INTRODUCERE

Obiectul de studiu al Microbiologiei este biologia microorganismelor, adică studiul

organismelor mici, vizibile numai la microscop.
Etimologic, noţiunea de microorganism are sensul de organism mic. Cu acelaşi sens se
foloseşte noţiunea de microb, mai ales in cazul microorganismelor patogene. Deşi utilizat în mod
curent, termenul de “microb” nu este ştiinţific. Noţiunea de “microb” a fost introdusă de Sedillot
(l878), cu sensul ei ştiinţific: micro + bios = viaţă scurtă. Termenul s-a păstrat şi a dat numele
domeniului Microbiologiei.
Noţiunea de microorganism nu are semnificaţie taxonomică, deoarece reuneşte un grup
vast şi heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică şi ca organizare structurală, dar care
se aseamănă prin trei proprietăţi comune:
- toate au dimensiuni microscopice, ceea ce le face invizibile cu ochiul liber;
- în general au organizare unicelulară. Chiar dacă unele microorganisme formează
asociaţii pluricelulare, ele rămân, în esenţă, organisme unicelulare, deoarece, o celulă
izolată din complexul multicelular îşi păstrează viabilitatea, creşte, se divide şi reface
asociaţia;
- structura lor internă este relativ simplă, comparativ cu a macroorganismelor.
Heterogenitatea microorganismelor este definită de alte trei caracteristici:
- poziţia sistematică a microorganismelor este foarte diferită;
- activităţile biologice (fiziologice) pe care le desfăşoară sunt foarte diversificate
- morfologia si structura internă a diferitelor grupe de microorganisme sunt foarte
diferite.
Cadrul larg al noţiunii de microorganism cuprinde următoarele grupe:
1. Eubacteria (bacterii adevărate);
2. Cyanobacteria (fostele “alge” albastre-verzi)
3. Archaea, un grup de microorganisme asemănătoare cu bacteriile adevărate,
din punct de vedere morfologic şi structural.
Toate cele trei grupe au organizare celulară de tip procariot. Celelalte microorganisme, cu
poziţie sistematică heterogenă au organizare celulară de tip eucariot:
1. Fungii microscopici, cu un număr mare de reprezentanţi;
- levurile cu organizare unicelulară
- mucegaiurile (fungi filamentoşi), cu organizare pluricelulară;
2. Algele microscopice
3. Protozoarele.
Denumirea de bacterie a fost introdusă de Ehrenberg (l838). El a creat denumiri de
gen: Bacterium, Spirillum, Spirochaeta, fără să stabilească deosebiri între bacterii şi protozoare.
Deşi virusurile nu sunt microorganisme, această lucrare cuprinde un capitol de Virologie
în care sunt prezentate, într-o formă generală, virusurile şi entităţile moleculare infecţioase cu
organizare subvirală (viroizii şi prionii).
Virusurile sunt entităţi infecţioase cu un nivel înalt de organizare, alcătuite în esenţă, din
proteine şi un acid nucleic (ADN sau ARN). Studiul interacţiunii virus-celulă (in special fagul
lambda-E. coli) a avut un rol decisiv in dezvoltarea biologiei moleculare.
Viroizii sunt entităţi infecţioase alcătuite dintr-o moleculă de ARN pur, patogene pentru
unele plante de cultură.
Prionii sunt entităţi infecţioase de natură proteică. Pentru studiile referitoare la natura lor,
modalitatea de transmitere şi la mecanismele patogenezei, lui S. Prusiner, în l997 i s-a decernat
Premiul Nobel.

Evoluţia Microbiologiei ca ştiinţă

 Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără. Ea s-a cristalizat ca un domeniu particular al
ştiinţelor biologice, în a II-a jumătate a secolului l9.
In l655, A. Kircher a intuit existenţa unor forme de viaţă, invizibile cu ochiul liber.
Primele microorganisme au fost văzute cu ajutorul unui aparat optic de mărire a imaginii, de către
olandezul A.van Leevenhoek in l676. Cu aparatele sale de construcţie proprie, el a examinat
picături de apă din diferite surse naturale sau de salivă cu raclaj dentar şi a observat o lume
fascinantă, cu densităţi neobişnuite, într-o mişcare perpetuă. In descrierile şi în desenele sale pe
care le-a prezentat Societaţii Regale din Londra, printre alte organisme se recunosc bacteriile. Din
acest motiv, până în l976, Leevenhoek a fost considerat descoperitorul bacteriilor. Dar gândirea
de atunci nu a reuşit să reunească lumea microorganismelor cu restul lumii vii.
In l976, la 300 de ani de la descrierea lor, chiar cercetătorii olandezi au considerat că este
nedrept ca Leevenhoek să fie considerat descoperitorul bacteriilor, deoarece el nu a intuit
particularităţile structurale şi funcţionale ale acestor organisme, ci le-a considerat ca fiind nişte
“pui” ai animalelor acvatice mai mari. De aceea le numea “animalcule”. Deşi lupele sale aveau o
putere de mărire net superioară celor de azi, Leevenhoek nu a sesizat noutatea lumii pe care a
văzut-o.
Caracterele aparte ale microorganismelor au fost intuite de F. Cohn (l875). El le-a definit
ca organisme microscopice, unicelulare, care se înmulţesc prin diviziune directă şi este considerat
întemeietorul Microbiologiei ca ştiinţă.
De o importanţă excepţională pentru dezvoltarea Microbiologiei sunt descoperirile lui L.
Pasteur (l822-l895). El era preocupat de activităţile fziologice ale microorganismelor, în special
fermentative şi patologice. Pentru a le descrie, Pasteur foloseşte diferite denumiri: ciuperci,
infuzori, bacterii, levuri, monade. El a înfiinţat primele laboratoare de cercetare microbiologică.
Contribuţiile sale de excepţie se înscriu în următoarele domenii:
­ a demonstrat experimental, ca fermentaţiile nu sunt procese pur chimice, ci sunt procese
biologice, rezultatul activităţii metabolice a microorganismelor anaerobe. A definit procesul
fermentativ ca fiind rezultatul “vieţii fara aer” a microorganismelor anaerobe. Odată cu
descrierea proceselor fermentative, Pasteur a pus bazele Microbiologiei industriale;
­ a pus bazele teoretice ale Microbiologiei medicaleumane şi veterinare, demonstrând cauzele
producerii maladiilor infecţioase. Până atunci se cunoştea caracterul transmisibil (contagios)
al acestora, dar nu se ştia ca ele sunt rezultatul pătrunderii in organism a unor agenţi
patogeni;
­ a demonstrat ca proprietăţile de patogenitate si virulentă a microorganismelor se pot
modifica in vitro. Astfel, din culturile de bacterii patogene şi virulente derivă culturi cu
virulenţă atenuată, care se pot utiliza ca vaccinuri. Pasteur a pus astfel bazele unei activităţi
practice de o importanţă practică excepţională – vaccinarea;
­ a fundamentat ştiinţific domeniul imunităţii antiinfecţioase, creind un domeniu nou al
ştiinţelor biologice – Imunologia, născută ca o ramură a Microbiologiei, dar care ulterior s-a
separat complet, ca un domeniu de sine stătător;
­ este întemeietorul primului Institut de Microbiologie din lume – Institutul Pasteur din Paris;
­ în plan teoretic, Pasteur a a rezolvat controversa generaţiei spontane, demonstrând cu
argumente experimentale că microorganismele sunt forme de viaţă cu un grad înalt de
organizare, ce nu pot lua naştere spontan din materia organică. Totdeauna microorganismele
îşi au originea în alte celule, care contaminează materia organică.
In l897, Beijerinck a descoperit virusurile. El a intuit natura particulară a agentului
mozaicului la tutun şi l-a considerat ca fiind “contagium, vivum, fluidum” (agent contagios, viu-
corpuscular-filtrabil). Iniţial, Virologia s-a dezvoltat ca o ramură a Microbiologiei, dar
raportându-ne la natura particulară a virusurilor, Virologia este o ştiinţă independentă.
 La noi în ţară, V. Babeş, împreună cu Cornil (Franţa) este autorul primului Tratat de
Bacteriologie din lume. In sistemul nervos al animalelor moarte de turbare a descris prezenţa
incluziilor Babeş-Negri.
I. Cantacuzino este întemeietorul Institutului de Microbiologie şi mentorul şcolii de
Microbiologie din perioada interbelică.

