STRUCTURA ŞI ULTRASTRUCTURA CELULEI VEGETALE

• Structura unei celule meristematice (celule tinere cu mare capacitate de diviziune) de

la metafite (plante pluricelulare incluse în regnul Plante)
– perete subţire
– citoplasmă abundentă şi densă
– nucleu central mare; raport nucleu / protoplasmă ridicat
– plastide mici fără sistem tilacoidal, fără substanţe de rezervă
– microtubuli corticali (sub plasmalemă)
– restul organitelor prezente; ribozomi numeroşi
– diviziuni numeroase.

• Structura unei celule mature (de parenchim asimilator)

– perete mai gros
– meaturi între celule (spaţii aerifere mici triunghiulare la colţurile celulelor)
– raport nucleo – plasmatic: mult mai mic
– toate organitele sunt prezente; plastidele sunt numeroase, voluminoase cu
sistem tilacoidal dens
– vacuolele foarte bine dezvoltate, ocupă 90% din volumul celulei, împingând
organitele spre perete celular (în poziţie parietală)
– citoplasma este redusă cantitativ, formează o pătură fină la contactul cu
peretele celular şi trabecule care separă vacuolele.

CITOPLASMA

• La microscopul fotonic, citoplasma apare ca un lichid vâscos, transparent, mai

refringent decât apa, în care se află o serie de organite şi incluziuni diferite după
formă, structură, compoziţie chimică şi funcţii.

• Analizată la microscopul electronic, citoplasma pare neomogenă, complex structurată,

cuprinzând de la exterior la interior:
• 1.- membrana plasmatică (plasmalema) sau membrana ectoplasmică în contact
cu perete celulozo-pectic la celulele plantelor şi cu glicocalixul la celulele
animale;
• 2. - hialoplasma (citosolul) substanţa fundamentală a celulei în care se află
diferite organite;
• 3. - tonoplastul sau membrana endoplasmatică care delimitează vacuola sau
vacuolele la celula vegetală.

• La microscopul electronic de voltaj înalt, în citoplasmă a fost observat un complex de

structuri microfibrilare care reprezintă citoscheletul; suspendate de citoschelet şi
susţinute de acesta se află organitele celulare.

1
 Ultrastructura citoplasmei

1. Plasmalema

• Plasmalema sau membrana plasmatică este o structură comună tuturor celulelor vii;
este dificil de observat la microscopul fotonic deoarece este foarte subţire (65 -100 A)
şi intim lipită de peretele celular la plante din cauza presiunii de turgescenţă a
vacuolei/vacuolelor.

• Totuşi, la celulele în stare de plasmoliză, când acestea puse în soluţii hipertonice şi

pierd apa, limita plasmalemei poate fi intuită, deoarece ea se desprinde de peretele
celular.

1.1. Modele de organizare a plasmalemei

• 1940 - Danielli şi Dowson propun un model de organizare: membrana plasmatică

constă din 2 straturi lipidice întinse între două pături proteice; mai târziu, aceştia
stabilesc că proteinele de suprafaţă dau integritate structurală membranelor, în timp ce
alte proteine formează canale prin care se poate realiza intrarea sau ieşirea unor
molecule prin membrane.

• 1950 – Robertson a fotografiat plasmalema; la microscopul electronic ea apare ca o

linie albă, electronotransparentă, întinsă între două linii negre, electronodense.
Toate imaginile electronomicroscopice prin diferite materiale biologice au evidenţiat
aceeaşi structură trilamelară sau tripartită a plasmalemei; mai mult şi elementele
sistemului de endomembrane (RE, Aparat Golgi, etc) aveau aceeaşi structură.
• Robertson a conceput un model unic de membrană, caracteristic tuturor membranelor
interne şi externe, denumit modelul membranei unitare („unit membrane concept”).
Potrivit acestuia, membrana unitară are o grosime de 75 A (7,5 nm); cu două benzi
electronodense de proteine, de cca. 20 A (2 nm) separate de un spaţiu clar lipidic
electronotransparent de 35 A (3,5 nm) (cuprinzând douã straturi de molecule lipidice:
fosfolipide şi fosfoaminolipide).

2
• 1972 – Singer şi Nicolson au elaborat un model de membrană bazat pe considerente
termodinamice numit modelul mozaicului fluid; pe baza acestui model se consideră
că:
– între lipidele şi proteinele membranare există relaţii energetice;
– membranele sunt fluide, proteinele plutesc în bistratul lipidic;
– unele proteinele globulare pot fi situate numai la suprafaţa internă, altele numai
la suprafaţa externă, iar altele străbat bistratul lipidic;
– sunt considerate proteine integrate sau intrinseci cele sunt împlântate în
bistratul lipidic şi pe care - l străbat în toată grosimea sa, şi
– proteine periferice sau extrinseci cele care nu sunt împlântate în stratul lipidic,
ci sunt ataşate unor proteine integrate sau altor porţiuni periferice ale
bistratului lipidic.

Modelul mozaicului fluid

1.2. Evidenţierea plasmalemei

• La microsocopul fotonic: prin procesul de plasmolizã.

