări, fiind foarte buni ecologiști. Sunt imuni la veninul
de șarpe, iar din acest motiv în unele regiuni sunt protejați prin lege.
Rafinarea mediului pentru stimularea comportamentului nativ al dihorilor
Joaca și scăldatul sunt activități preferate ale dihorilor domestici și sălbatici
Dihorii sunt animale cu viață solitară, care formează cupluri doar în

perioada de împerechere (rut). Sunt animale cu o rezistență naturală
deosebită la agresiunile factorilor fizici ambientali, iar femelele au un
comportament matern foarte dezvoltat. În condițiile creșterii în captivitate,
comportamentul dihorului se modifică radical, fiind un animal blând, docil,
340
ușor de manipulat, care consumă cu plăcere furajele administrate de om, și

trăiește în colectivitate, fără să devină agresiv. Fiind un animal care, în
condiții de libertate trăiește în preajma râurilor, este indicată plasarea în
interiorul cuștilor a unor recipiente mari cu apă, care le oferă prilejul să-și
mențină igiena corporală și să nu resimtă lipsa apei ca pe un factor de stres.
Durata medie de viață la dihorul sălbatic este de 8-10 ani, și de 15 ani

la varianta domestică. La naștere puii au ochii închiși care se deschid după
4 săptămâni. Puii cresc foarte rapede dar neuniform, în funcție de mărimea
cuibului: la 3 săptămâni au greutatea corporală dublă față de cea de la
naștere, iar la 4 luni ajung la 90% din greutatea adultului. Animalele adulte
prezintă un dimorfism sexual accentuat masculul fiind de două ori mai
mare decât femela. La ambele sexe se înregistrează fluctuații ale greutății
corporale cu până la 30-40% în funcție de anotimp, întrucât depozitele
subcutanate de grăsime se acumulează în cursul toamnei, și se epuizează
până în primăvară, când animalele slăbesc semnificativ. Greutatea la
mascul este situată între 1,5-1,8 kg, în timp ce la femelă oscilează între 650-
1000 grame. Absența glandelor sudoripare cutanate interferează cu
mecanismele (comportamentale) de reglare a temperaturii corporale, fapt
ce crează un risc crescut de hipertermie în condiții de umiditate crescută.
Dihorii prezintă anumite particularități de specie în ceea ce privește

structura scheletului, exprimate prin faptul că vertebrele cervicale sunt
pătrate, exceptând atlasul și axisul. Conformația scheletului osos al
membrelor anterioare prezintă caractere intermediare între feline și canide.
Scheletul osos al dihorului este asemănător cu cel al canidelor și felinelor

341
Au o musculatură masticatorie foarte puternică, la fel ca și mușchii

cefei și membrelor, ceea ce îi permite mișcări agile de sfărâmare și cățărare.
Dentiția lor este de tip selenodont. Incisivii sunt mici și uneori pot
lipsi de pe mandibulă iar caninii sunt bine dezvoltați și ascuțiți, îndeosebi la
speciile prădătoare. Premolarul al 4-lea de pe maxilar și primul molar de pe
mandibulă sunt mai mari și prevăzuți cu creste tăioase, dezvoltate. Formula
dentară este I 3-3/3-3, CI-1/1-1, PM 3-3/3-3, M 1-2/1-2 = 34 dinți. Pe buza
superioară prezintă vibrize tactile. Majoritatea fisipedelor au clavicula
dezvoltată rudimentar sau chiar absentă, cu excepția felidelor, la care
clavicula este bine dezvoltată. Sistemul nervos central este bine dezvoltat,
ambele emisfere cerebrale fiind prevăzute cu numeroase circumvoluțiuni.
Într-un studiu din 1979, Thornton a demonstrat că la femela de dihor
creierul este mai greu (5,03 g) decât la mascul (4,23 g). Sistemul respirator
este la dihor asemănător structural cu cel observat la alte carnasiere, însă
prezintă și câteva particularități legate de specie. De asemenea, tractul
gastrointestinal are o conformație asemănătoare cu a celorlalte carnasiere,
cu câteva deosebiri neesențiale. Digestia durează cca. 2 ore (la om 24-40
ore), ceea ce este echivalent cu o asimilare rapidă a hranei. Din acest motiv,
este necesară administrarea furajelor în mai multe reprize/zi, mai ales în
perioada de gestație și în lactație. În plus, duodenul prezintă în submucoasă
noduli limfatici, care nu au fost prezenți la alte animale de laborator.
Tabel 2 Greutatea principalelor organe interne per kg masă corporală

Specificare Unitate de măsură Mascul Femelă
Masa corporală g 1527 964
Creier g 4,25 5,03
Hipofiza mg 4,09 5,03
Cord g 3,89 3,72
Splina g 4,45 4,15
Ficat g 33,2 29,4
Rinichi g 4,49 3,69
Suprarenale mg 101 101
Testicule g 2,02 -
Ovare mg - 151
Uter mg - 766
Reproducția
Aparatul genital la mascul este alcătuit din testicule, epididim, canale

deferente (prezintă cută seminală), prostată (dezvoltată), penis (scurt și
gros, prevăzut cu un cârlig la extremitatea glandului, cu care se fixează de
plafonul vaginal în timpul coitului), uretra, prepuțul și glanda prepuțială
(bine dezvoltată). Aparatul genital femel este compus din ovare (închise
complet în bursele ovariene), oviductul (pavilion redus), uterul (de forma
literei V), vaginul (are pereți groși) și vulva. Glandele mamare sunt în
342
număr mare, între 2-7 perechi. În general puii se nasc plăpânzi, cu ochii
închiși și corpul acoperit cu puțin păr. Reproducția la dihor prezintă câteva
particularități determinte de faptul că în condiții optime de cazare și
îngrijire, femelele au mai multe cicluri sexuale pe durata unui an. În cazul
femelelor în călduri care nu sunt utilizate la reproducție pot apare tulburări
foarte severe, care pun în pericol viața animalului. Evenimentele principale
care marchează viața sexuală și reproductivă la dihor sunt reprezentate de:
 Pubertatea se instalează la vârsta de 5 luni, însă tineretul nu poate
fi folosit pentru reproducție decât după vârsta de 9-12 luni;
 Repartizarea în grupuri pe sexe (sexarea) se face în luna ianuarie;
 Estrul este în a doua parte a lunii martie sau începutul lui aprilie;
 Căldurile postpartum reapar la 7-10 zile de la înțărcarea puilor;
 Se practică un sistem de împerechere tip poligam (1M+3-4F);
 Este recomandată împerecherea timp de 3 zile consecutiv;
 Ovulația este influențată de calitatea actului de împerechere;
 Perioada de gestație durează 41-42 de zile, în medie 6 săptămâni;
 Fătarea este anunțată de o stare de neliniște și pregătirea cuibului ;
 Fătarea are loc în timpul nopții, fără să fie nevoie de asistență;
 Produc 5-7 pui de 50-100 g, în funcție de mărimea cuibului;
 În condiții normale de creștere/întreținere se obțin 4-5 fătări pe an.
Femela de dihor naște 5-7 pui care nu văd și au blana parțial dezvoltată
343
Perioadele de călduri sunt urmarea faptului că femela este poliestrică,

dependent de sezon, ceea ce înseamnă că intră în călduri mai mult decât o
singură dată în cursul sezonului de împerechere ( Martie-August). Debutul
căldurilor este marcat de tumefierea organelor genitale externe. Dacă femela
în călduri nu este împerecheată cu mascul, ea va rămâne în perioada de estru
(călduri) pentru încă cel puţin 160 de zile. Însă dacă este montată, tumefacția
organelor genitale externe se remite în 2-3 săptămâni după copulație.
Prelungirea perioadei de călduri este foarte periculoasă și pune sub semnul
întrebării viața animalului, întrucât se asociază cu tulburări constând în
supresia funcției măduvei hematogene datorită hiperestrogenismului. Se
produce o anemie severă și scăderea a numărului de leucocite din sângele
periferic (leucopenie). Datorită acestui fapt toate femelele care nu se
utilizează pentru reproducție sunt sterilizate la vârsta de 6-8 luni. În cazul
femelelor în călduri, simptomele se pot remite la aproximativ 3 săptămâni,
prin administrarea parenterală a unui hormon specific după primele 10 zile
de la debutul căldurilor. Ulterior, femelele trebuie sterilizate în cel mai
scurt timp, pentru a împiedica revenirea manifestărilor inițiale, ceea ce se
întâmplă la un interval de circa 4-50 zile de la administrarea hormonului.
Tabel 3 Valori ale unor constante hematologice și biochimice la dihor

(Thornton, 1979; Ciudin și Marinescu, 1996)
Celule sanguine Mascul Femelă
Eritrocite 10,2 x 106/mm3 8,11 x 106/mm3
Hematocrit 55,4% 49,2%
Hemoglobină 17,8 g/dl 16,6 g/dl
VEM 54 ft 61 ft
HEM 17,6 pg 19,9 pg
CHEM 32,2 g/dl 32,8 g/dl
Leucocite 9,7 x 103/mm3 9,7 x 103/mm3
Neutrofile 57,0% 59,5%
Eozinofile 2,4% 2,6%
Bazofile 0,1% 0,2%
Limfocite 35,6% 33,4%
Monocite 4,4% 4,4%
Trombocite 453 x 103/mm3 545 x 103/mm3
Proteine serice 6,1 g/dl 5,8 g/dl
Albumină 3,3 g/dl 3,2 g/dl
Globuline 2,8 g/dl 2,6 g/dl
Glucoză 126 mg/dl 145 mg/dl
Natriu 149 mEq/l 148 mEq/l
Potasiu 5,3 mEq/l 6,5 mEq/l
Calciu 9,4 mg/dl 8,9 mg/dl
Creatinină 0,6 mg/dl 0,6 mg/dl
Cloruri 114 mEq/l 117 mEq/l
344
Dat fiind faptul că dihorii sunt utilizați preponderent în cercetări de

endocrinologie, nutriție și metabolism, s-a pus un accent deosebit pe
studiul particularităţilor lor hematologice și biochimice. Cele mai elaborate
sunt investigațiile realizate de Thornton (1979), care a determinat valoarea
constantelor celulare și biochimice ale sângelui, serului și urinei (Tabel 3).
Bolile dihorului
- Boala Carre este o boală virală, cu un grad ridicat de contagiozitate

la dihor. Boala debutează după o perioadă de latență de 7-10 zile, cu semne
de inapetență, scurgeri oculare și nazale purulente, erupții purulente sub
bărbie și în zonele învecinate la 10-12 zile de la contaminare. Boala
evoluează cu o morbiditate mare și o mortalitate de 100%, în cel mult 3-3,5
săptămâni de la manifstările inițiale. Prevenirea bolii este singurul mijloc
de control, întrucât că nu există un tratament eficace. Se practică
vaccinarea împotriva jigodiei la vârsta de 68 săptămâni (sau 4-5 săptămâni
dacă puii provin de la mame care nu au fost vaccinate contra bolii Carre.
- Panleucopenia este o boala a fost semnalată în unele colonii de
dihori domestici, deși alte studii sugerează că dihorul este rezistent. Boala
se transmite prin contactul cu pisicile bolnave (în special cu cele care au o
stare clinică incertă sau necunoscută). Tabloul clinic este similar celui
întâlnit la celelalte carnasiere. Vaccinarea împotriva panleucopeniei feline
este o modalitate de prevenire a îmbolnăvirilor. Vaccinarea se poate face cu
vaccinul utilizat pentru câini sau cu vaccinul utilizat pentru pisici, dar se
poate folosi și o combinație rezultată din ambele variante de vaccin.
- Turbarea este un factor de risc major pentru dihori, întrucât aceștia
sunt foarte susceptibili la infecția cu virusul rabic, constituind astfel vectori
importanți în transmiterea bolii la alte specii de animale. În prezent se
practică vaccinarea împotriva turbării la dihor. Sunt vizate animalele în
vârstă de peste 3 luni sau adulții, la care vaccinarea se repetă de 2 ori pe an.
În cazul provocării unor mușcături, se recomandă eutanasierea dihorului
pentru examenul histopatologic privind incluziile Babes Negri din
substanța nervoasă centrală, care confirmă diagnosticul pozitiv. Tabloul
clinic și lezional este asemănător celui întâlnit la celelalte carnasiere.
Alte categorii de boli
Dihorul nu este susceptibil la infecțiile virale care afectează căile

respiratorii superioare la pisică, sau la infecția cu virusul hepatitei canine.
Nu există date care să susțină susceptibilitatea dihorului la infecția cu
Parvovirusul canin sau cu virusul leucemiei feline, deci vaccinarea împotriva
acestor maladii nu este necesară. Au fost semnalate câteva cazuri de
345
limfoame și limfosarcoame, respectiv câteva forme de cancer. La aceste

animale, unele teste pentru virusul leucemiei feline au fost pozitive, altele
negative, deci rezultatul este dificil de interpretat. Formele de cancer
întâlnite la dihor (în special cele de tip leucemic) au, cel mai probabil,
origine virală, însă acest lucru nu a fost demonstrat încă fără echivoc.
- Influența sau gripa evoluează deseori în crescătoriile de dihori
domestici, fiind interesant de semnalat că dihorul este foarte sensibil la
infecția cu diferite variante de virus care provoacă gripa la om. Tabloul clinic
este asemănător celui întâlnit în Boala Carre, și constă în febră mare,
inapetență, strănut, tuse, letargie și scurgeri nazale purulente. Spre deosebire
de jigodie, influența se remite în 5 zile de la debut. Se recomandă tratament
cu antigripale de tip A, nu însă și în cazul infecțiilor bacteriene secundare.
- Bolile parazitare afectează dihorii de o manieră asemănătoare cu
celelalte carnasiere. Majoritatea ectoparaziților întâlniți la câinele și pisica
domestică (ex: căpuşe, pureci, scabie, păduchi) provoacă boli și la dihor. Se
cunoaște însă mai puțin despre susceptibilitatea dihorului la endoparaziți
(din categoria viermilor intestinali) semnalați la celelalte carnasiere. Au
fost descrise infestații cu protozoare din genul Giardia și Coccidia care
produc boli intestinale. Examenele periodice din conținut intestinal (proba
flotației) constituie un mijloc de depistare precoce a infestațiilor parazitare.
Boli cu incidență sporadică
Bolile bacteriene, cum sunt botulismul, tuberculoza, dizenteria,

abcese, infecțiile cauzate prin mușcătură sau alte tipuri de injurii.
Șocul caloric se produce în cazul expunerii animalelor la temperaturi
mari, în condițiile unui aport limitat de apă, datorită șocului prin
supraîncălzire, care se poate finaliza frecvent cu moartea animalelor.
Calculoza urinară este localizată fie la nivelul rinichiului, fie în căile
urinare/excretorii, putând cauza serioase probleme, indiferent de sex.
Semnele clinice includ hematuria, oligurie sau anurie, vomitări, dureri
abdominale, letargie și inapetență, iar tratamentul este chirurgical.
Cardiomiopatiile afectează cel mai frecvent animalele cu vârsta de
peste 3 ani, având o cauză necunoscută și se manifestă prin: inapetență,
oboseală, somnolență, bradipnee cu oligopnee, intoleranță la efort, lipotimie.
Tumorile maligne determină frecvent hipoglicemie cu manifestări de
slăbiciune, depresie, oboseală, lipotimie și tulburări de comportament.
Bolile autoimune sunt relativ frecvente la dihor, fiind produse de
conflicte imunologice de origine diversă, puțin cunoscute. Evoluție gravă,
manifestată prin letargie, depresie, slăbiciune, fiind refractare la tratament.
Cataracta este destul de frecvent întâlnită la coloniile de dihori, atât
la tineret cât și la adulți. Semnificația bolii și implicarea factorilor genetici
în patogeneza și evoluția acestei boli fiind doar parțial cunoscută.
346
Concluzii
Dihorii reprezintă o categorie de animale (carnasiere) care au fost

larg utilizate în cercetarea științifică, chiar dacă în prezent există restricții
severe în acest sens, fiind utilizate mai degrabă ca specii de companie și
agrement. Dihorul domestic (Mustela putorius furo) este o variantă a
dihorului european (Mustela putorius putorius), domesticirea având loc cu
mai bine de 3500 de ani în urmă. Dihorii sunt animale care se adaptează cu
ușurință la condițiile de captivitate, fiind animale cu o viață socială bogată,
ceea ce explică preferința pentru joacă și interacțiunea empatică cu omul.
În condiții de laborator sunt utilizați preponderent pentru realizarea unor
cercetări de nutriție și de metabolism, pentru testarea unor produse
cosmetice, respectiv pentru studii privind funcția sistemului endocrin. Ca
animale de laborator prezintă câteva particularități legate de condițiile de
cazare, creștere și furajare, dar și în ce privește fiziologia, comportamentul,
reproducția sau categoriile majore ale boli care-i afectează cel mai frecvent.
1) Anderson, E., S.C. Forrest, L. Richardson, 1986, Paleo-biology, Biogeography and
Systematics of the Black-footed ferret. Great Basin Naturalist Memoirs 8:11-62.
2) Barnes, A.M, 1993, A review of plague (Yersinia pestis) infection and its
relevance to prairie dog populations and the black-footed ferret. Pp 28-37 in
Management of Prairie Dog Complexes for Black-footed ferret Reintroduction
Sites. Edited by J.Oldemeyer, D. Biggins, and R. Crete. USFWS Biological Report 13.
3) Biggins, D.E., M.H. Schroeder, S.C. Forrest,L. Richardson,1986, Activity of radio-
tagged black-footed ferrets. Great Basin Naturalist Memoirs 8:135-140.
4) Biggin, D., B. Miller, L. Hanebury, B. Oakleaf, A. Farmer, R. Crete, A. Dood. 1993,
A system for evaluation black-footed ferret habitat. Pp. 73-92 in Management of
Prairie Dog Complexes for BFF Reintroduction Sites. Edited by J. Oldemeyer,
D.Biggins, B. Miller, and R.Crete. USFWS Biological Report no. 13.
5) Bosson, Jo Ellen 1992, Wild and Free. The story of a black-footed ferret. Trudy
Management Corportation, Smithsonian Wild Heritage Collection.
6) Campbell, T.M., T.W. Clark, L. Richardson, S.C.Forrest,B. Houston. 1987, Food
habits of Wyoming black-footed ferrets. American Midland Naturalist. 117:208-10.
7) Carvalho, C.F., J. Howard, L. Collins, C. Wemmer, M. Bush, D. Wildt. 1991, Captive
breeding of black-footed ferrets and comparative reproductive efficiency in 1-year
old versus 2-year old animals. J. Zoo. Wildl. Med. 22:96-106.
8) Casey, D. l985, Black-footed Ferret. Putnam Publishing Group.
9) Clark, T.W. l978, Current status of the black-footed ferret in Wyoming. Journal
of Wildlife Management 41:128-134.
10) Clark, T.W. 1989, Conservation Biology of the Black-footed ferret, Mustela
nigripes. Wildlife Preservation Trust International. Special scientific report No. 3.
11) Clark, T.W., și col., 1984, Seasonality of black-footed ferret diggings and
prairie dog burrow plugging. Journal of Wildlife Management 48:1441-44.
347
12) Clark, T.W., L. Richardson, T.M. Campbell, l986, Descriptive ethology and
activity patterns of black-footed ferrets. Great Basin Naturalist Memoirs 8:115-34.
13) Duden, J. 1990, The Ferret. Crestwood House, Macmillan Publishing Co.
14) Godbey, J., D. Biggins. 1994, Recovery of the black-footed ferret: Looking
back, looking forward. Endangered Species Technical Bulletin 19:10-13.
15) Hillman, C.N., J.W. Carpenter. 1983, Breeding biology and behavior of captive
black-footed ferrets. International Zoo Yearbook 23:186-91.
16) Miller, B.J., S.H. Anderson. 1993, Descriptive ethology of the endangered
black-footed ferret. Advances in Behavior. Paul Parey Press, NY. 46 pages.
17) Miller, B.J., S.H. Anderson, M. DonCarlos, E.T.Thorne. 1988, Biology of the
endangered black-footed ferret (Mustela Nigripes) and the role of captive
propagation in its conservation. Canadian Journal of Zoology 66:765-73.
18) Miller, B., și col., l997, The captive environment and reintroduction: The
black-footed ferret as a case study. In Environmental Enrichment for Captive
Animals. Edited by D.J. Sheperdson, J.D. Mellen, and M. Hutchins. Washington:
19) Miller, B., R. Reading, S. Forrest. 1996, Prairie Night Black-footed Ferrets
and the Recovery of Endangered Species. Washington and London:
20) Powell, R.A., T.W. Clark, L. Richardson, S.C. Forrest. l985, Black-footed ferret
energy expenditure and prey requirements. Biological Conservation 34:1-15.
21) Reading, R., B. Miller. l994, The black-footed ferret recovery program. Ppl
73-100 in Endangered Species Recovery: Finding the Lessons, Improving the
Process. Edited by T.W. Clark, A. Clarke, and R. Reading.
22) Russell, W.C., E.T. Thorne, R. Oakleaf, J.D. Ballou. 1994, The genetic basis of
black-footed ferret reintroduction. Conservation Biology 8:263-66.
23) Schmitt, G. l982. Black-footed ferrets. New Mexico Wildlife pp.16-17.
24) Thorne, E.T., and B. Oakleaf. l99l. Species rescue for captive breeding: Black-
footed ferret as an example. Pp. 241-61 in Beyond Captive Breeding: Re-
introducing Endangered Mammals to the Wild. Edited by J.H.W. Gipps. Oxford.
25) Thorne, E.T., and E.S. Williams. l988. Disease and endangered species: The
black-footed ferret as a recent example. Conservation Biology 2:66-74.
26) Vargas, A. l994. Ontogeny of the endangered black-footed ferret (Mustela
nigripes)and effects of captive upbringing on predatory behavior and post-release
survival for reintroduction. Ph.D dissertation, University of Wyoming, Laramie.
348
Capitolul 13 | Câinele - Canis familiaris |
CAPITOLUL 13
CÂINELE

Reacții leucocitare
Introducere Neutrofilia și Neutropenia
Încadrare taxonomică Eozinofilia și Eozinopenia
Rase de câini utilizate în laborator Monocitoza
Uitilizarea în cercetarea științifică Patologia câinelui
Cazarea și microclimatul Concluzii
Alimentația Bibliografie selectivă
Comportamentul
Reproducția și ciclul sexual
349
Introducere
Câinele este o prezenţă comună în viața omului, făcând parte din

familie și fiind tratat ca un membru al familiei din multe puncte de vedere.
Din acest motiv, utilizarea câinelui ca animal de laborator este privită cu
multă reticenţă și dezaprobată în mod public de Asociațiile de Protecție a
Animalelor. Astfel, în țările UE experimentele realizate pe câini trebuie să fie
în prealabil justificate și argumentate din punct de vedere etic, însemnând o
evaluare amănunțită a durerii, suferinței și stresului potențial pe care le-ar
avea de îndurat animalele, raportat la beneficiile potențiale ale rezultatelor
cercetării. De regulă, câinii utilizați în proceduri experimentale provin din
instituții acreditate și controlate de Oficiul pentru protecția animalelor. În
SUA, prin Actul privind Bunăstarea animalelor se solicită ca utilizarea câinilor
în activități experimentale să fie limitate la simple exerciții, care să nu pună
în pericol viața animalelor. Câinele domestic este un animal cu o viață socială
foarte complexă, care trăiește în imediata proximitate a omului, motiv pentru
care interacțiunea cu omul are un rol important pentru calitatea vieții și
bunăstarea acestor animale. Numeroase studii realizate în ultimele decenii
au subliniat efectul stresant pe care izolarea socială îl are asupra câinilor,
afectându-le atât comportamentul, cât și sănătatea fizică și psihică (Wolfe,
1992; Bennett, 2015). Utilizarea câinilor în proceduri experimentale cu scop
științific trebuie să respecte prevederile legale, stabilite la nivelul UE prin
Directiva 63/2010, iar la nivel național prin Legea nr. 43/2014, și respectiv
prin Ordinul ANSVSA 97/2015 cu privire la protecția și bunăstarea animalelor.
Regnul Animalia
Clasa Mammalia;
Subclasa Eutheria;
Ordinul Carnivora;
Familia Canidae;
Genul Canis.
Genul Canis este reprezentat de mai multe specii de animale carnivore
domestice și sălbatice, cum sunt câinele, vulpea, lupul, șacalul și coiotul.
- Câinele domestic - Canis lupus familiaris - provine din lupul sălbatic,

mai exact din lupul sudic - Canis lupus pallipes - specie care trăiește în haite,
tendință care s-a păstrat și la unele rase de câini. Câinele este primul animal
domesticit, știut fiind că o mare parte din timp îl petrece în inactivitate, iar
limitarea spațiului de mișcare îl transformă deseori într-un animal apatic.
350
Rase de câini utilizate în laborator
Rasa comună (corcitura sau metisul) este foarte ușor de procurat. Se

acomodează bine la mediul de laborator, fiind blând și ușor de manipulat.
Rasa Beagle este cel mai des utilizată în domeniul cercetării științifice
biomedicale, fiind un animal gregar, care se adaptează ușor la creșterea în
condiții de captivitate, fiind deosebit de afabil, sociabil și blând. Greutatea
adultului este de circa 10 kg, iar dezvoltarea corporală este uniformă.
Câine din rasa Beagle utilizat în proceduri experimentale cu scop științific
Utilizarea în cercetarea științifică
Datorită docilității și atașamentului față de om, câinele are deja o lungă

istorie ca subiect al cercetării ştiinţifice, utilizarea lor în studiul diabetului
datând încă din secolul XIX. În cadrul laboratorului Jackson din SUA a fost
dezvoltată o bază extensivă de date (cercetări) privind genetica acestor
animale. De-a lungul anilor au fost selectate câteva rase de câini destinate
studiilor de laborator, cum sunt câinii beagles, scotish terrier și cocker
spaniel, al căror temperament și însușiri morfo-constituționale le recomandă
pentru activități cu specific experimental. Principala problemă pe care o
ridică utilizarea câinilor în activități de laborator o constituie socializarea
acestora, aspect care privește familiarizarea cu îngrijitorii pe de o parte, dar
și cu alți congeneri din aceeaşi specie, pe de altă parte. S-a demonstrat că
acest proces de socializare are loc la vârsta de 4-14 săptămâni. În același
timp, câinii trebuie dresați să-și dezvolte capacitatea de a se adapta la diferite
351
manopere și schimbări de mediu pe care le presupune transferul lor între

diferite laboratoare, fiecare laborator având un specific aparte.
În practica experimentală sunt utilizate 3 categorii de câini, respectiv:
 crescuți special în scop experimental (purpose bred);
 procurați din surse ocazionale (random source);
 condiționați sau care trec printr-o perioadă de carantină.
Câini purpose bred sunt crescuți special pentru activități de cercetare și
sunt procurați din clasa dealer-ilor A, care cresc aceste animale în colonie
închisă. Câini random source sunt obţinuţi fie din canise (crescători de câini),
fie de la dealerii din clasa B, aceștia din urmă cumpărând câinii fie de la
persoane individuale, fie din crescătorii, după care îi vând laboratoarelor de
cercetare. Câini din categoria conditioned sunt procurați ocazional, după care
sunt ținuți în carantină, vaccinaţi și deparazitați, astfel încât să nu constituie
o sursă de infecție pentru congeneri sau pentru om. Cât privește domeniile
de aplicație în cercetarea științifică, rasele de câini sunt utilizate preferențial
în cercetări de chirurgie și implementarea unor noi tehnici chirurgicale;
testarea unor medicamente, fie că este vorba de trialuri farmacologice de
bază, fie de teste de toxicitate acută; studiul bolile ereditare sau familiale
(moștenite) ale câinilor, care sunt, din punct de vedere etiopatogenitic,
similare celor întâlnite la om. Pe de altă parte, câinele însuși constituie un
subiect de cercetare foarte interesant și actual, fie că este vorba despre studii
comportamentale, fie de cercetări vizând dezvoltarea simțurilor etc.
Condiții de cazare și microclimatul
În ce privește condițiile de creștere, cazare și microclimatul din

adăposturile pentru câini, este bine de amintit faptul că la nivelul țărilor UE
câinii pentru experiențe sunt crescuți în unităţi special dedicate acestui
scop, avizate și controlate de organizații specializate, iar în SUA este
obligatorie eliberarea unui act de bunăstare care atestă că animalul poate
face exerciții fizice. Adăposturile pentru câini trebuie să combine necesităţile
fiziologice ale acestor animale, specificul cercetării și abilitățile îngrijitorului.
Din păcate, spațiile pentru cazarea câinilor în condiții de captivitate
au cel mai adesea un design care nu respectă necesităţile naturale ale
speciei, deși este important să se acorde atenția cuvenită acestui aspect,
pentru ca animalele să nu-și piardă sănătatea fizică și psihică. Sistemul de
cazare cel mai frecvent întâlnit este construit din cuști prevăzute cu bare
metalice sau din sârmă, care pot comunica sau nu între ele prin uși sau
coridoare. Acest sistem de creștere permite ca animalele să fie îndepărtate
temporar din spațiul alocat lor în vederea igienizării adăpostului. Câinii pot
fi cazați individual sau în grup, iar un adăpost bun trebuie să ofere
posibilitatea schimbării metodelor în funcție de specificul experimentului
sau de starea fiziologică a animalului. Izolarea socială provocă deseori
352
manifestări anormale, fiind necesară în cazul câinilor agresivi sau a celor

care fac obiectul unor experimente care impun această restricție (condiții
de sănătate). Pe de altă parte, într-o colonie de câini poate să se manifeste
agresivitatea intraspecifică, prin lupte care se pot solda uneori cu moartea,
datorită rănilor foarte grave. O alternativă comună este cazarea în perechi
a animalelor. Este de preferat ca animalele (câini) pentru experiență să fie
cazați separat, sau cel puțin să aibă amenajate spații pentru dormit
separate. Dacă asigurarea unui spațiu pentru mișcarea individuală nu este
posibilă, se recomandă construirea unor ieșiri separate, care să ducă la un
spațiu comun central, cu dimensiuni în funcție de mărimea grupului.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea Câinilor

Greutate Suprafața Suprafața Pentru fiecare animal Înălțimea
(kg) minimă a minimă a podelei suplimentar se minimă
Incintei (cm2) pentru 1 sau 2 adaugă minim de cm2 (cm)
animale (cm2)
până la 20 kg 4 4 2 2
peste 20 kg 8 8 4 2
Tabel 2 Standarde EU cu privire la spațiul pentru cazarea câinilor (după

înțărcare) în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 60/2010)
Greutatea câinelui Suprafața minimă Suprafața minimă a Înălțimea minimă
(kg) a incintei (cm2) podelei/animal (cm2) (cm)
până la 5 kg 4 0,5 2
> 5 până la 10 kg 4 1,0 2
> 10 până la 15 kg 4 1,5 2
> 15 până la 20 kg 4 2 2
> 20 kg 8 4 2
Mărimea boxelor individuale trebuie să aibe dimensiunile minime

75/75 cm, și să fie plasate în locuri ușor accesibile pentru personalul
îngrijitor, iar spațiul pentru plimbare și joacă trebuie să asigure o suprafață
de minim 180-240 cm pentru fiecare animal. În timpul scoaterii câinilor pe
acest teritoriu, care este de cele mai multe ori comun, un asistent trebuie să
fie prezent tot timpul, pentru a împiedica încăierările. Atât podeaua
ieșirilor din cușcă, cât și cea pe care animalele sunt cazate, trebuie să fie
impermeabile și ușor de spălat, prevăzute cu sistem de scurgere a apei, și
acoperite cu lemn sau plastic pentru a evita astfel pierderile de căldură.
Boxele de separare și eventualele materiale de compartimentare ale
încăperilor trebuie să fie din metal sau plasă, pentru că această specie are
tendința de a roade obiectele ce se găsesc în interiorul adăpostului. Spațiul
353
acordat câinilor de laborator este mai mic comparativ cel de care

beneficiază în mediul lor natural sau ca animale de companie. Din acest
motiv, trebuie acordată o atenție specială posibilităților de manifestare a
comportamentului natural, prin asigurarea unui spațiu de mișcare cât mai
mari. Dacă animalele stau mult timp închise într-un spațiu mic și fără
posibilitatea de a lua contact cu ceilalți indivizi, vor dezvolta invariabil
diferite stereotipii comportamentale, ca modalitate de a face față stresului.
Boxe metalice pentru cazarea individuală a câinilor utilizați în proceduri
Câinii care beneficiază de spațiu pentru alergare și joacă sunt mult mai
activi, recomandându-se ca fiecare animal să beneficieze de un spațiu de 4
ori lungimea corpului său. Spațiile mari pot oferi mai multă diversitate decât
cele mici, putând include locuri pentru dormit, mișcare, joacă. Se pot amplasa
în interior obiecte pentru joacă sau pentru ros, dar trebuie schimbate
periodic, întrucât câinii își pierd interesul când se obișnuiesc cu aceste
obiecte. Materialele utilizate nu trebuie să interfereze cu scopul
experimentului sau să provoace răni, fiind folosite atât de câinii tineri cât și
de cei adulți. Locul de cazare trebuie să ofere posibilitatea de-a se uita în jur,
fiind animale curioase, iar un spațiu tip platformă care are un orizont larg le
stimulează comportamentul social. În cazul animalelor cazate în grup, cuștile
trebuie să dispună de spații amenajate în care câinii se pot retrage la nevoie.
354
Cazarea câinilor în spații care permit exprimarea comportamentului natural
Supravegherea câinilor este obligatorie când sunt lăsați să se joace în grup

355
Tabel 3 Spațiul minim recomandat pentru cazarea individuală și în

grup a câinilor în cursul procedurilor experimentale
Masa corporală Aria minimă a podelei (m2) Înălțimea
(kg) Cazare individuală Cazare în grup cuștii (cm)
<5 kg 4.5 1.0 150
5-10 kg 4.5 1.9 150
10-25 kg 4.5 2.25 200
25-35 kg 6.5 3.25 200
>35 kg 8.0 4.0 200
Condițiile de microclimat
Construirea unui sistem de încălzire sub podea este ideală în cazul

adăposturilor pentru câini, însă prezintă o serie de dezavantaje economice și
practice. Temperatura optimă de confort trebuie să fie între 15 și 24˚C, însă
aceste valori depind de rasă, vârstă și stare de fiziologică. Umiditatea relativă
variază între 55 și 65%, iar aerul trebuie schimbat prin ventilație de 8-12 ori
pe oră. Câinii pot fi animale foarte gălăgioase din cauza faptului că latră
aproape la orice stimul, și mai ales atunci când rămân fără vreun îngrijitor în
preajmă. Deci amplasarea adăpostului trebuie să se facă într-un loc unde nu
i-ar putea deranja vecinii. Câinii care latră mult trebuie îndepărtaţi din grup,
sau vor cazați în aceiași cușcă împreună cu un câine care este mai liniștit.
În principiu, un adăpost adecvat pentru câini trebuie să răspundă
următoarele condiții: cazarea animalelor trebuie făcută în condiții fizice și
psihice satisfăcătoare; să permită manipularea câinilor de către personalul
îngrijitor în condiții optime; să fie suficient de mare pentru a permite cazarea
unor grupuri de câini compatibile; să fie suficient de flexibile pentru a
permite animalelor să desfășoare activități sociale, și să-și valorifice pattern-
ul comportamental natural; să îngăduie animalelor alegerea unui loc pentru
culcuș în interiorul cuști; să fie dotate cu locuri de refugiu situate în afara
spațiului comun; să permită câinilor o bună vizibilitate a întregii încăperii și a
spațiului din afara cuștilor; să reducă la minimum poluarea fonică și în
același timp să contribuie la diminuarea reverberației zgomotelor în adăpost.
Alimentația
Având ca strămoși animale dintr-o specie exclusiv carnivoră, câinii pot

deveni uneori veritabile animale de pradă, mai ales când trăiesc într-un
mediu care favorizează exprimarea comportamentului lor natural, putându-
se adapta condițiilor adverse prin vânătoare. Din punct de vedere anatomo-
funcțional, tractul digestiv al câinilor este adaptat consumului din carne,
începând de la fălcile puternice și continuând cu stomacul specializat în
prelucrarea proteinelor de origine animală. Simțul mirosului este foarte
356
dezvoltat la carnasiere, iar comportamentul de grup foarte important, atâta

vreme cât puii crescuți împreună vor consuma mult mai hrană în compania
fraților lor. Consumul de hrană nu depinde numai de rasă și vârstă, ci și de
efortul fizic pe care îl depune un individ într-o zi, efortul fizic constant
devenind o componentă importantă a conservării tonusului muscular și a
sănătății. Necesarul total de hrană depinde de consumul voluntar, și
apriximativ a-20-a parte din greutatea corporală, cu o eficiență a digestiei de
80%. Consumul în calorii este de 80 kcal/kg corp/zi la câini de talie medie.
Trebuie menționat că tineretul canin digeră proteinele și grăsimile
într-un procent mult mai scăzut decât adulți. Hrănirea adulților se va face o
dată pe zi, iar a cățeilor până la 9-10 luni de 2-3 ori pe zi, și chiar de mai
multe ori imediat după încărcare (de 4 ori pe zi între 10 săptămâni și 4-6
luni). Este important ca proteinele din hrană să fie de calitate, să provină din
produse de origine animale (ex: carne, oase, lapte, ouă) și să reprezinte
minimum 25% din rație. Compoziția în aminoacizi trebuie să fie cât mai
completă (mai ales lizină și triptofan), iar stocarea alimentelor se face în
condiții adecvate de temperatură și umiditate, pentru a nu se produce
alterări. Vitaminele și mineralele trebuie asigurate în condiții suficiente,
întrucât s-au raportat deosebit de frecvent carențe care se reflectă asupra
aspectului blănii, iar ulterior produc tulburări metabolice severe. O atenție
deosebită trebuie acordată vitaminei B1, care este foarte labilă la tratarea
termică și la pH-ul incorect, numeroase studii demonstrând faptul că de
multe ori furajul comercial final nu mai conține deloc această vitamină. Mulți
câini fac osteoporoză după o anumită vârstă, motiv pentru care raportul
calciu-fosfor trebuie să fie echilibrat. Majoritatea formulelor alimentare
standard pentru câini conțin carne deshidratată de pui, pește, făină de oase,
cereale și suplimente vitamino-minerale. O atenție specială trebuie acordată
raportului procentual dintre diferitele componente ale rației furajere,
precum și digestibilității alimentelor. Apa trebuie să fie asigurată la
discreție (ad libitum), însă trebuie urmărit câtă apă consumă fiecare
individ per unitate de timp, întrucât adipsia și polidipsia constituie deseori
manifestări ale unor bolii. Consumul de apă variază în funcție de anotimp
(mai crescut vara și redus iarna), de tipul de hrană și de starea fiziologică.
Câinele este un animal înzestrat în mod natural pentru vânătoare. În

consecință, din punct de vedere anatomic, această specie de animale dispune
de anumite particularități morfo-funcționale care fac posibilă producerea și
utilizarea energiei într-un ritm rapid, aspect necesar pentru dezvoltarea
forței musculare de care are nevoie pentru a-și realiza potenţialul biologic.
Sunt animale care au un aparat locomotor bine dezvoltat, adaptat pentru
viteză, în alcătuirea căruia intră un sistem osos puternic și mase musculare
357
dezvoltate. Sistemul osos oferă și o bună protecție organelor cavitare vitale,