Diviziunile Microbiologiei

Procariotele populează orice mediu adecvat pentru formele superioare de viaţă, dar şi o
varietate de medii cu condiţii extreme, restrictive pentru majoritatea organismelor superioare.
Diversitatea proceselor fiziologice bacteriene, precum şi rolul lor esenţial în ecosistemele
naturale, dar şi capacitatea de a sintetiza substanţe utile sau de a produce procese infecţioase la
organismele superioare au creat, încă de la începuturile dezvoltării sale ca ştiinţă, premisele
diversificării domeniilor de studiu al microorganismelor, unele cu un accentuat caracter utilitar.
Microbiologia industrială s-a dezvoltat pornind de la descoperirea proceselor
fermentative de către Pasteur. Ea studiază utilizarea microorganismelor producătoare de substanţe
utile pentru alimentaţie, terapeutică sau pentru diferite industrii. Domeniul s-a extins la studiul
proceselor de biosinteză si bioconversie.
Microbiologia solului studiază ansamblul microorganismelor din sol, interrelaţiile dintre
ele, precum şi interacţiunile dintre microorganisme si plante, dar în mod deosebit, rolul
microorganismelor în fertilitatea solului şi în circuitul elementelor biogene în natură.
Geomicrobiologia se distinge prin caracterul ei pregnant utilitar. Studiază, în special,
microbiologia petrolului: rolul microorganismelor în geneza petrolului; posibilitatea utilizării
microorganismelor în exploatarea petrolului; rolul microorganismelor în biodegradarea petrolului.
Studiază rolul microorganismelor în geneza zăcămintelor minerale şi posibilitatea utilizării
microorganismelor pentru exploatarea zăcămintelor şi pentru recuperarea metalelor din
zăcămintele sărace.
Hidromicrobiologia studiază microorganismele din mediile aquatice şi rolul lor în
lanţurile trofice. Microbiologia marină, ramură a Hidromicrobiologiei studiază microorganismele
din marile bazine de apă sărată, dar în special rolul lor în circuitul elementelor biogene.
Microbiologia insectelor studiază relaţiile dintre microorganisme şi artropode. S-a
concretizat ca domeniu de sine stătător datorită rolului important pe care îl au artropodele în
patologia umană, animală şi vegetală, ca vectori ai unor microorganisme patogene şi ai unor
virusuri.
Microbiologia medicală studiază microorganismele patogene pentru om şi animale.
Studiază particularităţile lor fundamentale, adică patogenitatea şi virulenţa, factorii care
condiţionează virulenţa, precum şi modul lor de transmitere şi posibilităţile de combatere.
Ecologia microorganismelor este o stiinţă de sinteză care stabileşte legităţile generale de
evoluţie şi interacţiune a microorganismelor în natură. Studiază interacţiunile dintre
microorganisme, precum şi interrelaţiile microorganismelor cu macroorganismele.
Genetica microorganismelor este o ramură tânără, conturată după l940. Studiază
substratul molecular al eredităţii şi variabilităţii microorganismelor şi mecanismele de transfer al
materialului genetic la bacterii.
Microbiologia generală este o ştiinţă biologică fundamentală, care studiază
particularităţile generale ale organizării structurale şi funcţionale ale celulei bacteriene,
sistematica, răspândirea microorganismelor în natură, relaţiile lor ecologice cu alte
microorganisme şi cu macroorganismele, originea şi evoluţia lor, fenomenele de ereditate şi
variabilitate microbiană. Microbiologia generală este o ştiinţă de sinteză şi se bazează pe datele
domeniilor aplicative ale microbiologiei. Cadrul larg al Microbiologiei generale, contribuţia sa
imensă la dezvoltarea multor ramuri ale biologiei şi implicaţiile ei teoretice şi practice în evoluţia
altor stiinţe, determinate de posibilitatea utilizării microorganismelor ca model experimental fac,
ca studiul principiilor fundamentale ale microbiologiei generale să fie de o necesitate absolută
pentru orice biolog modern – indiferent de domeniul sau de specialitate – ca şi pentru biochimist
şi biofizician, genetician, medic, agronom, cercetător în industria fermentativă etc.

