Curs 2 si 3 Amg

CURS.2.ANATOMIE
COMPONENTELE ANATOMICE ALE CORPULUI UMAN

Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.

Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, sau neuro-craniul sau cutia cranienă
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi, el are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale
gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul lor se
găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma. Cavitatea
abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este închisă inferior de diafragma
pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, fascii,
vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Peretele anterior
al toracelui conţine glanda mamară.
Membrele: - superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a
membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
- inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă a
membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia
viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului locomotor, a căror masă
reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
NIVELURI DE ORGANIZARE ANATOMICĂ SI FIZIOLOGICĂ
I. CELULA
Celula este o unitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi
eucariote, cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”
Celula a fost descoperită de Robert Hoock în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută.
CELULELE EUCARIOTE, sunt formate din:
1. MEMBRANA CELULARĂ
Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema) este o structură celulară ce
delimitează şi compartimentează conţinutul celular. Constituie o barieră selectivă pentru pasajul
moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm şi cu
proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei.
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a considerat-
o parte integrală a unei celule unitare.
Rolurile membranei celulare: - transportul de substanţe; asigurarea homeostazei; protejarea
spaţiului celular; conferirea unei forme celulei; echilibru osmotic; (osmoză)
permeabilitate selectivă; participă în cadrul proceselor metabolice; comunicarea bidirecţională
între celule şi mediul extern; locomoţia.
Structura membranei celulare este formată din lipide si proteine. Elementul structural
fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră
impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile
Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth L. Nicholson, prezintă
membrana celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componente structurale se pot
deplasa liber. Setul de proteine şi glucide, se numeşte glicocalix şi este specific, constituind
“buletinul de identitate” al acesteia.
Transport membranar, este de două tipuri:
1. Transport activ, se face contra sensului gradientului de concentraţie sau a sensului spontan de
difuzie– din regiunea unde concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mică în regiunea
unde este mai mare.
2. Transport pasiv se realizează după gradientul de concentraţie – din regiunea unde
concentraţia atomilor sau a moleculelor este mai mare în regiunea unde concentraţia lor este mai
mică cu consum de energie şi are loc pe calea difuziunii simple sau a difuziunii facilitate

2.PERETE CELULAR
Este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor (din bacterii), având rolul
principal de a păstra forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă mecanică.
3.CITOPLASMA
Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi nucleu, al unei
celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite celulare.
Citoplasma este alcatuită din două părţi : hialoplasma, granuloplasma
Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet.
Granuloplasma este formată din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele pot fi: -comune( prezente in toate celulele) şi specifice( prezente doar in anumite
celule).
4.CITOSCHELETUL (schelet celular)
Reprezintă o structură subcelulară, care are o forma unor tuburi şi filamente, alcătuite din
molecule proteice specializate. Acesta conferă celulei formă proprie şi susţinere. De asemenea,
citoscheletul are rol în locomoţia celulară, în transportul intracelular şi în schimbul de substanţe
cu mediul extern si cu alte celule. Este comun tuturor celulelor eucariote (celule cu nucleu), ca de
exemplu neuronul.
 5.Organitele celulare

Fig 3.Organitele celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozom (4) veziculă (5) reticul
endoplasmatic rugos (REr) (6) aparatul Golgi (7) citoschelet (8) reticul endoplasmatic
neted(REn) (9) mitocondrii (10) vacuolă (11) citoplasmă (12) lizozomi (13) centrioli

Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care îndeplinesc funcţii
specifice şi posedă membrană proprie.
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
 comune se găsesc în majoritatea celulelor eucariote (Reticulul endoplasmatic, ribozomi,
Aparatul Golgi, mitocondrii, lizozomi.
 specifice: intră în alcatuirea anumitor tipuri de celule (Miofibrile -din fibra musculară;
Neurofibrile şi Corpusculii Nissl -din celula nervoasă) .
6.RIBOZOMII
Ribozomii sau corpusculii lui Palade, sunt constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasma
celulară sau ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul endoplasmatic rugos.
Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. Nu prezintă membrană la periferie şi sunt
alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză, ribozomii
acţionează ca punct de legatură între toate moleculele implicate, precis poziţionate unele faţă de
celelalte. Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru Rolul lor este de a decoda
ARN mesager pentru construcţia lanţurilor polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de
transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei.
Intreaga funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la nivelul conformaţiei
proteinelor.
7. Mitocondriile

Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile

de celule. Ele mai sunt denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-
reducătoare necesare respiraţiei. Mitocondriile au material genetic propriu - ADN mitocondrial,
care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
Structura mitocondriilor, au forma unor vezicule alungite, sunt organite sferice, ovale sau sub
forma de bastonaşe, ei sunt formaţi dintr-o membrană dublă,un sistem de cisterne şi tubuli,
stromă(matrix).
Mitocondriile sunt formate: înveliş, membrană externă netedă ṣi membrană internă pliată
Membrana internă prin invaginări formează criste care pătrund in stroma fără a compartimenta
complet, mărindu-i foarte mult suprafata. Pe mebrana internă se observă nişte granule.
Mitocondriile se fomează prin diviziune şi se transmit ereditar, pe linie maternă.
Mitocondriile au următoarele roluri:- respiraţie celulară ṣi ereditate extranucleară
8. CENTROZOMUL
Centrozomul este un organit celular, specific majorităţii celulelor eucariote animale,situat lângă
nucleu. Se afla în centrul celulelor . Este format din două formaţiuni numite centrioli, înconjuraţi
de citoplasmă densă care poartă denumirea de centrosferă.
Participă în diviziunile celulare, la formarea fusului de diviziune.
9. APARATUL GOLGI

Fig 6. Diagramă a procesului secretor din reticulul endoplasmatic (portocaliu) în aparatul Golgi
(roz).
Aparatul Golgi ( dictiozom) este un organit celular găsit la majoritatea eucariotelor, situat în
centrul celulei. A fost identificat în 1898 de către doctorul italian Camillo Golgi şi a fost numit
după el. Funcţia principală a aparatului Golgi este procesarea şi împachetarea macromoleculelor
precum proteinele şi lipidele care sunt sintetizate de celulă.
Rolurile aparatului Golgi: stocarea polizaharidelor; modificarea proteinelor nou-sintetizate în
reticulul endoplasmic, sortarea proteinelor cu diverse destinaţii celulare, prelucreză si stochează
proteinele şi lipidele care "curg" dinspre R.E, sintetizeaza polizaharidele si le "împachetează" în
vezicule care vor migra spre membrana plasmatică; la celulele vegetale si fungi, aparatul Golgi
este implicat si in formarea peretelui celular
Structură
Este format din nişte săculeţi aplatizaţi suprapuşi (cisterne), dilataţi la capete şi înconjuraţi de
micro şi macrovezicule. Forma dictiozomilor variază de la o celulă la alta. Sunt delimitaţi de o
membrană simplă.
10. VACUOLA
Vacuola este organitul celular, specific mai mult celulelor vegetale, (însă sunt şi prezente la
unele celule animale).
Rol: depozitează substanţe de rezervă; participă la menţinerea echilibrului osmotic; pot păstra în
cadrul structurii lor deşeuri metabolice, pe care ulterior le elimină din cadrul lor, pot conţine
diferite enzime, coenzime, substanţe organice şi anorganice, pigmenţi neasimilatori şi fermenţi,
necesari unei bune funcţionări a celulei, mentinerea compozitiei constante (homeostazie)
Structura, sunt alcătuite dintr-o membrană subţire, numită tonoplast, ce înconjoară sacul
vacuolar.
 11. LIZOZOMUL, este un organit celular, cu rol în: -digestie,-depozitarea enzimelor; -
distrugerea corpurilor străine sau bătrâne ale celulei.
Structura: - aspect de vezicule, diametru de 0,2 - 0,8 microni
Componente: membrana lizozomilor si matricea lizozomală
Tipuri de lizozomi:- Primari, -Secundari, -Terţiari:
12. RETICULUL ENDOPLASMATIC
Reticulul endoplasmatic (RE) este un organit care se găseşte la celulele eucariote.
"Endoplasmatic" înseamna "în interiorul citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/reţea mică".
RE modifică proteine, produce macromolecule şi distribuie substanţele în celulă. În esenţă,
reticulul endoplasmatic este sistemul elaborat de transport al celulei eucariote.
Structura RE

Fig 7.Nucleu celular, reticul endoplasmatic şi aparat Golgi. 1. nucleu 2. por nuclear 3. reticul
endoplasmatic rugos 4. reticul endoplasmatic neted 5. ribozom aflat pe RE rugos 6. proteine
transportate 7. vezicule de transport 8. aparat Golgi 9. faţa Cis a aparatului Golgi 10. faţa Trans
al aparatului Golgi 11. cisternele aparatului Golgi