în timp ce aparatul osteo-muscular permite o bună coordonare a mișcărilor.
Sistemul nervos este foarte complex, fiind împărțit în 2 componente
majore: creierul, cu rol important în realizarea pattern-lui comportamental
(condiționând învățarea, motivația și percepția), și măduva spinării, care
constituie o cale de conducere și realizare a acțiunilor reflexe. Reflexele joacă
un rol foarte important în viața câinilor, indiferent că este vorba de acțiuni
obișnuite sau de cele pe care el implică specializarea lor ca animale de
vânătoare sau de companie. Tractul gastro-intestinal nu diferă semnificativ
de al celorlalte mamifere, cu precizarea că sucul gastric este foarte bogat în
componente acide, care-i permit astfel să digere alimente dure, cum sunt
fragmentele de oase, prevenind astfel indigestiile. Sistemul reproductiv este
alcătuit din ovare, oviducte, uter, cervix, vagin, vulvă la femelă și testicule,
uretră, penis, prepuț și scrotum la mascul. Ca particularitate de specie apare
osul penian, reprezentat de un segment de os situat la nivelul glandului.
Comportamentul
În condiții de izolare socială câinele dezvoltă un comportament

anormal, motiv pentru care în condiții laborator este imperios necesar ca
fiecare individ să poată intra în contact cu ceilalți indivizi din grup, măcar la
anumite intervale de timp. De asemenea, câinii care nu au fost obișnuiți cu
prezența omului vor fi retivi, fricoși, deci greu de manipulat. Mediul de viață
al cățeilor și metodele de manipulare nu trebuie să le inducă formarea unui
comportament agresiv. Cățelușii se obișnuiesc foarte repede cu spațiul pe
care-l locuiesc și îl recunosc cu ușurință, deci nu trebuie mutați foarte des.
Între săptămâna a 3-a și a 12-a de viață cățeii trec printr-o perioadă
numită perioada de socializare primară, pe parcursul căreia stabilesc primele
contacte sociale, deosebit de importante pentru dezvoltarea emoțională
ulterioară. Nu se știe dacă aceasta perioadă reprezintă o perioadă de stres. În
ceea ce privește familiarizarea cu prezența omului, nu se cunoasc prea multe,
însă din studiile realizate până acum reiese că 40 de minute pe săptămână
sunt suficiente pentru ca membrii unui cuib să se familiarizeze cu prezența
omului, respectiv 5 minute petrecute cu fiecare cățel în parte sunt suficiente.
Studii realizate în acest domeniu au demonstrat rolul contactului direct cu
animalele, 2-5 minute de atingere pe săptămână fiind considerat deajuns
pentru a produce o schimbare observabilă în comportamentul cățeilor.
Ulterior, odată cu consolidarea acestui compotament, căței ajung să caute
compania omului. Minimizarea stresului de manipulare a câinilor se poate
realiza relativ ușor, prin obișnuirea lor de la o vârstă foarte mică (de la 3-12
săptămâni) cu prezența, activitățile și manipularea de către personalul
îngrijitor, manoperele de examinare trebuind efectuate de către aceeași
persoană, iar dacă nu este posibil de cineva care utilizează aceleaşi metode.
358
Condițiile de cazare trebuie să stimuleze comportamentul social specific
Reproducția și ciclul sexual
Sistemul reproductiv ajunge la maturitate în cazul câinelui la vârsta

de 8 luni. Masculul se poate împerechea pe tot parcursul anului, în timp ce
femela se împerechează doar de 2 ori pe an. Maturitatea sexuală în cazul
femelei se instalează aproximativ la aceeaşi vârstă ca la mascul, dar nu este
recomandată împerecherea decât după vârsta de 2 ani. Femela intră prima
dată în călduri între 6 și 8 luni, pentru ca estrul să se repete la fiecare 5-8
luni, având o durată de 18-24 de zile, iar ovulația se produce între zilele 9-
14 ale ciclului estral. Diagnosticul perioadei de călduri se face prin efectuarea
unor frotiuri vaginale, care conțin celule epiteliale anucleate dacă femela este
pregătită pentru montă. Perioada de călduri la cățele se manifestă prin
tumefierea vulvei, secreții vaginale, uneori cu caracter hemoragic și ulterior
transparente, urinare frecventă și neliniște. Durata gestației este de 62-67 de
zile, iar diagnosticul se poate pune în jurul zilei de 30 de la împerechere, prin
palparea fetușilor. Parturiția are loc de cele mai multe ori cu ușurință iar
femela consumă anexele fetale și își usucă puii care se orientează imediat
spre mamele. Semnele premergătoare parturiţiei sunt dilatarea cervixului,
iar înainte cu 36 de ore, femela devine neliniștită, temperatura corporală
scade cu aproximativ 1.5 ˚C. Ulterior are loc eliminarea lichidului amniotic cu
primul pui, iar după 5-15 minute sunt eliminate învelitorile fetale. Mărimea
cuibului depinde de rasă, dar în general este de 4-6 pui per fătare, femelele la
prima gestație având cuiburi mai mici. Înțărcarea începe la 6-7 săptămâni.
Problemele majore pe care le ridică reproducția la câine se manifestă
prin distocii sau fătarea prelungită și dificilă, datorată unor cauze de ordin
359
fizic sau inerției uterine; mastite sau infecții ale glandelor mamare;
bruceloza provocată de brucella canis, și reprezentând o cauză frecventă de
avorturi și sterilitate; orhita – reprezintă o infecție a testiculelor. Gestația
falsă, constând într-un complex de simptome similare celor întâlnite la
femela gestantă, este întâlnită la femelele negestante, fiind datorată unui
exces de progesteron sintetizat de corpul luteal chistic ovarian.
Hematologia nu prezintă particularități de specie la carnasiere din

punct de vedere al morfologiei elementelor celulare sanguine, diferențele
principale vizând mai ales aspecte cantitative. Studiile privind constantele
hematologice urmăresc identificarea tulburărilor care afectează valorile
componenților celulari (ex: hematii, leucocite, trombocite) și biochimici
sanguini, dar și modificările morfologice ale hematiilor sau leucocitelor.
Tabel 4 Valori ale constantelor celulare și biochimice sanguine la câine

Parametru Valori absolute Valori relative (%)
Eritrocite x 1012/l 5,5-9,5
Hemoglobina g/dl 12-23
Hematocritul l/l 0,37-0,66 48-66
VEM fl 60-77
CHEM g/dl 32-36
VSH mm/h 0-5
Trombocite x 109/l 200-500
Neutrofile tinere x 109/l 0,03 0-3%
Neutrofile adulte x 109/l 2-11,5 60-70
Eozinofile x 109/l 0,1-1,25 2-10
Bazofile x 109/l Rare
Monocite x 109/l 0,15-1,35 3-10
Limfocite x 109/l 0,8-4,8 12-30
Numărul scăzut de eritrocite/hematii este indiciul unei anemii, iar

numărul crescut semnalează policitemia, valorile scăzute sau crescute ale
hemoglobinei însoțind același tip de tulburări. Hematocritul crescut indică
deshidratarea, iar în unele cazuri însoțește evoluția sindromului poliuric,
întâlnit în diabet sau insuficienţă renală. Un hematocrit scăzut semnalează
evoluția anemiei hemolitice, respectiv o scădere a capacității de transport a
oxigenului, ceea ce determină hipoxie si alterări ale metabolismului celular.
Valorile crescute ale VEM-ului sunt determinate de creșterea anormală în
volum a eritrocitelor (eritroblaști imaturi) care pot însoți anemia hemolitică
regenerativă, tulburările mieloproliferative sau anemia macrocitară.
Aproximativ 50% dintre câinii cu hipertiroidism prezintă valori mari ale
VEM-ului. Un VEM scăzut înseamnă o reducere în volum a hematiilor,
cauzată de anemia cronică prin hemoragii sau prin lipsa fierului. Scăderea
360
CHEM-ului evoluează cu hematii hipocrome, datorate unei deficiențe

secundare cronice de fier, infecțiilor cronice sau neoplaziilor, dar și în
anemia regenerativă. Pierderile de proteine plasmatice pot determina
scăderea CHEM-ului. VSH-ul crescut însoțește infecțiile sistemice acute,
bolile inflamatorii, artrita reumatoidă, piometrita cronică, tumorile maligne,
insuficiența renală acută sau cronică, hipoproteinemia, hipotiroidismul,
hiperarenocorticismul. VSH-ul scăzut semnalează anemia hemolitică.
Investigarea plachetelor sanguine este utilă la carnasiere cu semne
de hemoragie sau anemie regenerativă. Un număr redus de trombocite
(trombocitopenia) este datorat sintezei medulare insuficiente, distrugerilor
intensificate sau pierderilor cauzate de boli ale măduvei hematogene,
uremiei, toxiemiei, infecțiilor bacteriene sau virale, hipoadrenocroticismul,
tulburările autoimune sau mieloproliferative, hemoragii sau splenomegalie.
Creșterea numărului de trombocite (trombocitoză) poate fi datorată unei
produceri intensificate sau unei rate de înlocuire (distrugere) scăzute din
sângele periferic, fiind întâlnită în caz de splenectomie, infecții bacteriene
cronice sau acute, supradozaje medicamentoase, tulburări mielo-
proliferative (majoritatea produc trombocitopenia), sau în tumori maligne.
Reacțiile leucocitare
Neutrofilia este frecvent întâlnită asociat cu diferite infecții, inflamații,

administrarea sau sinteză crescută de corticosteroizi, diferite forme de stres
și tulburări mieloproliferative de natură neoplazică. Prezența în număr mare
a neutrofilelor tinere este asociată cu inflamațiile acute sau anemia
regenerativă, dar și în infestațiile cu Dirofilaria imitis. Neutropenia este cel
mai frecvent corelată cu infecțiile bacteriene și virale, cu infestațiile
parazitare, tulburările autoimune, uremia și cu boli ale măduvei hematogene.
Eozinofilia poate fi observată în alergii, sindromul eozinofilic al câinilor,
hipoadrenocorticism, și în infecțiile bacteriene, de tipul piometritei la cățele.
Eozinopenia este asociată frecvent cu expunerea la diverși factori de stres,
hiperadrenocorticism, infecții bacteriene și inflamații acute, dar și la
animalele vârstnice, ca rezultat al îmbătrâniri. Bazofilele sunt celule sanguine
rar întâlnite în mod normal, prezența lor în număr crescut fiind indiciul unor
reacții alergice. Mai poate apare și în hiperlipoproteinemia diabetică, în boli
hepatice, hiperadrenocorticism sau în sindromul nefrotic.
Monocitoza este corelată cu hiperadrenocorticismul, steroizi de
origine exo sau endogenă, stres, inflamații, infecții, leziuni tisulare imun
mediate, diferite forme de cancer, dar cu îmbătrânirea animalelor.
Limfocitoza apare frecvent la animalele adulte și bătrâne, în corelație cu
leucemia limfoidă sau limfosarcomul, expunerea acută la stres,
imunostimulare cronică sau hipoadrenocorticism, dar și la câinii cu
hipertiroidism tratați cu methimazole sau carbimazole. Leucopenia este
361
determinată de aportul crescut (exogen sau endogen) de steroizi, infecții

sistemice acute, neoplazii ale sistemului limfatic sau boli limfatice de altă
natură, insuficiență renală cronică. Atrofia țesutului limfatic este semnalată
la animalele vârstnice, determinând uneori aspecte de leucopenie severă.
Patologia câinelui
Este important ca în vederea folosirii câinilor în laborator să se aibă

în vedere procurarea acestora din surse care să certifice că sunt vaccinați,
deparazitați și că sunt îndemni de o serie de boli care constituie o
amenințare pentru animalele din aceeaşi specie, sau din alte specii, inclusiv
pentru om. În cazul câinilor procurați din surse ocazionale, se asigură o
perioadă de carantină, în cursul căreia animalele sunt condiționate în
vederea utilizării lor în activități experimentale. Această perioadă de
condiționare este importantă pentru a împiedica transmiterea unor boli la
celelalte animale din laborator, respectiv la îngrijitori, cercetătorii care
manipulează aceste animale. Creșterea câinilor în colonie închisă reduce
riscul îmbolnăvirilor, însă și în acest caz apare posibilitatea contractării
unor boli de la persoanele care au câini acasă. Într-o colonie de câini bolile
evoluează adesea ca infecții inaparente, ceea ce este în măsură să afecteze
rezultatele investigațiilor efectuate, fie că este vorba de valori ale unor
componenţi celulari și/sau biochimici sanguini, fie de aspecte privind
statusul imun. Categoriile principale de boli întâlnite la carnasiere, includ
bolile virale, bacteriene, parazitare, micotice și tumorale. Datorită spațiului
limitat alocat acestui capitol nu este posibilă o prezentare detaliată a
bolilor care afectează carnasierele din punctul de vedere al factorilor de
risc, mecanismelor etiopatogenice și a tabloului clinic și lezional. Descrirea
detaliată a acestor boli va fi făcută în cadrul disciplinelor de specialitate,
cum este creșterea și patologia animalelor de companie, disciplinele de boli
infecto-contagioase, parazitare, dermatologie și anatomia patologică.
Concluzii
Deși devine tot mai controversată, utilizarea câinelui în proceduri

experimente de laborator este necesară, cel puțin în anumite sectoare ale
medicinii experimentale. Se folosesc în acest scop doar câteva rase, ale căror
însuşiri morfofuncționale și comportamentale le recomandă anumite
domenii ale cercetării. Datorită docilității și atașamentului față de om, câinele
are deja o lungă istorie ca subiect al cercetării ştiinţifice, utilizarea lor în
studiul diabetului datând încă din secolul XIX. Câinii pot fi cazați individual
sau în grup, iar un adăpost bun trebuie să ofere posibilitatea schimbării
metodelor în funcție de specificul experimentului sau de starea fiziologică a
animalului. Izolarea socială provocă deseori manifestări anormale, însă este
362
necesară în cazul câinilor agresivi sau a celor supuși unor experimente care
impun această restricție (condiții de sănătate). Câinele este înzestrat cu
anumite particularități morfofuncționale care fac posibilă producerea și
utilizarea energiei într-un ritm rapid, necesare pentru dezvoltarea forței
musculare de care are nevoie pentru a-și realiza potenţialul biologic. Câinele
este folosit în cercetări de chirurgie experimentală, implementarea unor
tehnici chirurgicale inovatoare, respectiv pentru testarea unor medicamente,
în cadrul unor trialuri farmacologice de bază, fie de teste de toxicitate acută.
Bibliografie
1) Adams GJ. și col., 1993, Sleep wake cycles and other night-time behaviours of
the domestic dog Canis familiaris. Applied Animal Behaviour Science 36: 233-248.
2) Andrews-Kelly G, 2010, Canine socialization through the use of playrooms or
exercise rooms. Enrichment Record 5: 7–9.
3) Bradshaw, J.W.S. and S. Brown, 1990, Behavioural adaptations of dogs to
domestication. Waltham Symposium 20:18-24.
4) Bebak J, Beck AM 1993. The effect of cage size on play and aggression between
dogs in purpose-bred beagles. Laboratory Animal Science 43: 457-459.
5) Burgess W, French ED and Kendall LV, 2010, Socialization program to improve
research dog adoption rates. American Association for Lab Animal Science: 163.
6) Campbell, S.A., H.C. Hughes, H.E. Griffin, M.S. Landi and F.M. Mallon, 1988, Some
effects of limited exercise on purpose-bred Beagles. American Journal of
Veterinary Research 49:1298-1301.
7) Clark JD, Calp JP, Armstrong RB 1991, Influence of type of enclosure on exercise
fitness of dogs. American Journal of Veterinary Research 52: 1024-1028.
8) DeLuca, A.M. K.C. Kranda, 1992, Environmental enrichment in a large animal
facility. Laboratory Animal 21:38-44.
9) Evans EI, Gates GR and Green VD, 1999, A “puppy playroom” as opportunity for
exercise and learning prior to adoption. American Association for Laboratory
Animal Science Meeting Official Program: 32.
10) Feddersen-Petersen, D., 1994, Comparative studies of behavioural
development of wolves (Canis lupus l) and domestic dogs (Canis lupus f fam) -
domestication traits and selective breeding. Tierärztliche Umschau 49:527-531.
11) Field G and Jackson TA, 2007, The Laboratory Canine. Taylor and Francis
Group: Boca Raton, FL.
12) Freedman DG, King JA and Elliot O, 1991, Critical period in the social
development of dogs. Science 133: 1016–1017
13) Fox MW 1975 Evolution of social behavior in canids. In: Fox MW (ed) The
Wild Canids Van Nostrand Reinhold: New York, NY.
14) Garnier F., și col, 1990, Adrenal cortical response in clinically normal dogs
before and after adaptation to a housing environment. Lab. Anim. 24 (1):40-43.
15) Hetts S, Clark JD, Calpin JP, Arnold CE, Mateo JM, 1992, Influence of housing
conditions on beagle behaviour. Applied Animal Behaviour Science 34: 137-155.
16) Hubrecht RC, 1993, A comparison of social and environmental enrichment
methods for laboratory housed dogs. Applied Animal Behaviour Sci 37: 345–361.
363
17) Hubrecht RC, 1995, Dogs and dog housing. In: Smith CP and Taylor V (eds)
Environmental Enrichment Information Resources for Laboratory Animals:
1965—1995: Birds, Cats, Dogs, Farm Animals, Ferrets, Rabbits, and Rodents; AWIC
Resource Series No. 2 pp 49–62. United States Department of Agriculture,
Beltsville, MD and Universities Federation for Animal Welfare, Potters Bar.
18) Hubrecht RC, 2002, Comfortable quarters for dogs in research institutions.
In: Reinhardt V and Reinhardt A (eds) Comfortable Quarters for Laboratory
Animals, Ninth Edition pp 57–65. Animal Welfare Institute: Washington.
19) Hussain M, Leach A and Hardy C, 2006, A refined method of restraint for
dogs used in inhalation studies. Animal Technology and Welfare 5(3): 179–181.
20) Kilcullen-Steiner C and Mitchell A, 2001, Quiet those barking dogs. American
Association for Lab Animal Science Meeting Official Program: 103.
21) Laule G, 1999, Training laboratory animals. In: Poole T (ed) The UFAW
Handbook on the Care and Management of Laboratory Animals, Seventh Edition pp
21–27. Wiley-Blackwell: Oxford, UK.
22) Loveridge GG, 1994, Provision of environmentally enriched housing for
dogs. Animal Technology 45: 1–19.
23) Luescher UA, McKeown DB, Halip J, 1991, Stereotypic or obsessive-
compulsive disorders in dogs and cats. Veterinary Clinics of North America: Small
Animal Practice 21: 401-413.
25) Overall KL and Dyer D, 2005, Enrichment strategies for laboratory animals
from the viewpoint of clinical veterinary behavioral medicine: Emphasis on cats
and dogs. Institute for Laboratory Animal Research Journal 46(2): 202–216.
26) Roddis D, 2005, How to teach an old dog new tricks. Animal Technology and
Welfare 4: 181–184
27) Savastano GM, 2013, Operant conditioning with laboratory beagles.
American Association for Lab Animal Science Meeting Official Program: 144.
28) Shulder L and Ogbin J, 2010, Zen pen. Enrichment Record 5: 8.
http://www.gr8tt.com/flipbooks/uniflip_ER_1010 Folder/uniflip.swf
29) Tabers BC, Corten DJ and Mehrtens AC, 2009, Improvement of canine gavage
through behavioural refinement. American Association for Laboratory Animal
30) Science Meeting Official Program: 108–109.
31) Trussell BA, și col.,1999, Application of environmental enrichment routines
to regulatory toxicology studies in beagle dog. Animal Technology 50: 131–133.
32) Wells DL, și col.,2002, The influence of auditory stimulation on the
behaviour of dogs housed in a rescue shelter. Animal Welfare 11: 385–393.
33) Whitehead S.,1999, The Dog: The Complete Guide. London, UK:
34) Wolfle TL, 1992, Socialization of dogs. In: Krulisch L (ed) Implementation
Strategies for Research Animal Wellbeing: Institutional Compliance with
Regulations pp 15–21. Scientists Center for Animal Welfare: Bethesda, MD.
35) Wolfle TL, 1990, Policy, program and people: The three P's to well-being. In
Canine Research Environment, Mench JA, Krulisch L (eds), pp 41-47. Scientists
Center for Animal Welfare: Bethesda.
364
Capitolul 14 | Pisica domestică - Felis silvestris catus |
CAPITOLUL 14
PISICA DOMESTICĂ

Bolile pisicilor și potențialul zoonotic
Introducere Panleucopenia felină
Încadrare taxonomică Imunodeficiența felină
Examenul clinic și carantina Peritonita infecțioasă
Creșterea, Cazarea și Furajarea Boli cu potențial zoonotic
Comportamentul Conduita profilactică
Reproducerea Concluzii
Particularități fiziologice Bibliografie selectivă
365
Introducere
Pisica domestică este folosită atât în experimente de tip acut, cât și în

experimente cronice, de comportament și digestibilitate. Pisica sănătoasă
este veselă, inteligentă, activă, are ochii luminoși și blana lucioasă, corpul ăi
este musculos, dar nu grosolan, dinții sunt bine ancorați în gingii,
mucoasele sunt de culoare roz pal, curate iar orificiile naturale libere de
secreții. După achiziționarea lor este necesară o perioadă de carantină
(izolare) de 30 de zile, în cursul căreia se efectuează o serie de investigații
cu privire la bolile infecțioase sau parazitare latente, precum și
administrarea de furaje corespunzătoare. Prezintă multiple particularități
de specie privitoare la condițiile de cazare și întreținere, alimentația și
comportamentul, reproducția și creșterea puilor, respectiv îmbolnăvirile
care evoluează la această categorie de animale. În plus, pisica este vector
pentru o seamă de boli (zoonoze) care se transmit și evoluează grav la om.
Felinele sunt încadrate taxonomic în regnul Animalia, încrengătura

Vertebrate, clasa mamiferelor, fiind reprezentată de mai multe familii.
Clasa Mammalia;
Ordinul Fisipeda;
Suprafamilia Feloidea;
Suprafamilia Feloidea include specii carnivore cu picioare mai scurte,
terminate cu 4-5 degete, cu gheare retractile, care se clasifică în 3 familii:
Familia Viveridae;
Familia Hyaenidae;
Familia Felidae.
Familia Felidae include pisica sălbatică și pisica domestică.
Pisica sălbatică - Felis silvestris | Pisica sălbatică măsoară 60-70 cm

(capul și trunchiul), iar motanii ajung uneori la 98 cm lungime. Coada are 30-
32 cm, iar greutatea corporală oscilează între 4-7 kg. Comparativ cu pisică
domestică, Felix silvestris are coada de grosime uniformă până la vârf, cu 6-7
dungi transversale, cu 3-4 inele incomplete, înguste, deschise la culoare, de la
bază către mijloc, urmate de 3 inele complete, mai late și negricioase, și
vârful închis la culoare. Pe gât are o pată albă-gălbuie, iar pe talpă la
marginea externă a degetelor de la picioarele posterioare are câte o pată
neagră, care se găsește și la urmașii rezultați din împerecherea pisicii
domestice cu pisica sălbatică. Blana are peri lungi, la mascul este sură sau
sură-negricioasă, iar la femelă gălbuie. Pe frunte are 4 dungi negre: cele
366
mijlocii se prelungesc pe spate, și formează după urechi o dungă în lungul

șirei spinării și pe partea superioară a cozii. De o parte și alta a acestei dungi
se găsesc un număr de dungi transversale, puțin mai întunecate, care se
îndreaptă către abdomen. Ventral este galbenă, cu câteva pete negre.
Picioarele sunt gălbui pe partea internă, cu dungi negre transversale în afară,
iar urechilele sunt sure-ruginii pe partea externă a pavilionului auricular, și
galbene-alburii în interior. Se hrănește cu vertebrate, de la șoareci până la
iezi de căprioare, viței de cerb și păsări de tot soiul. Împerecherea are loc în
lunile februarie-martie, iar după 9 săptămâni femela naște între 3 și 6 pui.
Pisica sălbatică - Felis silvestris.
Pisica domestică - Felis silvestris catus - a evoluat din pisica sălbatică

africană (Felis silvestris libyca), un carnivor semiarboricol, care preferă să
trăiască de unul singur. Pisicile domestice nu au un fond comportamental
foarte bogat în expresii faciale, posturi ale corpului, sau poziții ale cozii,
pentru a fi utilizate în comunicarea vizuală. Datorită acestui fapt, pisicile
răspund mai prompt condițiilor de cazare și microclimat necorespunzătoare,
devenind inactive sau renunțând la anumite aspecte normale ale vieții lor
sociale, cum ar fi: consumul furajelor, pregătirea cuibului și aşternutului,
explorarea mediului și joaca. Când sunt bolnave, pisicile răspund de o
manieră asemănătoare. Din acest motiv, creșterea pisicilor în condiții
apropiate de specificul natural al speciei va stimula o gamă foarte largă de
manifestări comportmentale specifice, contribuind la stimularea bunăstării
animalelor, respectiv la obținerea unor rezultate experimentale veridice.
Procurarea, examenul clinic și carantina
Este recomandabil ca procurarea pisicilor să se facă dintr-o colonie

bine întreținută, și cu un status al sănătății bine cunoscut (dealeri din clasa
367
A), iar experimentatorul trebuie să specifice grupa de vârstă, greutatea,

sexul, culoarea, eventual rasa animalelor pe care dorește să lucreze.
Examenul clinic și de laborator (sumar) sunt necesare la primirea de
la furnizor, iar cumpărarea pisicilor din alte surse (crescători particulari
sau din centre de cazare) este riscantă. Carantina nu este necesară dacă
experimentul este non-recuperativ și individual, sau dacă documentele de
însoţire sunt valabile. Însă dacă animalele achiziționate vor fi introduse
într-un grup nou, carantina de 30 zile este obligatorie pentru siguranța că
nu sunt purtătoare ale unor boli latente grave, caz în care este necesară și
vaccinarea, cum se întâmplă în cazul suspicionării Panleucopeniei feline.
Pisica domestică - Felis silvestris catus.
Creșterea și cazarea pisicilor este mult mai costisitoare dacă se face

prin obținerea de produși în urma împerecherilor în interiorul grupului sau
coloniei, decât dacă se cumpără exemplareale adulte, întrucât nou născuții
au nevoie de o grijă deosebită din partea mamei și a personalului îngrijitor.
Creșterea pisicilor necesită mult spațiu pentru mișcare și joacă, respectiv în
jur de 1,5 m2/adult, la care se adaugă obligatoriu iluminatul cu lumină
naturală, deci ferestre cu orientare sudică pentru fiecare încăpere. Aria de
cazare trebuie asigurată împotriva pătrunderii altor pisici, iar accesul
personalului îngrijitorva se face doar cu echipament special pentru
prevenirea contaminării încăperii. Zona de confort termic este situată
368
între18-21°C, încăperile trebuind să aibă un sistem de ventilație eficace,

întrucât confortul termic și aerul curat sunt importante pentru bunăstarea
lor. Controlul factorilor de microclimat și a igienei constituie aspecte
esențiale în creșterea pisicilor, motiv pentru care încăperile trebuie
prevăzute cu podele lavabile și rigole pentru scurgerea apei de spălare.
Spațiu alocat pentru cazarea pisicilor prevăzut cu locuri de odihnă
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea Pisicilor

Podea (m 2 ) Rafturi (m 2 ) Înălțime (m )
Suprafața minimă pentru 1,5 0,5 2
un animal adult
Pentru fiecare animal 0,75 0,25 -
suplimentar, se adaugă
*Suprafața podelei fără rafturi.
Echipamentele accesorii necesare cazării constau în culcușuri, tăvițe

pentru depunerea dejecțiilor, boxe de parturiţie, jucării și obiecte mari din
lemn pentru cățărat. Sistemul de creștere utilizat va depinde de obiectivele
urmărite. Dacă sunt urmărite scopuri genetice, masculii vor fi ținuți separat
de femele, iar când sunt programate împerecheri, femela va fi dusă pe
teritoriul masculului. Dacă este urmărită reproducția, masculii și femelele
vor fi ținute împreună (4 masculi sunt suficienți pentru 40 de femele). Cu
toate că la origine sunt considerate animale solitare, pisica domestică este
un animal social, care interacționează constant cu ceilalți membri ai grupului.
Cazarea pisicilor în grup este mult mai bine tolerată decât cazarea în
sistem individual, cu condiția ca spațiul alocat să fie suficient de încăpător
369
și să permită accesul facil la alimente, respectiv să fie prevăzută cu un număr

suficient de locuri pentru joacă și odihnă. Mărimea grupului este diferită, în
funcție de mai mulți factori, însă un număr de 20-25 indivizi/grup este
optim pentru pisica de laborator. Este posibil ca în anumite circumstanțe
particulare, unele pisici să nu se adapteze la viața de grup, caz în care, dacă
specificul experimentelor o permite, acestea trebuie cazate individual. În
această situație, spațiul pentru cazare trebuie astfel aranjat încât pisica să
aibă în mod permanent contact vizual cu ceilalți membri din încăpere. Pe
de altă parte, în timp ce unii autori recomandă creșterea masculilor în cuști
individuale, alții sugerează că masculii pot fi crescuți și în grup, alături de
alți masculi castrați, sau chiar împreună cu femele castrate. Dacă masculii
sunt crescuți împreună nu se bat. Pisicile aflate în ultimele 2 săptămâni de
gestație, dar și cele cu puii neînțărcați, trebuie cazate singure. Este foarte
important să aibă amenajate în încăpere spații speciale pentru joacă și
pentru odihnă, acestea trebuind să fie prevăzute cu așternut adecvat.
Asigurarea spațiului de odihnă, recreație și alimentație sunt importante
Alimentația
Pisicile sunt animale carnivore, și este probabil specia de laborator

despre a cărei nutriție nu se cunosc foarte multe, deci alcătuirea regimului de
hrană întâmpină dificultăți. Cert este că această specie de animale are cerințe
proteice proteice deosebite, și necesită o hrană în care să fie incorporată
carne de pui și pește. Rezultatele excelente în creștere și dezvoltare
corporală, gestație, lactație, au fost obținute prin hrănirea exclusivă cu
produse din carne. Carbohidrații în exclusivitate nu asigură necesarul
nutritiv, iar o cantitate ridicată de lipide poate fi benefică din acest punct de
370
vedere. Procentajele satisfăcătoare privind alcătuirea unei rații furajere

echilibrate sunt de 50% proteină și 15% lipide, iar complexul vitaminelor B
și al vitaminelor A și D îndeplinesc un rol important în asigurarea unei rații
alimentare echilibrate. Vitamina E este necesară dacă nivelul grăsimilor
nesaturate este ridicat. Este recomandat amestecul de vitamine cu minerale.
Alternativ se poate administra ficat deshidratat în procent de 2% în hrană.
Un sistem practic de hrănire se bazează pe carne proaspăt gătită și cereale.
Consumul pe zi și pe adult reprezintă a patra parte din greutatea
corporală, iar la pisicuțele și femelele în lactație se administrează dublul
acestei greutăți. În mod tradițional pisicilor li se dă lapte, care vara se strică
repede, iar pentru a evita acest lucru se poate amesteca cu apă încălzită la
70°C în recipienți sterili. Apa trebuie să fie administrată proaspătă, în
dispozitive adaptate pentru pisici și totdeauna ad libitum. Recipientele
pentru hrană și apă sunt confecționate de preferință din metal sau plastic, iar
mărimea lor este în funcție de mărimea grupului: un vas de adăpare și unul
de hrănire de 5/5 cm la 15 pisici, care trebuie să fie golite și curățate zilnic.
Comportamentul
În ciuda faptului că sunt animale solitare, care preferă să trăiască mai

mult singure, pisicile au totuși o viață de grup foarte activă, fiind implicate
în tot felul de activități, legate fie de comportamentul alimentar, fie de
nevoia de joacă. Sunt foarte sensibile și reacționează prompt la factorii de
stres datorați supraaglomerației, poluării microclimatului din adăpost sau
privării de spații de joacă. Pentru a reduce tensiunea socială și a evita astfel
manifestările de agresivitate intraspecifică, dar și pentru motive care
privesc păstrarea și menținerea igienei, în interiorul încăperii trebuie
păstrată o distanță de minimum 0,5 m între diferitele zone funcționale, cum
sunt cele pentru alimentație, adăpare, odihnă, defecare, urinare sau joacă.
Bermstein și Strack descriu o situație în care 14 pisici au fost cazate
pentru mai multă vreme într-o încăpere, la o densitate de 1 animal/10 m2. A
rezultat un nivel minim de agresivitate și absența totală a luptelor între
masculi pe toată durata experimentului. Dacă spațiul alocat pentru fiecare
individ se reduce, calitatea relațiilor dintre membrii grupului se modifică, și
pot apare aspecte în care animalele încearcă să evite contactul direct cu
ceilalți membri ai grupului, prin reducerea activităților care implică
deplasarea dintr-un loc în altul. Într-un alt studiu realizat pe pisici s-a
constatat că nivelul activităților zilnice se reduce cu până la 60% dacă
animalele sunt mutate dintr-un spațiu de cazare larg (2,2 m2/animal) într-
unul mult mai mic (0,32 m2). Pe de altă parte, în cazarea pisicilor este foarte
important și modul de organizare al spațiului, nu numai mărimea acestuia.
Pisica domestică este un animal agil, semiarboricol, care are excelente calități
de cățărător. De aceea, este esențial ca spațiul de cazare să fie amenajat și pe
371
vertical, astfel încât animalele să aibă posibilitatea de a se cățăra pe diferiți

suporți din lemn, rafturi sau pe obiecte fixate pe pereți (Rochlitz, 2012).
Cazarea pisicilor într-un spațiu prevăzut cu jucării și obiecte pentru cățărat
La fel de important este să se țină seama de faptul că pisica are

nevoie de momente de izolare totală, când se ascunde de ceilalţi membri ai
grupului și evită inclusiv contactul vizual cu omul. Este o modalitate de
comportament social care nu trebuie neglijată întrucât influențează
calitatea relațiilor din interiorul coloniei. S-a demonstrat astfel că pisica își
petrece aproximativ 50% din timp în afara câmpului vizual al celorlalți
membrii ai grupului, iar determinarea unor constituenți fiziologici a stabilit
faptul că acest tip de comportament de ascundere sau de izolare este
corelat negativ cu concentrația urinară de cortizol. Această constatare
sugerează că tipul comportamental social elaborat pare să acționeze ca un
tampon împotriva diverșilor factori de stres prezenți în mediul lor de viață.
372
O altă modalitate de a îmbogăți patttern-ul comportamental al pisicilor

