MEMBRANA CELULARĂ

Membrana celulară
 Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură
celulară ce delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Constituie o barieră
selectivă pentru pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională
continuă cu grosimea de 6-9 nm şi cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate
selectivă, ce conferă individualitate celulei.

Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă
acesta a considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl
Wilhelm von Nägeli şi Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenţei unei
membrane celulare responsabile pentru secreţia extracelulară şi menţinerea
presiunii intracelulare. În 1935, Hugh Daveson şi James Frederic Danielli au
sugerat structura bilipidică a membranei celulare, iar în 1972, Nicholson şi Singer
au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost modificat datorită
descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana celulară. Acestea
cuprind: zonele de joncţiune intercelulară: "barierele" membranare formate de
complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului; subdomenii
membranare cu o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele insolubile in
detergenţi (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei este importantă,
între altele, pentru polaritatea celulei şi pentru organizarea semnalelor primite din
exterior.

Rolurile membranei celulare

 Transportul de substanţe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spaţiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecţională între celule şi mediul extern;
 locomoţia.

Structura membranei celulare

Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural

fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele
membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcţionalitatea membranei.
CELULA –DATE GENERALE

Definiţie

Pentru celulă au fost date numeroase definiţii.Astfel unele din aceste definiţii sunt:

 1.„Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor

procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei
vii, dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”

 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem

biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaţii de echilibru cu mediul
înconjurător – în cazul protofitelor şi protozoarelor– sau ca un subsistem
când devine parte componentă a unui ţesut, organ sau organism
pluricelular.”

Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de exemplu,

bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).

Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de
plută folosind microscopul.

Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de Matthias Jakob Schleiden şi
Theodor Schwann în 1839.

Structura celulelor eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol(2) nucleu (3) reticul
endoplasmatic granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos (6) aparatul
Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10)
vacuole, (11) citoplasma, (12) lizozom, (13) centriol.

CELULELE EUCARIOTE SUNT FORMATE DIN:

Membrană celulară

 Perete celular
 Citoplasmă
 Citoschelet
 Organite celulare
 Ribozomi
 Mitocondrii
 Centrozomul
 Aparatul Golgi
 Vacuole
 Lizosomi
 Plastide
 Reticul endoplasmatic
 Nucleul celulei
Proteinele

Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie

asociate suprafeţei acesteia (proteine membranare periferice şi proteine legate prin
lipide). Există mai multe tipuri de proteine, incluzând:

 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susţinere;
 de transport.

Proteinele sunt implicate în multiple procese:

 transportul molecular şi ionic transmembranar;

 realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor în matricea
extracelulară;
 desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
 controlol fluxului de informaţie între celulă şi mediu prin recunoaşterea,
legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;
1. Ribozomii
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt constituiţi din
ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului
endoplasmatic, formând cu acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt
sediul biosintezei proteinelor specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt
alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză
ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate moleculele implicate, precis
poziţionate unele faţă de celelalte. Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm
în diametru şi sunt compuşi în 65% din ARN ribozomal şi 35% din proteine
ribozomale (cunoscute şi sub numele de ribonucleoproteine).
Rolul lor este de a decoda ARN mesager pentru construcţia lanţurilor
polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de transport. Ribozomii construiesc
proteinele necesare pentru informaţia genetică conţinută în ARN-ul de transport.
Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei),
pe când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul endoplasmatic rugos, dându-i
acestuia aspectul caracteristic.
Intreaga funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la
nivelul conformaţiei proteinelor. Ribozomii sunt consideraţi de multe ori organite,
însă acest termen se referă la componentele subcelulare, subcomponenete ce se
găsesc în relaţie cu membrana fosfo-lipidică, subcomponenete din care ei nu fac
parte sau nu sunt ataşaţi. De aceea de multe ori se face referire la ribozomi ca fiind
componente „non-membranare”.
Aparatul Golgi

Aparatul Golgi (sau dictiozom) este un organit celular celular găsit la

majoritatea eucariotelor, situat în centrul celulei. A fost identificat în 1898 de către
doctorul italian Camillo Golgi şi a fost numit după el. Funcţia principală a
aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea macromoleculelor precum
proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de celulă. Este deosebit de important în
procesarea proteinelor pentru secreţie. Aparatul Golgi este o parte a sistemului
endomembranal al celulei.