Importanţa practică a microorganismelor

De la descoperirea lor şi până astăzi, interesul pentru studiul microorganismelor a

înregistrat o creştere permanentă, deoarece un mare număr de specii desfăşoară activităţi
benefice, realizând procese de o valoare imensă pentru societatea umană sau produc infecţii la om
şi animale, cu efecte patologice mai mult sau mai puţin grave.
In mediile naturale, microorganismele realizează treapta mineralizării (descompunerii)
materiei organice vegetale şi animale, având astfel un rol decisiv pentru încheierea ciclului unor
elemente biogene în natură (C, N, P, S), făcându-le disponibile pentru reintegrarea lor în circuitul
vieţii.
Fertilitatea şi productivitatea sistemelor agricole depind în mare măsură de activităţi
fiziologice ale bacteriilor din sol. Fixarea N2 este o activitate fiziologică exclusivă a unor
procariote (eubacterii, cianobacterii). Cele din g. Rhizobium produc nodozităţi pe rădăcinile
plantelor leguminoase. Ele reduc N2 la NH4, pe care îl pun la dispoziţia plantei gazdă, fiind utlizat
pentru sinteza proteinelor proprii. Astfel, bacteriile simbiotice, dar într-o măsură mai mică şi cele
libere reduc necesarul de fertilizatori industriali pentru producţia agricolă.
Bacteriile produc amonificarea materiei organice din sol, iar cele nitrificatoare oxidează
NH4+ la nitraţi, iar cele denitrificatoare, reduc nitraţii diminuând fertilitatea solului.
Microorganismele care populează tractul digestiv al animalelor şi al omului formează
microbiota normală, ce sintetizează vitamina K, esenţială pentru mamifere, acidul folic,
nicotinic, pantotenic, tiamina, riboflavina, biotina. De o importanţă deosebită este microbiota
din compartimentul ruminal al mamiferelor rumegătoare. Rumenul are rolul unui fermentator
natural, în care substratul vegetal este transformat în masă celulară, formată în special din bacterii
şi protozoare. Microorganismele constituie adevărata sursă de proteine a ierbivorelor. Fără
microbiota ruminală, producţia ierbivorelor ar fi imposibilă.
In industria farmaceutică, producţia de antibiotice (circa loo ooo t/an) este rezultatul
activităţii microorganismelor.
Microorganismele au roluri multiple in industria alimentară. Majoritatea
microorganismelor contaminante au acţiune degradativă si de aceea alimentele trebuie protejate
prin conservare chimică, prin îngheţare sau uscare.
Unele microorganisme au efecte favorabile asupra unor produse alimentare: brânzeturile,
iaurtul şi alte derivate din lapte sunt rezultatul activităţii fiziologice a unor microorganisme
asupra substratului.
Dospirea aluatului de pâine, producerea vinului şi berii sunt rezultatul fermentaţiei
alcoolice a levurilor. Conservarea alimentelor vegetale şi a furajelor se bazează pe fermentaţia
lactică produsă be bacterii.
Microorganismele sunt utilizate pentru producerea băuturilor acidulate. Acidul citric,
adăugat multor băuturi pentru conferirea acidităţii este produs industrial de Aspergillus. De multe
ori, astfel de băuturi conţin fructoza, obţinută din amidonul de porumb, prin acţiunea bacteriilor
amilolitice. Aspartamul, ca îndulcitor este un amestec de doi aminoacizi (acid aspartic si
fenilalanina), ambii obţinuţi pe cale microbiologică.
Metanul este produs prin acţiunea bacteriilor metanogene.
Un interes deosebit prezintă microorganismele în raport cu industria petrolului. Petrolul
brut este supus atacului viguros al microorganismelor si de aceea forarea, exploatarea, dar in
special depozitarea se fac in condiţii care minimalizează acţiunea microorganismelor.
 Microorganismele fotosintetizante utilizează energia solară pentru producerea biomasei,
care poate fi convertită, ca şi deşeurile vegetale, in biocombustibili (metan si etanol), de alte
microorganisme.
Activitatea umană diminuă rezervele diferitelor substanţe (metale) şi microorganismele
se folosesc pentru recuperarea metalelor din minereurile sărace.
Unul dintre cele mai importante domenii practice ale Microbiologiei este biotehnologia.
In sens larg, biotehnologia utilizează microorganismele în procesele industriale, dar în ultimii l5 –
20 de ani, biotehnologia foloseşte microorganisme reprogramate genetic, prin tehnicile de
inginerie genică.
Importanţa microorganismelor a fost subliniată de Pasteur în aserţiunea “ rolul unor fiinţe
infinit de mici este infinit de mare”.
Microorganismele nu sunt numai benefice pentru activitatea umană. Un număr relativ
mic de microorganisme patogene cauzează o largă diversitate de procese patologice, de la infecţii
locale, pană la septicemii.
Microorganismele trăiesc în mediile naturale (apă, sol), pe suprafaţa tegumentului şi în
tractul digestiv al omului şi animalelor. Majoritatea populează mediile cu condiţii obişnuite, dar
bacteriile cresc în mediile care oferă condiţii fiziologice şi biochimice extreme. Condiţiile extreme
sunt acelea care se abat mult de la cele normale(pH neutru, atmosferă aerobă, salinitate de 1,5%,
substratul energetic – glucoza).
Bacteriile sunt importante atât din punct de vedere practic cât şi teoretic, pentru studiul
proceselor vieţii în condiţii extreme. Unele bacterii supravieţuiesc în condiţiile cele mai
neadecvate: temperaturi extreme, desicare, îngheţare, iar bacteriile extremofile, pentru creşterea
optimă, sunt dependente de condiţii speciale de mediu: presiunea uriaşă a abisurilor marine,
temperaturi mai mari de l00 grade, concentraţii saline apropiate de nivelul de saturare a soluţiei
de NaCl, pH mai mic de 2 sau mai mare de 10. Bacteriile cresc în condiţiile stresului produs de
substratul energetic (energie chimică limitată sau chiar în prezenţa substanţelor toxice). Dintre
bacteriile extremofile, speciile hipertermofile anaerobe (Pyrococcus furiosus) cresc la temperaturi
mai mari de 100o. Există habitate naturale cu temperaturi crescute: solurile expuse radiaţiei solare,
platformele de gunoi (cu temperaturi de 60-70o), până la lava vulcanică, de circa 1000o.
Care este temperatura care permite desfăşurarea proceselor vieţii ? După Brock,
“bacteriile cresc la orice temperatură la care există apă lichidă, chiar deasupra punctului de
fierbere”. Până de curând, mediile naturale cunoscute ca fiind populate de bacterii au avut circa
100o. In ultimele decade s-au identificat medii cu temperaturi de peste 350o, în emanaţiile de pe
fundul oceanelor, ridicând problema existenţei vieţii în aceste medii. Din astfel de medii s-au
izolat specii hipertermofile anaerobe, ce cresc la peste 100o. Deoarece legăturile covalente ale
proteinelor, ale ARN, ADN, ATP şi NADP hidrolizează la 250 o şi pentru că structura terţiară a
celor mai multe macromolecule este alterată la temperaturi mult mai mici, temperatura limită
pentru procesele vieţii pare a fi de peste 100o, dar mult sub 250o. Cel mai interesant grup de
bacterii termofile este cel hipertermofil. Izolarea lor a ridicat pragul termic la care se cunoaşte că
există viaţă. Pyrodictium occultum creşte la 110o.