îl constituie creșterea timpului alocat activităților de tip pseudoprădător, și
de procurare a alimentelor. Într-un studiu realizat în 1995, McCune
sugerează că acest comportament poate fi stimulat prin administrarea unor
furaje uscate sub formă de cuburi în recipiente mari, de formă labirintică,
astfel încât animalele să fie nevoite să caute și să extragă furajul pe bucăți. De
asemenea, o altă modalitate de a le stimula implicarea socială, o constituie
cazarea în încăperi prevăzute cu ferestre mari. Astfel, într-un studiu realizat
în 1992, DeLuca și Kranda au evidențiat că pisicile petrec foarte mult timp pe
pervazul geamului, fiind atente la ce se întâmplă afară (Rochlitz, 2012).
Comunicarea cu omul este un aspect esențial pentru bunăstarea pisicilor
În același timp, încăperile pentru pisici trebuie să fie dotate cu

containere cu iarbă verde, întrucât le place să mestece și să consume iarbă,
ca mijloc de stimulare a tranzitului intestinal și de prevenire a formării
trichobezoarelor. În ce privește contactul cu personalul îngrijitor, pentru a
facilita contenția și a reduce nivelul de stres în timpul procedurilor
experimentale de rutină, pisicile trebuie să fie mai întâi, obișnuite cu
prezența omului. Acest lucru se poate obține prin manipularea zilnică a
tineretului între 2-7 săptămâni, perioadă în care aceștia sunt foarte
sensibili la socializarea cu prezența omului. Răspunsul la acțiunea unor
factori cu potențial stresogen (ex: manipulările brutale ale îngrijitorilor sau
indiferența tehnicienilor, care refuză să le vorbească) se manifestă prin
modificări ale comportamentului și creșterea concentrației urinare de
373
cortizol. Modificări ale condițiilor de microclimat din adăpost pot antrena

răspunsuri negative din partea pisicilor, motiv pentru care orice schimbare
majoră se face într-un regim foarte lent, pentru a permite obișnuirea și
familiarizarea animalelor cu noul mediu de viață. Este foarte important ca
personalul îngrijitor să cunoască particularitățile comportamentale specifice
pisicilor, cum este, de exemplu, nevoia lor constantă de afecțiune, care le
diferențiază practic de celelalte specii de animale utilizate în laborator.
Particularități reproductive și fiziologice
Pisica este un animal poliestric, cu perioade de călduri (estru) care

durează câte 3-6 zile, la fiecare 2 săptămâni. Iarna și toamna însă există o
perioadă de anestru atât la femelele de laborator, cât și la cele ținute în
condiții obișnuite, dar care trăiesc în emisfera nordică. S-a demonstrat că
perioada anestrului poate fi redusă prin prelungirea perioadei de lumină la
12 ore. În timpul anestrului pe frotiul vaginal apar celule puternic bazofile,
cu nuclei mari și ocazional cu leucocite. Diagnosticul de gestație se
stabilește prin palparea atentă a uterului la 21-28 de zile după împerechere
când fetușii apar ca formațiuni globuloase cu diametrul de aprox. 2 cm.
Tabel 2 Valori ale unor constante reproductive și fiziologice
(Ciudin și Marinescu, 1996, Schalm, 2010))
Durata medie de viață 9-14 ani
Masă corporală M adult 3-7 kg
Masă corporală F adultă 3-4 kg
Greutatea la naștere 110±20 g
Ciclul estral 14 zile
Durata gestației 65,5±1,7 zile
Mărimea cuibului 3-6 (1-10)
Vârsta de înțărcare 4-7 săptămâni
Vârsta reproductivă la M 4-5 ani
Vârsta reproductivă la F 5-7 ani
Frecvența cardiacă 100-120/minut; 130-180 tineret
Temperatura rectală 38,1-39,2°C
Temperatura adăpost 18-23°C
Umiditatea recomandată 30-70%
Consum de apă 50-70 ml/kg
Consum alimentar 14 g furaj uscat pentru pisici la 450 g
Durata gestației este de 57-63 zile. În ce privește parturiția și lactația,

fătarea trebuie să aibă loc în boxe separate pentru ca puii să nu fie furați de
către alte mame, celei rămase fără pui acumulându-i-se lapte în mamele,
ceea ce poate duce la mastite. În perioada premergătoare parturiției, pisica
este neliniștită, refuză să mănânce 12-24 ore, iar cervixul se dilată. De
374
regulă, naște ușor, fără intervenția omului iar puii se nasc în 2-3 ore, în
funcție de numărul lor. Femela trebuie totuși urmărită, pentru prevenirea
distociilor. Pisicile sunt mame excelente, își uscă puii și consumă anexele
fetale. Dacă puii sunt neglijați imediat după fătare, trebuie introduși într-un
incubator (26°C), apoi repuși în cuib. Când puii își deschid ochii au deja o
greutate de 200 g, iar la înțărcare (8-9 săptămâni) cântăresc 750-800 g.
Maturitatea sexuală este atinsă la 6-7 luni. Hrănirea pisicuțelor poate
începe în a treia săptămână, iar castrarea masculilor când au împlinit 3-4
luni. Selecția grupului de animale pentru prăsilă se poate face din grupul
deja existent sau se poate cumpăra. În general, puii pentru înlocuire se aleg
dintre cei care fenotipic se situează deasupra nivelului mediu al coloniei.
Investigațiile hematologice urmăresc în cazul pisicilor identificarea

tulburărilor care afectează valorile principalilor componenți celulari (ex:
hematii, leucocite și trombocite) și biochimici sanguini dar și modificările
morfologice ale hematiilor sau leucocitelor care însoțesc evoluţia unor boli
(Tabel 3). După alți autori, valorile parametrilor celulari sanguini oscilează
între următoarele valori: Eritrocite – 9,5-11 mil/mm3, Leucocite totale – 14
-18 mii/mm3, iar formula leucocitară conține 60% neutrofile, 30 %limfocite,
4% monocite, 5% eozinofile și 1% bazofile. Semnificația biologică și clinică
a modificărilor care afectează parametrii celulari și biochimici sanguini la
pisică este apropiată celei prezentate și discutate la câine (Schalm, 2010).
Tabel 3 valori ale parametrilor hematologici (Ciudin și Marinescu, 2016)

Parametrul Valori absolute Valori relative (%)
Eritrocite x 1012/l 5-10
VEM fl 39-55
CHEM g/dl 30-36
VSH mm/h 0-12
Neutrofile tinere x 109/l 0-0,3 0-3
Neutrofile adulte x 109/l 2,5-12,5 35-75
Eozinofile x 109/l 0-0,5 2-12
Monocite x 109/l 0,1-0,85 1-4
Limfocite x 109/l 1,5-7 20-55
Bolile pisicilor și potențialul zoonotic
- Clamidioza felină este produsă de Chamydia psittaci și evoluează ca

infecție bacteriană la tineret între 5 săptămâni și 9 luni. Boala se transmite
375
prin contact direct, prin secrețiile nazale și oculare infectate. Perioada de

incubație este 14 zile, iar boala evoluează cu semne de conjunctivită și
rinită, etc. Tratamentul constă în administrarea de antibiotice oral sau în
colire cu antibiotice. Se practică vaccinarea în animite condiții.
- Panleucopenia felină (PLF) este o boală virală provocată de virusul
panleucopeniei feline. PLF are un grad de contagiozitate foarte ridicat și
afectează toate speciile de pisici, incluzând și animale sălbatice (leul, tigrul,
leopardul), precum și carnasierele cum sunt dihorul și nurca. Virusul este
foarte rezistent la condițiile de mediu și afectează mai ales tineretul, însă
boala poate fi întâlnită la orice vârstă. Se transmite prin contact direct cu
animalele infectate (ex: secreții nazale, oculare, urină, sânge) sau cu obiecte
contaminate, dar și de la mamă la sugar. Perioada de incubație este de 2-10
zile, iar tabloul clinic constă în febră, reducerea apetitului, vomitări și
letargie. Dacă animalele supraviețuiesc acestui stadiu al bolii, pot apare
manifestări de diaree apoasă, care durează 2-3 zile și duc la aspecte de
deshidratare severă. La nou născuți se instalează leziuni ale sistemului
nervos central, cu pierderea capacității de coordonare a mișcărilor, vizibile
mai ales după câteva săptămâni de viață. Nu există un tratament specific.
Animalele bolnave se izolează de restul efectivului. Refacerea după un
episod de boală durează mai multe săptămâni, iar convalescența se
caracterizează printr-o susceptibilitate accentuată la infecții bacteriene
secundare, datorită imunosupresiei. Se practică vaccinarea profilactică.
- Leucemia pisicilor este o boală virală, produsă de virusul leucemiei
feline, care evoluează cu o morbiditate și mortalitate foarte mare, fiind de
departe cauza cea mai frecventă a morții la această specie. Boală prezintă
un nivel ridicat de contagiozitate, virusul putând fi întâlnit în salivă, urină,
lapte, mucus, fecale provenite de la animale infectate. Calea cea mai uzuală
de contaminare o constituie totuși saliva, fie prin contact direct, fie prin
rănile provocate de mușcături. Nou născuții pot prelua boala de la mamă,
atât în timpul vieții intrauterine, cât și prin lapte. Pentru un animal infectat
există 3 posibilități de evoluție clinică, dependent de vârstă, de calitatea
răspunsului imun și de cantitatea de virus primită. Boala evoluează fără un
tablou clinic specific, exceptând slăbirea progresivă a animalelor. Una din
consecințele majore ale infecţiei cu virusul leucemiei feline o constituie
imunosupresia, iar simptomele sunt în majoritatea situațiilor rezultatul
infecțiilor bacteriene secundare. Astfel, pe lângă pierderile în greutate,
leucemia felină mai evoluează cu manifestări de febră, conjunctivite, ulcere
bucale și gingivite, vomitări, diaree și anemie. Nu există un tratament
eficace, însă animalele bolnave pot fi tratate simptomatic. Se poate practica
vaccinarea, doar în cazul animalelor care sunt indemne de infecția cu FelV.
- Imunodeficiența felină este produsă de un retrovirus, denumit virusul
imunodeficieței feline (FIV). Virusul FIV este asemănător virusului HIV, vare
376
provoacă imunodeficiența dobândită la om, care afectează doar pisicile

sălbatice și domestice, virusul fiind transmis prin salivă, respectiv prin
mușcăturile sau zgârieturile provocate de animalele contaminate. Rezistența
virusului FIV la condițiile ambientale este minimală. Boala debutează la 5
săptămâni de la infecție, cu febră de intensitate variabilă. Uneori, febra
rămâne singurul semn clinic pentru luni și chiar ani de zile. Momentul
apariției unor semne clinice de boală este rezultatul infecțiilor secundare
intercurente, datorate imunosupresiei, care se exprimă prin leziuni de
stomatită-gingivită și rinită. Mai pot apare, diferit de la un animal la altul,
manifestări de letargie, astenie, oboseală cronică, slăbire progresivă,
emaciere, conjunctivite, diaree, leziuni ulcerative cutanate și anemie severă.
- Peritonita infecțioasă felină este produsă de un coronavirus, care se
răspândește prin fecalele sau saliva contaminată provenite de la animale
bolnave, înainte de debutul semnelor clinice. Evoluția bolii este influențată
de vârsta animalului, de serotipul și cantitatea de virus infectantă, precum
și de reactivitatea sistemului imun al animalelor. Eficiența sistemului imun
poate determina tipul de boală care se instalează, respectiv FIV “umedă”
sau “uscată”. Debutul bolii este marcat de reducerea apetitului (inapetență)
și letargie. Ulterior, forma de FIP umedă va evolua cu febră, balonarea
abdomenului, depresie, pierderi în greutate și anemie. Pot fi prezente
lichide la nivelul cavității pleurale, ceea ce duce la afectarea respirației.
Acest tablou clinic se dezvoltă repede, în cel mult câteva săptămâni. În
forma FIV uscată, tabloul clinic evoluează pe o perioadă mai îndelungată de
timp, și constă în apariția unor tumefacții de natură inflamatoare, localizate
în ficat, rinichi, creier și ochi, la care se adaugă slăbire accentuată, apatie,
febră. Nu există tratament specific și nici vaccinare nu se practică.
Morbiditatea și mortalitatea sunt foarte mari în efectivele contaminate.
Boli cu potențial zoonotic
Rareori omul sunt semnalate cazuri de boli infectocontagioase care

se transmit de la pisică la om. Cu toate acestea, riscul unor asemenea
îmbolnăviri există. Cele mai expuse sunt persoanele afectate de diferite
forme de imunosupresie, cum ar fi copiii, vârstnicii, persoanele
splenectomizate sau care suferă de boli cronice debilizante. Lista
posibilelor boli cu potențial zoonotic la pisică este destul de lungă, însă,
printre cele mai frecvent întâlnite îmbolnăviri care pot afecta omul sunt:
- Toxoplasmoza este o boală produsă de Toxoplasma gondii. Infestația
debutează cu manifestări de suferință pulmonară. Semnele clinice includ
anorexia, depresia, adenopatie regională, tulburări la nivelul sistemului
nervos central și manifestări de anemie. Boala afectează femeile gravide,
determinând subfebrilitate și manifestări gripale, evoluând de regulă în
lunile 5-6 de sarcină, și se soldează frecvent cu tulburări severe la naștere.
377
- Reacții de hipersensibilizare manifestate prin alergii localizate la

nivelul pielii și aparatului respirator, întâlnite la personalul care lucrează sau
intră în contact direct cu pisicile. Se recomandă echipament de protecție și
evitarea contactului cu pisici și produse ale acestora, cum ar fi dejecții,
secreții nazale și oculare, fire de păr, cadavre sau alte produse corporale.
- Febra pisicii este o boală produsă de Bartonella henselae, care
evoluează cu manifestări de limfadenită regională, asociată de regulă cu
mușcături sau zgârieturi de pisică. Boala se manifestă clinic doar în
prezența infecțiilor HIV, când poate îmbrăca forme extrem de severe.
- Turbarea sau Rabia este produsă de virusul rabic, care se transmite
prin salivă infectată la nivelul rănilor cauzate de mușcături sau zgârieturi
provocate de animalele contaminate. După o perioadă de incubație
variabilă, animalele infectate sau omul, prezintă manifestări nervoase (ex:
pareze, paralizii, hipersalivație, crize convulsiforme, dromomanie, hidro-
fobie), datorate leziunilor sistemului nervos central , care odată apărute
duc inexorabil spre moarte. Pisicile pot contacta boala de la animale
infectate sau de la lilieci, care sunt rezervoare naturale pentru virusul rabic.
Conduita profilaxică | Orice abatere de la starea normală trebuie
raportată medicului veterinar sau personalului de specialitate, iar profilaxia
constă în tratamente regulate împotriva paraziților interni și externi sau a
agenților infecțioși patogeni. Toți puii trebuie vaccinați la înțărcare împotriva
Panleucopeniei feline, cu rapel la fiecare 12 luni. Se practică vaccinarea anuală
împotriva infecțiilor cu Bordetella, care evoluează uneori insidios, dar pot fi
tratate cu antibiotice. S-au raportat infecții cu streptococul hemolitic, sensibil
la Penicilină, la puii de 7-14 zile, microorganism izolat din vaginul femelelor,
care au fost apoi tratate prin instilații intravaginale, cu Penicilină, înainte cu
1-4 zile de parturiție. Conjunctiva purulentă a puilor de pisică se tratează de
asemenea cu Penicilină. Infestaţiile cu pureci sau păduchi pot fi eradicate
prin curățirea, decontaminarea așternutului, deparazitări constante.
Concluzii
Utilizarea pisicilor ca animale de experiență este mult restricționată

și limitată de reglementările europene. Creșterea și întreținerea lor este
destul de costisitoare, atât din punct de vedere al condițiilor de cazare, cât
și în ceea ce privește structura rației alimentare. Specific pentru această
specie de animale este faptul că pattern-ul ei comportamental s-a modificat
profund în condițiile creșterii în captivitate. Spațiul de cazare trebuie
structurat și organizat în așa fel încât să le ofere pisicilor posibilitatea
valorificării întregului potențial de care dispun în ceea ce privește viața din
interiorul grupului, activitățile sociale sau nevoile lor biologice. În ciuda
faptului ca sunt animale solitare, pisicile au nevoie de multă atenție,
378
îngrijire și comunicare cu congenerii pe de o parte dau și cu personalul

îngrijitor pe de altă parte. Limitarea posibilităților de comunicare dezvoltă
un efect stresant asupra animalelor determinând apariția unor tulburări de
comportament sau chiar îmbolnăvirea în cazurile cele mai grave. Patologia
pisicilor se constituie din câteva boli virale, parazitare și bacteriene cu
evoluție foarte gravă, care evoluează cu un grad ridicat de contagiozitate,
morbiditate și mortalitate. O parte din ele reprezintă infecții cu transmitere
interspecii, care constituie un real pericol și pentru om (zoonoze).
1) Barry KJ, și col., 1999, Gender differences in the social behaviour of the
neutered indoor-only domestic cat. Applied Animal Behaviour Sci 64: 193–211
2) Bloomsmith MA, și col., 1991, Guidelines for developing and managing an
environmental enrichment program for non-human primates. Lab An Sci 41: 372.
3) Bradshaw JWS, Casey RA, Brown SL, 2012, The Behaviour of the Domestic Cat,
Second Edition. CAB International: Wallingford, UK.
4) Brown S, Bradshaw JWS, 2014, Communication in the domestic cat: Within-and
between- species. In: Turner DC and Bateson P (eds) The Domestic Cat: Biology of
its Behaviour, 3rd Edition 37–59. Cambridge Univ Press, UK.
5) Carlstead K, și col, 1993. Behavioural and physiological correlates of stress in
laboratory cats. Applied Animal Behaviour Science 38, 143-158
6) Casey RA, Bradshaw JWS 2007 The assessment of welfare. In: Rochlitz I (ed)
The Welfare of Cats, 23–46. Springer: Dordrecht, Netherlands.
7) Crouse SJ, și col., 1995, Soft surfaces: A factor in feline psychological well-being.
Contemporary Topics in Laboratory Animal Science 34(6): 94–97
8) Crowell-Davis SL, Curtis TM, Knowles RJ, 2004, Socialborganization in the cat: a
modern understanding. Journal of Feline Med & Surgery 6: 19–28.
9) Curtis TM, Knowles RJ, Crowell-Davis SL, 2003, Influence of familiarity and
relatedness on proximity and allogrooming in domestic cats (Felis catus).
American Journal of Veterinary Research 64: 1151–1154.
10) De Monte M, Le Pape G, 1997, Behavioural effects of cage enrichment in
single-housed adult cats. Animal Welfare 6: 53–66.
11) DiGangi BA, Levy JK, 2006, Outcome of cats adopted from a biomedical
research program. Journal of Applied Animal Welfare Science 9:143–163.
12) Ellis SLH, 2007, Sensory enrichment for cats (Felis silvestris catus) housed
in an animal rescue shelter [dissertation]. Queen’s University: Belfast, UK.
13) Ellis S, 2009, Environmental enrichment: Practical strategies for improving
feline welfare. Journal of Feline Medicine and Surgery 11: 901–912.
14) Ellis SLH, Wells DL, 2008, The influence of visual stimulation on the
behaviour of cats housed in a rescue shelter. Applied Animal Beh Sci 113: 166–174.
15) Ellis SLH, și col., 2013, AAFP and ISFM Feline Environmental Needs
Guidelines. Journal of Feline Medicine and Surgery 15: 219–230.
16) Hall SL, Bradshaw JWS, 1998, The influence of hunger on object play by
adult domestic cats. Applied Animal Behaviour Science 58: 143–150.
17) Hall SL, și col.,2001, Object play in adult domestic cats: The roles of
habituation and disinhibition. Applied Animal Behaviour Science 79: 263–271.
379
18) Hawthorne AJ, și col., 1995, The behaviour of domestic cats in response to a
variety of surface-textures. In: Holst B (ed) Proceedings of the Second International
Conference on Environmental Enrichment 84–94. Copenhagen Zoo: Denmark.
19) Herron ME, și col., 2010, Feline focus: environmental enrichment for indoor
cats. Compendium on Continuing Education for the Practising Vet 32: E1–E5.
20) Hoskins CM, 1995, The effects of positive handling on the behaviour of
domestic cats in rescue centres [thesis]. University of Edinburgh: Edinburgh, UK.
21) Hubrecht RC, și col., 1998, Companion animal welfare in private and
institutional settings. In Wilson and Turner, Comp Animals in Human Health, 267.
22) James AE, 1995, The laboratory cat. The Australian and New Zealand
Council for the Care of Animals in Research and Teaching News 8, 1-8.
23) Johnson J. M, 1991, The Veterinarian’s responsibility assessing and
managing acute pain in dogs and cats. Part I. Compendium on Continuing
Education for the Practicing Veterinarian, 13: 804 – 807.
24) Kessler MR, și col., 1999, Effects of density and cage size on stress in
domestic cats housed in animal shelters and boarding catteries. Animal Welfare 8.
25) Leyhausen P, 1979, Cat Behaviour: The Predatory and Social Behaviour of
Domestic and Wild Cats. Garland STPM Press, New York, NY
26) Lockhart J, și col., 2013, The effects of operant training on blood collection
for domestic cats. Applied Animal Behaviour Science 143: 128–134.
27) Macdonald DW, și col., 2000, Group living in the domestic cat: Its socio-
biology and epidemiology. In: Turner DC and Bateson P (eds) The Domestic Cat:
The Biology of its Behaviour, Second Edition pp 95–115. Cambridge Univ Pres.
28) McCune S, și col., 2014, Housing and husbandry of cats. National Centre for
Replacement, Refinement and Reduction of Animals in Research.
Animals, Seventh Edition. The National Academy Press: Washington, DC.
30) Newberry RC, 1995, Environmental enrichment: increasing the biological
relevance of captive environments. Applied Animal Behaviour Science 44: 229.
31) Overall KL, Dyer D, 2005, Enrichment strategies for laboratory animals from
the viewpoint of clinical veterinary behavioral medicine: ILAR Journal 46(2): 202.
32) Pozza ME, Stella JL, Buffington CA, 2008, Pinch-induced behavioral
inhibitionin domestic cats. Journal of Feline Med and Surgery 10: 82–87.
33) Randall WR, și col., 1990, Sounds from an animal colony entrain a circadian
rhythm in the cat, Felis catus L. Journal of Interdisciplinary Cycle Res 21: 55–64.
34) Rochlitz I, 2014, Feline welfare issues. In: Turner DCd Bateson P (eds) The
Domestic Cat: Biology of its Behaviour, Third Edition, 131–153. Cambridge, UK.
35) Stella J, și col., 2014, Environmental factors that affect the behavior and
welfare of domestic cats housed in cages. Applied Animal Beh Sci160: 94–105.
36) Turner DC 2000, The human-cat relationship. In The Domestic Cat: The
Biology of its Behaviour, 2nd Ed. Turner & Bateson, 193-206. Cambridge Press.
37) Douglas J. Weiss and K. Jane Wardrop, 2010, Schalm's Veterinary
Hematology 6th ed - D. Weiss, J. Wardrop (Wiley-Blackwell.
380
Capitolul 15 | Porcul de laborator |
CAPITOLUL 15
PORCUL DE LABORATOR
OBIECTIVE
Introducere Manipularea și contenția

Încadrare taxonomică Rafinarea mediului de viață
Porcul sălbatic Interacțiunea cu omul
Porcul domestic Concluzii
Porcul miniatural de Gottingen Bibliografie selectivă
Comportamentul și viața social
Vederea
Auzul
Mirosul
Cogniția
381
Introducere
Utilizarea porcului ca instrument al cercetării științifice în domeniul

științelor biomedicale se regăsește în studiile de fiziologie efectuate în sec.
XVI, însă folosirea acestor animale pe scară largă în cercetarea experimentală
datează doar din a doua jumătate a secolului XX. În domeniul experimental,
porcul domestic (și ulterior cel miniatural) au fost utilizați preponderant
pentru studiul aparatului cardiovascular, a afecțiunilor cutanate și a unor
particularități comportamentale. De asemenea, porcul a devenit în scurt timp
modelul preferat utilizat în domeniul experimental pentru formarea
chirurgilor specializați în transplantul de organe și în proceduri complexe.
Porcii sunt animale empatice, înzestrate cu o inteligență vie și având o mare
capacitatea de adaptare la condițiile de creștere în captivitate, inclusiv la
mediul din laborator. Cu toate acestea, personalul îngrijitor și cercetătorii
trebuie să aibă în vedere particularitățile comportamentale naturale, precum
și dispoziția în care se află animalele la un moment dat, pentru a nu le stresa
printr-o cazare sau furajare inadevate, respectiv printr-o manipulare
improprie. Asemănător celorlalte mamifere utilizate în laborator, porcii
stresați sunt foarte greu de manipulat, iar rezultatele furnizate în cursul unor
proceduri experimentale inadecvate sunt grefate de numeroase erori.
Porcul domestic este încadrat taxonomic în încrengătura vertebrate,

clasa mamiferelor, ordinal Artiodactilia, reprezentat de o singură specie.
Regnul Animalia;
Încregătura Vertebrate;
Clasa Mamifere;
Ordinul Artiodactilia;
Familia Suide;
Genul Sus;
Specia Sus scrofa.
- Porcul sălbatic - Sus scrofa - este un animal înzestrat cu o foarte

mare capacitate de adaptare, fiind capabil să supraviețuiască practic în
aproape orice mediu de viață. Cu toate acestea, porcii cresc preponderent
în zonele împădurite și în preajma râurilor, iar arealul lor de activitate se
poate întinde pe o suprafață care oscilează între 1,5 km2 până la 16 km2, în
funcție de resursele de hrană și de apă disponibile. În condiții naturale,
porcii sălbatici trăiesc în grupuri de 3-5 indivizi, strâns consolidate din
punct de vedere social, iar poziția în cadrul grupului este determinată de
scroafa care are pui. Masculii tineri formează grupuri distincte, însă odată
382
cu maturizarea devin solitari, comportament care se consolidează odată cu

instalarea maturității sexuale. Stabilirea ierarhiei sociale se instalează din
primele săptămâni de viață, purceii stabilindu-și o ordine bine definită la
supt încă din primele zile postpartum. Astfel, purcelul dominant se va hrăni
exlusiv din sfârcurile anterioare care furnizează cea mai mare cantitate de
lapte. Odată stabilit rolul în cadrul grupului, ierarhia socială rămâne fixă,
până la introducerea de noi animale în colonie, moment în care vor avea loc
confruntări directe, adeseori violente, pentru restabilirea ierarhiei. Porci
sunt animale omnivore, oportunistice, care-și petrec mult timp scurmând
pământul în căutarea hranei, și care mănâncă de mai multe ori pe zi,
cantități relative mici de alimente. (Bollen și col., 2000; Arey și col., 2006).
Comportamentul de scurmare în căutarea hranei este foarte important
ca mod de exprimare a unui tipar natural specific acestei specii, deseori fiind
considerat chiar mai important decât consumul alimentelor. De regulă, sunt
mai activi dimineața devreme și în cursul serii, pentru ca în timpul zilei să
petreacă mult timp explorând mediul înconjurător, frecându-se de arbori și
stânci sau scufundându-se în apă și în nămol. Toate aceste activități servesc
ca mijloc de îndeărtare a paraziților de pe suprafața pielii, dar contribuie și la
păstrarea constantă a temperaturii și a igienei corporale (Arey și col., 2006).
Porcul domestic (Sus scrofa domesticus)
- Porcul domestic - Sus scrofa domesticus sau Sus domesticus - este

unul dintre animalele domesticite cu multe milenii în urmă (cca. 9000 î.e.n),
cel mai probabil în aceiași perioadă cu câinele. Porcii sunt animale omnivore,
383
care-și petrec majoritatea timpului zilei în căutare de alimente comestibile,

pe care le consumă în cantități mici de-a lungul întregii zile. Studii recente
sugerează că faptul că scurmarea este un comportament extrem de
important pentru sănătatea fizică și psihică a porcilor, deseori fiind
considerat mai important decât consumul alimentelor pe care le caută.
Alături de scurmat, porcii domestici își petrec o bună parte din timp
explorând mediul în care trăiesc, motiv pentru care manifestarea acestui
tip de comportament va influența bunăstarea animalelor din adăpost. De
regulă, porcii sunt foarte activi dimineața devreme, apoi urmează o perioadă
de odihnă, iar seara redevin activi. Perioada de odihnă constă în episoade
mai lungi sau mai scurte de somn, intercalate cu frecarea de suprafețe
solide (ex: ziduri, pietre etc), și scăldatul în apă sau în noroi. Această ultimă
ocupație, constituie și un mijloc eficace prin care îndepărtează paraziții de
pe suprafața corpului, și ajută animalele să se mențină în formă,
protejându-se de uscarea sau deshidratarea cutanată (Arey și col., 2006).
Porcul miniatural de Gottingen
Porcul miniatural de Gottingen a fost obținut la Universitatea din

Gottingen, Olanda, între 1960 și 1970, prin încrucișarea a 2 linii de porci
vietnamezi cu porci miniaturali de Minnesota. Ulterior, produșii rezultați
din aceste încrucișări au fost împerecheați cu porci Landrace din Germania,
pentru obținerea unor variante cu pielea nepigmentată. În prezent sunt
folosite 3 variante de porc miniatural în domeniul cercetării biomedicale,
crescute în Germania, SUA și Olanda. Managementul genetic al acestor 3 sub-
populații de porci miniaturali este asigurat de Universitatea din Gottingen,
având ca obiectiv următoarele aspecte principale (Zeltner, 2013):
- conservarea integrității genetice, prin evitarea unor încrucișări
necontrolate și implicit a derivei genetice provocată de acestea;
- promovarea unor obiective specifice cu privire la reproducerea lor
(ex: mărime corporală mai mică, temperament mai liniștit etc);
- echilibrarea efectelor nedorite ale încrucișărilor întâmplătoare ;
- menținerea uniformității genetice a celor 3 subpopulații.
Greutatea medie la naștere este de 0,5 kg, iar până la vârsta de 4-5
săptămâni când are loc înțărcarea ajung la greutatea de 2-3 kg. Rata de
creștere în primul an de viață este de 2 kg per lună, astfel încât la vârsta de
1 an cântăresc în jur de 20-25 kg, iar la maturitate (2 ani) cântăresc 35 kg.
Maturitatea sexuală se instalează la masculi la vârsta de 3-4 luni, în timp ce
femelele au primul estru la 4-5 luni, după care ciclul estral se repetă la 21
de zile, cu excepția perioadei în care sunt gestante. Cercetări efectuate
recent sugerează că există o mare variabilitate interindividuală cu privire la
maturitatea sexuală a scroafelor, care se poate instala și la 7 luni. Semnele
384
care anunță apropierea estrului constau în hiperemia și tumefacția vulvei, o

stare de neliniște, respectiv mirosirea și încălecarea altor scroafe din țarc.
Manifestările asociate estrului pot fi mai mult sau mai puțin evidente, în
funcție de vârsta animalelor, dar și de prezența unor vieri în vecinătate. Pe
de altă parte, absența manifestărilor specifice căldurilor nu înseamnă în
mod necesar că scroafa nu a ajuns la maturitate sexuală sau că estrul este
absent. Ciclul de călduri durează între 30 și 70 de ore, iar gestația 114 zile.
Porcul miniatural de Göttingen
Comportamentul sexual este foarte elaborat la porc în general, iar la

porcul miniatural are câteva particularități specifice femelelor și vierilor. În
cazul scroafelor, comportamentul de împerechere se manifestă cu 2 zile
înainte de debutul estrului, și se manifestă prin adoptarea unei poziții
patrupodale rigide, constând într-o ușoară lordoză când sunt curtate de vier
sau când se aplică o ușoară presiune la nivelul crupei. Ulterior, femela va
căuta proximitatea vierului openru a fi curtată. În condiții de captivitate,
când femelele sunt crescute separat de masculi, comportamentul asociat
împerecherii va fi reorientat spre congenerele din același țarc. În ce privește
vierii, comportamentul sexual este mai puțin manifest, în sensul că masculul
nu face diferența între femele aflate în călduri și cele anestrice. Când sunt
crescuți în spații separate de femele, masculii se încalecă unul pe altul, însă
când împerecherea poate avea loc, comportamentul de curtare a femelei
este foarte important pentru inducerea reflexului specific de împerechere.
Când sunt cazați în captivitate sau în condiții de laborator, este foarte

important să se aibă în vedere particularitățile comportamentului natural în
385
jurul căruia gravitează viața porcilor. Ghidul pentru Îngrijirea și Folosirea

Animalelor de laborator (2011) și Directiva EU 63 din 2010 recomandă
dimensiunile standard necesare pentru cazarea porcilor în unități
inidividuale sau în grupuri de mai mulți indivizi, astfel încât să fie asigurate
bunăstarea și calitatea vieții animalelor, respectiv condițiile adecvate pentru
obținerea unor rezultate experimentale valide și reproductibile.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea porcilor
miniaturali și porcușorilor de laborator (Directiva EU 63/2010)
Suprafața Suprafața Suprafața minimă de Data
Greutate minimă a minimă a odihnă per animal menționată
(kg) Incintei podelei pentru (în condiții neutre la art. 33
(m2) 1 sau 2 animale din punct de vedere alineatul (2)
(m2) termic) (m2 /animal)
până la 5 2,0 0,20 0,10
Între 5 și 10 2,0 0,25 0,11
peste 10 și până 2,0 0,25 0,18
la 20 inclusiv
peste 20 și până 2,0 0,50 0,24
la 30 inclusiv
peste 30 și până 2,0 070 0,33 1 ianuarie
la 50 inclusiv 2017
peste 50 și până 3,0 0,80 0,41
la 70 inclusiv
peste 70 și până 3,0 1,00 0,53
la 100 inclusiv
peste 100 și până 4,0 1,35 0,70
la 150 inclusiv
peste 150 5,0 2,50 0,95
Masculi adulți 7,50 - 1,30
(*) Porcinele pot fi izolate în incinte mai mici pe perioade scurte, de exemplu prin compartimentarea
incintei principale folosind pereți despărțitori, atunci când această măsură este justificată din motive
veterinare sau experimentale, de exemplu dacă este necesar consumul de hrană individuală.
Reglementările standard sunt importante, indiferent de vărimea

țarcului, pentru a asigura fiecărui animal spațiul necesar care să-i permită
realizarea unor comportamente specifice, inclusiv în ceea ce privește
posibilitatea mișcării animalelor fără să-i afecteze pe ceilalți membri ai
grupului. De asemenea, dimensiunea spațiului de cazare trebuie să asigure
animalelor posibilitatea defecării în zone diferite de cele în care sunt
administrate furajele. Țarcurile trebuie construite pe o suprafață solidă,
utilizând ca așternt paiele, care contribuie reducerea disconfortului fizic al
porcilor în toate etapele vieții lor. În plus, prezența așternutului oferă
oportunitatea unor activități de căutare a hranei sau cu specific social, care
stimulează exprimarea unor comportamente naturale, și reduc semnificativ
nivelul de stres, și implicit instalarea unor tulburări comportamentale, cum
sunt apatia, agitația, stereotipiile, alotriofagia sau manifestările antisociale.
386
Asigurarea unui spațiu curat și larg pentru cazare și odihnă este necesară
Pe de altă parte, dacă paiele din așternut nu asigură o bună drenare a

dejecțiilor, țarcurile trebuie prevăzute cu rigole de scurgere, sau pot fi
utilizate podele sub formă de grătar acoperit. Nu este recomandată
utilizarea grătarelor neacoperite, întrucât acestea afectează deplasarea și
crează riscul unor accidente prin alunecare. Creșterea în condiții de semi-
libertate, în condițiile în care este posibilă, cu posibilitatea animalelor de a
ieși din adăpost constituie un mijloc de rafinare a mediului de viață, care
contribuie semnificativ la bunăstarea animalelor. În alte situații, chiar și
posibilitatea ocazională de a petrece timp în aer liber sunt de apreciat. O
precauție care trebuie avută în vedere, în aceste ultime situații, o constituie
protejarea animalelor împotriva arsurilor solare sau a hipertemiei în cursul
senzonului canalicular. Acest aspect poate fi realizat cu ajutorul unor
pavilioane acoperite, stropitori sau prin asigurarea accesului la bălți cu apă
pentru a se înbăia (Arey, 1993; Burbidge și col., 1994; Bolhuis și col., 2005).
Spațiul de cazare nu trebuie să fie complet gol, întrucât viața socială
și comportamentul natural al porcilor este stimulat de prezența în cuști a
unor obiecte, jucării, materiale și alimente care le ocupă timpul zilei. Dacă
condițiile de cazare nu le oferă prilejul de a scurma, porcul se orientează
spre activități care se substitute acestui comportament, cu ar fi rosul
podelelor, congenerilor din același spațiu sau chiar a personalului. Pe lângă
387
toate acestea, spațiul de cazare trebuie prevăzut cu dispozitive fixe plasate

adecvat care permit porcilor să se scarpine (Skoumbourdis, 2012).
Comportamentul și viața socială
Porci sunt animale cu o viață socială foarte bogată și activă. În

condiții naturale trăiec în grupuri familiale, care includ de regulă femelele
cu progeniturile lor. Masculii tineri formează grupuri distincte, iar odată cu
ajungerea la maturitatea sexuală vor părăsi grupul pentru a trăi solitari. În
ce privește porcul de laborator, cu foarte puține excepții aceștia sunt cazați
în grup sau în perechi. Excepții de la această regulă sunt acceptate doar în
cazul unor proceduri experimentale care necesită cazarea individuală, însă
aceasta situație trebuie analizată și aprobată Comitetul institutional de
îngrijire și utilizare a animalelor, sau de medicul veterinar practician. Când
sunt cazați individual, porcii trebuie să dispună de posibilitatea contactului
vizual, olfactiv sau auditiv cu alți membri ai grupului din aceiași încăpere.
Acest aspect stimulează comunicarea între indivizii din același grup,
diversifică modalitățile vieții sociale și contribuie la coeziunea grupului.
Abordarea corespunzătoare este importantă pentru interacțiunea cu omul
În practică, este recomandată posibilitatea contactului corporal cu

alți porci, aspect care contribuie semnificativ la reducerea nivelului de stres
388
provocat de izolarea socială. O viață socială activă este stimulată de

prezența congenerilor într-un spațiu deschis, pentru a-și putea atinge
buturile, a se juca și a dormi strâns lipiți unul de altul. De asemenea,
exceptând cazurile când acest lucru este prohibit din motiv de menținerea
a sănătății sau datorită specificului cercetării, porcii trebui lăsați să se joace
și să alerge liber prin spațiul din adăpost. Acest lucru contribuie la o viață
socială activă, precum și la consumarea energiei fizice (Herskin și col., 2000).
Porcul domestic, și implicit cel crescut în condiții de laborator, au o
structură/ierarhie socială similară strămoșilor sălbatici, motiv pentru care
în interiorul grupului se stabilesc relații interindividuale foarte strânse. Cu
toate acestea, confruntări violente se pot produce când sunt introduși în
grup indivizi străini (Arey și col., 1995; D’Earth, 2004 ; Casey și col., 2007).
Socializarea constituie un aspect esențial pentru calitatea vieții în captivitate
Particularități comportamentale specific porcului (Zeltner, 2013):