Imagine a aparatului Golgi, vizibil ca o stivă de inele negre semicirculare în partea

inferioară. Numeroase vezicule circulare pot fi observate în vecinătatea organitului

Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic (portocaliu) în

aparatul Golgi (roz).
Lizozomul - este un organit celular, cu rol în: -digestie.

-Depozitarea enzimelor;

-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.

Structura

 aspect de vezicule
 diametru de 0,2 - 0,8 microni

Componente: membrană delimitantă; matrice lizozomală.

Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte organite şi este impermeabilă (se opune
trecerii enzimelor lizozomale în citosol). Ea conţine ATP-aze care pompează ioni de hidrogen în
lizozomi pentru a menţine pH-ul acid.

Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul deoarece aceasta conţine
materiale supuse digestie, materiale aflate în diferite stadii de degradare. Conţine peste 40 de
hidrolaze acide (enzime hidrolitice): proteaze, lipaze, glicozidaze, fosfataze, etc.

Tipuri de lizozomi

1. Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici şi au matricea omogenă
cu aspect fin granular.
2. Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă), sunt mai mari decât lizozomii
primari iar matricea are un aspect heterogen. Se împart în heterofagozomi si
autofagozomi. Heterofagozomii conţin material provenit din mediul extracelular, înglobat
de celulă prin fagocitoză (de ex. resturi celulare, bacterii). Autofagozomii conţin
materiale provenite din interiorul celulei (de ex. organite celulare îmbătrânite) - se
produce un fenomen de reciclare.
3. Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile, care au rămas în urma
digestiei ca urmare a epuizării echipamentului enzimatic. Sunt mari, prezintă o matrice
foarte densă şi foarte heterogenă în care sunt incluse structuri de diverse mărimi şi
densitati.
Mitocondriile

Schiţa unei mitocondrii umane

Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai sunt denumite şi
„uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei. Respiraţia
produce energia necesară organismelor, iar această energie este înmagazinată în moleculele de
ATP. Mitocondriile au material genetic propriu - ADN mitocondrial, care conţine informaţia
genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.

Structura mitocondriilor

Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub forma de
bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană dublă,un sistem de cisterne şi tubuli, stromă(matrix).

Mitocondriile sunt formate din:

 înveliş
 membrană externă netedă
 membrană internă pliată

Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in stroma fără a compartimenta
complet, mărindu-i foarte mult suprafata. Pe mebrana internă se observă nişte granule în care
sunt acumulate anumite enzime care intervin în procesele energetice ale celulei.

Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie maternă (fiindcă celulele
feminine sunt mai mari, duc cu ele organite citoplasmatice, iar cele masculine duc numai
nucleul).

Mitocondriile au următoarele roluri:

 respiraţie celulară
 ereditate extranucleară
Lizozomul este un organit celular, cu rol în: -digestie.

-Depozitarea enzimelor;

-Distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.

Structura

 aspect de vezicule
 diametru de 0,2 - 0,8 microni

Componente: membrană delimitantă; matrice lizozomală.

Membrana lizozomilor este mai groasă decât a celorlalte organite şi este

impermeabilă (se opune trecerii enzimelor lizozomale în citosol). Ea conţine ATP-
aze care pompează ioni de hidrogen în lizozomi pentru a menţine pH-ul acid.

Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul deoarece aceasta

conţine materiale supuse digestie, materiale aflate în diferite stadii de degradare.
Conţine peste 40 de hidrolaze acide (enzime hidrolitice): proteaze, lipaze,
glicozidaze, fosfataze, etc.

Tipuri de lizozomi

4. Primari: nu şi-au început încă activitatea de digestie, sunt mici şi au

matricea omogenă cu aspect fin granular.
5. Secundari: sunt activi (îşi desfăşoară activitatea digestivă), sunt mai mari
decât lizozomii primari iar matricea are un aspect heterogen. Se împart în
heterofagozomi si autofagozomi. Heterofagozomii conţin material provenit
din mediul extracelular, înglobat de celulă prin fagocitoză (de ex. resturi
celulare, bacterii). Autofagozomii conţin materiale provenite din interiorul
celulei (de ex. organite celulare îmbătrânite) - se produce un fenomen de
reciclare.
6. Terţiari: sunt corpi reziduali şi conţin materiale nedigerabile, care au rămas
în urma digestiei ca urmare a epuizării echipamentului enzimatic. Sunt mari,
prezintă o matrice foarte densă şi foarte heterogenă în care sunt incluse
structuri de diverse mărimi şi densităţi.
Cromatina

Cromatina este un termen folosit pentru a descrie materialul genetic și proteinele asociate
din interiorul nucleu a unei celule. Patologii pot vedea cromatina atunci când țesutul este colorat
cu hematoxilina si eozina (H&E) și vizualizate la microscop. Această pată face ca cromatina să
pară violet sau albastru.