Poziţia microorganismelor in sistemele de clasificare a lumii vii

In sistemul vechi de clasificare al lui Aristotel, lumea vie este împarţită în două regnuri:
Plantae si Animalia. Odată cu descoperirea altor grupe de organisme, această clasificare a devenit
nesatisfăcătoare, astfel încât numărul regnurilor s-a extins treptat
Hogg (l86o) si Haeckel (l866) au sesizat dificultăţile de incadrare a unor organisme
(Euglena, Chlamydomonas) si au propus un nou regn - Protista , pe care ulterior Hogg l-a
denumit Protoctista , alături de Plantae şi Animalia.
Acest sistem de clasificare a fost ameliorat de R. Stanier, prin diviziunea regnului
Protista in două subregnuri:
 ­ protiste inferioare, in care include microorganismele cu organizare de tip procariot (bacterii
si cianobacterii) ;
­ protiste superioare, corespunzând microorganismelor eucariote si care cuprind algele, fungii
si protozoarele.
In aceasă clasificare, regnul Protista include toate microorganismele eucariote şi
procariote, dar şi un număr de macroorganisme pluricelulare nediferenţiate (alge marine,
bazidiomicete) .
Copeland (l938) a propus sistemul celor patru regnuri de clasificare a lumii vii:
l. Regnul Monera, în care sunt incluse bacteriile şi cianobacteriile.
2. Regnul Protoctista, cuprinzând organismele eucariote inferioare, cu organizare, în
esenţă, unicelulară, sinciţială sau multicelulară, fără diferenţiere celulară avansată (alge, fungi,
mixomicete si protozoare).
3. Regnul Plantae cuprinde plantele terestre şi acvatice.
4. Regnul Animalia.
Whittaker (l969) a propus un nou sistem de clasificare, care împarte lumea vie în 5
regnuri: Monera, Protoctista, Fungi, Plantae, Animalia.
Bergey a schimbat denumirea regnului Monera, în cel de Procaryota.
Criteriile de grupare ale sistemului se bazează pe trei niveluri de organizare: procariot;
eucariot unicelular şi pluricelular, precum şi pe existenţa a trei modalităţi principale de nutriţie:
fotosintetică si secundar absorbtivă caracteristică plantelor, ingestivă, tipică pentru majoritatea
animalelor şi absorbtivă, caracteristică fungilor.
In acord cu aceste principii, sistemul de clasificare a celor 5 regnuri are următoarea
structură:
l. Regnul Monera include organisme unicelulare, cu organizare de tip procariot: bacterii,
cianobacterii, actinobacterii. Toate sunt unicelulare sau unicelular-coloniale, cu excepţia
actinomicetelor, care au o organizare de tip micelial. Modul de nutriţie este absorbtiv, iar
metabolismul este de tip foto- sau chimiosintetizant.
2. Regnul Protoctista cuprinde microorganismele eucariote: algele microscopice, fungii
acvatici flagelaţi şi protozoarele. Limitele sale faţă de celelalte regnuri nu sunt bine precizate.
Termenul de Protoctista este preferat celui de Protista, deoarece, pe lângă protozoare sunt incluse
şi organisme pluricelulare (alge marine, fungi inferiori), dar datorită absenţei diferenţierii tisulare
sunt mai apropiate de organismele unicelulare. Metabolismul este foto- sau chimiosintetizant, iar
nutriţia este absorbtivă sau ingestivă.
3. Regnul Fungi cuprinde organisme eucariote imobile ce formează spori. Din spori, prin
germinare se formează hifele, compartimentate în celule, prin septuri transversale. O aglomerare
de hife formează miceliul. Prezintă procese sexuale de tip connjugativ, rezultatul fiind un miceliu
dicarion. Starea dicariotă este eventual urmată de fuziune, iar diploidia este tranzitorie, deoarece
prin diviziuni meiotice se formează spori haploizi. In absenţa procesului sexual, sporii se
formează pe cale asexuată la vârful unor hife specializate şi se numesc conidii. La germinare,
sporii sexuaţi sau asexuaţi formează o hifă.
Aproape toţi fungii sunt aerobi, dar sunt heterotrofi fără excepţie. Nutriţia este de tip
absorbtiv. Fungii secretă enzime care degradează moleculele nutritive complexe din mediul
extern. Moleculele simple sunt transportate prin peretele şi membrana fungică.
4. Regnul Plantae este împărţit în două grupe: plante nevasculare (briofite) şi plante
vasculare (trachaeofite). Ultimele au ţesuturi conducătoare (xilem si floem). Xilemul transportă
apa şi ionii de la rădăcini spre parţile aeriene, iar floemul transportă seva elaborată în fotosinteză,
de la nivelul frunzelor, în toată planta. Plantele se dezvoltă din embrioni diploizi. Spre deosebire
de animale, formate în cea mai mare parte din celule diploide şi de fungi care sunt organisme
haploide sau dicariote, plantele alternează în ciclul lor de dezvoltare, generaţiile haploidă şi
diploidă. Generaţia haploidă se numeşte gametofit, iar cea diploidă se numeşte sporofit. La
briofite predomină faza de gametofit, iar sporofitul este mic şi cu aspect total diferit. La
tracheofite, predomină sporofitul, iar gametofitul este constituit dintr-un grup de celule
dependente de sporofit.
5. Regnul Animalia cuprinde organisme multicelulare, cu nutriţie de tip ingestiv. Celulele
sunt diploide si se dezvoltă din doi gameţi haploizi: ovulul si spermatozoidul. După fertilizare
rezultă celula ou diploidă, ce străbate etapele de blastulă şi gastrulă. Celulele animale sunt lipsite
de perete şi de plastide, dar au o diferenţiere tisulară foarte inaltă.
Sistemele de clasificare cu 4 şi 5 regnuri scot în evidenţă heterogenitatea
microorganismelor. In sistemul celor 5 regnuri, microorganismele aparţin regnurilor Monera,
Protoctista şi Fungi.
Bacteriile se disting de celelalte organisme prin organizarea celulară de tip procariot., pe
care Chatton a evidenţiat-o încă din l925.
Toate sistemele moderne de clasificare rezervă bacteriilor o poziţie sistematică separată.
Incadrarea lor alături de plante este “arbitrară si nelogică” (Stanier, l977), iar păstrarea ei în
pofida numeroaselor argumente ştiinţifice care probează contrariul este rezultatul “refuzului de a
privi lucrurile în faţă’’.