- urechile ridicate și orientate spre spate semnalează frica/teama;
- coada ridicată și rigidă semnalează prezența unui pericol, iar când
este coborâtă semnifică o atitudine de supunere;
- picioarele rigide și postura arcuită spre spate indică amenințarea;
- sunetele vocale (vocalizele) sunt importante pentru comunicarea în
cadrul grupului, și îmbracă o gamă largă de sunete cu semnificație mai mult
sau mai puțin bine definită. O categorie aparte de vocalize sunt cele care
mijlocesc comunicarea scroafelor cu purceii, în primele spătămâni de viață;
- scurmatul și păscutul sunt comportamente naturale cu rol în
identificarea hranei și implicit în hrănire. Dacă are ocazia, porcul va petrece
mult timp scurmând, manifestare specifică animalelor din această specie;
389
- tăvălitul în apă (preferabil în noroi) este un alt comportament

specific, care contribuie la menținerea homeostaziei termice în sezonul cald;
- porci au locuri preferate pentru odihnă, care sunt construite deseori
din ierburi, și în care se odihnesc toți indivizii din cadrul grupului;
- comportamentele patologice sunt frecvente în condițiile unei cazări
inadecvate sau a factorilor de microclimat necorespunzători. Creșterea în
captivitate stimulează apariția stereotipiilor comportamentale, cum este
ticul mestecării barelor, în cursul căruia porcul fixează barele metalice ale
țarcului cu gura și apoi își mișcă în mod repetat capul dintr-o parte în alta.
Cel mai probabil la originea acestei stereotipii se află frustrările provocate
de imposibilitatea efectuării unor comportamente naturale de hrănire.
Porcii sunt animale la care sunt foarte dezvoltate simțurile importante

pentru supraviețuire în condiții de libertate sau de sălbăticie (Zeltner, 2013).
- Vederea este unul din simțurile despre care se știe destul de puțin în
cazul porcilor. Literatura de specialitate menționează studii care susțin
capacitatea porcilor de a distinge obiectele în funcție de mărime și formă,
însă diferențele interindividuale sunt foarte largi în ce privește acuitatea
vizuală. Nici perceperea vizuală a culorilor nu se bucură în cazul porcilor de
explicații mai cuprinzătoare. Într-un studiu realizat de Tanida (1991) se
sugerează faptul că porcii pot distinge culoarea albastră de alte culori, nu
văd deloc culoarea rosu și verde, și că nu percep contrastele între culori.
Vederea monoculară este dezvoltată în detrimentul celei binoculare la porc
Același studiu susține că acuitatea vizuală și auditivă sunt mult mai

importante decât abilitatea olfactivă, cel puțin cu privire la diferențierea
oamenilor. Câmpul visual al porcului este adaptat pentru un animal de
390
pradă, cee ace asigură o vedere panoramică de 3100. Vederea bioculară este
sacrificată în cazul porcului în beneficiul vederii monoculare, care permite
porcilor să rămână alerți și să detecteze în timp util orice sursă de pericol.
- Auzul este relativ bine dzvoltat la porc, spectrul auditiv permițând
detectarea sunetelor cu frecvență cuprinsă între 40 Hz și 40,5 kHz, având
cea mai mare acuitate pentru sunetele de 8 kHz. Acuitatea auditivă a
porcului o depășește pe cea a omului, iar sunete care nu pot fi auzite de om,
sunt deseori percepute foarte intens de porci. S-a demonstrat și faptul că
porcii se adaptează repede la o gamă largă de sunete, chiar dacă acestea au
o intensitate foarte mare, însă reacționează puternic la zgomotele bruște.
Porcii au un repertoriu vocal foarte bogat, putând produce mai mult de 20
de sunete vocale diferite ca intensitate și frecvență. Pentru majoritatea
acestor sunete nu se cunoaște semnificația lor, desi pentru unele dintre ele
s-a dovedit că au rol în semnalarea prezenței unui pericol, sau în stimularea
comportamentului sexual, respective în comunicarea scroafei cu purceii.
- Mirosul sau olfacția este considerat simțul cel mai important pentru
comunicarea în cadrul grupului, desi semnalele vizuale și auditive sunt la
fel de importante. Simțul mirosului este foarte dzvoltat la porc,în condițiile
în care acest animal folosește o gamă largă indicatori olfactivi pentru
realizarea unor comportamente naturale. În principal, porcii se folosesc de
informațiile olfactive pentru recunoașterea individual, și mai ales pentru
realizarea comportamentului de împerechere. Într-un studiu efectuat de
Søndergaard (cit. de Zeltner, 2013) se menționează faptul că porcul minia-
tural de Gottingen poate face discriminări olfactive foarte fine, care permit
realizarea unor măsurători foarte precise a sensibilității olfactive în scopul
detectării unor modificări comportamentale, aceste abilități fiind utilizate
în cazul modelului porcin de studiu a bolii Alzheimer (Zeltner, 2013).
- Cogniția se referă la procese nervoase care implică funcția creierului
în relație cu procese mentale conștiente, cum sunt sentimentele, gândirea,
învățarea, amintirea, comunicarea, imaginația și rezolvarea de probleme.
Toate aceste particularități cognitive sunt presupuse a fi foarte dezvoltate
la porc, iar cunoașterea lor adecvată constituie un support prețios pentru
un management corespunzător al acestor animale, dar și pentru asigurarea
condițiilor optime solicitate de menținerea stării de sănătate, a nivelului de
performanță, și respectiv a calității vieții (bunăstării) acestor animale. Deși
abilitățile cognitive ale porcilor miniaturali sunt relative puțin cunoscute,
se știe totuși faptul că pot comunica cu ajutorul vocalizelor, și respectiv al
mirosului. De asemenea, porcii pot fi antrenați cu ușurință să opereze
sarcini care implică oferirea unor recompense. Într-un studiu realizat de
Cerbulis se menționează faptul că porcii sunt capabili să opereze procese
de învățare complexe, care necesită răspunsuri la simboluri gesturale și
verbale, cu privire la diferite categorii de obiecte și acțiunii (Cerbulis, 1994).
391
O atenție deosebită este acordată acuității vizuale a porcilor, întrucât

capacitatea lor de a interpreta diferite simboluri pe această cale constituie un
indiciu important al abilității lor cognitive de a face reprezentări abstracte cu
privire la informațiile stocate sau memorizate. Acest din urmă aspect este
considerat fundamental pentru înțelegerea conceptuală și implicit pentru
utilizarea limbajului, fapt ce crează premizele utilizării acestuia de către porci.
Manipularea și contenția
Porcul este un animal inteligent, și poate fi relativ ușor dresat sau

antrenat pentru a colabora cu personalul îngrijitor sau cu experimentatorii
în cursul procedurilor experimentale, permițând realizarea în condiții de
siguranță a unor examene fizice, electrocardiografii, administrări cutanate
sau nazale (Chilcott și col.,2001; Blye și col., 2006; Brodersen și col., 2010).
Este necesară obișnuirea cu prezența omului încă din primele zile de viață
392
Indiferent de procedura efectuată, nu este recomandată utilizarea

forței, pentru că aceasta determină răspunsuri imprevizibile din partea
animalelor, și implicit induce o reacție de stres, manifestătă prin teamă sau
frică de îngrijitori sau de personalul care-i manipulează. Studii recente
sugerează faptul că manipularea brutală produc efecte profunde asupra
fiziologiei și comportamentului porcilor. În cazul indivizilor care dezvoltă
răspunsuri și reacții de frică intensă în prezența omului au fost determinate
nivele crescute ale hormonilor de stres (ex: catecolamine și corticosteroizi)
atât în prezența îngrijitorilor cât și în absența lor (Hemsworth și col., 1991).
Manipularea prin fixarea toracelui și imobilizarea cu ambele brațe la piept
Pentru aplicarea unor produse cosmetice pe derm se folosesc cutii adecvate
Specificului procedurilor efectuate necesită metode de contenție adecvate

393
Recoltarea sângelui necesită imobilizarea capului pentru puncția venoasă
Prelevarea probelor de sânge prin puncția venoasă la porcul miniatural
Administrarea unor produse pe cale orală necesită imobilizarea animalului

394
Tabel 2 Valori ale unor constante fiziologice generale la specia porcină

(Merck Manual)
Durata medie de viață 4-8 ani
Ciclul estral 21 zile
Durata gestației 101-128 zile
Vârsta de înțărcare 25 zile
Temperatura adăpost adult 10-15°C
Temperatura adăpost tineret 15-32°C
Umiditatea recomandată 40-70%
Tabel 3 Limite de oscilație pentru componentele celulare sanguine la porc

(Merck manual)
Parametrul Valori absolute Valori relative (%)
Eritrocite x 1012/l 5-8
VEM fl 50-68
CHEM g/dl 30-34
Leucocite x 109/l 11-22
Neutrofile tinere x 109/l 0-0,8 0-4
Neutrofile adulte x 109/l 2-15 28-47
Eozinofile x 109/l 0-1,5 0,5-11
Monocite x 109/l 0-1 2-10
Limfocite x 109/l 3,8-16,5 39-62
Rafinarea mediului de viață
Datorită inteligenței native și a specificului comportamental, cazarea

porcilor în condiții optime necesită îmbogățirea și diversificarea mediului
din adăpost sau din cuști. Crescuți în condiții improprii, fără o preocupare
pentru calitatea ambianței, porci dezvoltă stereotipii comportamentale,
care adeseori iau forme patologice, cum ar fi agresivitatea intraspecifică
crescută, mestacatul podelelor, adăpătorilor sau chiar a pereților. Din acest
motiv, este importantă rafinarea mdiului din cușcă sau din țarc, astfel încât
animalele să dispună pe timpul zilei de posibilitatea exprimării cât mai
complete a comportamentului natural specific (Beattie și O’Connell, 2002).
Valorificarea comportamentului natural specific este o componentă
importantă pentru asigurarea și consevarea stării de sănătate a animalelor.,
iar în cazul porcilor acest lucru este relativ ușor de realizat, câtă vreme
395
aceste animale se folosesc inclusiv de așternut sau de prezența furajelor

pentru a-și diversifica și îmbogăți viața socială. Acest lucru se întâmplă chiar
și în cazul în care, din motive care țin de specificul procedurilor efectuate,
alimentele în exces sunt restricționate. În astfel de cazuri, împrăștierea
furajelor pe podea sau pe stratul de paie/așternut din cușca constituie o
alternativă excelentă pentru a stimula comportamentul specific, permițând
animalelor să-și valorifice înclinația natural de a scurma (Beale și col., 2007).
Igiena din adăpost constituie o condiție obligatorie pentru calitatea vieții
În cazul podelelor ridicate sau a canalelor de scurgere în care prezența

așternutului poate constitui o problebă de salubritate, este recomandată
furnizarea altor oportunități pentru exprimarea acestui tip de activitate în
spații separate, special dedicate acestui scop. Numeroase alte metode de
rafinare a mediului pot fi folosite cu succes, dacă ele contribuie în vreun fel la
stimularea unor aspect specific ale comportamentului. Indiferent însă de
materialele folosite, în momentul în care se constată că acestea sunt
murdare, este important să fie curățite în timp util (Casey și col., 2007).
Interacțiunea cu omul
Porcii miniaturali de laborator sunt animale deosebit de sociale și de

afectuoase, ceea ce face ușoară abordarea și manipularea lor, favorizând
stabilirea unei relații empatice cu personalul îngrijitor sau cu cercetători.
Contactele regulate, afectuoase, stimulative cu personalul îngrijitor
contribuie la dezvoltarea și extinderea zonei și a senzației de confort a
396
porcilor, inclusiv în ce privește calitatea adaptării la solicitările impuse de

variațiile factorilor de microclimat, respectiv de variabilele experimentale.
Extinderea zonei de confort se exprimă și prin reducerea intensității
răspunsului fiziologic la acțiunea factorilor de stres generați de prezența
omului, și implicit la reducerea stărilor de frică sau de teamă care decurg
implicit dintr-un tratament inadecvat. Simplul fapt de a stabili un contact
direct cu animalul prin adoptarea unei poziții afabile, vorbitul în șoaptă sau
mângâierea botului, respectiv scărpinatul ușor pe spate constituie tot
atâtea modalități prin care personalul îngrijitor stabilește și consolidează,
într-un timp scurt, o relație pozitivă cu aceste animale (Geers și col., 1995).
Interacțiunea directă cu omul este o altă componenentă a bunăstării porcilor
Cu cât mai pozitivă și mai de încredere este interacțiunea cu omul, cu

atât vor fi mai calmi și mai cooperativi în cursul procedurilor experimentale.
Concluzii
Utilizarea porcilor în activități cu specific experimental este

menționată începând cu secolul XVII, însă folosirea lor pe scără largă în
domeniul cercetării științifice dateazp din a doua parte a secolului XIX, când
sunt utilizați pentru disecții și studii de morfo-fiziologie. Porcii sunt animale
empatice, înzestrate cu o inteligență vie și având o mare capacitatea de
397
învățare și de adaptare la condițiile de creștere în captivitate, inclusiv la

mediul din laborator. Porcul a fost domesticit cu multe milenii în urmă, cam
în aceiași perioadă cu câinele. Sunt animale omnivore, care-și petrec
majoritatea timpului zilei în căutare de alimente comestibile, pe care le
consumă în cantități mici de-a lungul întregii zile. Penru activitățile de
laborator au fost selectate linii de porci adaptate în acest sens, cum este
porcul miniatural de Gottingen. Această variantă miniaturală a fost obținută
la Universitatea din Gottingen, Olanda, între 1960 și 1970, prin încrucișarea a
2 linii de porci vietnamezi cu porci miniaturali de Minnesota, produșii
rezultați din aceste încrucișări fiind împerecheați ulterior cu porci Landrace
din Germania, pentru obținerea unor variante cu pielea nepigmentată.
Maturitatea sexuală se instalează în cazul masculilor la vârsta de 3-4 luni, în
timp ce femelele au primul estru la 4-5 luni, după care ciclul estral se repetă
la 21 de zile, cu excepția perioadei în care sunt gestante. Reglementările
standard privind regimul de cazare, creștere și furajare sunt importante
(Directiva EU 63/2010), indiferent de vărimea țarcului, pentru a le asigura
spațiul necesar în vederea realizării unor comportamente specifice, inclusiv
în ce privește posibilitatea mișcării animalelor fără să-i afecteze pe ceilalți
membri. Spațiul de cazare nu trebuie să fie gol, întrucât viața socială este
stimulată de prezența în țarcuri a unor obiecte, jucării, materiale și alimente
care le ocupă timpul zilei. De asemenea, dacă condițiile de cazare nu le oferă
prilejul de a scurma, porcul se orientează spre activități care se substitute
acestui comportament, cu ar fi rosul podelelor, congeneriilor din același
spațiu sau chiar a personalului. Porcul domestic, și implicit cel crescut în
condiții de laborator, au o structură/ierarhie socială similară strămoșilor
sălbatici, motiv pentru care în interiorul grupului se stabilesc relații
interindividuale foarte strânse. Porcii sunt animale la care sunt foarte
dezvoltate simțurile importante pentru supraviețuire în condiții de libertate
sau de sălbăticie, cum este mirosul, auzul, vederea sau cogniția. Studii
recente sugerează faptul că manipularea brutală produc efecte profunde
asupra fiziologiei și comportamentului porcilor. În cazul indivizilor care
dezvoltă răspunsuri și reacții de frică intensă în prezența omului au fost
determinate nivele crescute ale hormonilor de stres (adrenalină și cortisol).
Contactele regulate, afectuoase, stimulative cu personalul îngrijitor vor
contribuii la dezvoltarea și extinderea zonei și a senzației de confort a
porcilor, inclusiv în ce privește calitatea adaptării la solicitările impuse de
variațiile factorilor de microclimat, respectiv de variabilele experimentale.
Bibliografie
1) Arey DS, 1993, Effect of bedding on behaviour & welfare of pigs. Animal Welfare 2.
2) Arey DS, Brooke P, 2006, Animal Welfare Aspects of Good Agricultural Practice:
Pig Production. Compassion in World Farming Trust:, UK.
398
3) Arey DS, Franklin MF, 1995, Effects of straw and unfamiliarity on fighting
between newly mixed growing pigs. Applied Animal Behaviour Science 45: 23–30.
4) Barnett JL, și col., 1994, Effects of food and time of day on aggression when
grouping unfamiliar adult pigs. Applied Animal Behaviour, Science 39: 339–347.
5) Barnett JL, și col., 1985, The effect of individual and group housing on
behavioural and physiological responses related to the welfare of pregnant pigs.
Applied Animal Behaviour Science 14: 149–161.
6) Batchelor GR, 1991, Environment enrichment for laboratory pig. Animal Tech 42.
7) Beale C, și col., 2007, Investigation of different methods of food delivery as
enrichment for singly housed male Göttinger Minipigs. Animal Tech Welf 6(1): 33.
8) Beattie VE, O’Connell NEO, 2002, Relationship between rooting behaviour and
foraging in growing pigs. Animal Welfare 11: 295–303.
9) Blye R, Burke R, James C, Fitzgerald AL, Cox ML, 2006, The use of operant
conditioning of Göttingen minipigs for topical safety studies. American Association
for Laboratory Animal Science Meeting Official Program: 153–154.
10) Bolhuis EJ, Schouten WGP, Schrama JW, Wiegant VM, 2005, Behavioural
development of pigs with different coping characteristics in barren and substrate-
enriched housing conditions. Applied Animal Behaviour Science 93: 213–228.
11) Bollen PJA, și col., 2000, Laboratory Swine. CRC Press: Boca Raton, FL.
12) Brodersen T, Glerup P, Sorensen DB, 2010, The use of positive
reinforcement with Göttinger minipigs. AALAS Meeting Official Program: 167–168.
13) Burbidge JA, și col., 1994, The effect of feeding regime and the provision of a
foraging substrate on the development of behaviours in group-housed sows.
Applied Animal Behaviour Science 40: 72.
14) Casey B, și col., 2007, A playroom as novel swine enrichment. Laboratory
Animals 36(2): 32–34.
15) Cerbulis, I. G. 1994. Cognitive abilities of the domestic pig (Sus scrofa). PhD
Diss. The Ohio State Univ., Columbus.
16) Chilcott RP, Stubbs B, Ashley Z, 2001, Habituating pigs for in-pen, non-
invasive biophysical skin analysis. Laboratory Animals 35: 30–35.
17) D’Earth RB, 2004, Consistency of aggressive temperament in domestic pigs:
Effects of social experience and social disruption. Aggressive Behavior 30: 435.
18) Ellegaard L., Cunningham A., et al., 2010, Welfare of the Minipig with special
reference to use in regulatory toxicology studies. The Rethink report, Journal of
Pharmacological and Toxicological Methods 62 (2010), 167-183
19) Fraser D, Phillips PA, Thompson BK, Tennessen T, 1991, Effect of straw on
the behaviour of growing pigs. Applied Animal Behaviour Science 30: 307–318.
20) Geers R, Janssens G, Villé H, Bleus E, Gerard H, Janssens S and Jourquin J
1995 Effect of human contact on heart rate of pigs. Animal Welfare 4: 315–359.
21) Gieling E.T., Nordquist R.E. & van der Staay F. J, 2011, Assessing learning and
memory in pigs. Animal Cognition, 14, 151-173.
22) Gonyou HW, și col., 1986, Effects of frequent interactions with humans on
growing pigs. Applied Animal Behaviour Science 16: 269–278.
23) Grandin T, 1988, Environmental enrichment for confinement pigs. Livestock
Handling Committee Proceedings of the 1988 Annual Meeting, Missouri.
24) Grandin T, Curtis SE, 1984, Material affected cloth-toy touching and biting
by pigs. Journal of Animal Science 59 (Supplement 1): 85.
399
25) Grandin T, și col., 1989 Effect of naltrexone on relaxation influenced by flank

pressure in pigs. Pharmacology, Biochemistry and Behavior 33:839–842.
26) Hemsworth PH, Barnett JL, 1991, The effects of aversively handling pigs,
either individually or in groups, on their behaviour, growth and corticosteroids.
Applied Animal Behaviour Science 30: 61–72
27) Herskin MS, și col., 2000, Effects of different degrees of social isolation on
the behaviour of weaned piglets kept for experimental purposes. Animal Welfare 9.
28) Huntsberry ME, Charles D, Adams KM, Weed JL, 2008, The foraging ball as a
quick and easy enrichment device for pigs (Sus scrofa). Lab Animal 37: 411–414.
Animals, Eighth Edition. National Academy Press: Washington, DC.
30) Neubauer T, și col., 2011, The use of enrichment to facilitate data collection
in a pig study. American Assoc for Lab Animal Science Meeting: Abstracts: 21.
31) Panepinto LM, și col., 1983, A comfortable minimum stress method of
restraint for Yucatan miniature swine. Laboratory Animal Sci 33: 95–97.
32) Pell C, și col., 2010, Swine enrichment techniques that increase efficiency
and promote animal welfare in the laboratory environment. American Association
for Laboratory Animal Science Meeting Official Program: 164.
33) Peter B., Lorentsen H., van Duijnhoven E.A.J., van Rozendaal A.W.M., Emmen
H.H., 2012, Determination of onset of sexual maturity in female Göttingen Minipigs
. Society of Toxicology(SOT) 52nd Annual Meeting.
34) Rushen J, 1990, Social recognition, social dominance and the motivation of
fighting by pigs. Current Topics in Vet Medicine and Animal Science 53: 135–143.
35) Schouten WGP, și col., 1991, Heart rate changes in loose and tethered sows
around feeding. Applied Animal Behaviour Science 30: 173–196.
36) Smith AC, și col., 2006, Preparation of swine for laboratory. ILAR Journal 47.
37) Tanida H, Nagano Y, 1998, The ability of miniature pigs to discriminate
between a stranger and their familiar handler. Appl Anim Behav Sci;56:149–159.
38) Williams N, Watson J, 2003, Use of behaviour modification (clicker training)
to facilitate handling and restraint and provide environmental enrichment in
Göttinger minipigs. Am Association for Lab Animal Science Meeting: 97 (Abs).
39) Young RJ, și col., 1994, The effect of a foraging device (The ‘Edinburgh
foodball’) on the behaviour of pigs. Applied Animal Behaviour Sci 39:237–247.
40) Zeltner A, 2013, Handling, Dosing and Training of the Göttingen Minipig,
Educational package Handling, dosing and training, Ellegaard Göttingen Minipigs.
41) http://minipigs.dk/fileadmin/filer/Education_package_New/Handling__Dos
ing___Training.pdf
400
Capitolul 16 | Zebrafish sau Peștele Zebră |
CAPITOLUL 16
ZEBRAFISH | PEȘTELE ZEBRĂ
OBIECTIVE Alimentația
Introducere Sisteme de reproducere
Încadrarea taxonomică Utilizarea în proceduri experimentale
Danio zebra Concluzii
Condiții de creștere și cazare Bibliografia selectivă
Parametrii optimi de mediu
401
Introducere
Zebrafish (Danio rerio) sau peștele zebra, este un pește de apă dulce,
de dimensiuni mici, care reprezintă un model de organism vertebrat studiat
extensiv. Poate fi crescut rapid în număr mare, este maleabil genetic și are
un embrion clar, transparent, ceea ce îl face agreabil pentru studiul
dezvoltării ontogenetice a vertebratelor și a fiziologiei.
Regnul Animalia;
Încrengătura Vertebrata;
Ordinul Cypriniformes;
Familia Cyprinidae;
Subfamilia Danioninea;
Genul Danio, reprezentat de Danio rerio.
Danio zebra, asa cum este cel mai cunoscut, este un pește exotic de
apă dulce extrem de popular printre acvariști, mai ales cei începători. Cu o
alura delicată și energie debordantă, își trage numele de la cea mai specifică
caracteristica a sa: corpul dungat, asemeni ierbivorelor africane.
Diferențe fenotipice între sexe
Peștele zebra este probabil unul dintre cele mai utilizate organisme ca
model pentru studiile genetice și de dezvoltare embrionare. Peștele zebra
este cunoscut pentru abilitățile sale regenerative unice și dezvoltarea
embrionara rapidă. Deși cercetarea utilizind pești zebra a început în anii
402
1960, numai din anii 1990/2000 a luat o amploare mai mare. Totul a început
cu George Streisinger, un entuziast de pești tropical de la Universitatea din
Oregon. Streisinger căuta un model vertebrat care era mai simplu din punct
de vedere al fiziologiei decât șoarecele, pentru a studia dezvoltarea și
funcționarea sistemului nervos. La începutul anilor 1980, cercetările care au
utilizat peștii zebra s-au bucurat de o atenție deosebită (Lawrence, 2012).
Originari din estul subcontinentului Indian, în trecut populau apele

calme din sud-estul Asiei, pornind din Pakistan până în Myanmar. În prezent,
din cauza alterării habitatului și chiar a pescuitului pentru comerțul cu pești
exotici, peștele zebră se mai regăsește doar în estul Indiei, Bangladesh și în
unele regiuni din Bhutan. Peștele zebră ocupă o varietate mare de ape: de la
ape sărace în oxigen, stagnante, cum sunt orezăriile, până la ape repezi,
străbătute de curenți. În unele râuri din SUA și Columbia au fost observate
populații de Danio rerio, probabil provenind din crescătoriile de pești exotici.
În mediul său natural înoată aproape de suprafața apelor curgătoare. Peștii
zebra se păstrează într-un sistem de acvarii circulant închis (fig. 2), care
filtrează continuu și aereză apa din sistem pentru a menține calitatea apei
necesară pentru un mediu acvatic sănătos. Sistemul circulant ajută, de
asemenea, la filtrarea excesului de alimente și a excrementelor.Temperatura
camerei sau temperatura rezervorului trebuie să fie menținută în general
între 26-28,5 ° C, iar ciclul de lumină intuneric trebuie să fie 14:10 ore.
Tanc pentru asigurarea condițiilor optime de creștere a peștelui zebră

403
Un set de filtre de diferite tipuri sunt utilizate în sistem, filtre de 120

și de 50 de microni, filtru biologic, filtru de absorbție cu cărbune activ și un
filtru de dezinfecție UV înainte de a fi recirculată apa în rezervor. În condiții
ideale, apa trebuie păstrată într-un rezervor cu o pompă care recirculă apa
pentru a o menține caldă și accelerează declorinarea. pH-ul apei din sistem
trebuie verificat zilnic și menținut între 6,8 și 7,5. Când este necesar, se
poate adăuga bicarbonat de sodiu pentru a crește/stabiliza nivelul pH-ului.
.
Tabel 1 Parametrii optimi de mediu pentru creșterea peștilor zebră
(Geisler și colab, 2016)
Parametru Interval optim
Alcalinitate 50-150 mg/L CaCO3
pH 6.5-7.5 (6-8.5 tolerat)
Temperatura 26-28.5 °C
Duritate 50-100 mg/L CaCO3
Amoniac neionizat <0.02 mg/L
Nitrați (NO )
3 <50 mg/L
Nitriți (NO2) <0.1 mg/L
Oxigen dizolvat >6.0 mg/L
Salinitate 0.5-1 g/L
Conductivitate 300 -1.500 μS
Rezervoare individuale cu sistem de filtre pentru cazarea zebrafishes
404
Alimentația
În condiții de laborator, alimentația peștilor zebra urmează o dietă

specială în funcție de vârstă, linie, experimente. În general, există cinci clase
importante de nutrienți în dietele peștilor, care pot fi livrate prin două
categorii de furaje. Cele cinci clase de nutrienți sunt proteine / aminoacizi,
lipide, carbohidrați, vitamine și minerale. Aceste componente pot fi
asigurate prin cele două categorii de furaje: hrană uscată specială
(mărimea particulelor nu trebuie să depășească 100 microni pentru
tineret/larve și 300/400 microni pentru peștii adulți) sau hrană vie
(creveți). Dieta vie pentru peștii zebră poate include o serie de specii
zooplanctonice, inclusiv Artemia rotifer și Paramecium. Calitățile care fac
un element alimentar viu adecvat includ posibilitatea creșterii în cultură,
profiluri nutriționale echilibrate, digestibilitate și acceptabilitate.
Hrană vie pentru peștii zebră

Creveți x12; B) Artemia rotifers adult x90; C) ou nefertilizat x90.
405
Cantitatea de hrană distribuită depinde de mărimea populației

rezervoarelor individuale. Raportul general recomandat pentru hrănirea
peștilor zebra este de 4% din greutatea corporală de hrană pe zi. Se evită
administrarea hranei în cantități mai mari, deoarece acest lucru poate
crește nivelul de nitrați în apă, posibil afectând reproducerea sau/și
viabilitatea, unii pești pot muri din cauza supraalimentării.
Spre deosebire de mamifere, oasele peștilor zebra nu au cavitate

medulară. Țesutul hematopoietic este situat în stroma splinei și a
interstițiului renal. Ca și alți pești teleosti, nici peștii zebra nu are ganglioni
limfatici. Împreună cu rinichiul, splina formează principalul organ pentru
înlăturarea agenților străini și a celulelor sanguine îmbătrinite.
Particularități anatomice ale peștelui zebră (Lawrence, 2012)
Intestinul subțire constă dintr-un tub lung care se pliază de două ori
în cavitatea abdominală, fără să se poate distinge stomac, intestin subțire
sau intestin gros. Cu toate acestea, diferențele pot fi găsite în morfologia
celulelor epiteliale coloidale ale mucoasei și număr de celule calciforme,
sugerând diferențiere funcțională. Vezica de înot este derivată embriologic
din tractul digestiv superior, dar nu are funcţie digestivă.
Reproducerea
Reproducerea peștilor zebra este influențată și inițiată de apariția

luminii, iar vârsta între 3-18 luni este considerată optima pentru obținerea
406
celor mai bune rezultate. Reproducerea ar trebui efectuată la intervale

regulate, chiar dacă ouăle nu sunt necesare. Acest proces va asigura
menținerea ciclului de creștere a peștilor. Se recomandă să fie mai multe
femele decât masculi într-un rezervor/acvariu de reproducere, deoarece
masculii schimbă partenerul zilnic. Prezența masculului este necesară atăt
pentru ovulație cât și pentru inițierea perioadei de reproducție. Femelel
depun icrele în grup. Dansul nupțial (considerată perioada de fecundare) și
depunerea icrelor are loc dimineața sau la începutul ciclului de lumină. O
femelă poate depune între 200 și 500 de ouă per nidație (Lawrence, 2012).
Etapele ciclului de dezvoltare biologică a peștilor zebră
Ouăle fertilizate pot fi obținute fie prin reproducere în rezervor

comun, fie prin reproducere în perechi. În timp ce reproducerea în
rezervoare este mai eficientă din punct de vedere economic, se preferă
reproducerea pe perechi atunci când se urmărește analiza genelor sau
mutațiilor genice provenite de la pești individuali (Geisler și colab, 2016).
407
Utilizarea peștilor zebra în proceduri experimentale
Creșterea mare a popularității peștilor zebra a aparut cu cel două

studii genetice ample care căutau mutații genetice la începutul anilor 1990.
Identificarea genelor mutante este una dintre cele mai importante strategii
pentru studiul dezvoltării și pentru multe domenii ale biologiei. O mutație
identificată oferă o modalitate de a întelege rolul genei în dezvoltarea
normală. Proiectul "Zebrafish genome" a fost inițiat la Institutul Wellcome
Trust Sanger în 2001 și a fost finalizat în 2013. Secvențializarea genomului
peștelui zebra a furnizat informații noi despre a peste 26.000 de gene care
codifică proteine, cel mai mare set secvențializat la vertebrate până acum.
De asemenea, acest studia a arătat că aproximativ 70% din genele
umane au cel puțin o genă similară cu genele peștilor zebra. Ca și în cazul
altor model animale de studiu , genomul peștelui zebră complet secvențiat
a funcționat ca un instrument de referință neprețuit pentru oamenii de
știință. Nu numai că ajută la accelerarea studiilor de dezvoltare, ci permite
cercetătorilor să studieze evoluția funcției genelor vertebratelor.
Gene ortologe comune peștilor zebră și altor specii de animale
Multe studii care implică pești zebra completează studiile care

folosesc alte modele animale (rozătoare, broaște, pui de găină), în primul
rând din cauza ușurinței cu care cercetătorii pot studia genele. Deoarece
embrionul este transparent, este posibil să se utilizeze proteine marcate
fluorescent pentru a eticheta celule specifice și componentele acestora, și
408
apoi se pot urmări evoluția acestor celule în prezența sau absența

diferitelor gene. Gama de studii care folosesc peși zebra se extinde și se
anticipează că peștii vor fi adoptați din ce în ce mai mult de cercetători și în
alte domenii. În prezent, studiile sunt foarte promițătoare în cercetarea
insuficienței cardiace, deoarece peștii zebra au capacitatea unică de a-și
repara propriul mușchi cardiac. De exemplu, dacă se elimină o parte din
inima peștelui zebra, acesta se poate repara în câteva săptămâni. Se speră
că aceleași principii ar putea fi aplicate în cele din urmă la persoanele cu
boli de inimă. Dacă oamenii de știință ar putea activa aceleași gene la
oameni care permit peștilor zebra să-și repare țesutul deteriorat, atunci
oamenii pot avea șanse mai mari de a se recupera după un infarct
miocardic. Peștele zebra este, de asemenea, utilizat pentru a identifica
genele și căile care stau la baza unei game largi de boli umane, de la bolile
cardiovasculare și musculo-scheletice până la surzenie și cancer.
Concluzii
Peștele zebră (zebrafish) a devenit în ultimii ani un model animal

important pentru studiul dezvoltării celulare și tisulare, respectiv al bolilor
și testelor toxicologice. Peștele zebra se apropie de modelul animal ideal
pentru studiul dezvoltării vertebratelor, deoarece pare să combine cele mai
bune caracteristici ale tuturor celorlalte modele animale utilizate în
cercetarea științifică actuală. Asemănător amfibienilor sau broaștelor,
embrionii de pește zebra se dezvoltă în mediul exterior, putând fi observați
și manipulați în toate etapele evolutive. Cu toate acestea, embrionul este
mai simplu decât la amfibieni, se dezvoltă mai repede și este transparent.
Zebrafish se caracterizează printr-o serie de particularități anatomo-
fiziologice, cum ar fi faptul că oasele lor nu au cavitate medulară, iar țesutul
hematopoietic este situat în stroma splinei și a interstițiului renal.
Secvențierea genomului peștelui zebră a furnizat informații despre peste
26.000 de gene care codifică proteinele celulare, constituind cel mai mare
set de gene (proteine) secvențializat la animalele vertebrate până în prezent.
1) Adatto, I., Krug, L., & Zon, L. I., 2016, The Red Light District and Its Effects on
Zebrafish Reproduction. Zebrafish, 13(3), 226-229.
2) Arunachalam, Muthukumarasamy; Raja, Manickam; Vijayakumar, Chinnian;
Malaiammal, Punniyam; Mayden, Richard L. ,2013, "Natural history of zebrafish
(Danio rerio) in India". Zebrafish.
3) Aswin L. Menke, Jan M. Spitsbergen, Andre P. M. Wolterbeek and Ruud A.
Woutersen, 2011, Normal Anatomy and Histology of the Adult Zebrafish, Toxicol
Pathol 39: 759
409
4) Avdesh, Ași colab., 2012, “Regular Care and Maintenance of a Zebrafish (Danio
Rerio) Laboratory:.” Journal of Visualized Experiments : JoVE69 : 4196.
5) Christian Lawrence, Timothy Mason; Zebrafish Housing Systems: A Review of
Basic Operating Principles and Considerations for Design and Functionality, 2012,
ILAR Journal, Volume 53, Issue 2, Pages 179–191
6) Geisler, R., Borel, N., Ferg, M., Maier, J. V., Strähle, U., 2016, Maintenance of
Zebrafish Lines at European Zebrafish Resource Center. Zebrafish, , 13(S1), S-19
7) Gerlai R., 2003, Zebra fish: an uncharted behavior genetic model. Behav.
Genet. ;33:461–468
8) Howe K, Clark MD, Torroja CF, și colab., 2013, The zebrafish reference genome
sequence and its relationship to the human genome. Nature.;496(7446):498-503
9) Kimmel CB, Ballard WW, Kimmel SR, Ullmann B, Schilling TF., 1995, Stages of
embryonic development of the zebrafish. Dev. Dyn. ;203:253–310
10) Learmonth, C., & Carvalho, A. P., 2015, Acute and Chronic Toxicity of Nitrate
to Early Life Stages of Zebrafish—Setting Nitrate Safety Levels for Zebrafish
Rearing. Zebrafish
11) Mason TJ, Matthews M. 2012. Aquatic environment, housing, and
management in the eighth edition of the Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals: Additional considerations and recommendations. JAALAS 51:329-332
12) Westerfield M., 2007, THE ZEBRAFISH BOOK. 5th. Eugene: University of
Oregon Press;. A guide for the laboratory use of zebrafish (Danio rerio)
13) www.zebrafish.org
410
Capitolul 17 | Primatele Non-Umane |
CAPITOLUL 17
PRIMATELE NON-UMANE
OBIECTIVE Reproducerea
Boli ale primatelor non-umane
Introducere Boli infecțioase și metabolice
Încadrare taxonomică Boli virale
Particularități biologice Boli bacteriene
Macaca m. Mulata Boli nutriționale
Domenii de utilizare Prevenirea și controlul îmbolnăvirilor
Comportamentul și viața socială Măsuri profilactice obligatorii
Condiții de creștere și cazare Concluzii
Contenția, manipularea și anestezia Bibliografie selectivă
Alimentația
Transportul
Identificarea
411
Introducere
Utilizarea primatelor non-umane în cercetarea științifică a crescut