Cum ajută cromatina la stabilirea unui diagnostic?

Patologii folosesc adesea aspectul microscopic al cromatinei pentru a-i ajuta să înțeleagă
comportamentul unei celule. De exemplu, „aglomerat”, „grunș” sau „vezicular” sunt cuvinte care
sunt adesea folosite pentru a descrie cromatina din celulele anormale sau chiar canceroase. În
schimb, „netede” și „chiar” sunt cuvinte care sunt folosite pentru a descrie celulele normale sau
mai puțin îngrijorătoare. Apariția cromatinei este doar una dintre multele caracteristici pe care
patologii le folosesc atunci când pun un diagnostic.

Patologii folosesc cuvântul hipercromatic (sau hipercromazie) pentru a descrie o celulă

care are cromatina foarte închisă în comparație cu celulele normale din jurul ei. O grămadă mare
rotundă de cromatină se numește a nucleoli sau nucleoli dacă există multe aglomerări rotunde
mari văzute în interiorul nucleu a cellulei.
DIVIZIUNEA DIRECTA (AMITOZA)

- Este cel mai simplu tip de diviziune;

- Este intalnita la celulele procariote si celulele tumorale; -
- Se realizeaza foarte rapid;
- Nu se formeaza un fus de diviziune;
- Nu se individualizeaza si nu se evidentiaza cromozomii
- Diviziunea nucleului (cariochineza) se desfasoara concomitent cu
diviziunea citoplasmei (plasmochineza sau citochineza)
- Diviziunea directa e realizeaza prin:
- Fragmentare in urma aparitiei unui perete despartitor care imparte
continutul celulei in doua celule fiice (de exemplu, la unele alge verzi).
- Strangulare (gatuire) in care nucleul se alungeste, se subtiaza la mijloc si se
fragmenteaza; concomitent celula se gatuie si se separa impreuna cu cei doi
nuclei in doua celule-fiice (de exemplu, la drojdia de bere, bacterii etc.).

DIVIZIUNEA INDIRECTA (cariochinetică)

- Este mult mai complexa decat diviziunea directa;
- Este intalnita la majoritatea celulelor eucariote;
- Se realizeaza intr-o perioada de timp mai lunga;
- Se formeaza un fus de diviziune alcatuit din filamente dispuse intre polii celulei
cu rol de a distribui echilibrat cromozomii in celulele fiice;
- Se individualizeaza si se evidentiaza cromozomii prin spiralizarea si cindensarea
fibrelor de cromatina din nucleoplasma nucleului
- Diviziunea nucleului (cariokineza) precede diviziunea citoplasmei (citokineza)
- Se realizeaza prin mitoza si meioza.
 1.Profaza:

Reprezinta perioada în care cromozomii devin vizibili în rezultatul spiralizării si

condensării. Fiecare cromozom este dublat longitudinal si se evidentiază cele două cromatide
răsucite una în jurul celeilalte si unite în regiunea centromerului. Spre sfâr itul profazei, apar
centrii mitotici, nucleolii devin mai mici si chiar dispar complet, degradează membrana nucleară.

În concluzie profaza mitozei se caracterizează prin următoarele procese:

 dublarea centriolilor (încă în interfază) si migrarea lor spre polii celulei;
 condensarea cromatinei si evidentierea cromozomilor;
 degradarea nucleolilor;
 degradarea membranei nucleare ( si, ca rezultat, a unei părti din reticulul endoplasmatic
rugos); Prof. Cristina Ghera Page 5
 formarea fusului de diviziune (in celulele animale fusul de diviziune este radial, in
celulele vegetale el este aranjat intr-un singur plan)
 amestecul carioplasmei si hialoplasmei. Profaza ocupă circa 50% (30 min) din mitoză.
 2.Metafaza

– etapa în care cromozomii sunt delimita si i se aranjează în regiunea ecuatorului unde

formează placa metafazică. Metafaza este stadiul în care se pot stabili, cu deosebită precizie,
numărul, forma, mărimea cromozomilor specifici fiecărei specii.