Criteriile de evaluare a diversităţii bacteriilor

Estimarea diversităţii vieţii este o provocare permanentă a biologiei. Pentru

microorganisme, scopul este complicat de faptul că subiectul inventarierii nu este vizibil cu
ochiul liber şi nici nu se diferenţiază pe criterii morfologice. Estimările anterioare ale numărului
de specii bacteriene erau de 107- 109.
Clasificarea microorganismelor, anterior utilizării analizei moleculare, s-a făcut pe baza
următoarelor criterii:
­ morfologice (coci, bacili, spirili)
­ tinctoriale (reacţia Gram)
­ structurale
­ metabolice (prin evidenţierea capacităţii de a metaboliza anumite glucide sau aminoacizi)
­ biochimice prin evidenţierea markerilor moleculari caracteristici (mureina, acizii teichoici,
lipidele cu legături eterice din membrana Archaea etc).
Criteriile clasice de clasificare a bacteriilor s-au dovedit utile pentru determinările curente
de laborator, dar nu au permis elaborarea unui sistem de clasificare bazat pe criterii naturale şi
nici explicarea legăturilor filogenetice dintre procariote şi eucariote.
Pornind de la observaţia lui Chatton (l925), în acord cu care există două tipuri distincte de
organizare a lumii vii, procariot şi eucariot, R. Stanier (în anii ’60) a elaborat conceptul clasic,
unificator, privind structura şi funcţiile celulei bacteriene, pe baza unor criterii discriminatorii de
tipul "totul sau nimic". Procariotele au fost definite pe baza diferenţelor de compoziţie chimică şi
a funcţiilor pe care le îndeplinesc structurile omologe ale organismelor procariote şi eucariote.
Conceptul elaborat de Stanier, deşi a dominat gândirea microbiologică circa 30 de ani, nu
corespunde realităţii ştiinţifice, deoarece nu cuprinde toate procariotele.

Clasificarea lumii vii în 3 domenii pe baza criteriilor moleculare

In ultimii 15-20 de ani, locul criteriilor clasice a fost luat de metodele de analiză
moleculară.
Descoperirea organismelor procariote, grupate în domeniul Archaea a invalidat conceptul
clasic de “bacterie”, bazat pe particularităţi biochimice şi funcţionale discriminatorii, în raport
cu celula eucariotă. Microorganismele Archaea creează o punte de legătură între tipul de
 organizare procariotă şi eucariotă (Woese, l994), permiţând elaborarea unui arbore filogenetic
comun al organismelor procariote şi eucariote.
Metodele de biologie moleculara, de secventiere a proteinelor si acizilor nucleici
(denumite semantide – Zuckerkandl si Pauling, 1965) au permis conturarea filogeniei bacteriene
intr-un sistem de clasificare care cuprinde toate procariotele. Cu cat secventele semantidelor a
doua organisme sunt mai asemanatoare, cu atat ele sunt mai apropiate filogenetic. Acest criteriu
presupune ca genele codificatoare sa nu se transfere pe orizontala, de la o celula la alta.
La bacterii, secvenţierea proteinelor pentru scopuri filogenetice este neadecvată, pentru că
uneori, o proteină are o distribuţie limitată sau este greu de secvenţiat (Zinder, l998).
Metodele de biologie moleculară au fost orientate în primul rând asupra studiului acizilor
nucleici. S-a determinat procentul G + C din ADN, dar testul nu este edificator, deoarece două
organisme cu secvenţe diferite de ADN pot avea aceeaşi proporţie de G + C. Testul ramâne
valabil pentru a caracteriza un organism nou.
Tehnica secvenţierii ADN a revoluţionat sistemele de clasificare a bacteriilor, deoarece a
permis accesul la informaţia conţinută în ADN.
Un alt test furnizat de biologia moleculară, util pentru studiul filogeniei bacteriene este
hibridarea ADN-ADN. ADN se denaturează prin tratament termic sau cu baze. Metoda
evidenţiază capacitatea unei secvenţe de ADN monocatenar al unui organism de a forma un
heteroduplex cu ADN monocatenar de la alt organism, pe baza omologiei secvenţei de baze. Dacă
deosebirile secvenţei de baze sunt mai mari de l5%, heteroduplexul nu se formează, astfel că
acest test este negativ pentru organismele îndepărtate filogenetic, dar este decisiv pentru
delimitarea speciei bacteriene.
Woese şi Fox au propus, ca instrument filogenetic pentru evaluarea raportului evolutiv
dintre microorganisme, analiza secvenţei ADN din care este transcris ARNr 16S (ribotipia).
Ribotipia presupune folosirea probelor capabile să detecteze genele ce codifică ARNr.
Utilizarea genelor ARNr pentru identificarea bacteriilor îşi are originea în gradul înalt de
conservare a genelor codificatoare a ARNr. Genele pentru sinteza ARNr sunt organizate în
operoni, în care genele individuale sunt adeseori separate prin ADN necodificator. O probă de
ARNr marcat sau ADN de la o specie va hibrida cu variate regiuni ale ADN de la specii
bacteriene neînrudite.
Tehnica de ribotipie implică izolarea ADN total al celulei bacteriene şi fragmentarea sub
acţiunea unei enzime de restricţie. Rezultă astfel o colecţie de fragmente de ADN cu o distribuţie
uniformă a dimensiunilor. Fragmentele se separă prin electroforeză în gel de agaroză şi se
transferă pe o membrană de nitroceluloză prin capilaritate (blotting). Apoi fragmentele sunt
hibridate cu o probă marcată care conţine genele ARNr (ARNr de E. coli). Hibridarea apare
numai în acele fragmente cromosomale care conţin secvenţele genelor ARNr.