semnificativ în a doua parte a secolului XX, mai ales în studiile efectuate
pentru producerea și testarea vaccinului antipoliomielitic. Din numărul
foarte mare de specii și subspecii care cresc în condiții naturale, în studii de
laborator se folosesc doar câteva specii, respectiv: Macaca mulatta (Rhesus),
Marmoseți, Tamarini, Saguinus ursula (Maimuța veveriță), Macaca irus
(Cynomolgus), Simia hamadryas (Babuin) și Cercopithecus aethiops (Maimuța
verde africană). Având o greutate corporală de mică, acestea mai ușor de
întreținut și de manipulat decât alte primate, fapt ce recomandă utilizarea lor
în cercetare. În ceea ce privește utilizarea primatelor non-umane în
proceduri cu specific experimental, condițiile de cazare și întreținere,
precum și tehnicile de manipulare trebuie să aibă în vedere două aspecte
majore. În primul rând, faptul că în habitatul lor natural, primatele non-
umane sunt animale foarte vocale, al căror confort depinde în mare măsură
de posibilitatea stabilirii contactului vizual și auditiv cu ceilalți membri ai
grupului. Comportamentul lor este marcat de activități complexe de căutare
și pregătire a hranei, iar în situații de stres sau de amenințare răspunsul lor
îmbracă forme violente. În cursul nopții se retrag în locuri situate la înălțime,
protejându-se astfel de amenințarea unor eventuali prădători. Pe de altă
parte, crescute în condiții de laborator, primatele non-umane trec prin
episoade severe de anxietate și stres datorate fricii, atât înainte cât și în
cursul procedurilor de contenție (Napier și col., 1994; Reinhardt și col., 1995;
Reinhardt, 1998). Din acest motiv, problematica bunăstării și calității vieții
primatelor non-umane face obiectul unor reglementări internaționale
(Directiva EU 63/2010), Ghidul pentru creșterea și utillizarea animalelor de
laborator în SUA, etc.) care vizează atât regimul de creștere și cazare în
captivitate, cât și protecția împotriva suferințelor de orice natură. Datorită
nivelului crescut de anxietate și suferință pe care-l resimt, condițiile în care
sunt folosite primatele sunt extrem de restrictive, fiind permise numai dacă
sunt de o importanță deosebită , iar alte modele animale nu sunt disponibile.
Clasa Mammalia;
Ordinul Primata;
Subordinul Strepshirrini (Lemurieni);
Superfamilia Lemoroidea;
Subordinul Haplorrini;
412
Infraordinul Tarsiiforme;
Infraordinul Simiiforme (maimuțe);
Parvordinul Plathyrrini (răspândite pe continentul american);
Parvordinul Catarrhini (răspândite în Africa și Asia);
Superfamilia Cercopithecoidea;
Familia Cercopithecidae;
Genul Macaca;
Macacul Rhesus (Macaca mulatta Z.);
Superfamilia Hominoidea (antropoide);
Familia Hylobatidae (giboni);
Familia Hominidae (cimpanzei, gorile, urangutan, om).
- Subordinul Strepshirrini (prosimieni) este reprezentat în principal de
Superfamilia Lemoroidea, fiind un grup de mamifere adaptate la viața
arboricolă. Sunt animale diurne, care își petrec peste 30% din timp pe
pământ. Acest mod de viață le-a imprimat o serie de caractere care se
păstrează și la speciile adaptate secundar la viața terestră. Astfel, una din
particularitățile principale de adaptare la viața arboricolă constă în
conformaţia membrelor anterioare la care cubitusul și radiusul sunt
articulate mobil, astfel încât pot face mișcări de rotire în jurul propriului lor
ax. Membrele sunt organe prehensile la primate, acesta fiind pentadactile, cu
degetul mare opozabil. Degetele au vârfurile lățite și prevăzute cu unghii late,
excepție făcând unele specii primitive care au și gheare, însă și în acest caz,
degetul mare are o unghie lățită. Prezenţa claviculei permite membrelor
anterioare să execute mișcări complexe, fapt ce le permite efectuarea unor
salturi cu prinderea de ramuri în timpul deplasării prin coroana arborilor.
- Subordinul Haplorrini include tarsidele și simienii, aceștia din urmă
fiind cunoscuți și sub denumirea de maimuțe sau primate antropoide.
Simienii sau simiformele sunt utilizați în proceduri experimentale cu scop
științific, fiind clasificați în pavordinul Plathyrrine originare din America de
Sud și Centrală, și respectiv parvordinul Catarrhine originar din Africa și Asia.
- Plathyrrinele sunt primate originare din America de Sud și America
Centrală. Au botul aplatizat cu nări amplasate lateral, majoritate având coadă
prehensibilă sau pseudoprehensibilă. Sunt animale arboricole, nu dispun de
pungi ale obrajilor și nu prezintă menstruație (cu excepţia Cebus spp). Nu pot
metabolia vitamina D2, motiv pentru care este nevoie de prezența vitaminei
D3 în furaje. Din această categorie fac parte marmozeții și tamarinii.
- Catarrhinele sunt primate originare din Africa și Asia. Au botul
ușor elongat, cu nări apropiate și dispuse în jos. Cercopitecidele prezintă
pungi la nivelul obrajilor pentru transportul alimentelor, putând utiliza
vitamina D2. Au ciclu menstrual și dispun de placentă hemocorială, iar
formula dentară este constituită din 4I/2C/4PM/6M x 2. Din acest pavordin
fac parte familia Cercopithecidae, cu genul Macaca (Rhesus-M. mulla, M.
413
fascicularis) și genul Papio (babuinul Simia hamadryas), precum și familia

Homidae, cunoscută și sub denumirea de maimuțe sau primate antropoide.
Particularități biologice
O descriere a biologiei fiecărei specii de primate non-umane utilizate

în tehnica experimentală depășește obiectivul lucrării de față, de aceea ne
vom concentra pe cea mai utilizată specie de primate în laborator și anume
Macacul Rhesus (Macaca mulatta Z.). Există 6 subspecii ale speciei: Macaca
m. mulata, Macaca m. villosa, Macaca m. vestita, Macaca m. lasiota, Macaca
m. Sanctijohannis, Macaca m. brevicauda, și Macaca mulatta mullata.
- Macaca m. mulata este subspecia de macaca cea mai folosită în
laborator, fiind răspândită în Nordul Indiei, Bangladesh, Afganistan, Sudul
Chinei. Masculii măsoară 50 cm şi cântăresc 8 kg, iar femelele 45 cm şi 5 kg.
Coada este de 20 cm, au culoare cafenie. Trăiesc 25 ani. Populează zone
semideşertice, păşuni, păduri dar şi zone muntoase (până la 2500 m), fiind
cele mai răspândite primate (după om). Populează şi zonele locuite, rurale şi
urbane, uneori producând neajunsuri. Ca și alte Catarrhine sunt animale
diurne (cu vedere tricromatică şi binoculară), deopotrivă arboricole şi
terestre, omnivore, dar preponderent vegetariene, hrănindu-se cu fructe,
rădăcini, frunze, insecte și animale mici. Are posibilitatea de a depozita hrana
în pungi situate la nivelul obrajilor. Deși uneori există tendința de a fi
crescute și ca animale de companie, macacii nu întrunesc condițiile necesare
creșterii în acest scop. În primul rând pentru că sunt animale sălbatice,
agresive, cu semnificativă tendință de a mușca. Au un numar foarte mare de
boli comune cu omul, de aceea creșterea lor reprezintă un important risc
zoonotic, iar pe de altă parte sunt animale cu necesități biologice speciale ce
nu pot fi asigurate într-o locuință obișnută. Pe de altă parte, asemănarea cu
cu omul le fac foarte importante ca animale de experiență, deși sunt relativ
puțin utilizate datorită prețului de cost foarte mare și reglementărilor
bioetice severe și condițiilor constisitoare de întreținere (Reinhardt, 2012).
Printre cele mai importante aplicații biomedicale ale primatelor non-
umanese regăsesc bolile infecțioase, studiile toxicologice, comportamentale,
neurologice și de psihologie comparată; neurobiologia, studiul reproducerii
și al bolilor metabolice - experimente privind patologia colesterolui
(mecanism de metabolizare comun), bolile degenerative, imunologie. Printre
contribuțiile deosebite pe care macacul Rhesus le-a adus la dezvoltarea
științei se numără descoperirea factorului Rh în 1937 (Karl Landsteiner şi
Alexander Wiener); stresul deprivării materne descoperit de Harry Harlow
în 1950; studiile efectuate pe primate de NASA în cadrul programului spaţial;
care a făcut posibilă trimiterea oamenilor în spațiu (1950). Cu toate acestea
primatele nu depășesc 0.05% din totalul animalelor utilizate în cercetare.
414
Comportamentul și viața socială
Maccacii trăiesc în grupuri de 20 indivizi (până la 180), raportul între

sexe fiind de 1:4. Își împart obligaţiile privind supravegherea teritoriului şi
grija pentru pui, iar în cadrul grupului se formează aşa-numitele ierarhii de
dominaţie. Structura socială este deosebit de complexă, constând în
prezența unui mascul dominant și o femelă dominantă, urmați de un grup
restrâns de masculi și femele cu poziție socială înaltă, și apoi de numeroși
indivizii cu rang inferior. Poziția socială este dată de poziția socială a mamei.
Statusul social al femelelor este stabil, în timp ce a masculilor este
provizoriu. Toaleta reciprocă este o formă de socializare, interacţionează
fie făcându-şi reciproc toaleta, fie prin vocalize, fie prin gesturi şi expresii
faciale. Privirea în ochi reprezintă o provocare, indivizii dominați evitând
privirea altor indivizi dominanți. Uneori anunţă când găsesc hrană, alteori
nu (mai ales indivizii subordonaţi fac asta), capacitate de dezinformare
specifică primatelor. Au capacitatea de a-şi comunica starea de spirit,
sentimentele şi intenţiile în modalităţi distincte, fiind animale deosebit de
empatice. Toaleta sau despăduchierea este o componentă comportamentală
importantă, animalele subordonate tind să facă toaleta celor dominante.
Din acest motiv nu se recomantă cazarea în cuști individuale (acest sistem
de creștere fiind responsabil de inducerea unor comportamente stereotipe),
ci în grup, chiar dacă uneori se pot produce conflicte (Reinhardt, 2012).
Macaci trăiesc în grupuri de câteva zeci de indivizi, bine structurate ierarhic

415
Comportamentul matern este foarte pregnant dezvoltat la Macacul Rhesus
416
Tipul adăpostului și cerințele necesare pentru cazarea maimuțelor

includ reguli care sunt valabile și pentru alte specii de animale de
laborator. Ocazional maimuțele pot scăpa în interiorul clădirii și de aceea
trebuie luate măsuri suplimentare de securitate pentru ca ele să nu
evadeze în afara adăpostului. Este de dorit ca fiecare cameră sau set de
camere care comunică cu un coridor comun să aibă două uși, astfel încât
una să se închidă înainte de deschiderea celeilalte. De asemenea, trebuie
luate măsuri pentru cazul în care animalele scapă din adăpost, să nu existe
mijloace care le-ar putea provoca răni sau posibilități de evadare (puțuri de
aerisire). Înălţimea camerei ar trebui să-i permită animalului să urce la un
nivel suficient de înalt pentru a se simţii în siguranţă. Structurarea spaţiului
din adăposturile pentru primate este deosebit de importantă, fiind esenţial
ca animalele să utilizeze cât mai mult posibil din volumul incintei, întrucât
sunt arboricole care folosesc toate cele 3 dimensiuni ale spațiului. În acest
scop, ar trebui asigurate stinghii şi structuri pe care să se poată căţăra.
Tabel 1 Standardele EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea
primatelor în cursul procedurilor experimentale (Directiva 63/2010)
Suprafața minimă a Volumul minim Înălțimea
incintelor pentru 1 (*) sau 2 pentru fiecare animal minimă a
animale, plus puii lor cu suplimentar cu vârsta incintei
vârsta mai mică de 5 luni peste 5 luni (m) (**)
(m2) (m2)
Marmoseți 0.5 0.2 1.5
Maimuțe 1.5 0.2 1.5
tamarin
(*) Animalele trebuie adăpostite individual numai în situații excepționale.
(**) Punctul cel mai înalt al incintei trebuie să fie la cel puțin 1,8 m față de podea.

maimuțelor în cursul procedurilor experimentale (Directiva 63/2010)
Suprafața minimă a podelei Volumul minim pentru Înălțimea minimă
pentru 1 (*) sau 2 animale fiecare animal suplimentar (m)
(m2) cu vârsta peste 6 luni (m2)
2.0 0.5 1.8
În adăpost se recomandă o temperatură constantă, cu variații situate

între 15-27°C. Trebuie evitate fluctuațiile bruște ale temperaturii, mai mari
de câteva grade și dacă este posibil se recomandă aerul condiționat. Pentru o
ventilație corectă sunt recomandate 10-12 ventilații/oră. În aceste
circumstanțe este suficient un spațiu de 4 m3 pentru o maimuță. Umiditatea
relativă din interiorul adăposturilor variază în timpul zilei, datorită aportului
mare de apă folosită în curățenia zilnică. Umiditatea relativă recomandată
417
este de aproximativ 30-40% într-o cameră cu 24°C, iar pentru o temperatură

de 24°C, Wood și Kennard (2002) au stabilit o umiditate relativă de 45%.

macacilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva 63/2010)*
Suprafața Volumul Volumul Înălțimea
minimă a minim al minim/animal minimă a
incintei (m2) incintei (m3) (m3) incintei (m)
Animale cu 2.0 3.6 1.0 1.8
vârsta până în 3
ani inclusiv (**)
Animale cu 2.0 3.6 1.8 1.8
vârsta peste 3
ani (***)
Animale crescute 3.5 2.0
în scopul
reproducerii
(****)
(**) O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum trei animale.
(***) O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum două animale.
(****) În coloniile de reproducere, nu este necesar niciun spațiu/volum suplimentar
pentru animalele tinere cu vârsta de până la 2 ani, adăpostite împreună cu mama lor.

babuinilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva 63/2010)*
Suprafața Volumul Volumul Înălțimea minimă
minimă a minim al minim per a incintei
incintei incintei animal (m)
(m2) (m3) (m3)
până la 4 ani 4.0 7.2 3.0 1.8
inclusiv (**)
peste 4 ani (**) 7.0 12.6 6.0 1.8
crescute pentru 12.0 2.0
reproducere (***)
(**) O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum 2 animale.
(***) În coloniile de reproducere, nu este necesar niciun spațiu/volum suplimentar
pentru animalele tinere cu vârsta de până la 2 ani, adăpostite împreună cu mama lor.
Când au nevoie de un număr mare de maimuțe, unele instituții le țin

în cuști grupate pe mai multe nivele. Acestea pot conține 50 sau mai multe
animale și deși această modalitate de cazare are avantajul inițial că este
economică, totuși este riscantă pentru că favorizează răspândirea bolilor
infecto-contagioase. Acest aspect este agravat și de habitatul insalubru al
maimuțelor care este mai greu de controlat decât în cazurile când
animalele sunt cazate individual sau într-un număr mai mic. Mai mult, când
sunt cazate împreună un număr mare de animale pe o suprafață limitată,
este mai dificilă manipularea, identificarea și supravegherea indivizilor.
418
Pentru majoritatea laboratoarelor sistemul cel mai satisfăcător este

acela în care maimuțele pot fi cazate una sau două în cușcă. Proiectul unor
cuști potrivite pentru acest scop este ilustrat în foto 1. Fiecare cușcă este
confecționată din oţel galvanizat. Podeaua cuștilor este din plasă galvanizată
(ochiuri de 3,8 cm) sub care se află o tavă pentru excremente. În partea
interioară sau în spatele cuștilor este o zonă de siguranţă care are o lățime de
6 cm. De asemenea cuștile sunt prevăzute în spate cu un grilaj de sârmă care
poate fi manipulat prin exterior și care poate fi glisat pe niște șine de pe
margini, astfel încât prin tragerea grilajului înainte maimuța este adusă cu
forța în față. Dimensiunile cuștii prezentate în figura alăturată sunt de 67,3
cm înălțime x 64,8 cm lățime x 60 cm adâncime (Reinhardt, 2012).
Cușcă metalică utilizată pentru cazarea individuală a maimuțelor
Acest model de cușcă este recomandat pentru cazarea maimuțelor

care cântăresc aproximativ 3 kg. Când este necesară cazarea unor maimuțe
cu dimensiuni corporale mari sunt utilizate pentru cazare cuști mai mari.
Mărimea cuștilor trebuie neapărat determinată după mărimea maimuței și
în funcție de durata cât urmează să fie cazată. O aproximare a mărimii
spațiului de cazare poate fi obținută prin adăugarea câtorva cm în plus la
înălțimea maimuței în poziție bipedă. Lărgimea și adâncimea minimă
trebuie să reprezinte 2/3 din această dimensiune. Cuștile sunt prevăzute cu
tavă pentru excremente, care se curățată zilnic și adăugat rumeguș sau al
material absorbant. La intervale regulate și întotdeauna între rânduri
diferite de maimuțe, cuștile trebuie spălate, curăţate și sterilizate.
Sterilizarea trebuie efectuată cu aburi la presiunea atmosferică. Când nu
este posibilă folosirea acestei metode, este acceptată și sterilizarea chimică.
419
Primatele neumane au capacităţi cognitive avansate şi un

comportament social şi de căutare a hranei complex. În consecinţă, ele au
nevoie de medii complexe, îmbogăţite, care să le permită manifestarea unui
repertoriu comportamental normal. Structura grupului social ar trebui să
permită, cu toate acestea, reducerea la minimum a comportamentelor
normale care indică suferinţă sau durere şi a comportamentelor care pot
duce la rănirea animalelor. Primatelor non-umane ar trebui să beneficieze de
un ciclu lumină/întuneric de 12 ore/12 ore. Iluminatul care simulează
răsăritul şi apusul poate fi benefic. Ori de câte ori este posibil, spaţiile care
adăpostesc primatele neumane ar trebui prevăzute cu ferestre, deoarece
acestea sunt o sursă de lumină naturală şi pot asigura îmbogăţirea mediului
de viaţă. Sunetele de fond relaxante, precum muzica sau programele radio
furnizate în timpul zilei, pot constitui o formă de îmbogăţire a mediului de
viaţă şi pot ajuta la filtrarea zgomotelor bruşte puternice; nu ar trebui însă
furnizate în mod permanent. Muzica poate avea un efect calmant asupra
animalelor în momente de stres. Pentru majoritatea speciilor, nivelurile
sonore satisfăcătoare vor fi aceleaşi ca cele recomandate pentru personal.
Contenția, manipularea și anestezia
Este posibil ca maimuțele achiziționate de multe laboratoare să fi fost

capturate recent din mediul lor natural (sălbatic) și să nu fie obișnuite cu
manipularea, motiv pentru care este important să fie utilizate tehnici sigure
de contenție. Riscul unor eventuale mușcături este eliminat aproape în
totalitate prin anestezierea animalelor înainte de abordarea acestora, acolo
unde este posibil. Dacă un animal trebuie imobilizat fără anestezie, atunci
trebuie în primul rând adus într-o poziție favorabilă în cușcă, iar cu ajutorul
grilajului glisant adus spre fața cuștii, cu fața departe de ușă. Operatorul
ridică ușa, prinde coada și membrul posterior și fixează maimuța după cap.
Apoi este scoasă din cușcă, așezată cu fermitate pe podea cu fața în jos și cu
membrele anterioare prinse la spate. Pentru imobilizare se pot folosi cutii
cu dimensiuni de 36 x 15 x 15 cm, care au uși glisante la ambele capete.
Sunt folosite în special la maimuțe cântărind până la 3-6 kg. În situația în
care se impune anestezierea, alegerea anestezicului depinde de procedurile
experimentale care urmează a fi efectuate. Pentru un număr mare de
manopere care solicită mult timp, este indicat pentobarbitatul de sodiu.
Acesta se administrează într-o singură doză de 27 mg/kg masă corporală,
ip sau iv. Administrarea intraperitoneală (ip) se poate folosi pentru
anestezierea maimuțelor aflate în cuști cu mecanism de aducere forțată în
față iar injecția se face prin ochiurile plasei. Anestezia intravenoasă se face
în vena safenă, care este destul de proeminentă pe partea posterioară a
piciorului. Animalul este contenționat cu membrele anterioare la spate, iar
vena este scoasă în evidență de un asistent care face staza în fosa poplitee.
420
De asemenea, sunt bine tolerate anestezicele administrate pe cale

inhalatorie (respiratorie). O metodă potrivită pentru intervenții dentare
sau de altă natură care durează mai multe ore, constă în aducerea
animalului în stare de inconștiență mai întâi cu ajutorul protoxidului de
azot în combinație cu oxigenul. Pentru a induce o stare de relaxare
profundă, necesară, de exemplu, introducerii prin nas în trahee a unui tub
endotraheal, se adaugă la amestecul inițial de anestezic și 4% fluothane.
Anestezia poate fi menținută mai mult timp prin folosirea unei combinații
adecvate de protoxid de azot, oxigen şi 1% Fluothane (Reinhards, 2012).
Alimentația
Pentru dieta de bază a maimuţelor de laborator se utilizează cereale

suplimentate cu proteine şi vitamine, acestea din urmă preluate din varză
sau fructe administrate zilnic. În mod normal, rația alimentară trebuie să
conțină 15% proteină și 5% lipide, cantitatea de proteină la animalele în
creștere, respectiv la femele gestante și lactante putând crește până la 25%.
Animalele trebuie hrănite astfel încât să fie menținute într-o stare de
sănătate bună (85-140 g proteină zilnic, în funcție de mărimea animalului).
Hrănirea excesivă a maimuțelor cu fructe și cereale bogate în amidon duce
la deficit proteic, situație în care acestea dezvoltă o stare de imunosupresie.
Tabel 5 Dieta 41B pentru furajarea primatelor non-umane
Componentele rației furajere
Făina integrală 47%
Ovăz 40 %
Făina alba de pește 8%
Lapte smântânit deshidratat 3%
Drojdie uscată 1%
NaCl 1%
Total 100
Pentru animalele recent introduse în adăpost, rația furajeră poate fi

suplimentată cu cantități mici din alte alimente amestecate, cum ar fi:
grăunțe de cereale sau pâine neagră din făină integrală, până când se
familiarizează cu noua dietă. Vitamina C este un constituent important al
rației alimentare care poate fi administrată și prin apa de consum.
Maimuțele nou importate suferă adesea de carența de vitamina C (posibil
datorită stresului de transport). Pe lângă dieta compusă din cereale, este
posibilă furajarea maimuțelor și păstrarea lor într-o stare bună de sănătate
și cu o dietă improvizată din cartofi fierți, pâine și legume, suplimentată cu
vitaminele A, B, C și D. În acest timp însă, maimuțele trebuie să aibă acces
liber la sare iodată. Maimuţele provenind din America de sud au nevoie de
cantităţi adecvate de vitamina D3. Deoarece diversificarea alimentelor
421
poate duce la preferinţe, se recomandă ca alimentele să fie administrate

dimineaţa la prima oră, atunci când animalelor le este foame, astfel încât să
existe certitudinea că acestea beneficiază de un regim echilibrat. Hrana
poate fi dispersată în cușcă pentru a nu fi monopolizată de către indivizii
dominanţi. Hrana nu ar trebui diversificată dacă există riscul de influenţare
a rezultatelor experimentelor. Cu toate acestea, în aceste circumstanţe,
diversificarea poate fi introdusă sub forma unor diete standard din punct
de vedere nutriţional, disponibile în diferite forme, culori şi/sau arome.
La fiecare tonă de alimente se adaugă ca supliment nutritiv:
Vitamina A 4.000.000 unități
Vitamina D3 1.000.000 unități
Vitamina B2 1,5 g
Vitamina B12 0,00325 g
Vitamina B1 0,5 g
Acid pantotenic 0,5 g
Acid nicotinic 2,5 g
Vitamina E 1,25 g
Vitamina K 0,5 g
Clorura de colina 25,0 g
Melasa 2 -3 % pentru a lega cuburile
Hrana dispersată încurajează căutarea acesteia, iar unde acest lucru
este dificil, animalele ar trebui să beneficieze de alimente care necesită
manipulare, precum fructe sau legume întregi, sau de sisteme de hrănire în
labirint, numite puzzle-feeder. Instrumentele care stimulează căutarea hranei
trebuie amplasate în așa fel încât să se minimizeze contaminarea furajelor.
Apa trebuie oferită la discreție pe parcursul întregii zile. Cantitatea
zilnică de apă diferă în funcție de individ și de starea lui fiziologică. Wood și
Kennartd (2006) au constatat că la o temperatură de 25°C și o umiditate
relativă de 45%, cantitatea medie de apă consumată de o maimuţă care
cântărește aproximativ 5 kg, este de 0,45 l zilnic. Recipientele pentru apă
trebuie aşezate în așa fel încât conținutul lor să nu fie murdărit cu dejecții.
Transportul
În conformitate cu normele Directivei EU 63/2010, primatele non-

umane sunt considerate animale care trebuie procurate de la crescători
autorizați, unde sunt crescute în colonii închise, care să asigure socializarea
animalelor. Cu toate această se consideră că la nivelul EU nu există încă
insuficiente colonii închise suficient de largi, de aceea se acceptă ca până în
anul 2022 primatele non-umane folosite în proceduri să provină și din alte
surse, de preferat animale născute în captivitate. Dacă există o justificare
temeinică, cu derogare specială, primatele pot preveni și din mediul natural.
Animalele prinse în habitatul lor natural sunt ulterior transportate,
uneori mii de km, până la noul lor adăpost. Din acest motiv este de dorit ca
422
beneficiarii să acorde atenție metodei de transport din țara de origine,

pentru o mai bună acomodare a animalelor la condițiile de creștere în
captivitate. Din motive economice și umanitare trebuie făcut orice efort
posibil pentru a reduce la minim orice distres care este suferit în timpul
transportului. Doar animalele sănătoase și de preferat cu certificat medical ar
trebui transportate pe distanțe mai lungi, iar călătoria ar trebui încheiată cât
mai rapid posibil. O atenție semnificativă trebuie acordată metodei de
transport a maimuțelor pentru evitarea supraaglomerării. Când transportul
ar putea fi prelungit, este de dorit cazarea maimuțelor în cutii individuale sau
cel mult în perechi, astfel încât să fie redus la minim riscul unor răniri
datorate bătăilor. În cazul animalelor gestante se impune transportul în cuști
individuale. Este de asemenea esențial ca traseul ales pentru transport să fie
ales în așa fel încât animalele să nu sufere consecințele unui mediu potrivnic.
Este posibil să apară fluctuații ale temperaturii ambientale în timpul
călătoriei, dar schimbările bruște trebuie evitate. Când transportul ar putea
dura mai mult de 6 ore, trebuie făcute provizii de apă la intervale care să nu
depășească 6 ore. Trebuie de asemenea făcute provizii de hrană, chiar dacă
maimuțele pot fi lăsate fără hrană 12-24 ore, în situația în care au fost
hrănite la plecare. După transport este recomandat ca animalele să fie lăsate
să se odihnească, fără să li facă nimic altceva decât să li se administreze
mâncare și apă la discreție, precum și îngrijire medicală, în primele 48 de ore.
Identificarea | În conformitate cu Directiva EU 63/2010, toate

primatele non-umane fac obiectul unui proces de înregistrare și raportare
individuală, care trebuie realizat cel târziu în momentul înțărcării. Aceasta
se poate face prin metoda tatuării pe buze sau abdomen (Reinhardt, 2012).
Reproducerea
Încercarea de a încropi o colonie de maimuțe de laborator pentru

prăsilă poate fi frustrantă pentru neinițiați dar și pentru cei cu experiență
în domeniu, întrucât cazarea unei femele mature sănătoase cu un mascul
matur sănătos într-un mediu propice nu duce neapărat la concepție. Pot
trece luni sau chiar ani de zile și de obicei așa se întâmplă, până când apare
o sarcină. Odată începută, împerecherea poate continua apoi câțiva ani la
rând. Stocul reproducător trebuie selectat cu grijă dintre maimuțele mature
și sănătoase. Inspecția organelor (pielii) sexuale poate fi de ajutor în
alegerea maimuțelor potrivite pentru reproducție. Pielea sexuală este acea
parte din corpul maimuței situată în jurul organelor genitale externe, care
se umflă și își schimbă culoarea în timpul ciclului menstrual. Schimbările de
culoare ale pielii din regiunea în cauză nu se manifestă înainte de
pubertate. Cele mai folosite maimuțe de laborator – Rhesus maccacus – ating
pubertatea la aproximativ 4-5 ani. Pielea sexuală se umflă și se colorează
423
imediat după începutul ciclului sexual și își reia forma inițială la sfârșitul
ciclului. Probabil umflarea maximă este atinsă înainte de mijlocul ciclului.
În timpul lactației pielea sexuală devine inactivă. Ciclul menstrual al
maimuțelor rhesus este de 28 de zile și pentru celelalte specii de laborator
este de 30 de zile. Ciclul estral se continuă tot anul. Teoretic, maimuțele pot
concepe de trei ori pe an. Luând prima zi a menstruației ca fiind ziua 1,
ovulația are loc între a 9-a și a 18-a zi. Din acest motiv, momentul cel mai
propice al împerecherii este între ziua a 11-a și a 13-a. Împerecherea după
această dată ar putea fi prea târzie pentru a avea loc concepția. Maimuțele
tinere au de obicei ciclul estral mult mai neregulat decât maimuțele mature.
Odată ales stocul pentru reproducție, femelele și masculii, înaintea
împerecherii, trebuie cazați în cuști diferite, dar care se află în aceeași
încăpere, astfel încât cele două sexe să se poate vedea și să poată comunica
unul cu celălalt. Este preferabilă cazarea maimuțelor în cuști diferite pentru
că mai ales masculii au tendinţa de a se bate când sunt cazați împreună și
perturbă astfel liniștea adăpostului. Femelele cazate singure sunt mai ușor
de observat și examinat pentru debutul menstruației. Pentru împerechere
este deci important ca cele două sexe să se cunoască și să se obișnuiască
unul cu celălalt. Acest fapt este adevărat mai ales pentru femele care înainte
de a fi transferată în cușca masculului trebuie să aibă posibilitatea de a-l
cunoaște și de a comunica cu el din interiorul propriei sale cuști. Pot apărea
împerecheri greșite între indivizi incompatibili, atunci când sunt greșit
stabilite perechile pentru reproducere. Se întâmplă uneori ca perechile de
primate găzduite împreună să pară a se înțelege prietenește, dar după un
timp mai lung și o observare mai atentă se vede că ele au puțină afecțiune
una pentru cealaltă. În aceste condiții sunt slabe șanse pentru copulație.
Examinarea zilnică constantă a femelei pentru stabilirea momentului
menstruației va stabili momentul oportun de transferare a femelei în cușca
masculului potrivit. Când femelele sunt cazate singure este mai ușoară
examinarea tăvii cu excremente pentru găsirea urmelor de sânge.
Important de stabilit dacă sângele este de origine vaginală sau este
provenit de la vreo rană sau este vorba despre un caz de dizenterie. Prin
întocmirea unor registre corecte, începutul menstruației poate fi anticipat
cu exactitate în cazul femelelor cu ciclul regulat și astfel se economisește
timp important necesar inspecțiilor periodice. Cea mai bună rată a
concepției se obține dacă împerecherea are lor la mijlocul ciclului. Femela
trebuie să mai rămână cu masculul cel puțin încă 48 de ore înainte de a fi
mutată înapoi în propria cușcă. Perioada de gestație la maimuțele rhesus
variază între 159 și 174 zile, cu o medie de aproximativ 168 zile.
Diagnosticul de gestație este greu de dat și de obicei trebuie să treacă 3 luni
de la împerechere până se poate spune cu exactitate stadiul gestației.
Semnele clinice ale sarcinii sunt amenoreea persistentă, creșterea în
424
greutate, creșterea în volum a abdomenului și colorarea pielii sexuale. Puii

de rhesus sunt de obicei născuți în cursul nopții și cântăresc cam 450 g. La
naștere puiul este acoperit cu blană subțire și este descoperit pentru prima
dată dimineața, curat și uscat nedezlipit de burta mamei. Placenta nu este
descoperită în cușcă, ea fiind mâncată de mamă. În mod normal puiul dă
semne de foame la 12-24 ore după parturiție. Până la sfârșitul săptămânii
mișcările puiului vor fi bine coordonate și va fi capabil să-și miște capul cu
fermitate. Cu timpul, maimuță tânăra va deveni tot mai independentă și își
va părăsi mama pentru a se plimba singură prin cușcă. Pentru supra-
vieţuire este dependentă de laptele matern. Înțărcarea are loc după 18 luni,
iar dacă este necesar puiul poate fi mutat de lângă mama lui imediat.
Reproducerea maimuțelor în condiții de laborator, în scop științific,
este costisitoare, durează un timp mai îndelungat și este frustrantă. Dacă
nu este neapărat necesară stabilirea unei colonii reproducătoare, un mod
mai economicos de a obține pui de maimuțe este achiziționarea de femele
gestante. Prin utilizarea unor metode rapide de transport pot fi aduse în
adăpost din mediul lor natural femele sănătoase, aflate într-un stadiu
avansat de gestație, sau chiar în preajma parturiției (Reinhardt, 2012).
Patologia primatelor non-umane
Maimuțele sunt sensibile la o gamă foarte largă de îmbolnăviri care

pot fi letale atât pentru ele, cât şi pentru oameni. De aceea, este deosebit de
important să se realizeze şi o examinare medicală periodică a personalului.
Orice membru al personalului care prezintă un risc potenţial pentru
animale nu trebuie să intre în contact direct cu acestea. Trebuie să se acorde
o atenţie deosebită manipulării animalelor care pot fi contaminate cu agenți
patogeni transmisibili la oameni. Personalul trebuie informat în timp util şi
trebuie instaurate măsuri speciale pentru reducerea riscului de infecţie.
Sunt obligatorii Fişele sanitare pentru fiecare animal, pe toată durata vieţii
lui. Analizarea morbidităţii şi mortalităţii trebuie efectuată amănunţit, şi de
către persoane specializate, luând în considerare posibilele boli zoonotice.
Boli infecto-contagioase și de metabolism
Din motive economice şi umanitare este de dorit ca răspândirea unor

boli infecto-contagioase în interiorul coloniilor de maimuțe să fie cât mai
riguros controlată. Acest lucru se poate obține doar dacă este menținut în
interiorul adăpostului un standard ridicat de igienă și de bunăstare a
animalelor. Unele boli ale primatelor de laborator sunt transmisibile la om,
constituindu-se ca zoonoze. De aceea, este esențial controlul posibilelor
pericole ce se abat asupra îngrijitorilor și lucrătorilor din laborator. Riscul
trebuie redus la minim, iar acolo este posibil trebuie eliminat complet.
425
Boli virale
Bolile virale sunt probabil cele mai periculoase, deoarece sunt dificil
de diagnosticat și de tratat. La maimuțe evoluează o gamă destul de largă
de boli virale, cum ar fi infecția cu herpes virusul B, sau cu virusul hepatitei,
care se poate transmite de la animal la om. O altă problemă o constituie
faptul că virozele evoluează fără semne clinice specifice, ca boli inaparente,
dar capabile să determinare rapid moartea animalelor pe care le afectează.
- Infecția cu Herpes virus este întâlnită la multe specii de primate,
fiind produsă de diferite tipuri de herpes virusuri, care evoluează ca infecții
sistemice, deseori cu evoluție fatală. Maimuțele sunt rezervoare naturale
pentru multe tipuri de Herpesvirusuri care produc la alte specii de animale
domestice (inclusiv la om) boli foarte grave. Cele mai importante infecții
zoonotice sunt produse de Herpes virusul de tip B și de Herpes simiae virus.
- Infecția cu Virusul B a fost observată mai ales la maimuțe rhesus și
cynomogus, nefiind aparent o amenințare serioasă pentru maimuțe, însă
este răspunzător pentru un număr mare de cazuri fatale de mielite
(encefalomielite) ascendente la om, majoritatea datorate mușcăturilor și
contaminării rănilor cu material infectat. Este posibilă infectarea
animalelor de laborator cu aerosoli ai virusului B, aceasta fiind considerată
calea de infectare a omului. Acest virus este înrudit imunologic cu virusul
herpes de la om, iar leziunile produse sunt inițial de tip vezicular. Leziunile
apar mai frecvent pe partea dorsală a limbii, pe marginea muco-epitelială a
buzelor. Datorită prezenței virusului B în gura și saliva animalelor infectate
cu leziuni este esențială adoptarea unor tehnici de manipulare a
maimuţelor astfel încât riscul mușcăturilor și a contaminării personalului
îngrijitor să fie redus la minim. Maimuțele nou importate care prezintă
leziuni pe buze sau limbă, trebuie sacrificate, iar cadavrele incinerate.
- Alte categorii de virusuri pentru care maimuțele se constituie ca
purtători sau rezervoare naturale au fost recoltate de la animalele sănătoase.
Deși unii dintre aceștia nu sunt agenți patogeni pentru om și nu cauzează
boli aparente la maimuțe, este nedorită prezența lor în țesuturile folosite în
cercetare și pentru prepararea vaccinurilor. Controlul acestor agenți poate
fi realizat printr-o bună aclimatizare a animalelor, și prin asigurarea igienei
în adăpost. Este recomandat să nu se cazeze specii diferite în aceeași
cameră sau să se amestece noii veniți cu stocul existent. Carantina noilor
sosiți este foarte importantă. Doar animalele sănătoase, care au fost cazate
individual cel puțin 6 săptămâni pot fi folosite pentru culturi de țesuturi..
- Infecția cu Herpesvirus saimiri și Herpesvirus ateles se întâlnesc la
veveriță și la maimuța păianjen, dezvoltă un efect oncogen de origine
limforeticulară. Nu există date care să le incrimineze ca infecții zoonotice.
426
Boli bacteriene
Infecțiile bacteriene care reprezintă un potențial pericol, atât pentru

