Clasa a IX-a real

MEMBRANA CELULARĂ

Membrana celulară, numită și membrană plasmatică sau plasmalemă, este o structură

celulară ce delimitează și compartimentează conținutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru
pasajul moleculelor și ionilor.
Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm și cu proprietăți caracteristice
de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei (Fig. 1).
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de R. Hooke, iar mult mai târziu Jonathan
S. Singer și Garth L. Nicholson au formulat modelul mozaicului fluid drept model de organizare și
funcționare a acesteia. În prezent, datorită studiilor de biologie celulară și moleculară modelul mozaic
fluid a fost modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana celulară.

Fig. 1. Celula animală

Preluare după: https://www.romedic.ro

Modelul mozaicului fluid prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat (Fig. 2), unde
numeroasele componente structurale se pot deplasa liber. La suprafața membranei fiecărei celule se află
proteine periferice și glucide sub formă de glicolipide și glicoproteine. Setul de proteine și glucide este
specific, constituind „cartea de identitate” al acesteia. Aceasta organizare complexă a membranei este
importantă, între altele, pentru polaritatea celulei și pentru organizarea semnalelor primite din exterior.
Structura membranei celulare
Membrana celulară (vezi Fig. 2) este formată din lipide si proteine. Elementul structural
fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră
impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele membranare, asociate dublului
strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.

Fig. 2. Membrana celulară – modelul mozaic fluid

Preluare după: https://www.romedic.ro

Membrana celulară prezintă în structura sa 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide și steroli.

Fosfolipidele și glicolipidele au un capăt hidrofil și un capăt (sau o coadă) hidrofob(-ă). Colesterolul,
cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea, fiind poziționat între capetele
hidrofobe ale lipidelor și nepermițându-le să se contracte.
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare sau integrate), fie
asociate suprafeței acesteia (proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide).
Există mai multe tipuri de proteine la nivelul membranei celulare:
 Proteine de transport sau proteine-canal ce sunt specializate în transportul prin membrană a
unor molecule specifice, dar și a anumitor ioni (de exemplu Na+, K+). Ele constituie structuri
complexe implicate în transportul transmembranar, de tip pompe sau canale ionice.
 Proteine de susținere ce participă la menținerea integrității structurale și funcționale a
membranei;
 Proteine enzime, desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
 Proteine-marker cu rol în recunoașterea celulară, pentru ca celulele să constituie un țesut
(realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea extracelulară);
  Proteine receptori, asigură controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin
recunoașterea, legarea și transmiterea moleculelor-semnal.
Lipidele și proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mișcări în interiorul
membranei. Aceasta se datorează mobilității moleculelor lipidice sau capacității moleculelor lipidice
de a difuza în interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc foarte rapid, moleculele lipidice
efectuând schimb de locuri cu moleculele învecinate. O moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri
în timp de o secundă, adică poate să ajungă de la un capăt la altul al unei celule bacteriene de talia E.
coli. Mișcarea are loc în planul bistratului. Mișcarea de rotație se referă la mișcarea pe care o efectuează
fiecare moleculă lipidică în jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea rapidă.
Distribuția asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenițal în realizarea funcțiilor
celulare. Distribuția asimetrică a componentelor lipidice pe cele două fețe ale dublului strat lipidic
determină o fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. Explicația asimetriei în distribuția lipidelor
membranare constă în procesul de biosinteză a lipidelor.
Rolul membranei celulare
 Transportul de substanțe;
 Asigurarea homeostazei, stării optime de funcționare prin menținerea caracterelor interne
specifice celulei;
 Protejarea spațiului celular;
 Conferirea unei forme celulei;
 Menținerea echilibru osmotic, păstrarea caracteristicilor mediului intern al celulei în raport cu
mediul extracelular;
 Prezintă permeabilitate selectivă;
 Participă la desfășurarea proceselor metabolice celulare;
 Comunicarea bidirecțională între celule și mediul extern;
 Locomoția.

TRANSPORTUL MEMBRANAR reprezintă unul dintre procesele importante realizate cu

ajutorul membranei celulare. Poate fi pasiv (fără consum de energie) sau activ (cu consum de energie).
Transportul pasiv se realizează prin difuzie și osmoză.
Difuzia se realizează pe baza energiei cinetice a moleculelor și este asigurată de creșterea
temperaturii și de dimensiunile mici ale moleculelor care traversează membrana celulară (O 2, CO2, H2O
etc.).
Osmoza reprezintă traversarea membranei celulare semipermeabile de către moleculele de apă,
care se desfășoară prin difuzie. Sensul de difuzie a apei este determinat de variația concentrației
mediului, moleculele de apă deplasându-se din mediul cu concentație mare de apă spre mediul cu
concentrație mică de apă.
 În cazul celulelor ce prezintă perete celular (celula vegetală, celula fungală), apa acumulată
determină creșterea volumului celular și implicit exercită o presiune asupra peretelui ce se numește
turgescență.
Transportul activ se realizează prin intermediul unor proteine cu rol de transport din
structura membranei, asigurând transferul la nivelul membranei a acelor molecule cu greutate
moleculară mare, chiar împotriva gradientului de concentrație. Acest tip de transport este de două
categorii:
 Difuzia facilitată, moleculele sunt transportate în sensul gradientului de concentrație, fără
consum de energie. De exemplu, transportul glucozei la nivelul celulelor.
 Transportul activ propriu-zis, cu ajutorul căruia moleculele sunt transportate împotriva
gradientului de concentrație, cu consum de energie. De exemplu, transportul ionilor de Na la
exteriorul celulei și a ionilor de K la interiorul celulei cu sprijinul pompei de Na +-K+ (de ioni
Na+/K+).
Particulele de dimensiuni mari, cum sunt: microorganismele și agregatele macromoleculare, sunt
transferate la nivelul membranei prin procesul de citoză, proces activ, consumator de energie.
Citoza presupune formarea unor vezicule în care sunt incluse aceste particule și în funcție cu
scopul formării lor se identifică:
 Endocitoza – procesul de citoză prin care se introduc particule mari în celulă (Fig. 3). În funcție
de starea de agregare a particulelor se subîmparte în: fagocitoză (introducerea de particule solide
– resturi celulare, unele bacterii sau virusuri înglobate de către macrofage/leucocite specializate
în răspunsul imunitar) și pinocitoză (introducerea de particule lichide);
 Exocitoza – procesul de citoză prin care se elimină (excretă) particule mari din celulă (Fig. 4).

Fig. 3. Endocitoză – tipuri (schemă)

Preluare după: https://www.quora.com
 Fig. 4. Exocitoză (schemă)
Preluare după: https://microbenotes.com

Bibliografie
Huțanu E., 2004 (reeditare 2020), Biologie – Manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică și Pedagogică R.A.