Compoziţia RE ,este locul translaţiei genei, şi mijlocul de transport al proteinelor sau care
urmează să fie secretate prin exocitoză.
RE este format dintr-o reţea de tuburi şi cisterne, acoperit în parte de ribozomi. Deoarece aceste
locuri par a fi "rugoase", această parte a fost numită reticul endoplasmatic rugos. Părţile fără
ribozomi se numesc reticul endoplasmatic neted.
1. Reticul endoplasmatic rugos
produce şi transportă proteinele. Acesta este acoperit de ribozomi care îl fac să arate "rugos". RE
rugos se întâlneste în mai multe celule, de exemplu în celulele din pancreas, care sunt implicate
în secreţia de insulină în circuitul sanguin.
2. Reticul endoplasmatic neted, este implicat în procese metabolice (sinteza de lipide,
metabolismul carbohidraţilor şi detoxificarea drogurilor şi otrăvurilor). RE neted produce şi
steroizii (steroizii sexuali la vertebrate). Celulele din ficat sunt şi ele bogate în RE neted.
3. Reticulul sarcoplasmic
Acesta se întâlneşte în celulele muşchilor, şi este adaptat pentru depozitarea şi eliberarea ionilor
de calciu. Acest proces este realizat de pompele de calciu cu consum energetic.
13. NUCLEUL CELULEI, este un organit celular, ce conţine materialul genetic şi care
coordonează toate procesele intracelulare.
Rol: păstrarea materialului genetic; coordonarea reacţiilor chimice din citoplasmă;
coordonarea diviziunii celulare.
1. Membrana nucleară
 are rol de protecţie a nucleoplasmei şi a informaţiei genetice din nucleu, prevazută cu
numeroşi pori, cu rol în transportul substanţelor necesare în nucleu, şi a ARNului.
  membrana nucleară este una dublă, prevazută cu pori, conectaţi cu reticulul
endoplasmatic.
2. Nucleoplasma= substanţa fundamentală care conţine săruri minerale, substanţe organice,
enzime şi o reţea de filamente care îi dau nucleoplasmei aspectul reticulat. Nucleoplasma constă
din 60% - 70% apă, 15% - 25% substanţe organice. În nucleoplasmă este prezent ADN şi ARN.
3. Nucleolii sunt componente subnucleare, de formă sferică.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI

În componenţa acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. Elementele
chimice se pot clasifica în:
 macroelemente ( 98% ): oxigen 66%, hidrogen 10%, carbon 8%, azot 3,5%.
 microelemente (2%): calciu1 -2%, sulf 0,9%, potasiu 0,15%, sodiu 0,15%,
Clor 0,1% , magneziu 0,1%.
 ultramicroelemente (0,01%): iod , fier, mangan, zinc, cobalt, etc.
Substanţe anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de molecule, cât şi
sub formă de ioni.
Substanţe organice, sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele
intracelulare: acizi nucleici; glucide; lipide; proteine.
 CURS.3.ANATOMIE
Funcţiile generale ale celulelor
1. Metabolismul presupune schimbul permanent de substanţe dintre celulă şi
mediul extracelular şi cuprinde procesele fizico-chimice de dezintegrare şi de
refacere a componentelor intracelulare, în urma cărora rezultă energie, ulterior
utilizată în diferitele activităţi celulare.

Metabolismul se realizează pe două căi, astfel:

 anabolismul (asimilaţia) constă în sinteza macromoleculelor din molecule mici

de substanţe exogene sau endogene, proprii celulei, care asigură refacerea şi
creşterea protoplastului;
 catabolismul (dezasimilaţia) constă în reacţii de scindare amacromoleculelor
organice în molecule mici şi elemente proprii, sub formă de produşi nespecifici.

În acest fel, are loc degradarea continuă a protoplastului şi degajare de energie

necesară anabolismului.

Anabolismul şi catabolismul sunt procese contrarii, relativ concomitente, ce se petrec cu

intensităţi diferite în funcţie de tipul şi vârsta celulei. În cazul metabolismului general,
materialul energetic este furnizat de ATP, ADP ş.a.

2. Excitabilitatea

În mediul natural de viaţă, celula este supusă continuu acţiunii factorilor excitanţi, ce au
tendinţa de a tulbura echilibrul dinamic al celulei. În general, celula răspunde la aceşti
stimuli, adică reacţionează, fenomenul fiind o însuşire comună tuturor celulelor vii şi
normale. Mai evident reacţionează celulele specializate, cum sunt celula nervoasă şi
celula musculară.