om cât și pentru celelalte primate (animale) din adăpost, sunt cauzate de
germeni din genul Mycobacterium tuberculosis, Salmonella și Shigella.
- Tuberculoza este o boală relativ comună pentru maimuțele crescute
în captivitate dar are o incidență scăzută la maimuțele aflate în habitatul lor
natural. Lliteratura de specialitate arată că originea îmbolnăvirilor este
datorată mai ales tipurilor bacteriene provenite de la mamifere, și în
special de la bovine, cu toate că au fost izolate de la unele animale și bacilii
proveniți de la păsări. Manifestările clinice ale tuberculozei nu sunt
evidente decât atunci când boala este destul de avansată, iar animalele care
par a fi într-o stare bună sunt în realitate destul de grav afectate. Testele de
tuberculinare au o oarecare valoare diagnostică, dar trebuie ţinut cont că
sunt posibile reacții fals pozitive sau fals negative. O metodă des folosită
pentru aceste testări este injectarea în pleoapa superioară a 0,1 ml de
Koch’s Old Tuberculin, într-o diluție de 1:10. Testul se citește la intervale
de 48 și 78 de ore. Maimuțele infectate cu bacilul tuberculozei ar trebui
eliminate din efectiv. Tratamentul TBC la maimuțele mulatta a produs
rezultate bune, dar o astfel de procedură este justificabilă doar în anumite
circumstanțe, și după o atentă cercetare a consecințelor asupra animalelor.
- Salmonella și Shigella spp. Au putut fi izolate de la un procent mare
de maimuțe. Habermann și Wiliams au observat că incidența infecției cu
Salmonella a fost de 14,9% și cu Shigella de 10,2%, într-un grup de 275 de
maimuțe rhesus. Aceste organisme patogene sunt uneori asociate la
maimuţă cu manifestări de dizenterie, o boală care induce o mortalitate
ridicată în rândul primatelor de laborator. În acest ultim caz animalele nu
răspund prompt la tratament și odată trecute prin boală nu mai pot fi
utilizate în cercetare pentru o lungă perioadă de timp după îmbolnăvire.
Controlul bolii poate fi efectuat prin observarea continuă a igienei din
încăperi și printr-un tratament profilactic regulat cu antibiotice sau
sulfamide în primele săptămâni după introducerea maimuțelor în adăpost.
Boli nutriționale
Carența de vitamina C are ca rezultat producerea scorbutului, ca

urmare a faptului că nivelul vitaminei C din alimente este insuficient sau
chiar absent. Clinic se manifestă prin slăbiciune, căderea dinților și
hemoragii gingivale. Absența vitaminei C din alimente poate fi fatală.
Carența de vitamina D3 are ca rezultat apariția rahitismului. Uneori
tabloul clinic se remite după administrarea a ¼ linguriță de ulei de ficat de
batog (pește). Este obligatorie expunerea maimuțelor la soare.
427
Hipovitaminoza A are ca rezultat tulburări de creștere și dezvoltare

somatică, leziuni și procese degenerative la nivelul retinei, diminuarea
acuității vizuale pe timp de noapte (hemeralopie).
Hipovitaminoza E se soldează cu tulburări în activitatea contractilă a
mușchilor striați, infertilitate prin scăderea viabilității celulelor germinale.
Vitamina K este necesară pentru sinteza factorilor de coagulare
plasmatici. Carența în vitamina K se manifestă prin prelungirea timpului de
coagulare și de sângerare dar și printr-o tendință pronunțată la hemoragii.
Hipovitaminoza B1 cauzează tulburări de apetit, pierderi în greutate,
slăbiciune, astenie, convulsii și insuficiență cardiacă.
Hipovitaminoza B2 determină manifestări de slăbire progresivă,
incoordonare motorie și lipsa apetitului.
Hipovitaminoza B6 determină pierderi în greutate, infiltrația grasă
hepatică sau ficatul gras, carii dentare și leziuni de arterioscleroză.
Prevenirea și controlul îmbolnăvirilor
Un aspect valabil pentru toate sistemele de creștere a animalelor de

laborator, și în particular al primatelor non-umane, îl constituie faptul că
acestea trebuie considerate ca fiind potențiale surse de bolii zoonotice, chiar
dacă riscul ca aceste îmbolnăviri să se producă este foarte variabil, în funcție
de categoria și specia de animale, respectiv de sursa din care provin acestea.
În general, se consideră că cu cât primatele non-umane (PNU) sunt mai
înrudite filogenetic cu specia umană, cu atât mai mare este riscul ca acestea
să fie purtătoare de germeni cu potenial zoonotic. Acesta este motivul pentru
care PNU trebuie să facă obiectul unor precauții speciale, când sunt crescute
și utilizate în proceduri experimentale. Practic, în cazul instituțiilor de
cercetare care dispun de facilități pentru creșterea PNU, acestea sunt direct
responsabile pentru furnizarea unor servicii medicale veterinare și umane
adecvate, astfel încât să fie asigurat cadrul corespunzător pentru siguranța și
prevenirea îmbolnăvirilor personalului îngrijitor, și implict a animalelor. În
acest scop, la nivel internațional au fost elaborate și publicate numeroase
ghiduri de lucru cu privire la creșterea și utilizarea primatelor non-umane.
Efectivele de PNU sunt deseori rezervoare naturale pentru boli virale
grave (ex: Callitrichid Hepatitis Virus), motiv pentru care au fost dezvoltate
proceduri rapide de diagnostic al bolilor, care includ teste serologice,
izolarea virusului pe medii de cultură, respectiv vizualizarea particulelor
virale cu ajutorul microscopiei electronice sau prin imunofluorescență,
precum și detectarea unor componente virale (Kalter și Herberling, 1990).
Printre abordările cele mai eficiente cu privirea la reducerea riscului
infecțiilor ocupaționale în crescătoriile de PNU îl constituie dezvoltarea și
implementarea SOPs, care precede sau minimizează efectele expunerii
428
ocupaționale în cazul personalului îngrijitor care intră în contact cu PNU, dar

și în ce privește manipularea probelor biologice prelevate de la acestea.
Măsurile SOPs sunt implementate în cadrul unui Program pentru
Siguranța și Sănătatea ocupațională a personalului îngrijitor, care include
vaccinarea și efectuarea de screening-uri serologice pentru detectarea
precoce a prezenței germenilor patogeni, precum și utilizarea unor
echipamente de protecție adecvate, menținerea igienei în adăpost, și inclusiv
igiena personalului. La toate acestea se mai adaugă o serie de proceduri
pentru situații de urgență sau accidente cauzate de mușcături, zgârieturi sau
oricare alt potențial risc de expunere, precum și asigurarea carantinei și a
controlului de calitate privind respectarea bunăstării și a calității vieții PNU.
Reglementări foarte stricte au fost elaborate cu privire la prevenția
infecțiilor cu virusul Hespes Simiae, tipul B, care este letală pentru om. De
asemenea, datorită utilizării extensive a virusului imunodeficienței simiene
(SIV), care este strâns înrudit cu virusul imunodeficienței umane (HIV),
sunt implementate măsuri de protecție specifice. Astfel, trebuie efectuate
teste serologice standard pentru identificarea titrului anticorpilor anti-SIV
la personalul care participă în activități de cercetare realizate pe maimuțe.
Pe lângă problemele pe care le ridică utilizarea PNU provenite din
mediul natural, în cazul coloniilor de PNU crescute în captivitate trebuie avut
în vedere faptul că acestea sunt purtătoare a numeroase infecții latente. Din
această cauză, este important să se stabilească și să se respecte cu strictețe
un program de carantină pentru animalele nou introduse în efectiv, sau
pentru cele care manifestă semne clinice care sugerează posibile îmbolnăviri
în vederea unui control riguros al factorilor de risc biologici. Un exemplu
elovent în acest context îl constituie infecția cu Ebola-like virus, episod care s-
a petrecut în adăposturile pentru primatele non-umane din USA în 1989.
Măsuri preventive care trebuie implementate
Câteva din măsurile de prevenție mai importante constau în:

- PNU trebuie considerate ca fiind potențial purtătoare de germeni
patogeni care cauzează boli transmisile la specia umană;
- PNU, sau oricare alt lucru, obiect sau animal care a venit în contact cu
acestea, nu trebuie să ajungă în contact direct cu pielea omului;
- Utilizarea echipamentului de protecție, constând în halate, mănuși,
bonete, măști respiratorii este obligatorie când se lucrează cu PNU;
- Fumatul, consumul alimentelor și al apei sunt interzise în spațiile
alocate pentru cazarea sau eperimentarea pe PNU;
- Instalații pentru spălarea mâinilor trebuie să fie disponibile și
utilizate de întreg personalul după încheierea lucrului cu PNU;
- Personalul îngrijitor sau cercetătorii care prezintă răni, tăieturi sau
alte lacerații cutanate nu trebuie să intre în contact cu PNU. Dacă acest lucru
429
este inevitabil, atunci aceste leziuni trebuie acoperite și protejate pe toată

durata activității desfășurate în prezența PNU;
- În cazul leziunilor provocate de PNU, animalul va fi imobilizat și va
face obiectul unui examen complet în ce privește hipersalivația, respectiv
prezența leziunilor inflamatorii la nivelul cavității orale, care pot fi
caracteristice pentru infecția cu Herpesvirusul tip B. Sunt prelevate probe
pentru identificarea herpesvirusului la animalul agresor și la persoana lezată;
- Măsuri de precauție speciale sunt luate în cazul efectuării necropsiei
la PNU care au murit pe durata experimentului, iar procedura de necropsie va
include utilizarea halatelor, bonetelor, măștilor și mănușilor de protecție;
- Datorită posibilului pericol de contaminare cu virusul hepatitei de tip
A, este recomandat ca personalul care lucrează cu cimpanzei importați să
primească profilactic globuline serice hiperimune. Animalele vor fi testate
pentru prezența antigenilor hepatitei umane, și vor fi carantinizate;
- Personalul îngrijior și cercetătorii care intră în contact direct cu PNU
trebuie să fie liber de TBC, și vor efectua testul de tuberculinare odată pe an,
și respectiv o radiografie pulmonară anuală;
Concluzii
Utilizarea primatelor non-umane în activități de laborator sau cu

specific experimental a făcut posibilă, de-a lungul timpului, crearea unor
metodologii de lucru pentru elaborarea unor modele de studiu al bolilor
comune maimuţelor și omului. Creșterea în captivitate a primatelor ridică
numeroase probleme legate de asigurarea unor condiții optime de igienă și
alimentație, dar și în ce privește transportul, contenția, manipularea și
identificarea lor. Un alt set de probleme privesc reproducerea și metodele
de împerechere uzitate, respectiv creșterea nou-născuților, care creează
dificultăți nu ușor de depășit. În sfârșit, există o gamă foarte largă de
îmbolnăviri care afectează primatele crescute în condiții de captivitate (boli
virale, bacteriene, disfuncțiile metabolice, etc.) care constituie o amenințare
pentru sănătatea omului, datorită potențialului zoonotic crescut.
1) Anzenberger G. Și col., 1993, How to obtain individual urine samples from
undisturbed marmoset families. American Journal of Primatology 31, 223-230.
2) American Association for Laboratory Animal Science, 2001, Cost of Caring:
Recognizing Human Emotions in the Care of Laboratory Animals. American
Association for Laboratory Animal Science: Memphis, TN.
3) Baker KC, 2004, Benefits of positive human interaction for socially housed
chimpanzees. Animal Welfare 13: 239–245.
4) Baker KC, și col., 2012, Benefits of pair housing are consistent across a diverse
population of rhesus macaques. Applied Animal Behaviour Science 137: 148–156
430
5) Basile BM, and Murray EA, 2007, Presence of a privacy divider increases
proximity in pair-housed rhesus monkeys. Animal Welfare 16(1):37–39.
6) Bayne K, 2002, Development of the human-research animal bond and its impact
on animal well-being. ILAR Journal 43(1): 4–9.
7) Bentson KL, și col., 2003, Cortisol responses to immobilization with Telazol or
ketamine in baboons (Papio cynocephalus/anubis) and rhesus macaques (Macaca
mulatta). Journal of Medical Primatology 32: 148–160.
8) Bernstein IS, 2007, Social mechanisms in the control of primate aggression. In:
Campbell CJ, Fuentes A, MacKinnon KC, Panger M and Bearder SK (eds) Primates in
Perspective pp 562–571. Oxford Univ Press: New York, NY.
9) Blois-Heulin C and Jubin R, 2004, Influence of the presence of seeds and litter
on the behaviour of captive red-capped mangabeys Cercocebus torquatus
torquatus. Applied Animal Behaviour Science 85: 340–362.
10) Bourgeois SR și col., 2005, Modifying the behaviour of singly caged baboons:
evaluating the effectiveness of 4 enrichment techniques. Animal Welfare 14:71-81.
11) Buchanan-Smith HM, Shand C and Morris K, 2002, Cage use and feeding
height preferences of captive common marmosets (Callithrix j. jacchus) in two-tier
cages. Journal of Applied Animal Welfare Science 5: 139–149.
12) Buchanan-Smith HM 1991. A field study on the red-bellied tamarins
(Saguinus labiatus) in Bolivia. International Journal of Primatology 12, 259-276.
13) Celli ML, și col., 2003, Tool use task as environmental enrichment for captive
chimpanzees. Applied Animal Behaviour Science 81: 171–182.
14) Chamove AS and Scott L, 2005, Forage box as enrichment in single- and
group-housed callitrichid monkeys. Laboratory Primate Newsletter 44(2): 13–17.
15) Chiappa P, Ortiz-Sánchez V and Antonio-Garcés J, 2004, Social status and
mirror behaviour in Macaca arctoides. Folia Primatologica 75(Supplement): 364.
16) Coleman K, și col., 2008, Training rhesus macaques for venipuncture using
positive reinforcement techniques: A comparison with chimpanzees. Journal of the
American Association for Laboratory Animal Science 47: 37–41.
17) Council of Europe, 2006, Appendix A of the European Convention for the
Protection of Vertebrate Animals Used for Experimental and Other Scientific
Purposes (ETS No. 123). Council of Europe: Strasbourg, France.
18) Crockett CM, Lee GH and Thom JP, 2006, Sex and age predictors of
compatibility in grooming-contact caging vary by species of laboratory monkey.
International Journal of Primatology 27(Supplement): 417.
19) Cross N, Pines MK and Rogers LJ, 2004, Saliva sampling to assess cortisol
levels in unrestrained common marmosets and the effect of behavioral stress.
American Journal of Primatology 62: 107–114.
20) Doyle LA, și col., 2008, Physiological and behavioral effects of social
introduction on adult male rhesus macaques. Am Journal of Primatology 70:1–9.
21) Ferraro A, și col., 2013 Making use of a laser pointer as training and
enrichment tool: a discussion by the Laboratory Animal Refinement & Enrichment
Forum. Animal Technology and Welfare 12: 195–196.
22) Fortman JD, și col., 2002 The Laboratory Nonhuman Primate. CRC Press: Boca
Raton, FL. Gillis TE, Janes AC and Kaufman MJ 2012 Positive reinforcement training
in squirrel monkeys using clicker training. Am J of Primatology 74: 712–720.
431
23) International Primatological Society, 2007, IPS International Guidelines for

the Acquisition, Care and Breeding of Nonhuman Primates. IPS: Bronx, NY
24) Guidelines on the care of laboratory animals and their use in scientific
purposes. Part 1: Housing and care of animals, 1987, The Royal Society and the
Universities Federation for Animal Welfare. London.
25) Koban TL, și col., 2005, Effects of positive reinforcement training on cortisol,
hematology and cardiovascular parameters in cynomolgus macaques (Macaca
fascicularis). American Journal of Primatology 66(Supplement): 148.
26) Line SW, și col., 1990, Behavioral responses of female long-tailed macaques
(Macaca fascicularis) to pair formation. Laboratory Primate Newsletter 29(4), 1-5.
27) Lynch R 1997, Successful pair-housing of male cynomolgus monkeys.
Laboratory Animal, 2.44-53.
28) McDermott J and Hauser MD, 2007, Nonhuman primates prefer slow tempos
but dislike music overall. Cognition 104: 654–668.
29) McMillan JL, și col., 2014 Refining the pole-and-collar method of restraint:
Emphasizing the use of positive training techniques with rhesus macaques
(Macaca mulatta). J of Am Assoc for Lab Animal Science 53(1): 61–68.
30) Medical Research Council, 2004, MRC Ethics Guide: Best Practice in the
Accommodation and Care of Primates used in Scientific Research:London, UK.
31) National Center for the Replacement Refinement Reduction of Animals in
Research, 2006, Handling and Restraint. National Center for the Replacement,
Refinement and Reduction of Animals in Research: London.
32) O'Donoghue PN, 1994, The accommodation of laboratory animals in
accordance with animal welfare requirements. Proceedings of an international
workshop held at the Bundesgesundheitsamt, Berlin 17- 19 May, 1993.
33) Primate Research Institute, 2003, Guide of the Care and Use of Laboratory
Primates (2nd edition). Primate Research Institute of Kyoto University, Japan.
34) Reinhardt V 1989. Behavioral responses of unrelated adult male rhesus
monkeys familiarized and paired for the purpose of environmental enrichment.
Am. Journal of Primatology 17, 243-248.
35) Schapiro S. J.,2000, A few new developments in primate housing and
husbandry. Scandinavian Journal of Laboratory Animal Science 27: 103–110
36) Schapiro SJ, 2005, Chimpanzees used in research: Voluntary blood samples
differ from anesthetized samples. AWI Quarterly 54(3): 15–16.
37) Schapiro SJ, și col., 2005, Training nonhuman primates to perform behaviors
useful in biomedical research. Lab Animal 34(5): 37–42.
38) Tiefenbacher S, Lee B, Meyer JS and Spealman RD, 2003, Noninvasive
technique for the repeated sampling of salivary free cortisol in awake,
unrestrained squirrel monkeys. American Journal of Primatology 60: 69–75.
39) Truelove M, 2009, Social housing of nonhuman primates with cranial
implants: A discussion. Laboratory Primate Newsletter 48(2): 1–2.
40) Videan EN, Fritz J, Murphy J, Smith HF and Howell S, 2005, Training captive
chimpanzees to cooperate for an anesthetic injection. Lab Animal 34(5): 43–48.
41) Waugh C, 2002, Coconuts as enrichment item for macaques. Primate
Enrichment Forum (electronic discussion group): October 24, 2002.
42) Winterborn A, 2007, Cooperation counts. AWI Quarterly 56(3): 16.
Ω
432
Capitolul 18 | Evaluarea și Controlul durerii | Analgezia și Anestezia |
CAPITOLUL 18
EVALUAREA ȘI CONTROLUL
DURERII | ANALGEZIA ȘI ANESTEZIA
OBIECTIVE Evaluarea durerii la primate

Analgezia și substanțele analgezice
Introducere Opioidele agoniste
Definirea conceptului de durere animal Opioidele agoniste-antagoniste
Evaluarea durerii la animale Opioidele antagoniste
Manifestări specifice fiecărei specii Compușii anti-inflamatori nonsteroizi
Evaluarea durerii la șoarece Analgezice cu acțiune locală
Evaluarea durerii la șobolan Neuroleptanalgezia
Evaluarea durerii la cobai Anestezia: metode și anestezice utilizate
Evaluarea durerii la gerbil Anestezia locală și regională
Evaluarea durerii la hamster Anestezia generală
Evaluarea durerii la iepure Tranchilizantele și Sedativele
Evaluarea durerii la câine Concluzii
Evaluarea durerii la pisică Bibliografie selectivă
Evaluarea durerii la porc
433
Introducere
Controlul durerii pricinuite animalelor de laborator în cursul unor

proceduri experimentale efectuate în scop de cercetare, educațional sau de
dignostic constituie unul din factorii cu impact semnificativ asupra calității
rezultatelor obținute. Pe de altă parte, o bună parte din cunoașterea șiințifică
dobândită cu privire la mecanismele fundamentale ale durerii, și respectiv la
controlul și terapia durerii, ar fi fost inaccesibilă în absența experimentelor
efectuate în acest scop pe animale de laborator. Practic, informațiile științifice
dobândite pe această cale au constituit o sursă de beneficii incalculabile
pentru medicina omului și animalelor, rezultatele obținute concretizându-se
în dezvoltarea unor noi metode de control al durerii la om și animale, fapt ce
a contribuit la diminuarea suferinței, și implicit la creșterea calității vieții
acestora. Din multe puncte de vedere, evaluarea și managementul durerii
constituie o provocare căreia experimentatorul trebuie să-i facă față, dacă se
are în vederea respectarea principiilor etice, și implicit atitudinea umană în
raport cu suferința cauzată acestora în cursul procedurilor experimentale.
Literatura publicată în acest domeniu este cu atât mai abundentă și
mai diversificată, cu cât preocuparea pentru bunăstarea și calitatea vieții
animalelor utilizate în laborator devine din ce în ce mai pregnantă. Câteva
din titlurile publicate mai recent includ Animal Pain: Ethical and Scientific
Perspectives (Kuchel și col., 1990), Animal Pain (Short și col., 1992),
Recognition and Alleviation of Pain and Distress in Laboratory Animals,
(National Research Council, 2009, revised in 2017), Guide to the Care and
Use of Experimental Animals (Canadian Council on Animal Care, 2017). O
contribuție importantă la dezvoltarea de noi metode de control al durerii în
cazul animalelor utilizate în proceduri experimentale a avut-o publicarea
de către Russel și Burch (1959) a “The Principles of Humane Experimental
Technique“, în care se vorbește pentru prima dată despre cei 3R în relație
cu experimentele efectuate pe animale, respectiv replacement (înlocuirea),
reduction (reducerea) și refinement (rafinarea). Practic, implementarea în
domeniul experimental a teoriei celor 3R a făcut posibil cadrul aplicării
unor măsuri concrete pentru controlul durerii, în vederea asigurării bună-
stării animalelor, și implicit a calității vieții acestora (Russel și Burch, 1959).
Definirea conceptului de durere animală
Durerea se exprimă la animale în relație cu efectuarea unor proceduri

care implică lezionarea țesuturilor și organelor, respectiv cu orice solicitare
de natură fizică, chimică sau biologică care depășește capacitățile locale sau
sistemice de adaptare și/sau de apărare ale acestora. În principiu, se
admite că la originea senzației de durere se află în majoritatea cazurilor un
434
stimul lezional, care poate fi asociat unei potențiale sau actuale leziuni la
nivel cutanat. Numeroși cercetători au adăugat acestei definiții multiple
alte particularități, în funcție de nivelul la care se află specia în cauză din
punctul de vedere al dezvoltării filogenetice, cum ar fi de exemplu reacțiile
comportamentale de evadare sau sustragere de sub influența stimulilor
lezionali. Chiar dacă este un concept subiectiv, în sensul că fiecare specie, și
chiar fiecare animal, își exprimă durerea într-un fel propriu, durerea
rezultă în urma interacțiunii stimulilor lezionali sau nociceptivi cu receptori
specifici prezenți la nivelul celulelor, țesuturilor și organelor. De asemenea,
date recente sugerează faptul că structuri nervoase localizate la nivelul
creierului îndeplinesc un rol fundamental atât în producerea, cât și în
controlul intensității senzației dureroase (Carstens și col., 1983 ; Wall, 1992).
Pe această ultimă descoperire se bazează încercările repetate de a
sistematiza sau încadra speciile de animale în funcție capacitatea acestora
de a resimții durerea, aspect influențat de complexitatea dezvoltării SNC,
asociat unui anumit nivel la care se găsește specia în cauză dpdv filogenetic.
Evaluarea durerii la animale constituie, din multe puncte de vedere, o
problemă greu de surmontat, cu atât mai mult cu cât diferențele interspecii,
și chiar cele interindividuale sunt influențate de particularități fiziologice
care privesc atât percepția stimulilor nociceptivi, cât și posibilitățile de
exprimare obiectivă a intensității senzației dureroase. În cazul particular al
omului, intensitatea maximă a stimulării nociceptive care este suportată sau
acceptată este denumită pragul de toleranță al durerii (Kitchell și col., 1983).
În cazul animalelor, Bateson (1991) sugerează faptul că experiența
subiectivă a durerii, dacă există cu adevărat, poate îmbrăca forme cu totul
diferite de cele întâlnite la om, reflectând modul diferit de viață al acestuia,
dar și regimul cu totul diferit în care organismul uman funcționează. Acest
aspect este demonstrat de neurologia veterinară, care confirmă faptul că
anumite rase de carnasiere au un prag de toleranță la durere foarte înalt.
Cercetarea cauzelor și mecanismelor care explică apariția durerii utilizează,
în marea majoritate a cazurilor, modele animale realizate pe rozătoare, în
special șoareci și șobolani de laborator. Detectarea și evaluarea durerii la
rozătoare nu este ușor de realizat, întrucât manifestările asociate acestui
răspuns fiziologic sunt sărace în conținut. Modificări ale comportamentului,
vocalizările și utilizarea dificilă sau anormală a unor segmente anatomice
ale corpului pot semnaliza prezența durerii, însă acești indicatori sunt
dificil de utilizat pentru evaluarea magnitudinii ei. În cazul șobolanilor,
poziția culcată, pierderea luciului părului sau blănii, și modificări care
afectează strălucirea ochilor constituie indicatori utilizați frecvent pentru
evaluarea intensității senzației dureroase (Amyx, 1990; Montgomery, 1990).
În domeniul cercetărilor pe animale, fiecare domeniu utilizează
proceduri specifice care impun criterii diferite de evaluare a durerii. Astfel,
criteriile pentru evaluarea morbidității și a stărilor muribunde în cazul
435
cercetărilor oncologice și/sau toxicologice includ tulburări în realizarea

activităților de orice fel, schimbări ale temperamentului, stări de neliniște,
reducerea consumului de furaje și de apă, vocalizări anormale, adoptarea
unor poziții anormale, automutilarea, tulburări ale funcției intestinale și
urinare. Una din caracteristicile majore ale durerii și stresului produs de
senzațiile dureroase sunt modificările care afectează comportamentul, și
respectiv funcția sistemului nervos central. Din acest motiv, personalul
îngrijitor și cercetătorii trebuie să fie familiarizați cu aspectele normale ale
comportamentului la animalele de laborator, întrucât calitatea rezultatelor
experimentale obținute depinde de abilitatea tehnicienilor de a observa
modificările survenite, și implicit de a minimiza durerea și stresul. Pe de
altă parte, familiarizarea cu manipularea, respectiv cu variabilele și
procedurile experimentale este în măsură să reducă anxietatea animalelor,
contribuind la bunăstarea și calitatea vieții lor (LASA, 1990; Amyx, 1990).
Fig. 1 Mecanisme fiziologice care participă la elaborarea durerii

și punctele de control ale acesteia. La elaborarea percepţiei dureroase
participă atât nervii periferici cât şi centrii situați în sistemul nervos central.
Tracturile spinale şi supraspinale joacă un rol central în procesul de formare și de
control al intensității senzațiilor dureroase. Transmiterea stimulilor nocivi începe
la nivelul nociceptorilor cutanați, iar impulsurile elaborate la acest nivel sunt
transmite prin fibrele mielinice A şi cele amielinice de tip C, cu originea în
436
rădăcina ganglionului dorsal, înspre talamus şi cortex. Cantitatea mare de stimuli

ajunşi la nivel cortical împreună cu activitatea căilor inhibitorii descendente pot
modula intesitatea activităţii din coarnele dorsale medulare. Categoria și
intensitatea stimulilor algogeni determină răspunsurile elaborate la nivelul
cortexului senzorial şi al sistemului limbic (Kehlet, 1993, cit. de Marcus, 2017).
Evaluarea durerii la animale
Problema majoră pe care o ridică evaluarea suferinței la animale

vizează modul în care aceasta poate fi măsurată cu oarecare precizie.
Reducerea și alinarea durerii, respectiv a suferinței provocate în cursul
procedurilor experimentale este considerată de mulți autori ca fiind una
din metodele de rafinare utilizate în îngrijirea animalelor, constituind un
aspect important al implementării celor 3R (Refinement, Reduction and
Replacement), conceptualizați de Russell și Burch (1959). Important de
menționat în acest context și faptul că tehnicile de analgezie și anestezie
inadecvate afectează semnificativ calitatea rezultatelor experimentale, și în
același timp pot provoca o suferință inutilă animalelor (Flecknell, 1987).
Din punct de vedere biomedical, suferința cauzată animalelor este
rezultatul stresului, discomfortului și deprivării, respectiv al anxietății și
fricii. Nu trebuie uitat faptul că libertatea de discomfort, și libertatea de
durere, injurie și boală sunt 2 din cele 5 libertăți fundamentale ale
animalelor, elaborate de Consiliul pentru Bunăstarea Animalelor de fermă
din Marea Britanie, și care ulterior au fost asimilate și pentru animalele de
laborator utilizate în proceduri experimentale cu scop științific sau didactic.
Referitor la evaluarea senzațiilor de durere la animale, se consideră
că în absența dovezilor contrare, se poate presupune faptul că orice stimul
sau experiență care produce senzații de durere și discomfort la specia
umană, va provoca aceleași senzații la toate vertebratele (LASA, 1990).
Într-un articol publicat în 1990, Amyx sugerează ca membri Comitetului de
îngrijire a animalelor însărcinați cu evaluarea protocoalelor experimentale
care implică utilizarea unor stimuli lezionali, să testeze mai întâi efectele
acestor stimuli pe ei înșiși. Problema, în cazul animalelor, este complicată și
de faptul că senzația de discomfort este greu de circumscris, fiind deseori
insuficient manifestată pentru a constitui un criteriu de evaluare a durerii.
Cu toate acestea, este important să fie evaluat corect discomfortul cauzat de
o procedură, întrucât aceasta constituie prima condiție pentru evitarea lui.
Încercări de a circumscrie și defini corect suferința la animale au fost
numeroase de-a lungul ultimelor decenii, însă consensul printre autorii
acestor studii este inconsistent. O caracterizare acceptată de majoritatea
cercetătorilor vorbește despre ”efectele produse de evenimente fizice sau
ambientale de origine externă, respectiv de factori fiziologici sau psihologici
interni, definiți ca factori stresogeni care induc o alterare sau o tulburare a
echilibrului biologic al animalului” Prezența sau absența stresului pare să
437
fie unicul indicator acceptabil pentru definirea bunăstării animalelor. Pe

lângă stresul reprezentat de procedurile experimentale la care sunt supuse
animalele, stresul de transport, chiar pe distanțe mici, constituie la rândul
lui un factor cu profunde implicații negative asupra homeostaziei și implicit
a sănătății și calității vieții animalelor (Toth și col., 1990 ; Duncan, 1992).
Manifestări specifice fiecărei specii
Numeroase studii efectuate în acest domeniu au semnalat prezența a

multiple răspunsuri stereotipe la stres și la acțiunea unor stimuli dureroși
în cazul animalelor, în particular al mamiferelor. Cu toate acestea, diferențe
de specie, și inclusiv de rasă, sex sau individ, sunt evidente pentru fiecare
tip de manoperă sau procedură experimentală, respectiv pentru fiecare tip
de factori fizici, chimici sau biologici cauzatori de suferință. Din acest motiv,
recunoașterea modificărilor de comportament, respectiv a manifestărilor și
schimbărilor care vizează aspectul exterior în cazul speciilor utilizate în
laborator, constituie idicatori importanți pentru identificarea timpurie a
unui animal care experimentează o senzație de durere, suferință sau stres.
Evaluarea durerii la șoarece
Utilizarea șoarecilor de laborator în proceduri experimentale care

produc durere și suferință are ca principale manifestări următoarele:
- somnolență și creșterea duratei de somn;
- reducerea consumului de alimente și de apă, care se exprimă prin
slăbire accentuată, deshidratare, și reducerea masei musculare striate;
- piloerecția (horipilația) și cifoza constituie manifestări exterioare
asociate frecvent cu durerea și stresul acut;
- pierderea interesului pentru igiena corporală;
- tendință la auto-mutilare, prin zgârieturi sau mușcături;
În cazul șoarecilor bolnavi se constată frecvent tendința de izolare în
afara grupului sau coloniei dintr-o cușcă. Animalele bolnave produc deseori
vocalize agresive în stadiile timpurii ale îmbolnăvirii, acestea scăzând în
intensitate pe măsură ce durerea sau suferința reduce progresiv abilitatea
de a se mișca și de a răspunde la solicitări. Frecvent sunt notate manifestări
de endoftalmie, respectiv de scurgeri și secreții oculare sau nazale, care se
agravează pe măsură ce starea animalului se înrăutățește. Apar modificări
ale funcției respiratorii (ex: tahipnee, bradipnee, hiper/oligopnee), putând fi
afectată inclusiv funcția respiratorie, cum se întâmplă în cazul dispneeilor.
Pe măsură de boala sau suferința se agravează, șoarecele devine tot
mai liniștit și letargic, se izolează complet de restul grupului și deseori este
dezinteresat de tot ce înseamnă viața socială sau interacțiunea cu membrii
grupului. În stadiile finale ale unei boli se constată deseori manifestări de
hipotermie, care accelerează deteriorarea condiției generale a animalului.
438
Fig. 1 Evaluarea durerii la șoarece | Mouse Grimace Scale (MGS) | Scala

Grimaselor Faciale (SGF) este utilizată pe scară largă pentru evaluarea durerii și a
eficacității analgezicelor la șoarecii de laborator utilizați în variate tipuri de
proceduri nociceptive și/sau chirurgicale cu scop științific. Practic, MGS/SGF consistă
în 5 tipuri de grimase faciale, care sunt evaluate independent pe o scară de la 1 la 3,
respectiv durere absent, moderată și severă. Aceste grimase sau răspunsuri faciale
sunt reprezentate de : spasmul palpebral, tumefierea botului, edemul nasului, poziția
urechilor și modificările vibrizelor sau mustăților. Fiecare din aceste reacții faciale
este evaluată pe o scară de la 1 la 3, iar suma rezultată prin însumare celor 5 expresii
este ulterior utilizată pentru interpretarea intensității și semnificației manifestărilor
dureroase asociate unei proceduri (Whittaker și col., 2014; Miller și col., 2015).
439
Evaluarea durerii la șobolani
Șobolanii de laborator sunt mult mai docili și mai puțin agresivi decât
șoarecii, atât în relație cu congenerii din aceiași cușcă, cât și cu omul. Durerea
și stresul acut se manifestă deseori la șobolan prin vocalize specifice și semne
de agresivitate. Șobolanii obișnuiesc să lingă regiunea lezată și să o protejeze
de contactele dureroase, iar pruritul intens poate constitui manifestarea unei
durerii cornice. În cursul unui episod dureros, șobolanul va adopta o poziție
chircită, având capul orientat înspre abdomen. Durata somnului este deseori
afectată, putând crește în cazul unei suferințe sau durerii cronice. O creștere
a frecvenței respiratorii este deseori asociată cu strănutul în cursul unor boli
respiratorii. Horipilația (piloerecția) și aspectul murdar al blănii, împreună
cu aspectul general neîngrijit și pierderea interesului pentru igiena corporală
constituie manifestări ale suferinței acute. Căderea părului și apariția unor
zone cu alopecie sunt deseori asociate cu stresului. Alte manifestări includ:
inapetența sau anorexia, consumul redus de apă și deshidratarea, pierderea
luciului și elasticității pielii, sarcopenia și scăderea progresivă în greutate.
Fig. 2 Expresii corporale asociate durerii și suferinței la șobolani (S1,