Ribotipia a fost una dintre primele tehnici moleculare folosită cu succes pentru taxonomia
vibrionilor. Astfel s-au identificat (şi s-au depozitat în GenBank) peste 78 000 secvenţe ale genei
pentru sinteza ARNr 16S, izolate de la bacterii cultivate sau obţinute prin amplificare, direct de la
probele din sol, fără cultivare.
In anii ‘70, C. Woese a iniţiat studiul secvenţei ARNr (16S), ca un posibil marker
filogenetic, folosind ARNr l6S cu lungimea l500-l600 nucleotide, component al subunităţii mici
(30 S) a ribosomului. Tehnica presupune izolarea ARNr şi digestia sa cu RN-aza T1, care clivează
după fiecare rest de G. Rezultă o varietate de fragmente de oligoribonucleotide, cu lungimea de l-
25 baze, fiecare terminându-se cu G. Amestecul se separă prin metoda electroforezei
bidimensionale. Se înregistrează tabloul oligonucleotidelor şi se compară cu cel obţinut de la alte
organisme, stabilindu-se un coeficient de asemănare, a cărui valoare variază între 0 (pentru
neasemănare) şi 1 pentru identitatea completă. Astfel s-a evidenţiat că Cyanobacteria sunt
asemănătoare cu cloroplastele. Secvenţele obţinute prin amplificarea directă a probei din mediu,
oferă singura informaţie disponibilă pentru 99% dintre procariotele din mediile naturale.
 Studiile recente sugerează că numărul total al speciilor bacteriene, evaluat prin secvenţa
de baze a genelor pentru ARNr 16S, este de peste 1030, grupate în cel puţin 50 de filumuri
bacteriene. Jumătate dintre ele sunt alcătuite în întregime din bacterii necultivabile. Alte 3
filumuri sunt formate din specii cultivate în proporţie mai mică de 10%. Membrii a numai 6
filumuri au fost cultivaţi în proporţie de peste 90%.
Rezultatele cercetărilor de nivel molecular au arătat ca sistemul de clasificare a lumii
vii în cele 5 regnuri nu este corect din punct de vedere filogenetic, din mai multe motive:
­ cele două regnuri de microorganisme eucariote – Protista şi Fungi sunt artificiale;
­ plantele şi animalele (Metaphyta şi Metazoa) au evoluat din organisme eucariote
unicelulare;
­ în sistemul celor 5 regnuri, diferenţele dintre Monera (Procaryotae) şi celelalte 4 regnuri
sunt mult mai mari decãt diferenţele între reprezentanţii celor 4.
Noul sistem de clasificare acceptă că forma de organizare eucariotă însumează o
multitudine de caractere comune şi defineşte o unitate filogenetică.
Regnul Procaryotae (Monera) reuneşte diviziunea EUBACTERIA şi ARCHAEA. La
nivel citologic, ambele sunt procariote, dar la nivel molecular ARCHAEA se disting de
EUBACTERIA. Ele nu constituie o unitate filogenetică, deoarece nu întrunesc caractere unitare.
La nivel molecular, organismele ARCHAEA se aseamănă mai mult cu EUCARIOTELE decãt cu
EUBACTERIILE. Din această cauză, regnul Procaryotae (Monera) este un taxon nevalidat de
datele de ordin molecular.
Woese (l990) consideră că noul sistem filogenetic, pe baza criteriilor moleculare, permite
împărţirea lumii vii în trei sisteme primare distincte. Clasificarea trebuie să recunoască, în primul
rând, cele trei tipuri fundamentale de organisme: Eubacteria, Archaea şi Eucaryotae. Grupările
trebuie să aibă statutul de domenii, o categorie taxonomică superioară regnului. Autorul propune
abandonarea denumirii de Archaebacteria, deoarece sugerează înrudirea strânsă cu Eubacteria,
care în realitate nu există. Cele trei domenii se numesc Bacteria (sinonim Eubacteria), Archaea si
Eucarya (sinonim Eucaryotae), care include organismele eucariote (protozoare, alge, fungi,
plante, animale).
Din punct de vedere fiziologic, microorganismele domeniului Archaea aparţin la trei
tipuri: metanogene, halofile şi sulf-dependente.
Metanogenele sunt strict anaerobe şi produc gaz metan ca produs final al fermentaţiei.
Cele sulf-dependente trăiesc în medii termofile şi reduc sulful elementar sau oxidează
compuşii sulfului pentru a obţine energie sub forma potenţialului reducător. Sunt specii aerobe si
anaerobe.
Halofilele trăiesc în medii hipersaline şi unele se protejează de lumină cu un pigment
care conţine carotenoizi. Sunt aerobe obligate.
Din punct de vedere filogenetic, domeniul Archaea are două diviziuni distincte (Kandler,
l993):
­ Crenarchaeota (crenos = izvor) cuprinde exclusiv microorganisme hipertermofile
dependente de sulf, care îşi dobândesc energia prin reacţii de reducere a sulfului
(Thermoproteus, Pyrodictium etc.), sau de oxidare a compuşilor cu sulf (Sulfolobus). Sunt
răspândite în mediul marin şi în mediile vulcanice terestre;
­ Euryarchaeota cuprinde metanogenele chimiolitotrofe hipertermofile strict anaerobe ce
cresc la ll0o (Methanopyrus) şi metanogenele mezofile (din apă, sol, intestinul animalelor).
Alţi reprezentanţi sunt halofilele extreme ce trăiesc în soluţii saturate de NaCl
(Halobacterium halobium), sulfat-reducătorii termofili (Thermococcus, Pyrococcus).
Clasificarea lumii vii in trei domenii recunoaşte independenţa filogenetică a bacteriilor
(Eubacteria) şi a reprezentanţilor Archaea.
 Nici unul dintre sistemele de clasificare a lumii vii nu include virusurile. Ele formează un
grup de entităţi infecţioase fără echivalent în lumea vie, dar au relaţii foarte strânse cu aceasta,
deoarece se multiplică numai în substratul celular viu.