• În prezenţa unei soluţii hipertonice, de exemplu soluţia de NaCl de concentraţei 9 %,

celula pierde apa, hialoplasma se contractã, se depãrteazã de perete, antrenând astfel
dupã ea plasmalema; ea rãmâne, totuşi, aderentã de perete în anumite puncte, de unde
şi prezenţa unor prelungiri sau tractusuri fine, constituite numai din plasmalemã, care
poartã picãturi foarte fine de citoplasmã, separate de masa celularã.

• În prezenţa unei soluţii hipotonice (apă), acesta pătrunde în celulă acumulându-se în

vacuolă; vacuola îşi măreşte volumul şi apasă asupra citoplasmei şi respectiv asupra
pereţilor celulari cu o anumită presiune numită de turgescenţă. În aceste condiţii,
plasmalema nu este vizibilă la microscopul fotonic, fiind intim lipită de pereele
celular.

3
 Adnotaţi desenele de mai sus

• Funcţii: barierã semipermeabilã ce permite selectarea schimburilor între celulã şi

mediul extern, asigurã recunoaşterea moleculelor informaţionale şi transmiterea
mesajelor în interiorul celulelor; formaţiune cu rol esenţial în biogeneza peretelui
celular

• Printre alte funcţii principale ale plasmalemei menţionãm pe cea de endocitozã,

proces legat de absorbţia pe suprafaţa celulei a macromoleculelor dizolvate în apã - în
cazul pinocitozei, sau a anumitor particule - în cazul fagocitozei; o porţiune din
plasmalemã se invagineazã, se umple cu picãturi de apã se desprinde de suprafaţa
celulei, rezultând o pinocitã (endocitã) ce se detaşeazã şi acum se numeşte fagocitã
(liberã în hialoplasmã); tot în hialoplasmã se aflã, între altele, şi lizozomi (rezultaţi din
fragmente de reticul endoplasmic) ce conţin enzime litice (hidrolaze); dacã membrana
lor se dizolvã, enzimele litice trec în hialoplasmã; dacã ei fuzioneazã cu fagozomii,
rezultã citolizomi, în interiorul cãrora enzimele lizozomale vor asigura degradarea
compuşilor veniţi din exterior şi acumulaţi în fagozomi

2. Hialoplasma

Substanţa fundamentalã a citoplasmei, care cuprinde:

a) o parte structuratã, alcãtuitã din numeroase tipuri de proteine fibrilare şi globulare,
unite în microfilamente şi microtubuli; b) un lichid conţinut în ochiurile reţelei
fibrilare proteice, care cuprinde 70 % apã şi 30 % compuşi organici şi minerali; în
hialoplasmã se aflã şi poliribozomi liberi - particule ribonucleoproteice implicate în
proteinosintezã; proteinele rezultate alcãtuiesc matrixul citoplasmei, microtubulii,
microfilamentele, membranele ale diferitelor organite
• Hialoplasma este un sistem de substanţe macromoleculare în stare coloidalã.
• Coloizii macromoleculari sunt de tip hidrofil: particulele dispersate au afinitate pentru
apã şi pot fi mai mult sau mai puţin vâscoase (datoritã frecãrii dintre ele sau datoritã
legãturilor ce persistã între ele). Aceşti coloizi hidrofili realizează, cu macromolecule
proteice filamentoase, un fel de reţea tridimensionalã care include: apa liberã (mediul
dispersant) şi macromolecule mici, (mediu dispersat) între elementele citoscheletului

4
 (microtubuli, microfilamente): acizi aminici, nucleotide, glucozã, fosfolipide, ioni de
K, Mg, Ca.

• Între macromolecule persistã forţe (legãturi) de coeziune intermacromoleculare, ce

creazã o reţea în ochiurile cãreia se aflã apã liberã, mici molecule organice solubile,
ioni. Hialoplasma are o anumitã rigiditate (mai ales la periferie), care variazã în cursul
diviziunii celulare; este influenţatã de presiune, anestezice ş.a., asistându-se atunci la
transformãri reversibile gel®sol şi sol®gel (fenomen numit tixotropie).

Citoplasma, în ansamblu

• Proprietãţi fizice ale citoplasmei: este nedifuzabilã, vâscoasã şi mai mult sau mai
puţin rigidã, poate coagula, este îmbibatã cu apã (hidrogel).

• Funcţiile citoplasmei: este sediul diferitelor cãi şi lanţuri ale metabolismului (sinteza
zaharozei, a acizilor graşi, a proteinelor); este locul unde se aflã diferitele organite, de
care ne ocupãm în cele ce urmeazã.

• Citoplasma vie este caracterizatã prin mobilitate (ciclozã). Aceasta este de douã
feluri: a) ciclozã de rotaţie: când celula are o vacuolã mare, centralã, citoplasma fiind
parietalã; are loc totdeauna în acelaşi sens, antrenând în mişcare organitele din ea; la
diferite celule, sensul ciclozei este diferit (exemplu, Elodea canadensis - ciuma
apelor); b) ciclozã de circulaţie: când vacuola este traversatã de cordoane
citoplasmatice; are loc în sensuri diferite de-a lungul trabeculelor (de exemplu, în
celulele perilor staminali de Tradescantia sp.- telegraf).