S2, S3). Cercetări recente au evidențiat faptul că șobolanii au capacitatea de a
recunoaște durerea după modificările de facies ale congenerilor din aceiași cușcă.
Printre aspectele cele mai frecvent semnalate în relație cu diferite grade de durere
440
și suferință provocate la șobolanul de laborator sunt înclinarea urechilor, spasmul

palpebral (ocular) și umflarea (tumefierea) obrajilor (Whittaker și col., 2014).
Fig. 3 Expresiile faciale ale durerii la șobolan | Rat Grimace Scale | Cele 4
expresii faciale asociate durerii la șobolan sunt practic identice cu aspectele notate
în cazul șoarecilor, manifestate prin spasmul palpebral, tumefierea nasului și a
obrajilor, modificări în poziția urechilor și a vibrizelor (Sotocinal și col., 2011).
În cursul episoadelor dureroase, șobolanii se manifestă în stadiile

inițiale ale suferinței printr-o stare de neliniște și agresivitate, o tendință
crescută de a mușca, pentru ca în alte cazuri să devină depresați și să nu
răspundă la acțiunea stimulilor din ambianță. Viața socială devine tot mai
441
săracă în conținut, comportamentul natural de explorare și investigare a

mediului diminuă în intensitate, și sunt semnalate reacții de agresivitate
îndreptate împotriva congenerilor. Sunt posibile, de asemenea, manifestări
de auto-mutilare care vizează diferite segmente anatomice ale corpului, în
special în cazul durerilor cronice. Contracțiile abdominale și mersul ebrios,
ataxia și astazia sunt prezente în suferințe ale tractului digestiv și ale SNC.
Senzații intense de durere sunt asociate la șobolani cu prezența unor
leziuni ale aparatului locomotor, manifestate prin șchiopături la nivelul
membrelor anterioare și/sau posterioare. Mersul legănat, instabil însoțește
suferințe care se dezvoltă în sfera abdominală, cum ar fi, de exemplu, cazul
ascitei sau al tulburărilor topografice intestinale (ex: obstrucția intestinală).
În stadiile incipiente ale unei suferințe, șobolanii se exprimă printr-o
neliniște și agresivitate crescută, dublate de vocalize stridente, doar în
cazul manipulărilor. Ulterior, se constată o reducere treptată în intensitate
a răspunsurilor vocale, pe măsură ce suferința sau durerea se prelungesc.
În stadiul final se constată o tendință pronunțată la hipotermie, aspect care
indică o deteriorare semnificativă a condiției generale a animalului.
Evaluarea durerii la cobai
Cobaii sunt animale alerte, însă timide și fricoase, care vor încerca să
evite contenția și manipularea sau imobilizarea, rareori fiind agresivi în
relațiile cu personalul îngrijitor. De regulă, orice manifestare de acceptare a
manipulării fără împotrivire este un indiciu că animalul nu se simte bine.
Vocalizarea (sunetele sau țipetele) puternice vor însoți totdeauna, chiar și
episoadele de durere ușoară și pasageră. Deseori, cobaiul pare somnolent
în cursul unui episod de durere sau de suferință. În stadiile inițiale ale
durerii se constată o creștere a nivelului reacțiilor la stimulii stresori sau
dureroși, însă pe măsură ce suferința se permanentizează, intensitatea
reacțiilor diminuă progresiv, iar în cele din urmă devin apatici sau letargici.
Ochii sunt adânciți în orbite (endoftalmie), frecvența respiratorie crește pe
măsură ce intensitatea setresului sau suferinței se accentuează. În cazul
bolilor respiratorii, respirația devine dispneică, putând fi prezente scurgeri
sau secreții muco-purulente la nivelul narinelor. Deseori, animalele pierd în
greutate, le cade părul (alopecie), pielea este uscată și lipsită de elasticitate,
iar în cele din urmă se produce deshidratarea. Diareea (sau constipația) pot
fi prezente în cazul suferințelor tractului gastro-intestinal. S-a observat o
tendință crescută la manifestări de barbering (bărbierire), în cazul unui
stres alimentar, asociat cu anorexia și adipsia. Agresivitatea intragrupală se
află deseori la originea leziunilor cutanate dorso-cervicale, rezultate în
cursul episoadelor de bătaie. Hipersalivația constituie un semn important
în cazul anomaliilor dentare, care provoacă dificultăți de prehensiune,
masticație și deglutiție, iar poziția cifozată indică o durere abdominală acută.
442
Alte manifestări asociate cu durerea sunt reprezentate de afecțiunile

locomotorii, schiopăturile, iar o atenție specială trebuie acordată leziunilor
inflamatorii localizate la nivelul picioarelor în cazul animalelor vârstnice.
Evaluarea durerii la gerbilul mongolian
Gerbilii sunt animale foarte active și nervoase, iar în cursul unei

proceduri de contenție vor face tot posibilul să evite imobilizarea.
Evaluarea suferinței și a durerii este dificil de realizat la gerbii, întrucât
aparent aceștia reacționează la orice interferență cu stimuli provenind din
mediul ambiant. Studii efectuate în acest domeniu semnalează faptul că
gerbilii exprimă numeroase tipuri de răspunsuri la acțiunea stimulilor cu
efect stresant sau dureros. Astfel, în condiții de stres se produce spasmul
palpebral, uscarea pleoapelor, precum și alte modificări care afectează
tegumentul (deshidratare), blana (pierderea luciului) sau părul (alopecie).
Creșterea frecvenței respiratorii consecutiv unor afecțiuni pulmonare este
dificil de evaluat clinic. În condiții de supraaglomerare se produce deseori
căderea părului, îndeosebi de pe coadă. În condiții de stres acut rezultă
frecvent colapsul vascular, cu manifestări specifice sindromului de șoc.
Evaluarea durerii la hamsterul sirian
În condiții normale, hamsterii dorm pentru lungi perioade de timp în

cursul zilei, nivelul de activitate fiind relativ redus. Deseori se manifestă
printr-o agresivitate crescută față de congenerii din aceiași cușcă, emițând
sunete puternice, disproporționate în raport cu disconfortul creat de regulă
prin manipulare. Acest tip de răspuns comportamental se accentuează în
prezența unor stimuli stresanți sau dureroși. Manifestări clinice cum sunt
secrețiile oculare sau creșterea frecvenței respiratorii (tahipnee) constituie
indicatori ai stresului, respectiv ai unor suferințe pulmonare. Deficiența de
vitamină E sau de acizi grași polinesaturați determină tulburări cutanate, în
timp ce scăderea în greutate este rezultatul reducerii consumului de hrană
și de apă. Alte manifestări asociate cu suferința cauzată de durere se exprimă
prin reducerea comportamentului exploratoriu, stări de apatie și letargie etc.
Evaluarea durerii la iepure
Iepurii sunt animale la care recunoașterea durerii și a stresului,

respectiv a simptomelor asociate acestora, este problematică, motiv pentru
care, aparent, tolerează cu oarecare detașare procedurile dureroase. Printre
manifestările frecvent asociate durerii la iepure sunt semnalate reducerea
semnificativă a consumului de apă și de furaje, ceea ce determină scăderea
în greutate și deshidratarea. Apatia și tendința de izolare sunt evidente. Un
443
aspect important îl constituie faptul că deși iepurii se îmbolnăvesc relativ

ușor și reacționează prompt la prezența factorilor de stres, aceste situații
nu sunt însoțite decât rareori de manifestări clinice relevante, motiv pentru
care un examen clinic atent este obligatoriu. De cele mai multe ori, în cazul
iepurilor bolnavi este evidentă o afectarea a stării generale de întreținere,
exprimată în principal prin diminuarea masei musculare. Somnolența este
un alt indicator al prezenței continue a durerii sau stresului, împreună cu
letargia și lipsa răspunsurilor la acțiunea unor stimuli din mediu ambiant.
Constipația și diareea sunt răspunsuri ale tractului intestinal asociate deseori
cu durerea și suferința cauzată de factorii de stres sau de bolile digestive.
Evaluarea durerii la câine
Câinii afectați de un episod dureros par de regulă liniștiți, puțin alerți

și retrași, mișcările efectuate fiind rigide, și în majoritatea cazurilor refuză să
se angajeze în activități motorii. În cazul durerilor severe, câinii preferă
decubitul prelungit, sau alte poziții anormale, în principal cu scopul de a
diminua la maximum senzațiile dureroase și disconfortul creat de acestea.
Dacă durerea este mai puțin intensă, comportamentul câinelui se exprimă
prin neliniște și răspunsuri imediate la stimulii intenși, iar durerea de
intensitate scăzută poate induce o stare de alertă crescută. Alte manifestări
ale durerii la câine includ inapetența, tremurăturile, tahipnee și tahicardia.
Lătratul spontan este puțin probabil la câinele suferind, acesta exprimându-
se mai degrabă prin schelălăituri, mârâituri și urlete neașteptate, fără o cauză
aparentă. Deseori, câinele va linge sau zgâria regiunea anatomică la nivelul
căreia resimte senzații dureroase. Un câine se poate manifesta excesiv de
afectuos sau dimpotrivă foarte agresiv, în funcție de intensitatea durerii.
Evaluarea durerii la pisică
Pisicile suferinde sunt în general liniștite, având o expresie facială

receptivă, deși fruntea poate părea încruntată. Tendința de ascundere și de
separare de restul grupului este evidentă, postura fiind rigidă și anormală,
în funcție de localizarea și de intensitatea senzațiilor dureroase. Durerea de
cap se exprimă la pisică prin menținerea acestuia într-o poziție înclinată,
iar dacă durerea este localizată la nivelul toracelui sau abdomenului pisica
adoptă o poziție ghemuită sau cifozată, însă la fel de bine poate adopta o
poziție culcată, cu capul arcuit înspre spate (opistotonus). Linsul compulsiv
este deseori asociat cu durerea localizată la nivelul unei regiuni anatomice.
În cazul durerilor severe, comportamentul pisicii capătă conotații cu totul
anormale, făcând eforturi disperate de a evada din situația dureroasă. Dacă
zona sau regiunea dureroasă este palpată sau atinsă accidental, răspunsul
poate fi violent și instantaneu. Respirația gâfâitoare, dispneică, tahicardia și
dilatarea pupilei sunt alte semne relevante pentru evaluarea durerii acute.
444
În cazul durerilor cronice, aspectul general neîngrijit și deteriorarea stării

de întreținere, precum și modificările comportamentale constituie semne
relevante pentru evaluarea intensității suferinței. Urechile orientate înspre
spate, și respingerea violentă a oricărei încercări de manipulare/contenție
sunt alte manifestări coprporale care însoțesc episoadele dureroase la pisică.
Evaluarea durerii la porc
Un episod dureros poate determina la porc tulburări de deplasare

(mers) sau adoptarea unor posturi anormale. De regulă, se exprimă vocal
prin guițături stridente, însoțite de încercări repetate de a evada când sunt
contenționați sau manipulați. Aceste reacții sunt mult accentuate în cursul
unor manopere dureroase, putând declanșa răspunsuri agresive mai ales la
indivizii adulți. Guițatul este declanșat și de palparea unor zone dureroase.
Porcul suferind preferă să rămână nemișcat pentru perioade lungi de timp,
iar activitatea principală constă în ascunderea în așternut, dacă este posibil.
Evaluarea durerii la primatele non-umane (PNU)
Răspunsul maimuțelor la diferite proceduri sau injurii traumatice

este remarcabil de redus ca intensitate, iar semnele prin care se exprimă
durerea sunt greu de identificat. Vocalizările persistente și stridente sunt
manifestări frecvente care semnalează o stare de alarmă sau de pericol. În
cursul unui episod dureros, maimuțele adoptă o postură ghemuită, cu o
expresie facială tristă și ochii sticloși, sau poate adopta o poziție cifozată, cu
capul întins înspre înainte, și cu brațele încrucișate pe abdomen. Maimuțele
suferinde pot atrage interesul congenerilor din aceiași cușcă, care se poate
manifesta printr-o îngrijire atentă sau, dimpotrivă, prin atacuri violente.
Durerea abdominală acută se exprimă prin expresii faciale contorsionate,
încleștarea maxilarelor și bruxism, neliniște și tremurături, însoțile de
mormăieli și gemete. Consumul de apă și de furaje diminuă sau este absent.
Analgezia și substanțele analgezice
Utilizarea corespunzătoare a substanțelor analgezice în timpul sau

după efectuarea unei proceduri experimentale constituie parte integrantă a
protocolului de lucru. În continuare vor fi inventariate, în baza unei literaturi
de specialitate semnificative, câteva aspecte cu caracter general care
privesc analgezicele utilizate în domeniul experimental, cantitatea și căile
de administrare specifice pentru fiecare specie de animale de laborator.
Opioidele sau compușii asemănători morfinei (morphine-like drugs)
sunt compușii analgezici cei mai utilizația în practica de laborator. Aceștia
acționează de regulă prin legarea de receptori membranari specifici. Trei
445
clase de opioide sunt utilizate mai frecvent ca analgezice pentru animalele

de laborator, respectiv opioide agoniste; agoniste-antagoniste, și antagoniste.
Opioidele agoniste
Opioidele produc un puternic efect hipnotic și analgezic, inclusiv o

inhibare semnificativă a funcției cardio-vasculare și respiratorii, precum și
alterări ale mecanismelor de termoreglare. Stările de euforie și adicție
(dependență) asociate cu administrarea opioidelor la om nu constituie o
problemă pentru animale, dacă substanțele să fie utilizate corespunzător.
Unele opioide induc stări de vomitare la câine și primate non-umane, iar
administrarea intravenoasă rapidă poate determina uneori manifestări de
excitație la animalele de laborator. La majoritatea speciilor de laborator,
efectele opioidelor sunt puțin predictibile, ceea ce înseamnă că reacțiile
nedorite sunt posibile oricând. Pentru evitarea manifestărilor excitatorii la
speciile cu senzitivitate mare la opioide, aceste pot fi administrate în doze
mai mici. Opioidele utilizate în medicina veterinară, și implicit în analgezia
animalelor de laborator, includ morfina, meperidina, fentanylul, oximorfona,
etorpina și carfentanilul. Aceștia sunt agoniști opioizi puri sau relativ puri,
care sunt bine tolerați de animale, și induc o stare de analgezie profundă.
- Morfina este opioidul cel mai frecvent utilizat în clinica veterinară
pentru controlul durerii post-operatorii la câine și primatele non-umane,
asigurând o analgezie de până la 4 ore. Utilizarea la câine poate provoca
complicații datorate efectelor gastro-intestinale indezirabile. De asemenea,
administrată intravenous poate cauza o eliberare masivă de histamină la
carnasiere, care contribuie la accentuarea efectului hipotensiv al morfinei.
Utilizată ca premedicație, morfina determină un puternic efect stimulator
asupra nervului vag, ceea ce induce bradicardia, dacă nu este administrată
preventiv atropina. Alte manifestări care însoțesc administrarea de morfină
sunt inhibiția funcției respiratorii, dependent de concentrația administrată,
respectiv creșterea semnificativă a presiunii intraoculare și intracraniene.
- Meperidina produce efecte similare morfinei, fiind opioidul preferat
ca premedicație la câine, deoarece induce o stimulare gastro-intestinală de
foarte mică amplitudine. Nu sunt rare cazurile în care administrată intra-
venos provoacă episoade de hipotensiune. Întrucât analgesia nu durează
decât 1-2 ore, nu este recomandată pentru durerile postchirurgicale.
- Fentanilul este un analgezic foarte potent cu acțiune de scurtă durată,
fiind combinat cu droperidolul pentru a induce o narconeuroleptanalgezie,
care asigură o analgezie profundă. Sunt utilizați și compuși de sinteză pe
bază de fentanil, cum este alfentanilul (cu o durată de înjumătățire foarte
scurtă), și sufentanilul, cu un timp de înjumătățire mai scurt decât fentanilul.
- Oximorfona este un opioid mult mai puternic decât morfina, și
produce o sedare mai profundă la câine decât morfina și meperidina.
446
Induce o analgezie care durează între 2 și 6 ore, iar funcția cardio-vasculară

este mult mai stabilă decât în cazul altor opioide. Frecvent este asociat cu
diazepamul sau acepromazina pentru a induce anestezia și analgezia la
animale vârstnice su bolnave. Asocierea cu un anticolinergic este uneori
recomandată pentru a prevenii apariția unor episoade de bradicardie.
- Etorpina (M99) este un foarte puternic derivativ morfinic, cu o
tendință crescută de a produce o stare inițială de excitație, urmată la scurt
timp de o fază depresivă. Datorită efectelor sedative foarte puternice, M99
este utilizat pe scară largă pentru capturarea și imobilizarea animalelor
sălbatice sau a celor din grădinile zoologice. Numeroase studii semnalează
utilizarea etorpinei pentru sedarea animalelor cu sânge rece (poikiloterme).
- Carfentanilul este preferat etorpinei datorită efectelor mai puternice,
care permit administrarea acestui podus prin tamponare sau pulverizare
pe mucoadsa bucală sau nazală. Administrat accidental la om este letal.
Opioidele agoniste-antagoniste
Căutarea unor compuși analgezici cu efecte secundare mai puține
decât agoniștii puri a contribuit la descoperirea agoniștilor parțiali, și a
agoniștilor kappa, reprezentați de butorfanol și buprenorfină. Opioizii din
acest grup pot fi utilizați pentru contracararea efectelor depresante ale
opioizilor, păstrându-și în același timp calitățile pe care le au ca analgezice.
- Butorfanolul este un analgesic de sinteză, care este de cinci ori mai
puternic decât morfina. Instalarea efectului sedativ nu este însoțită de
inhibiția funcției respiratorii odată cu creșterea dozei, iar efectele asupra
sistemului cardio-vascular sunt minime. Analgezia durează între 2 și 5 ore,
în cazul administrărilor subcutanate putând fi însoțită de stări de disforie.
- Buprenorfina este un analgezic cu acțiune de lungă durată, care
antagonizează efectele depresante ale opioizilor agoniști, și în același timp
conservă analgesia postoperatorie pentru 8-12 ore la majoritatea speciilor.
Opioidele antagoniste
- Naloxonul hidroclorid este un antagonist efectiv, care contracarează
efectele opioidelor, inclusiv efectele analgezice. Nu are proprietăți agonistice
și nu produce depresia funcției cardio-respiratorii. Naloxonul produce efecte
antagoniste pentru 1-4 ore, și poate fi utilizat pentru reversarea efectelor
oricăruia din opioidele grupului de agoniști-antagoniști. (Hall și col., 1991).
Compușii anti-inflamatori nonsteroizi

Substanțele din categoria NSAIDS (Non-steroidal Anti-inflammatory
Drugs) provoacă analgezie prin diminuarea răspunsului inflamator, și
implicit a sensibilității periferice. Efectele analgezice centrale sunt reduse
sau chiar absente. Efectele secundare vizează interacțiunea cu plachetele
447
sanguine, funcția renală și respectiv cu patogeneza ulcerului gastric. Pisica

metabolizează lent acești compuși, motiv pentru care sunt folosiți mai rar,
pentru a preveni fenomenele de toxicitate. Sunt utilizați mai ales la câine,
sub forma compușilor din grupul acidului carboxilic (ex: aspirina, acidul
meclofenamic, flunixinul) sau din grupul acizilor enolici (ex: fenilbutazona,
dipirona și piroxicamul). Atât aspirina, cât și fenilbutazona și dipirona sunt
administrate la pisică în doze foarte mici, pentru a evita reacțiile adverse.
Analgezice cu acțiune locală
Analgezia locală a fost dezvoltată ca o metodă alternativă la utilizarea

analgezicelor cu acțiune sistemică. Bupivacaina este un anestezic local cu
acțiune de lungă durată, folosit pentru inducerea analgeziei postoperatorii.
Poate fi administrat injectabil în zona de proiecție anatomică a trunchiului
nervos care deservește regiunea abordată, sau prin infiltrații musculare și
subcutanate în imediata proximitate a inciziei chirurgicale. Anestezia locală
prin infiltrația rănilor chirurgicale asigură o insensibilizare cu durata de 4-
12 ore. Bupivicaina hidrocloride este un analgezic utilizat înainte de
efectuarea inciziei, și asigură un control al durerii pe durata a 4-5 ore.
Neuroleptanalgezia
Neuroleptanalgezia este o stare de sedare și analgezie produsă prin

administrarea combinată a unui tranchilizant (neuroleptic) și a unui opioid.
Metoda este utilizată în intervențiile chirurgicale de mică amplitudine.
Efectele secundare constau într-un efect depresor moderat asupra funcției
respiratorii și o relaxare musculară ușoară, care pot fi contracarate prin
combinarea neuroleptanalgezicului cu benzodiapezina. Produsul cel mai
utilizat este Innovar-Vet, care conține 20 mg/ml droperidol și 0.4 mg/ml
fentanyl. Innovar-Vet este folosit extensiv la câine, dar și la multe alte specii
de laborator, având o marjă de siguranță foarte largă, și fiind bine tolerat de
animalele aflate într-o stare de întreținere proastă. Bradicardia poate fi
evitată prin administrarea de atropină, și nu este recomandată la pisică,
datorită efectului stimulator asupra SNC. În medicina veterinară sunt
folosite numeroase combinații de opioide și tranchilizante pentru a induce
narconeuroleptanalgezia. Combinațiile mai uzitate sunt amestecurile de
morfină și promazină, respectiv de etorfină și acepromazină (Flecknell, 1987).
Anestezia: metode și anestezice utilizate
Substanțele cu efect sedativ, analgezic sau anestezic sunt utilizate în

medicina experimentală pentru controlul durerii și al stresului, cu condiția
să nu afecteze realizarea obiectivelor cercetării. Deseori, agenții anestezici
afectează funcția cardio-respiratorie, și mecanismele de termoreglare. Din
448
acest motiv, inducerea anesteziei necesită un efort constant de

monitorizarea și menținere în limite fiziologice a parametrilor circulației
sanguine, funcției respiratorii și inclusiv a temperaturii corporale centrale.
Fig 4 Reprezentarea schematică a echipamentului pentru inducerea

anesteziei la rozătoarele mici de laborator. A) Compresor de aer cu 2 ieșiri; B)
Rezervor pentru agentul anestezic inhalatoriu; ; C) camera de inhalație; D) Trei
puncte de control a fluxului agentului anestezic; E)Mască pentru inhalarea și
inducerea anesteziei în timpul unei proceduri chirurgicale (Gargiulo și col., 2012)
Intubarea endotraheală asigură funcția căilor respiratorii superioare

și previne fenomenele de obstrucție la acest nivel. Hipotermia constituie un
factor de risc major pentru anestezia indusă pe cale inhalatorie în cazul
intervențiilor chirurgicale de mare amploare, în special la animalele mici.
Aceasta poate provoca moartea animalului intraoperator, sau o prelungire
a timpului de recuperare sau de revenire din anestezie. Riscul producerii
hipotermiei poate fi diminuat prin plasarea animalului pe un suport încălzit
sau pe orice dispozitiv care contribuie la păstrarea temperaturii corpului.
- Manipularea animalelor trebuie făcută totdeauna cu grijă și mult
calm, pentru a nu induce stări de excitație inutile, dar și pentru a minimiza
pe cât posibil manifestările anormale și frica excesivă. O stare de agitație
prelungită va afecta funcția cardio-vasculară, și implicit statusul metabolic
al animalului, ceea ce poate induce în unele cazuri diferite grade de șoc. Pe
de altă parte, încercarea de anesteziere a unui animal agitat sau agresiv
constituie o sursă de posibile accidente pentru manipulator, și crește riscul
unui răspuns anormal la acțiunea agentului anestezic (Fowler, 1986).
449
- Pregătirea animalelor pentru inducerea anesteziei implică, în cazul

câinelui, pisicii, primatelor non-umane, dihorului și porcului, o sistare a
aportului alimentar cu 8-12 ore înainte de inducerea anesteziei, pentru a
prevenii riscul producerii vomitării în timpul anesteziei sau în cursul
perioadei de recuperare post-anestezie. În cazul mamiferelor mici, această
perioadă se reduce la 2-4 ore, datorită faptului că rata lor metabolică este
mult mai accentuată. Unele studii sugerează că postul preanestezic nu este
obligatoriu în cazul rozătoarelor mici, întrucât acestea nu vomită în cursul
inducției anestezice. În schimb, cobaiul necesită o restricție alimentară de 6-
12 ore înainte anesteziei, timp în care este consumat bolul alimentar prezent
în mod normal la baza limbii. O atenție particulară trebuie acordată
anesteziei efectuată la animalele gestante, întrucât gestațația crează la unele
specii riscul apariției unor tulburări metabolice severe asociate anesteziei.
Anestezia locală și regională
Din categoria anestezicelor cu efect local fac parte lidocaina, procaina,

bupivicaina și tetracaina, utilizate pentru blocarea nervilor senzitivi care
deservesc o regiune limitată, în cazul efectuării unor proceduri rapide.
Anestezia locală este folosită deseori ca adjuvant pentru numeroase sedative
și agenți hipnotici în cazul procedurilor invazive sau care necesită o perioadă
de imobilizare prelungită (ex: operația de cezariană). Agenții anestezici cu
efect local pot fi utilizați pentru infiltrații regionale, blocarea nervilor sau
pentru a produce anestezia spinală și/sau epidurală. În practica de laborator
este folosită o combinație de lignocaină și prilocaină administrată prin
puncție venoasă nedureroasă la unele specii de animale (Gray și col., 1986).
Anestezia și anestezicele generale
- Anestezicele disociative produc o stare de imobilizare chimică și de

anestezie, caracterizată prin rigiditate musculară și disociere a conștienței.
Ochii rămân deschiși în cursul anesteziei, necesitând lufrifierea constantă
cu poțiuni adecvate. Numeroase alte reflexe sunt active, cum este clipitul
sau reflexul laringian, parametrii funcției respiratorie menținându-se în
limite normale. Constant se înregistrează o creștere a frecvenței cardiace,
precum și a presiunii sanguine și intracraniene, motiv pentru care este
contraindicată utilizarea lor în intervențiile pe cord sau pe ochi. Anestezia
disociativă este utilizată în principal la primatele non-umane și pisică, însă
are aplicații și la alte specii de animale, cum sunt păsările și reptilele.
Combinația cu un tranchilizant este recomandată la majoritatea speciilor,
pentru a stimula instalarea anesteziei și pentru a reduce tonusul muscular.
- Ketamina este compusul cel mai utilizat din această categorie, care
induce o anestezie corelată cu cantitatea sau doza administrată. Efectele
450
secundare includ hipersalivația, care pote fi controlată cu ajutorul atropinei,

dar și o tendință pronunțată la convulsii. Perioada de recuperare post-
anestezie se caracterizează pri neliniște, stări de excitație, dezorientare și
halucinații, care pot fi controlate cu ajutorul tranchilizantelor și barbituricelor.
- Tiletamina este un compus similar ketaminei, însă durata de acțiune
este mult mai mare, iar efectul anestezic este mai puternic, motiv pentru care
concentrația administrată este mai mică. Tiletamina sau Zolazepamul este
folosit cu succes la șobolani și gerbili, și mai rar la șoareci și hamster.
Administrată la iepure determină nefrotoxicitate (Chrisp și col., 1992).
- Uretanul indice o anestezie de lungă durată, având limite de siguranță
largi, și efecte secundare reduse asupra presiunii sanguine și a respirației.
Utilizarea uretanului necesită măsuri speciale de manipulare, întrucât este
considerat ca având proprietăți citotoxice, carcinogene și imunosupresive.
Sunt descrise efecte nocive asupra funcției gastro-intestinale, precum și
efecte de stimulare hipotalamică și hipofizară. Animalele care au trecut
printr-o anestezie cu uretan nu ar trebui să fie recuperate (Olson, 1985).
- Safranul este o combinație de doi steroizi (alfaxalon și alfadolon)
dizolvați într-un vehicul (Cremafor EL) pentru solubilizare. Este administrat
iv. sau im, și induce o relaxarea musculară bună, respectiv o recuperare
rapidă, întrucât este metabolizat repede. Safranul este folosit frecvent
pentru inducerea anesteziei la pisică, porc, primate non-umane mici,
rozătoare de laborator și păsări. Nu este recomandat la câine, deoarece
solubilizantul (Cremafor EL) determină o eliberare masivă de histamină.
Anticolinergicele
Agenții anestezici anticolinergici acționează prin blocarea stimulării

parasimpatice a funcției cardio-pulmonare și reduc secreția salivară. Sunt
utilizați de regulă în combinație cu sedativele și analgezicele, administrate ca
premedicație în cazul anesteziei generale. Compușii anticolinergici sunt
administrați selectiv, după o examinare clinică preanestezică a animalului, și
în concordanță cu nevoile fiecărui individ, considerând răspunsul anticipat
la anestezic, și tendința animalului la bradicardie sau salivație excesivă.
- Atropina este agentul anticolinergic cel mai utilizat, chiar dacă
administrarea de rutină este controversată, datorită incidenței mari cu care
se manifestă disritmiile cardiace asociate, de tipul tahicardiei sinusale sau a
contracțiilor ventriculare premature. Atropina este recomandată în principal
pentru anestezia primatelor, porcului, cobailor și chincillei (Green, 1982).
- Glicopirolatul este un anticolinergic pe bază de amoniac, având un
mecanism de acțiune similar cu al atropinei, însă efectele durează mai mult.
Spre deosebire de atropină, glicopirolatul nu provoacă bradicardie sinusală
și nu afectează funcția centrilor nervoși, întrucât nu traversează bariera
hemato-encefalică, la fel cum nu traversează nici bariera hemo-placentară.
451
Anestezia inhalatorie
Anestezicele inhalatorii au ca principal avantaj faptul că necesită doar

o detoxifiere minimală a organismului, întrucât sunt eliminate repede pe cale
respiratorie, iar intesitatea anesteziei poate fi ușor și rapid controlată. Pe de
altă parte însă, administrarea loc necesită personal și echipament specializat,
precum și o monitorizare constantă a animalului (Stimpfel și col., 1991).
Unele anestezice inhalatorii sunt inflamabile sau explozive, respectiv
pot induce iritați tisulare severe, motiv pentru care expunerea cronică este
contraindicată în majoritatea cazurilor. Viteza de inducere a anesteziei și
perioada de recuperare sunt influențate de solubilitatea anestezicului în
sânge. Anestezicele foarte solubile, cum este metoxifluranul, ajung relativ
greu la o valoare constantă în sânge, motiv pentru care atât inducția cât și
recuperarea sunt prelungite. Pe de sltă parte, anestezicele inhalatorii
insolubile, cum este halotanul, ajung repede la o concentrație stabilă, ceea
ce face manipularea și administrarea mult mai ușoară, însă în același timp
și mult mai hazardată, datorită posibilității producerii unei supradozării.
Fig. 5 Funcționarea unei instalații de anestezie inhalatorie

utilizată pentru controlul durerii la șobolani (camera și masca de inhalare).
Inducerea anesteziei inhalatorii necesită un echipament specializat,

din alcătuirea căruia fac parte următoarele componente: (Flecknell, 1987)
452
- vaporizor pentru anestezicele volatile;

- sursă de transportor gazos (de regulă, Oxigen sau Aer);
- cameră inhalatorie, în care amestecul anestezic este inhalat ;
- mască pediatrică sau tub endotraheal pentru conectarea camerei
inhalatorii la sistemul respirator al animalului.
Sunt folosite mai multe tipuri de sisteme, unele mai simple, altele mai
complicate, proiectate special pentru anestezia animalelor de laborator.
(Rich și col., 1990; Olson, 1986; Levy și col., 1980; Mulder și col., 1984).
Numeroase studii sugerează existența unor riscuri majore pentru
sănătate asociate cu expunerea repetată sau prelungită la concentrații mici
de halotan (determină hepatotoxicitate), metoxifluran (nefrotoxic), oxid nitric
(produce tulburări neurologice și anemie pernicioasă) și respectiv la ingestia
cronică de cloroform, care este nefrotoxic și hepatotoxic la rozătoarele mici.
Din categoria anestezicelor inhalatorii fac parte agenții volatili pe bază
de eter (ex: dietilether, metoxifluran sau metofan, enfluran, izofluran etc),
hidrocarburile halogenate (ex: halotan), sau altele, cum este oxidul nitric.
Tranchilizantele și sedativele
Tranchilizantele induc un efect calmant, fără să provoace sedare. Nu

au proprietăți anestezice, și chiar dacă la doze mari determină pierderea
coordonării reacțiilor motorii musculare (ataxie) și depresie, animalele se
recuperează ușor. Tranchilizantele sunt folosite la o gamă largă de specii
animale, deseori în combinație cu alte medicamente, pentru a reduce doza
unui anestezic general, sau pentru a provoca o inducție mai liniștită și o
recuperare mai rapidă. Sedativele sunt utilizate pentru a induce o stare de
somnolență, și pentru a diminua senzațiile de frică și de teamă. Starea
psihologică a animalelor anterior administrării tranchilizantului poate
afecta semnificativ gradul de instalare a sedării, astfel încât animalele aflate
într-o stare de hiperexcitabilitate pot necesita concentrații mult mai mari.
Din categoria tranchilizantelor și sedativelor mai frecvent utilizate
pentru sedarea animalelor de laborator fac parte: fenotiazinele (ex: pro-
mazina și acepromazina), benzodiazepinele (ex: diazepam și midazolam),
butirofenonele (ex: azaperona, droperidol), agoniști alfa-2 adrenergici, cum
sunt xilazina, detomidina și medetomidina (Flecknell, 1987; Short, 1987).
Agenții miorelaxanți
- Gliceril guiacolatul sau guaifenesinul este un miorelaxant central,

care acționează asupra neuronilor intercalari de la nivelul măduvei spinării.
Întrucât medicamentul are un efect puțin pronunțat asupra diafragmei,
produce o relaxare musculară fără afectarea funcției respiratorii. Provoacă
o stare de sedare și hipnoză, iar efectul analagezic este slab (Brown, 1991).
453
Concluzii
Controlul durerii constituie un aspect fundamental pentru asigurarea

bunăstării, protecției și calității vieții animalelor de laborator utilizate în
proceduri experimentale. Durerea se manifestă la animale în relație cu
efectuarea unor proceduri care implică lezionarea țesuturilor și organelor,
respectiv cu solicitări de natură fizică, chimică sau biologică care depășesc
capacitățile locale sau sistemice de adaptare sau de apărare ale animalului. În
cazul animalelor, experiența subiectivă a durerii poate îmbrăca forme cu
totul diferite de cele întâlnite la om, reflectând modul diferit de viață al
omului, dar și regimul particular în care funcționează organismul uman.
Problema pe care o ridică evaluarea durerii la animale vizează modul în care
aceasta poate fi măsurată cu precizie. Reducerea și alinarea suferinței
provocate în cursul procedurilor experimentale este considerată ca fiind una
din metodele de rafinare utilizate în îngrijirea animalelor, constituind un
aspect important al implementării celor 3R. Numeroase studii efectuate în
domeniu au semnalat prezența a multiple răspunsuri stereotipe la stres și la
acțiunea unor stimuli dureroși în cazul animalelor de laborator. Diferențe de
specie, rasă, sex sau chiar de individ privind percepția durerii sunt evidente
pentru fiecare procedură experimentală, respectiv pentru fiecare categorie
de factori algogeni fizici, chimici sau biologici. Identificarea modificărilor de
comportament, a schimbărilor care vizează aspectul exterior în cazul
speciilor utilizate în proceduri experimentale, constituie idicatori importanți
pentru identificarea timpurie a unui animal care experimentează o senzație
de durere, suferință sau stres. Scala Grimaselor Faciale este folosită pe scară
largă pentru evaluarea durerii și eficacității analgezicelor la rozătoarele mici
de laborator utilizate în proceduri nociceptive și/sau chirurgicale. Utilizarea
corespunzătoare a agenților analgezici/anestezici în cursul unei proceduri
experimentale constituie parte integrantă a protocolului experimental.
Medicamentele sedative, analgezicele sau anestezicele sunt utilizate tot mai
frecvent în medicina experimentală pentru controlul durerii și al stresului,
cu condiția să nu afecteze realizarea obiectivelor cercetării. Opioidele
determină un puternic efect hipnotic și analgezic, inclusiv o inhibare a
funcției cardio-respiratorii și alterări ale mecanismelor de termoreglare.
Stările de euforie și adicție asociate cu administrarea opioidelor la om nu
constituie o problemă pentru animale, dacă sunt utilizate corespunzător.
Bibliografie selectivă:
1) Bonica J.J, 1992, Pain research and therapy: History, current status and future
goals. In: Short CE. and Van Poznak, A., eds. Animal pain: Churchill Livingstone, 1-29.
2) Canadian Council on Animal Care, 2017, Control of animal pain in research,
teaching and testing, Guide to the Care and Use of Experimental Animals, Volume 1,
2nd Edition, 109-123. ISBN: 0-919087-18-3.
454
3) Cesarovic N., Nicholls F., Rettich A., Kronen, P., Hässig M., Jirkof P, 2010,
Isoflurane and sevoflurane provide equally effective anaesthesia in laboratory
mice. Laboratory Animals, 44(4): 329-36.
4) Constantinides C., Mean R., Janssen B., 2011, Effects of Isoflurane Anesthesia on
the Cardiovascular Function. ILAR J, 52: e21-e31.
5) Directive 63/2010 of the European Parliament and of the Council". Article 1,
3(b): Official Journal of the European Union. Retrieved April 17, 2016.
6) Gonçalves de Miranda Edinaldo, Vinícius Pontes do Nascimento, Daniel Reis
Waisberg, Manoel Wilkley Gomes de Sousa, Marcel Fernando Miranda Batista
Lima; Danilo dos Santos Silva, Jaques Waisberg, 2011, Inhalation anesthesia
equipment for rats with provision of simultaneous anesthetic and oxygen, Acta Cir.
Bras. vol.26 no.2, http://dx.doi.org/10.1590/S0102-86502011000200012
7) Fenwick N, Ormandy E, Griffin G, 2011, Classifying the severity of scientific
animal use: a review of international systems". Animal Welfare. 20: 281–301.
8) Fish R., Brown M., Danneman P, Karas A., 2008, Anesthesia and Analgesia in
Laboratory Animals, 2nd Edition. Elsevier, 25-78.
9) Flecknell P., 2009, Laboratory Animal Anaesthesia. Academic Press.
10) Gargiulo S., Brunetti A.,și col.. (2012). Mice Anesthesia, Analgesia, and Care,
Part I: Anesthetic Considerations in Preclinical Research. ILAR J, 53(1), E70-E81.
11) Griffin DR, Gayle B, 2004, Speck New evidence of animal consciousness,
Animal Cognition, 7 : 5–18. DOI 10.1007/s10071-003-0203-x.
12) Hacker S., White C., Black I., 2005, A comparison of target-controlled infusion
versus volatile inhalant anestthesia for heart rate, respiratory rate, and recovery
time in a rat model. Contemporary topics in laboratory animal science 44(5): 7-12.
13) Lester A Patrick, Rashida M. Moore, Katherine A. Shuster, and Daniel D.
Myers, 2012, Anesthesia and Analgesia, Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster,
and Other Rodents, Elsevier, 31-54. DOI: 10.1016/B978-0-12-380920-9.00002-X
14) Kuchel TR., Rose M, Burrell J., eds., 1992, Animal pain: ethical and scientific
perspectives. (Australian Council on the Care of Animals in Research and Teaching,
P.O. Box 19, Glen Osmond, SA, 5064, Australia).
15) Johnson J.H, 1992, Anesthesia, analgesia and euthanasia in reptiles and
amphibians. In: Scheaffer, D.O., Kleinow, K.M. and Krulisch, L. The care and use of
amphibians, reptiles and fish in research. (Center for Animal Welfare): 49-52.
16) Moberg G.P, 1992, Stress: Diagnosis, cost and management. In: Mench, J.A.,
Mayer, S.J. and Krulisch, L., eds. The ell-being of agricultural animals in biomedical
and agricultural research (Center for Animal Welfare), 58-61.
17) Molony V, 1985, Procedures painful in humans are painful in animals. True or
false? In: Gibson nd Paterson, eds. Proc. British Veterinary Association Animal
Welfare Foundation symposium on “Detection & Relief of Pain in Animals”, 7-14.
18) Montgomery C.A, 1990, Oncologic and toxicologic research: alleviation and
control of pain and distress in laboratory animals. Cancer Bull; 42(4): 230-237.
19) National Research Council (US) Committee on Recognition and Alleviation of
Pain in Laboratory Animals, 2009, Recognition and Alleviation of Pain in
Laboratory Animals". National Center for Biotechnology Information.
20) Wall P.D, 1992, Defining pain in animals. In: Short, C.E. and Van Poznak, A.,
eds. Animal pain. New York, Edinburgh, London: Churchill Livingstone: 63-79.
Ω
455
Anexa 1 - Anestezice și Analgezice utilizate la animale de laborator |
Anexa 1 – Anestezicele și analgezicele utilizate la animalele de laborator |
Tabel 1 Anestezice utilizate ca premedicație în intervențiile chirurgicale realizate pe animale de laborator