Fig. 1: Arborele filogenetic universal, bazat pe secvenţa ARNr a subunitaţii ribosomale mici, care cuprinde
cele trei domenii (dupa Woese, 1991)

Caracteristicile distinctive ale organismelor celor trei domenii

Particularităţile lumii bacteriene au fost sesizate de F. Cohn, in perioada l850-l875. El le-

a definit ca organisme de dimensiuni microscopice, unicelulare, care se înmulţesc prin diviziune
directă. Din acest motiv, F. Cohn este considerat intemeietorul microbiologiei ca ştiinţă.
Arhitectura celulară a organismelor grupate in domeniul Archaea se aseamănă cu cea a
eubacteriilor. Moleculele componente ale celulelor Archaea se aseamănă, unele cu ale
eubacteriilor, altele cu ale eucariotelor, dar există şi molecule specifice (tabel nr. 1).

Tabel nr. 1: Caracterele structurale si funcţionale ale eubacteriilor, Archaea si eucariote

Caracter Eubacterii Archaea Eucariote

Dimensiuni Câţiva µm Câţiva µm Celule mult mai mari (zeci de um).
Unele eucariote sunt unicelulare
Perete celular Prezent constant (cu excepţia Conţine proteina Lipseşte la celulele animale. La cele
micoplasmelor). Conţine un denumită vegetale conţine celuloză, iar la fungi
peptidoglican (mureina), totdeauna cu pseudomureină fără conţine chitină.
acid muramic. acid muramic.
Lipseşte la
Thermoplasma.
Membrana Permeabilitate foarte selectivă (pentru Idem Are o plasticitate accentuată. Celula
plasmatică apă şi molecule cu diametrul mai mic face endocitoză prin fagocitoză sau
de o,8 nm), pentru enzimele pinocitoză. Sterolii sunt prezenţi
degradative şi pentru fragmente mici constant.
de ADN. Nu fac endocitoză sau
 exocitoză. Lipsesc sterolii (cu excepţia
micoplasmelor). Lipidele sunt esteri ai Lipidele au legături
acizilor graşi cu glicerolul. eter între glicerol şi
catenele de C. Au
catene izoprenoidice
ramificate cu metil.
Unele lipide sunt
tetraeteri.
Citoplasma Este într-o permanentă stare de gel, Transformări reversibile sol-gel.
necesară menţinerii integrităţii Prezintă curenţi citoplasmatici.
structurii materialului nuclear. Lipsesc Idem
membranele interne. Curenţii
citoplasmatici sunt absenţi.
Dimensiunile mici ale celulei uşurează
difuzia substanţelor nutritive şi de
catabolism.
Membrane Absente. Membrana poate trimite Au organite delimitate de o membrană
intraci- invaginări la nivelul cărora se Idem cu o structură tri-
toplasmaice desfăşoară activităţi respiratorii laminară de “unit membrane”.

Organite care Mitocondrii, cloroplaste

conţin ADN ------ -------
Citoschelet ---------- -------- Prezent

Organite de Flagelul cu structură simplă, format

locomoţie din molecule de flagelină, aşezate Accesorii. Dacă există sunt cili sau
după o simetrie helicală. Flagelul este flageli de tip eucariot, cu o structură
pus în mişcare de un motor rotativ Idem complexă de 2 x 9 + 2 tubuli.
situat între perete şi membrana.
Energia de mişcare este produsă de un
gradient protonic de o parte şi de alta a
membranei
Tipul de Diviziunea este simplă (directă). Diviziunea este indirectă, cu aparatul
diviziune Rareori are loc o diviziune asimetrică mitotic si fazele
prin înmugurire. Bacteriile caracteristice.
filamentoase Idem
suferă diviziuni multiple prin
segmentare sau fragmentare.
Cromosomi Un cromosom circular ce conţine o,6- Un cromosom circular Un număr constant de cromosomi, cu
l26 perechi de baze. cu l-4 x lo6 baze caracter de specie. ADN este asociat cu
Material genetic accesoriu (plasmide) perechi şi plasmide. proteine histonice. In mitocondrii şi
cloroplaste, ADN dublu catenar circular
nu conţine histone.
Nucleul Un echivalent nuclear denumit
nucleoid cu aspect de masă fibrilară,
nedelimitată de membrană, ce Nucleu tipic, cu nucleol.
corespunde cromosomului bacterian.
Absenţa membranei delimitante a Idem
materialului genetic este
particularitatea fundamentală a
organizării celulare de tip procariot.
Distribuţia Cromosomul este legat fizic de Prin intermediul aparatului mitotic
materialului mezosom Idem
genetic după
diviziune
Ribosomi* 70 S 70 S 80 S. In mitocondrii si clo-
roplaste sunt ribosomi 70 S.
Introni Absenţi Prezenţi în genele ce Prezenţi în genele ce codifică
codifică ARNr si proteinele, ARNr şi ARNt.
ARNt. Genele ce
codifică proteinele sunt
continui.
Sensibili- Ribosomii lor sunt 70
tatea S, dar sunt rezistenţi la Nu inhiba sinteza proteinelor in
ribosomilor la + inhibitorii clasici ai citoplasma, dar cele doua antibiotice
streptomicină sintezei proteice la inhiba sinteza proteinelor in cloroplaste
(inhiba Eubacteria si mitocondrii pentru ca au ribosomi cu
initierea (streptomicină şi caracteristici functionale de tip
catenei cloramfenicol) procariot.
polipeptidice) (--)
şi la
cloramfenicol
(inhiba
alungirea
catenei
polipeptidice.
Sensibili-
tatea
ribosomilor la _ _ Cicloheximida inhiba specific
cicloheximidă functia ribosomilor celulei eucariote.
(inhiba
alungirea
catenei
polipeptidice.

Sensibili-
tatea _ Toxina difterica Efectul inhibitor asupra sintezei
ribosomilor la inhiba alungirea proteinelor la eucariote se produce
toxina catenei peptidice, la dupa acelasi mecanism ca si la
difterică Archaea, pentru ca Archaea.
inactiveaza un factor
de alungire.
(+)
Aminoa-cidul
inţiator al N-formyl-metionina Metionina Metionina
catenei
polipepti-dice
Structura Complexă (minimum 7 Idem
ARN- Simplă (5 subunităţi) subunităţi).
polimerazei**
Operoni + + _

Iniţierea Factorul sigma Proteina care se leagă Idem

transcrierii de secvenţa TATA
Tempera-tura
maximă de 95 grade 110 grade 60 grade
creştere
Sinergonul Sinergonul se defineşte ca un
respirator şi ansamblu de enzime ce functionează Cele două funcţii au sedii diferite şi se
fotosintetic coordonat pentru realizarea unei căi desfăşoară independent. Sinergonul
 metabolice. Cele două sinergoane sunt Idem respirator este localizat în mitocondrii,
neîmpachetate, sediul lor structural iar cel fotosintetic, în cloroplaste.
fiind membrana plasmatică. De aceea,
cele două funcţii sunt interrelate,
modificarea uneia antrenând
modificarea celeilalte
Formarea Nu adăpostesc niciodata Idem Inglobează frecvent celule pe care le
endosimbion- endosimbionţi păstrează ca endosimbionţi
tilor
Capacitatea Absenta. Sunt organisme unicelulare. Uneori, celula eucariotă constituie
de a forma Uneori formează asociaţii coloniale, organisme unicelulare, dar de cele mai
organisme dar totdeauna fiecare celulă îşi Idem multe ori formează organisme
multicelulare păstrează individualitatea structurală multicelulare.
şi funcţională. Prin diviziune reface
asociaţia.
Capacitatea Foarte rară si limitată la structuri de
de rezistenţă (sporul şi echivalentul sau – Absentă Foarte marcată
diferenţiere chistul). Fac excepţie mixobacteriile,
celulară care au ciclu de dezvoltare şi
capacitate de diferenţiere
Mecanisme Sunt heterospecifice. Transferul
de transfer informatiei genetice se face între Fuziunea gameţilor este intraspecifică.
genetic specii şi chiar între genuri diferite. Idem
Informaţia genetică este într-o
permanentă mobilitate, ceea ce face
dificilă definirea speciei bacteriene.