Cromozomii se atasează de centromer cu fibrele fusului de diviziune (pe fiecare fibră câte
un cromozom). Cele două cromatide ale fiecărui cromozom sunt asezate una lângă alta si sunt
unite în regiunea centromerului. Când metafaza se apropie de sfârsit, centromerii încep să se
dividă, iar de fiecare jumătate rămâne prinsă câte o cromatidă.

În metafază poate să continuie degradarea membranei nucleare.

Asadar, particularitătile metafazei sunt următoarele:

 aranjarea cromozomilor la ecuatorul celulei;
 formarea plăcii metafazice;
 aranjarea cromozomilor în formă de stea (cu centromerul spre centru);
 fixarea cromozomilor prin intermediul fusului de diviziune (fusul de diviziune este
alcătuit din fibrele centriolo-cromozomiale si fibrele centriolo-centriolare)

Metafaza alcătuieste circa 13% (8 min) din mitoză.

 3.Anafaza
Constă în clivarea longitudinală a cromozomilor si deplasarea lor (fiecare cromozom este
monocromatidic) spre polii opusi ai celulei. Astfel, la polii celulei se formează două seturi de
cromozomi cu aceeasi constitutie genetică ca si nucleul celuleimamă.

Anafaza durează circa 7% (4 min) din timpul mitozei si se caracterizează prin:

 deplasarea cromatidelor fiecărui cromozom spre polii celulei (viteza deplasării este de
0,2-5,0 µm/min);

 aranjarea cromatidelor în timpul deplasării în conformitate cu pozitia centromerului.

4. Telofaza
Se caracterizează prin formarea la fiecare pol al celulei a câte un nucleu separat, care,
după despiralizarea cromozomilor, devine optic omogen. Spre sfârsitul telofazei apar nucleolii.
Continutul nucleolilor este similar cu cel al celulei-mamă.

În concluzie telofaza se caracterizează prin:

 decondensarea cromozomilor;

 formarea unei noi membrane nucleare;

 formarea nucleolilor;

 degradarea fusului de diviziune;

 formarea centrului celular;

 citochineza si formarea a doua celule-fiice identice cu celula-mama.

Semnificatia biologică a mitozei este următoarea:

1) asigură constant numărul de cromozomi (a materialului ereditar) în procesul de

diviziune al celulelor somatice;

2) asigură integritatea structurală a tesuturilor în caz de pierdere a celulelor

(substituirea eritrocitelor, a celulelor din epiteliul intestinului etc.);

3) asigură cresterea si dezvoltarea organismului pluricelular;

4) asigură regenerarea tesuturilor si a organelor.

 Nucleozomul

Un nucleozom este unitatea structurală de bază a ambalării ADN -ului

la eucariote . Structura unui nucleozom constă dintr-un segment de ADN înfășurat în jurul a
opt proteine histonice și seamănă cu firul înfășurat în jurul unei bobine. Nucleozomul este
subunitatea fundamentală a cromatinei . Fiecare nucleozom este compus din puțin mai puțin de
două ture de ADN înfășurate în jurul unui set de opt proteine numite histone, care sunt cunoscute
sub numele de octamer de histonă . Fiecare octamer de histonă este compus din două copii
fiecare dintre proteinele histonelor H2A , H2B , H3 și H4 .

ADN-ul trebuie compactat în nucleozomi pentru a se potrivi în nucleul celulei . Pe lângă

împachetarea nucleozomilor, cromatina eucariotă este compactată în continuare prin plierea într-
o serie de structuri mai complexe, formând în cele din urmă un cromozom . Fiecare celulă umană
conține aproximativ 30 de milioane de nucleozomi.

Se crede că nucleozomii transportă informații epigenetice moștenite sub formă

de modificări covalente ale histonelor de bază . Pozițiile nucleozomului în genom nu sunt
aleatorii și este important să știm unde este localizat fiecare nucleozom, deoarece acest lucru
determină accesibilitatea ADN-ului la proteinele de reglare .

Structura cristalină a particulei

miezului nucleozomului
constând din histone de miez H2A , H2B , H3 și H4 și ADN.
Vederea este de sus prin axa superhelical.