Iepure Cobai Hamster Gerbil Chinchilla
(SC, IM) (SC, IM) (SC, IP) (SC,IP) (SC, IM)
Fenotiazinice
Acepromazina 0,25-1 mg/kg 0,5-1,5 mg/kg 0,5-5 mg/kg Risc de convulsii 0,5-1,5 mg/kg
Benzodiazepinice
Diazepam 0,5-5 mg/kg 1-5 mg/kg 3-5 mg/kg 3-5 mg/kg 1-5 mg/kg
Midazolam 0,25-2 mg/kg 1-2 mg/kg 1-2 mg/kg 1-2 mg/kg 1-2 mg/kg
Alfa2-agoniști
Xilazina 1-5 mg/kg 5-10 mg/kg 5-10 mg/kg 2-10 mg/kg 5-10 mg/kg
Dexmedetomidina 0,05-0,25 mg/kg 0,15 mg/kg 0,05 mg/kg 0,05-0,1 mg/kg 0,025 mg/kg
Opioide
Buprenorfina 0,01-0,05 mg/kg 0,05 mg/kg 0,1 mg/kg - 0,5 mg/kg
Morfina 2-5 mg/kg 2-5 mg/kg 2-5 mg/kg - 2-5 mg/kg
Hidromorfona 0,05-0,1 mg/kg - - -
Butorfanol 0,1-0,8 mg/kg 1-5 mg/kg 1-5 mg/kg - 1-2 mg/kg
Anticolinergice
Atropina 0,8-1 mg/kg 0,05 mg/kg 0,05 mg/kg 0,05 mg/kg 0,05 mg/kg
Glicopirolat 0,01-0,02 mg/kg 0,01-0,02 mg/kg 0,01-0,02 mg/kg 0,01-0,02 mg/kg 0,01-0,02 mg/kg
Adaptat după Heard D., 2004, Anesthesia, Analgesia, and Sedation of Small Mammals. In “Ferrets, Rabbits, and Rodents”, 2nd ed. (K.E.
Quesenberry and J.W. Carpenter, Eds.), 356-369. Saunders, St. Louis; Flecknell P.A., 1996, “Laboratory Animal Anaesthesia: A Practical
Introduction for Research Workers and Technicians,” 2nd ed. Academic Press, London; Carpenter J.W., 2005, Exotic Animal Formulary,
3rd ed. St. Louis: Elsevier Saunders Publishing; Gaynor J.S. and W.W. Muir, 2009), Handbook of Veterinary Pain Management, 2nd ed.
St. Louis: Mosby Elsevier Publishing. Toate dozele sunt exprimate în mg/kg dacă nu se specifică altfel, și sunt administrate cu 15–30 de minute
înainte de intervenția chirurgicală. Legendă: SC=subcutanat; IM=intramuscular; IP=intraperitoneal.
456
Tabel 2 Combinații de anestezice injectabile și infuzia în rată contiună (CRI)

Anestezice sau Iepure Cobai Hamster Gerbil Chinchilla
combinații de anestezice
Ketamina:Xilazina* 10-40:3-5 (IM) 20-40:3-5; 87:13 (IM) 50-150:5-10 (IP) 50-70:2-3 (IP) 20-40:3-5 (IM)
Ketamina:Diazepam* 4-10:0,25-5 (IV) 20-50:3-5 (IP, IV) 5-150:2-5 (IP) 40-150:3-5 20-50:3-5 (IM)
20-40:1-5 (IP, IM) (IP)
Ketamina:Acepromazina* 20-50:0,25-1 (IM) 20-50:0,5-1 (IP, IV) 50-100:2,5-5 (IP) - 20-50:0,5-1 (IM)
Ketamina:Dexmedetomidina* 15-25:0,25 (IM, SC) 40:0,25 (IP) 100:0,125 (IP) - 20-50:0,5-1 (IM)
Tiletamina-Zolazepam 5-25 (IM) 20-40(IP, IV) 50-80 (IP) 50-80 (IP) 20-40 (IP, IV)
Pentobarbital 30-45 (IV) 37 (IP) 50-90 (IP) 60-80 (IP) -
Propofol bolus (inducție) 3-10 (IV)** 10 (IV) N/A N/A 10 (IV)
Infuzia în rată contiună (IV)
Ketamina:Fentanil 5-20 μg/kg/h / - - - -
0,3-0,4 mg/kg/h
Quesenberry and J.W. Carpenter, Eds.), 356-369. Saunders, St. Louis; Flecknell P.A., 1996, “Laboratory Animal Anaesthesia: A Practical
Introduction for Research Workers and Technicians,” 2nd ed. Academic Press, London; Carpenter J.W., 2005, Exotic Animal Formulary,
3rd ed. St. Louis: Elsevier Saunders Publishing; Gaynor J.S. and W.W. Muir, 2009), Handbook of Veterinary Pain Management, 2nd ed.
St. Louis: Mosby Elsevier Publishing. Toate dozele sunt exprimate în mg/kg dacă nu se specifică altfel, și se administrează imediat
înainte de anestezie sau de intervenția chirurgicală.
*A se redoza în timpul intervenției chirurgicale doar cu o treime din doza originală de Ketamină.
**Propofolul trebuie utilizat cu precauție la iepuri pentru a nu se ajunge la Sindromul infuziei de propofol.
Legendă: SC=subcutanat; IM=intramuscular; IP=intraperitoneal; IV=intravenos; N/A=nu există date disponibile.
457
Tabel 3 Analgezice post-operatorii utilizate în intervențiile chirurgicale la animale de laborator

Iepure Cobai Hamster Gerbil Chinchilla
Opioide
Buprenorfina 0,01-0,05 (SC, IM, IV) la 6-12h 0,5 (SC, IM) la 6-12h 0,1 (SC) la 6-12h 0,1 (SC) la 6-12h 0,05 (SC, IM) 6-12h
Morfina 2-5 (SC) la 4h; 0,1 epidural 2-5 (SC) la 4h 2-5 (SC) la 4h 2-5 (SC) la 4h 2-5 (SC) la 4h
Hidromorfona 0,05-0,2 (IV, SC, IM) la 4-6h - - - -
Butorfanol 0,1-0,8 (SC) la 4h 2 (SC) la 4h 1-5 (SC) la 4h 1-5 (SC) la 4h 2 (SC) la 4h
Oximorfona 0,05-0,2 (SC, IM) la 8-12h 0,2-0,5 (SC, IM) la 6-12h 0,2-0,5 (SC) la 6-12h 0,2-0,5 (SC) 6-12h 0,2-0,5 (SC) la 6-12h
AINS (antiiflamatoare nesteroidiene)
Carprofen 4 (PO) la 24h; 2-4 (SC) la24h 4 (SC, IM) la 24h 5 (SC) la 12h 5 (SC) la 12h 4 (SC, IM) la 24h
Meloxicam 0,1-0,5 (PO, SC) 12-24h - - - -
Ketoprofen 1-2 (SC, PO) la 24h 1 (SC, IM) la 24h 5 (SC) la 24h 5 (SC) la 24h 1 (SC, IM) la 24h
Flunixin Meglumin 0,3-2 (PO, SC, IM) 1-5 (SC) 2.5 (SC) 2.5 (SC) 1-3 (SC) la 12h
la 12-24h (maxim 3 zile) la 12-24h la 12-24h la 12-24h
Anestezice locale
Lidocaina 1-2 infiltrat; 0,4 epidural 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat
Bupivacaina 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat 1-2 infiltrat
Alte analgezice
Tramadol 5-10 (PO) 12-24h N/A N/A N/A N/A
Dexametazona 0,5-2 (IV, PO, SC) se scade 0,5-2 (PO, SC) se scade 0,5-2 (PO, SC) se 0,5-2 (PO, SC) se 0,5-2 (PO, SC) apoi
doza la 12h timp de 3-14 zile doza la 12h în 3-14 zile scade doza la 12h în scade doza la 12h se scade doza la
3-14 zile în 3-14 zile 12h în 3-14 zile
Prednison 0,5-2 (PO) 0,5-2,2 (PO, SC, IM) 0,5-2,2 (PO, SC) 0,5-2,2 (PO, SC) 0,5-2,2 (PO, SC, IM)
Quesenberry and J.W. Carpenter, Eds.), 356-369. Saunders; Flecknell P.A., 1996, “Laboratory Animal Anaesthesia: A Practical
Introduction for Research Workers and Technicians,” 2nd ed. Academic Press,; Carpenter J.W., 2005, Exotic Animal Formulary, 3rd ed.:
Elsevier Saunders Publishing; Gaynor J.S. and W.W. Muir, 2009), Handbook of Veterinary Pain Management, 2nd edit. Dozele sunt
exprimate în mg/kg. Legendă: SC=subcutanat; IM=intramuscular; IP=intraperitoneal; IV=intravenos; PO= per os; N/A=nu există date.
458
Anexa 2 - Valori de referință ale parametrilor hematologici și biochimici |
ANEXA 2 – Valori de referință pentru parametri hematologici și biochimici la animale de laborator
Tabel 1 Constante ale metabolismului glucidic și lipidic determinate la animalele de laborator (Washington și col., 2012)
Glucoza Colesterol total Trigliceride Lipide totale Surse
(mg/dl) (mg/dl) (mg/dl) (mg/dl) bliografice
Iepure 75-155 10-80 15-160 150-400 Suckow și col., 1996
Evans, 2009
Vennen și col., 2009
Cobai 60-130 20-80 10-70 N/A Hrapkiewicz și col., 2007
Evans, 2009
Hamster 37-198 112-210 72-350 224-466 Heatley și col., 2009
Evans, 2009
Gerbil 50-135 90-150 N/A N/A Hrapkiewicz și col., 2007
Chinchilla 60-125 40-300 149-198 N/A Hrapkiewicz și col., 2007
Oliveira și col., 2005
Legendă: N/A=nu există date disponibile;
Tabel 2 Valori de referință ale enzimelor serice la principalele specii de animalele de laborator (Washington și col., 2012)
ALP ALT AST LDH CK SDH Amilaza GDH Surse
(UI/l) (UI//) (UI/l) UI/l) (UI/l) UI/l) (UI/l) (UI/l) bliografice
Iepure 10–140 14-80 14-113 30-140 150-1000 170-177 200-500 6,39 Vennen și col., 2009
Cobai 80–350 10-90 10-90 20-120 50-150 N/A 995-1239 N/A Waner și col., 1996
Hamster 50-186 20-128 20-150 100-300 23 N/A 154-196 N/A Heatley și col., 2009
Gerbil 12-37 N/A N/A N/A N/A N/A N/A N/A Hrapkiewicz și col., 2007
Chinchilla 10-70 10-35 15-100 N/A 0-300 N/A N/A N/A Mitchell și col., 2009
Legendă: ALP=fosfataza alcalină; ALT=alaninaminotransferaza; AST=aspartataminotransferaza; LDH=lactat dehidro-genaza; CK=creatinkinaza; SDH=succinat
dehidrogenaza; GDH=glutamat dehidrogenaza; N/A=nu există date;
459
Tabel 3 Valori de referință ale hormonilor corticosuprarenalieni, tiroidieni și hipofizari (Washington și col., 2012)
Cortizol Corticosteron T3 T4 LH FSH Surse
(μg/dl) (μg/dl) (ng/dl) (ng/dl) (ng/ml) (ng/ml) bliografice
Iepure 2,6-3,8 1,54 130-143 1,7-2,4 10-100 2-4,5 DePaolo și col., 1989
Suckow și col.,, 1997
Cobai 5-30 N/A 22-56 2,3-3,5 5-55 100-200 DePaolo și col., 1989
Hamster 2,3-3,2 5,5-9,3 30-80 3-7 20-40 100-300 Neve și col., 1981
DePaolo și col., 1989
Chinchila N/A N/A N/A 3,4-6,4 N/A N/A Martin și col., 2005
Legendă: N/A=nu există date disponibile în literatură; T3=triiodotironina; T4=tiroxina; LH=hormon luteinizant; FSH=hormon foliculostimulant;
Tabel 4 Valori de referință ale hormonilor sexuali femeli și masculi la câteva specii de animale de laborator
Estradiol Progesteron Prolactină Ocitocina Testosteron Surse
(pg/ml) (ng/ml) (ng/ml) (ng/ml) (pg/ml) bliografice
Iepure 3 <1 10 10-20 3-5 Suckow și col.,, 1997
Cobai 30 1 N/A <5 N/A DePaolo și col., 1989
Hamster 5-10 1 5-10 N/A 1,5-2 DePaolo și col., 1989
Chinchila N/A N/A N/A N/A N/A Martin și col., 2005
Tabel 5 Valori de referință ale unor parametri biochimici corelați cu funcția hepatică normală la animale de laborator
Bilirubina totala Acizi biliari Proteine totale Albumine Globuline Surse
(mg/dl) (mMol/l) (g/dl) (g/dl) (g/dl) bliografice
Iepure 0-0,8 0-40 5,4-8,3 2,4-4,6 1,5-2,8 Hrapkiewicz și col., 2007
Vennen și col., 2009
Cobai 0-1 N/A 4-7 2-5 2-4 Evans, 2009; Riggs, 2009
Hamster 0,1-0,9 N/A 5,2-7 3,5-4,9 2,7-4,2 Heatley și col., 2009
Gerbil 0,2-0,6 N/A 4,3-12,5 1,8-5,5 1,2-6 Heatley și col., 2009
Chinchilla 0,6-1,3 N/A 3,8-8 2,3-4,1 0,9-4,2 Hrapkiewicz și col., 2007
460
Tabel 6 Valori ale unor parametri biochimici corelați cu funcția renală normală la animale de laborator (Washington și col., 2012)
BUN (mg/dl) Creatinina (mg/dl) Surse bliografice
Iepure 10-30 0,5-2,5 Evans, 2009L; Vennen și col., 2009
Cobai 9-32 0,6-2,2 Hrapkiewicz și col., 2007; Riggs, 2009
Hamster 12-26 0,4-1 Heatley și Harris, 2009
Gerbil 17-27 0,6-1,4 Heatley și col., 2009; Hrapkiewicz și col., 2007
Chinchilla 10-40 0,4-2,3 Hrapkiewicz și col., 2007; Vennen și col., 2009
Legendă: BUN=ureea nitrogen serică;
Tabel 7 Valori de referință ale electroliților serici/plasmatici mai frecvent investigați la animale de laborator (Washington și col., 2012)
- 2+ + +
HCO3 Ca Cl Mg P K Na Surse
(mEq/l) (mg/dl) (mEq/l) (mg/dl) (mg/dl) (mEq/l) (mEq/l) bliografice
Iepure 16,2-38 5,6-17 90-120 2-5,4 2,3-6,7 3,5-6,9 131-155 Melillo, 2007; Vennen și col, 2009
Cobai N/A 5,3-12 90-115 3,5-4,1 3-12 4-8 120-150 Hrapkiewicz, 2007; Riggs, 2009
Hamster N/A 5,3-12 93-110 N/A 3-9,9 3,9-6 128-150 Evans, 2009; Heatley, 2009
Gerbil N/A 3,6-7,2 93-118 N/A 3,7-7 3,8-6,3 141-172 Hrapkiewicz, 2007; Heatley, 2009
Chinchilla N/A 5,6-15 105-130 3,6-4 4-8 3-7 130-170 Oliveira și col., 2005;
Riggs și col., 2009
Tabel 8 Valori de referință ale unor constante fiziologice sanguine la animalele de laborator (Washington și col., 2012)
Volum sanguin total Volum unic Exsanguinare Volum plasmatic Măduva osoasă Surse
(ml) (ml/kg mc.) (ml/ 2săpt.) (ml) (ml/kg) (Raport M:E) bliografice
Iepure 160-480 44-70 20-40 6-160 28-50 1,1:1 Hrapkiewicz, 2007
Cobai 40-80 67-92 4-12 15-30 39 1,5-1,9:1 Longley și col., 2008
Hamster 6,8-12 65-80 0,5-1,3 3-5 N/A 0,9:1 Brown și col., 2004
Gerbil 4,4-8 67 0,4-1,3 2-4 N/A 0,75-2,35:1 Pilney, 2008
Chinchilla 20-32 N/A 2,7 8-12 N/A N/A Riggs și col., 2009
Legendă: N/A=nu există date; Raport M:E=raportul dintre precursorilor mieloizi și precursorii eritroizi;
461
Tabel 9 Valori de referință ale parametrilor eritrocitari la animale de laborator (Washington și col., 2012)
RBC Ht Hb Durata medie Diametru Surse bliografice
6
(x10 /μl) (%) (g/dl) de viață(zile) (microni)
Iepure 4,9-7,8 31-50 10-17,4 57 5-7,8 Melillo, 2007; Vennen și col., 2009;
Cobai 4-11 30-50 11-17 N/A 6,6-7,9 Thrall și col., 1974; Riggs, 2009;
Hamster 2,7-12,3 30-59 10-19,2 50-78 5-7 Thrall și col., 2004; Heatley și col., 2009;
Gerbil 7-10 35-52 10-17,9 10 N/A Donnelly și col., 2002; Heatley și col., 2009;
Chinchila 5-10 30-55 9-15 N/A N/A Donnelly și col., 2002; Riggs și col., 2009.
Legendă: N/A=nu există date disponibile; Htc=hematocrit; Hb=hemoglobina; MCV=volum eritrocitar mediu;
Tabel 10 Valori de referință ale constantelor eritrocitare determinate la animalele de laborator (Washington și col., 2012)
VEM HEM CHEM Reticulocite Referințe
3
(μ ) (pg/ celulă) (g/dl) (%)
Iepure 57,5-75 17,1-23,9 28,2-37 1,7-6,3 Thrall și col., 2004; Brewer, 2006; Melillo, 2007;
Cobai 70-95 23-27 25-40 0-6,1 Thrall și col., 1974; Riggs, 2009;
Hamster 64-78 20-26 28-37 N/A Thrall și col., 2004; Heatley și col., 2009;
Gerbil 46,6-60 16,1-19,4 30,6-33,3 N/A Donnelly și col., 2002; Heatley și col., 2009;
Chinchila 32,1-69,2 10,4-19,8 20-28,5 N/A Donnelly și col., 2002; Riggs și col., 2009.
Legendă: VEM-Volum eritrocitar mediu;HEM=hemoglobină eritrocitară medie; CHEM=concentrația medie de hemoglobină per unitate volum de sânge;
Tabel 11 Valori de referință ale parametrilor formulei leucocitare determinată la animale de laborator (Washington și col., 2012)
WBC L N E B M Plachete Surse bliografice
3 6
(x10 /μl) (%) (%) (%) (%) (%) (x10 /μl)
Iepure 5,2-12,5 30-85 20-75 0-5 0-10 0-10 200-1000 Hrapkiewicz și col., 2007; Vennen și col., 2009;
Cobai 6-17 30-80 20-60 0-7 0-3 1-12 250-850 Hrapkiewicz și col., 2007; Riggs, 2009;
Hamster 3-15 50-96 17-35 0-5 0-5 0-5 200-590 Heatley și col., 2009
Gerbil 4,3-21,6 32-97 2-41 0-4 0-2 0-9 400-830 Hrapkiewicz și col., 2007; Heatley și Harris, 2009;
Chinchilla 4-25 19-98 9-78 0-9 0-11 0-6 300-600 Donnelly și col., 2002; Riggs și col., 2009.
462
Tabel 12 Valori de referință pentru principalii parametrii hematologici investigați la animale de laborator
Parametru Unități Șobolan Șoarece Hamster Cobai Gerbil Iepure
6 3
Hematii x10 /mm 6.6-9 6.5-10 6-10 4.1-6.1 7-8 5.2-6.8
HGB g/dl 13-16 10-16 10-16 10.5-15.3 14-18 11.5-15
HCT % 41-51 32.8-48 36-55 35.9-48.3 35-45 36-47
VEM Fl 52.6-65.4 42.3-55.9 64.8-77.6 75-91 - 64.4-76.2
HEM pg 16.5-21.3 13.7-18.1 - - - 21-24.5
CHEM g/dl 30.2-34.6 29.5-35.1 - 28.3-33 - 29.5-33
Reticulocite % 0-4.6 0-11 0-10 0-6 0-11 1-6.3
3 3
Leucocite x10 /mm 6-17 2.61-10 3-11 7-18 7.5-15 6.3-10
Neutrofile % 9-34 10-40 10-42 28-44 5-34 20-35
Eozinofile % 0-6 0-4 0-4.5 1-5 0-4 0-4
Bazofile % 0-1.5 0-0.3 0-1 0-3 0-1 2-10
Limfocite % 65-85 55-95 50-95 39-72 60-95 55-80
Monocite % 0-5 0.1-3.5 0-3 3-12 0-3 1-4
3 3
Trombocite x10 /mm 500-1240 580-1540 200-500 300-700 400-600 250-600
Surse bliografice:
1) Thrall M și col., 2006, Veterinary hematology and clinical chemistry;
2) Carpenter J și col., 2017, Exotic animal formulary7;
3) Hrapkiewicz K si col., 2007, Clinical Laboratory Animal Medicine.
Tabel 15 Valori de referință pentru testele de coagulare investigate la animalele de laborator (Washington și col., 2012)
Timp de sângerare Timp de APTT Timp de trombină Fibrinogen Referințe
(min) protrombină (s) (s) (s) (g/dl)
Iepure 1,1-2,7 7,2-7,8 35 7,8-12 0,17-0,31 Lee și col., 1990; Lewis, 1996
Hamster 1,5-2,4 10,3-10,7 N/A N/A 188-316 Gad, 2007; Tomson și col., 1987
Legendă: N/A=nu există date disponibile; APTT=timp de tromboplastină parțial activat;
463
Tabel 13 Valori de referință pentru principalii parametrii hematologici la carnasiere și primate non-umane (Washington și col., 2012)
Parametru Unități de măsură Câine Pisică Dihor Primate
6 3
Hematii x10 /mm 5.5-8.5 5-10 6.7-12 4.5-10.9
HGB g/dl 12-18 8-15 11-18 12-17
HCT % 37-55 24-45 34-55 40-56
VEM Fl 60-77 39-55 44-53 -
HEM pg 19.5-24.5 12.5-17.5 16.4-19 -
CHEM g/dl 31-34 30-36 33-42 -
Reticulocite % 1-1.5 1.5-3 2-14 -
3 3
Leucocite x10 /mm 6-17 5.5-19.5 4-19 6-12.4
Neutrofile % 55-85 35-80 11-84 20-56
Eozinofile % 1-8 1-8 0-7 1-3
Bazofile % 0-3 0-3 0.2 0-1
Limfocite % 12-30 20-55 12-54 40-79
Monocite % 2-4 1-3 0-9 0-2
3 3
Trombocite x10 /mm 200-500 200-800 250-900 100-144
Surse bliografice:
1) Thrall M și col., 2006, Veterinary hematology and clinical chemistry;
2) Carpenter J și col., 2017, Exotic animal formulary7;
3) Hrapkiewicz K si col., 2007, Clinical Laboratory Animal Medicine.
Tabel 14 Valori de referință pentru timpii de coagulare investigați la carnasiere
Parametru Unități Câine Pisică Dihor
APTT sec 10-17 15-19 15-18.7

PT sec 11-16 15-20 10-12
Fibrinogen mg/dl 150-300 150-300 380-650
Surse bliografice: Thrall M și col., 2006, Veterinary hematology and clinical chemistry.
464
Tabel 4 Valori de referință parametrii biochimici sanguini la animale de laborator (Washington și col., 2012)
Parametru Unități de măsură Șobolan Șoarece Hamster Cobai Gerbil Iepure
Glucoză mg/dl 95-143 196-278 65-144 80-95 50-135 75-150
Proteine g/dl 6.4-8.5 5-7 1.-1.5 4.8-8.5 4.3-12.5 5.4-7.5
ALB g/dl 4.1-5.4 3-4 3.2-4.3 2.4-2.7 1.8-5.5 2.5-5
GLOB g/dl 1.8-3 0.6 2.7-4.2 1.7-2.6 1.2-6 1.5-3.5
ALAT U/L 26-37 40-189 28-107 39-45 - <100
ASAT U/L 40-53 77-383 53-202 46-48 - <100
PAL U/L 70-132 66-262 8-202 66-74 12-37 <120
BUN mg/dl 16-19 21-26 14-30 22-25 17-27 15-50
Creatinina mg/dl 0.5-1.5 0.2-0.7 0.5-0.6 0.5-1.4 50-135 0.5-2.6
Sodiu mEq/dl 143-150 138-186 128-145 122-125 144-158 114-156
Potasiu mEq /dl 5.3-7.5 5.3-6.3 4.7-5.3 4.9-5.1 3.8-5.2 4.4-7.4
Fosfor mg/dl 5-13 5.6-9.2 5-8 5-7 3.7-7 5.6-9.2
Calciu mg/dl 10.5-13 7.9-10.5 9.6-10.7 10.4-12.4 3.76.2 5.3-12
Colesterol mg/dl 36-100 26-82 94-237 20-43 90-150 12-116
Tabel 16 Proprietățile fizico-chimice ale urinei la animalele de laborator

Volum urinar pH Densitate Culoare Turbiditat Proteine Cristale Referințe
e (mg/kg)
Iepure 20-75 ml/kg/zi 7,6-8,8 1,003-1,036 Galben-pai Tulbure Urme CaCO3 Mader, 2004
Cobai N/A 8-9 N/A Galben-maroniu Opac N/A Ocazional CaCO3 Riggs, 2009
Hamster 7 ml/kg/zi 5,1-8,4 N/A N/A Tulbure 10 TP, CaCO3 Heatley, 2009
Chinchila N/A 8-9 N/A Galben-maroniu N/A N/A N/A Riggs , 2009
465
Tabel 17 Valori de referință pentru principalii parametrii biochimici serici/plasmatici determinați la animale de laborator
(Washington și col., 2012)
Parametru Unități de măsură Câine Pisică Dihor Primate
Glucoză mg/dl 63-100 60-120 62-134 53-87

Proteine g/dl 4.2-5.9 6-7.9 5.3-7.2 4.9-9.3
Albumine g/dl 1.81-3.13 2.8-3.9 3.3-4.1 2.8-5.2
Globuline g/dl 2.7-4.4 2.6-5.1 1.8-3.1 1.2-5.8
ALAT U/L <40 25-97 54-280 145-171
ASAT U/L <30 7-38 40-200 20-34
PAL U/L 30-140 0-45 10-120 -
GGT U/L <10 <12 0-5 -
Amilaza U/L 226-1063 550-1400 - -
BUN mg/dl 8-28 19-34 12-43 14.2-19.6
Creatinina mg/dl 0.45-1.58 0.9-2.2 0.2-0.6 0.1-2.8
Sodiu mEq/dl 142-152 146-156 146-160 102-166
Potasiu mEq /dl 3.9-5.1 3.7-6.1 4.3-5.3 2.3-6.7
Fosfor mg/dl 2.47-5.57 3-6.1 5.6-8.7 3.1-7.1
Calciu mg/dl 10-11.5 8.7-11.7 8-10.2 6.9-13
Colesterol mg/dl 96.3-306 71-156 119-208 94-162
Bibliografie selectivă (Anexa 2)

1) Benson K.G., Paul-Murphy, J., 1999. Clinical pathology of the domestic rabbit: acquisition and interpretation of samples. Vet.
Clinics North Am. Exot. An. Pract. 2, 539–551.
2) Bortolotti N., Castelli D., Bomati M., 1989. Hematology and serum chemistry values of adult, pregnant and newborn New Zealand
rabbits (Oryctolagus cuniculus). Lab. Anim. Sci. 39, 437–439.
466
3) Campbell T.W., Ellis, C.K., 2007. Avian and Exotic Animal Hematology and Cytology, third ed.. Blackwell, Ames IA.
4) Chelini M.O., Souza, N.L., Cortopassi, S.R., Felippe, E.C., Oliveira, C.A., 2006. Assessment of the physiological stress response by
quantification of fecal corticosteroids. J. Am. Assoc. Lab. Anim. Sci. 45, 8–11.
5) Clifford C.B., White, W.J., 1999. The guinea pig. In: Loeb, W.F., Quinby, F.W. (Eds.), The Clinical Chemistry of Laboratory Animals
(second ed.). Taylor and Francis, Philadelphia, 65–70.
6) Duncan J.R., Prasse, K.W., 1986. Veterinary Laboratory Medicine, Clinical Pathology. Iowa State University Press, Ames Iowa.
7) Evans G.O., 2009. Animal Clinical Chemistry. CRC Press, Boca Raton FL.
8) Fecteau K.A., Deeb, B.J., Rickel, J.M., Kelch, W.J., Oliver, J.W., 2007. Diagnostic endocrinology: blood steroid concentrations in
neutered male and female rabbits. J. Exot. Pet Med. 16, 256–259.
9) Fernandez N.J., Kidney, B., 2007. Alkaline phosphatase beyond the liver. Vet. Clin. Path. 36, 223–232.
10) Fuentes G.C., Newgren, J., 2008. Physiology and clinical pathology of laboratory New Zealand White rabbits housed individually
and in groups. J. Am. Assoc. Lab. Anim. Sci. 47, 35–38.
11) Heatley J.J., Harris, M.C., 2009. Hamsters and gerbils. In: Mitchell, Tully, (Eds.), Manual of Exotic Pet Practice. Elsevier, 406–432.
12) Hrapkiewicz, K., Medina, L., 2007. Clinical Laboratory Animal Medicine, second ed.. Blackwell Publishing, Ames Iowa.
13) Marshall K.L., 2008. Rabbit hematology. Vet. Clinics North Am. Exotic Anim. Pract. 11, 551–567.
14) Mitruka B.M., Rawnsley, H.M., 1981. Clinical, Biochemical and Hematological Reference Values in Normal Experimental Animals
and Normal Humans. Masson Publishing, New York.
15) Percy D.H., Barthold, S.W., 2007. Pathology of Laboratory Rabbits and Rodents, third ed.. Blackwell, Ames Iowa.
16) Pilny A.A., 2008. Clinical hematology of rodent species. Vet. Clin. North Am. Exotic. Anim. Pract. 11, 523–533.
17) Thrall M.A., Baker D.C., Campbell T.W., DeNicola D., Fettman M.J., Lassen E.D., și col., 2004. Veterinary Hematology and Clinical
Chemistry. Lippincott Williams & Wilkins, Baltimore.
18) Ida M. Washington, Gerald Van Hoosier, 2012, Clinical Biochemistry and Hematology, The Laboratory Rabbit, Guinea Pig,
Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 57-84. DOI: 10.1016/B978-0-12-380920-9.00003-1.
467

Biologia Şi Patologia Animalelor de Laborator.2018 (Citare Cap I Poz 7 Si 8)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologia Şi Patologia Animalelor de Laborator.2018 (Citare Cap I Poz 7 Si 8)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

| Prof.

Ioan Marcus, PhD

CAPITOLUL 2 | CREȘTEREA, CAZAREA ȘI FURAJAREA (Prof. Ioan Marcus) 57

CAPITOLUL 3 | SELECȚIA ȘI REPRODUCEREA (Prof. Ioan Marcus) 81

Criterii de selecția animalelor 83

CAPITOLUL 4 | ANIMALELE NECONVENȚIONALE (Prof. Ioan Marcus) 101

CAPITOLUL 5 | ȘOARECELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 119

Utilizarea în proceduri experimentale 145

CAPITOLUL 6 | ȘOBOLANUL DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 151

CAPITOLUL 7 | BOLILE ȘOARECELUI ȘI ȘOBOLANULUI (Prof. Ioan Marcus) 181

CAPITOLUL 8 | COBAIUL sau PORCUȘORUL DE GUINEA (Prof. Ioan Marcus) 203

Linii consangvine utilizate în cercetare 224

CAPITOLUL 9 | HAMSTERUL (Prof. Ioan Marcus) 239

CAPITOLUL 10 | GERBILUL (Prof. Ioan Marcus) 271

CAPITOLUL 11 | IEPURELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 293

CAPITOLUL 12 | DIHORUL (Prof. Ioan Marcus) 333

CAPITOLUL 13 | CÂINELE (Prof. Ioan Marcus; Conf. Bogdan Sevastre) 349

CAPITOLUL 15 | PORCUL MINIATURAL (Prof. Ioan Marcus) 381

Comportamentul și viața socială 388

CAPITOLUL 16 | PEȘTELE ZEBRĂ (ZEBRAFISH) (Asist. Dr. Orsolya Sarpataki) 401

CAPITOLUL 17 | PRIMATELE NON-UMANE 411

CAPITOLUL 18 | EVALUAREA ȘI CONTROLUL DURERII (Prof. Ioan Marcus) 433

Biologia și Patologia Animalelor de Laborator este o ediție actualizată

carnasiere (câinele, pisica, dihorul), porcul miniatural, peștele zebră

Prof. Dr. Ioan Marcus

OBIECTIVE Teoria celor 3R

Experimentarea pe animale de laborator constituie un domeniu al

cunoaștere, esențială pentru progresul științelor biologice și medicale. Ceea

Noțiunea de animal de laborator

Pentru evitarea oricăror confuzii și utilizarea unor termeni corecți în

Definiții și particularități specifice

Utilizarea unor termeni specifici cum sunt, experimentarea pe animale,

Animalele de fermă în cercetare

Utilizarea animalelor de rentă (fermă) în cercetare, educație sau

Specii netradiționale utilizate în cercetare

Se denumește nontradițională, o specie de animale care nu este

este necesară, când astfel de animale sunt introduse într-un laborator de

Originea și utilizarea animalelor de laborator

Strămoșii tuturor speciilor de animale utilizate în laborator au fost la

apelul la serviciile animalului de laborator. Mai mult, acesta este utilizat

veterinare și stomatologiei, și în studii de biologie cu caracter fundamental,

- dezvoltarea și implementarea unor formule terapeutice noi, cum

Costurile utilizării animalelor în laborator

Din perspectiva costurilor pe care le implică cercetarea pe animale,

Strategii posibile pentru viitor

Situaţia actuală ar putea fi schimbată în cel puţin 3 moduri diferite:

2) Situaţia ar putea evolua neschimbată sau chiar ar putea avea loc o

Principii și tipuri de experimente

Introducerea experimentelor pe animale ca modalitate de investigare

datorate timpului limitat de observare, precum și de faptul că organismul

Reglementari privind experimentare pe animale

Prima directivă cu impact la nivel European este Directiva Consiliului

condițiilor de creștere, adăpostire, circulație, evidență, utilizare, uciderea

Elaborarea cadrului normativ european pornește de la premisa că

directivei de mai sus, incluzând măsuri mai prescriptive și mai transparente

sănătății umane sau animale sau mediului înconjurător. Prin urmare,

Reglementarea procedurilor experimentale

Legislația europeană cu privire la protecția animalelor de laborator

Grade de severitate ale procedurilor

Directiva 63/2010 descrie 4 nivele de severitate a unei proceduri:

comportamentul și nu induc suferință, izolarea socială pe termen scurt,

unități crescătoare autorizate în conformitate cu legislația animalelor de

fost respinsă de Comisia Europeană pe motiv că „înlocuirea completă a

Organizații relevante pentru știința animalelor de la laborator