*
Pentru proteinele ribosomale, omologia dintre Archaebacteria şi Eucariotae nu are corespondent la
Eubacteria (Kandler, l993). Dar Archaea şi eucariotele sunt foarte diferite şi se disting, fiecare în parte, de
eubacterii.
**
Eucariotele se disting prin existenţa a 3 ARN-polimeraze*: ARN-polimeraza I transcrie ARNr; ARN-
polimeraza II transcrie ARNm; ARN-polimeraza III transcrie ARNt. Cele 12 subunităţi ale ARN-pol II sunt
codificate de de tot atâtea gene şi sunt foarte bine conservate la eucariote. De exemplu, 6 subunităţi ale
ARN-pol II umană pot înlocui omologele lor la levuri. Toate cele 3 ARN-polimeraze ale celulelor eucariote
sunt alcătuite fiecare din 12 subunităţi. 5 dintre ele sunt comune pentru toate cele 3 ARN-polimeraze, iar 3
dintre ele sunt specifice ARN-pol II. Astfel, ARN-polimerazele sunt asamblate din subunităţi comune şi
subunităţi specifice de clasă.

Uneori, moleculele Aarchaea se aseamănă cu omologele lor de la eucariote, mai mult

decât cu ale eubacteriilor.

Tipuri morfologice de bacterii

Anatomia bacteriană studiază forma celulelor, ultrastructura si structura moleculară a

diferitelor organite celulare, in strânsă corelaţie cu funcţiile pe care le indeplinesc.
Forma celulelor bacteriene este controlată genetic şi se realizează în mare masură prin
intermediul peretelui care conferă celulei un grad de rigiditate şi prin aceasta, forma tipică (fig.
2). Peretele celular este rigid, dar în acelaşi timp, suplu şi elastic, adică este deformabil.
 Fig. 2: Tipuri morfologice de bacterii: A = diplococi; B = streptococi; C = stafilococi; D = bacili; E =
cocobacili; F = bacili fusiformi; G = forme bacilare filamentoase; H = vibrioni; I = spirili; J = sarcina

Datorită elasticităţii sale, forma celulei bacteriene, în diferite condiţii de mediu are
tendinţa să varieze între anumite limite, însă forma tipică a celulelor unei populaţii rămâne
dominantă.
Celulele bacteriene aparţin următoarelor tipuri morfologice:
a. Forma sferică (sferoidală) denumită coc (coccus, latin = sămânţă). Celulele sunt
izodiametrice. După modul de grupare se disting următoarele subtipuri:
­ cocul simplu (celule solitare)
­ diplococ (celule perechi)
­ streptococ (celule asezate în lanţ, streptos = lanţ)
­ tetracoc (tetrada)
­ sarcina (două tetrade suprapuse)
­ stafilococ (staphylos = ciorchine)
La diplococi şi streptococi, diviziunile celulare se succed după un singur plan. La alţi coci
(Pediococcus, Thiopedia, Lampropedia, Deinococcus), prin diviziuni succesive se formează
grupări de 4 celule aranjate în tetrade bidimensionale. Ulterior se formează tablete de formă
pătrată, de 16-64 celule, ceea ce denotă existenţa a două planuri de diviziune, perpendiculare unul
pe celălalt şi care se succed alternativ. La Sarcina şi la Synechocystis, după trei diviziuni celulare
rezultă 8 celule aranjate în pachete tridimensionale cuboide. Diviziunile se succed după toate cele
trei planuri ale spaţiului, fiecare perpendicular pe celelalte două.
b. Forma bacilară (bacillus, latin = bastonaş). Diametrul mare (lungimea) depăşeşte de
câteva ori pe cel transversal. Extremităţile celulei sunt rotunjite sau tăiate în unghi drept. Se
disting mai multe subtipuri morfologice, în funcţie de modul de grupare a celulelor:
­ cocobacil, o forma intermediară intre coc si bacil
­ diplobacil
­ streptobacil
­ rozetă (stea)
 ­ palisadă
­ litere chinezeşti
c. Forma spiralată, cu câteva subtipuri:
­ vibrion
­ spiril
­ spirochetă
La spirili, spirele sunt rigide şi puţine, iar la spirochete sunt laxe şi numeroase.
Celulele unei populaţii bacteriene unitare, teoretic aparţin aceluiaşi tip morfologic, dar
frecvent apare un polimorfism, mai accentuat în mediile naturale (apă, sol, tractul digestiv).
Morfologia celulelor este mai uniformă în culturile bacteriene in vitro, dar se modifică în cursul
evoluţiei unei populaţii celulare. De aceea, pentru a evita confuziile, descrierile morfologice,
considerate tipice pentru o populaţie bacteriană se referă la celulele cultivate în laborator pe
medii optimale (medii care conţin toate substanţele necesare creşterii celulelor), in condiţii
adecvate de temperatura, pH, grad de aerare.
Deoarece în culturile bacteriene îmbătrânite apar frecvent forme de involuţie, cu
morfologie atipică, forma caracteristică a celulelor unei specii este aceea a celulelor tinere, dintr-
o cultură bacteriană aflată la sfârşitul perioadei de multiplicare.
Bacteriile care se abat de la tipurile morfologice esenţiale sunt mai rare. Astfel se disting:
bacterii pătrate, bacterii prostecate, bacterii cu apendice acelulare, bacterii cu trichoame
(filamentoase), bacterii miceliene.
Bacterile pătrate, au fost descrise de Walsby (l980) în apele hipersaline din peninsula
Sinai. Pe secţiune au aspect de lentilă biconcavă, datorită conţinutului foarte mic de apă. Din
această cauză, presiunea internă a celulei este practic nulă. Nu se exercită presiune asupra
învelişurilor celulare. Pentru ele s-a propus denumirea de gen Quadra şi aparţin archaebacteriilor.
Bacteriile prostecate (prosteca = apendice, coadă, anexă, adaus). Caracteristica
structurală este existenţa prostecii, o prelungire semirigidă în continuarea celulei, cu diametrul
mai mic decât al celulei mature. Prosteca este o prelungire celulară, ceea ce o deosebeşte de
structurile apendiculare acelulare.
Se disting două categorii de bacterii prostecate: bacterii pedunculate (de exemplu,
Caulobacter); bacterii prostecate care înmuguresc (de exemplu, Hyphomicrobium).
Bacteriile cu apendice acelulare (de exemplu, Gallionella) sunt reniforme. De pe faţa
concavă porneşte un apendice acelular lung, format dintr-un produs de secreţie a celulei
Bacteriile ce formează trichoame (de exemplu Beggiatoa, Sphaerotilus) au aspectul unui
filament multicelular, în care celulele vin în contact prin extremităţile lor şi sunt învelite printr-un
înveliş parietal comun.
Bacteriile miceliene (actinomicete, iar denumirea nouă este aceea de actinobacterii) au un
aparat vegetativ reprezentat de micelii fine, ramificate, cu organizare procariotă.