Neuronii răspund schimbărilor de mediu, adică stimulilor externi, prin alternarea

gradientului ionic ce există între suprafaţa internă şi cea externă a membranelor lor
(neurolemă). Majoritatea celulelor îşi menţin un astfel de gradient ionic, numit
şi potential electric de membrană, iar celulele care pot rapid să îşi modifice acest
potenţial ca răspuns la stimuli (ex., neuroni, celule musculare, unele celule glandulare)
se spune că sunt excitabile.

O serie de proteine integrale din membrana neuronilor acţionează ca pompe sau canale
ce transportă sau permit difuzia ionilor în interiorul/ exteriorul citoplasmei. Când este
stimulat un neuron, canalele de ioni de deschid şi se petrece brusc un influx al sodiului
extracelular, care schimbă potenţialul de repaus de la -65 mV la +30 mV, determinând
ca interiorul celulei să devină pozitiv în relaţie cu mediul extracelular.
Această modificare reprezintă începutul potenţialului de acţiune sau impulsul nervos.
Potenţialul de +30 mV va închide rapid canalele de sodiu şi le va deschide pe cele de
potasiu, permiţându-i acestui ion să părăsească axonul prin difuzie şi să se revină la
potenţialul de membrană de -65 mV.

Când potenţialul de acţiune atinge capătul neuronului va determina descărcarea

neurotransmiţătorului depozitat, care va stimula sau va inhiba un alt neuron sau alt tip
de celulă (musculară, glandulară).

Implicaţie medicală. Anestezicele locale sunt molecule hidrofobice, care se cuplează

la canalele de sodiu inhibând transportul lui şi, în consecinţă, potenţialul de acţiune
responsabil de impulsul nervos.

3. Adaptabilitatea( diferentierea specializarea)

Acţiunea permanentă a factorilor ambianţi asupra celulei au o influenţă durabilă, iar

dacă repetarea continuă, influenţa se întăreşte şi modifică comportamentul celulei fie
prin creşterea răspunsului pozitiv, fie prin micşorarea sensibilităţii faţă de excitanţi,
prin fenomene de adaptare.

În timp, aceste modificări comportamentale duc la diferenţierea şi apoi

la specializarea celulei (capitolul „Multicelularitatea organismului şi diferenţierea
celulară").

Diferenţierea este considerată un fenomen cantitativ, bazat pe sinteza substanţelor

organice necesare creşterii celulei şi a organismului şi un fenomen calitativ, ce asigură
complexitatea şi specializarea funcţională a celulei respective.

4. Multiplicarea celulelor
Multiplicarea celulelor (reproducerea celulară). Este însuşirea celulelor prin care se
asigură creşterea şi dezvoltarea organismelor, înlocuirea celulelor uzate, îmbătrânite
sau moarte. În urma reproducerii biochimice sau moleculare, ce necesită materii
nutritive, energie şi informaţie genetică, are loc dublarea masei celulei şi a
componentelor ei.

Multiplicarea celulelor se petrece în cadrul unui complex de evenimente, ce se succed

ciclic, sub denumirea de ciclu celular cu două perioade distincte:

 interfaza sau interkineza este perioada ce precede diviziunea celulară sau

perioada dintre două diviziuni succesive,
 diviziunea celulară în urma căreia dintr-o celulă-mamă vor rezulta două celule-
fiice.

Durata ciclului celular este variabilă în funcţie de specie, de ţesut şi de tip celular. La

eucariote, în general, ciclul celular durează 10-25 de ore, din care mitoza durează 1
oră. Există celule care se divid foarte rapid, cu ciclul celular de 8 ore şi celule care se
divid lent, cu ciclul celular de 100 de zile sau chiar mai mult.

Diagrama ciclului celular cuprinde:

 Gi sau perioada pre-sintetică (gap 1), nu este constantă ca durată, în care

cantitatea de ADN variază, celula sintetizează şi acumulează ARN pentru sinteza
ulterioară de proteine, proteine reglatoare şi enzime;
 S sauperioada sintetică, durează 6-12 ore, în care cantitatea de ADN se
dublează, continuă sinteza de ARN şi de proteine;
 G2 sau perioada post-sintetică, durează circa 2-4 ore, în care cantitatea dublă
de ADN este relativ constantă, continuă sinteza de ARN şi de proteine pentru
pregătirea diviziunii celulare;
 M sau diviziunea celulară propriu-zisă, în care cantitatea de ADN se
înjumătăţeşte pentru celulele-fiice.

Figura 78 - Diagrama ciclului celular

In celulele eucariote, s-a identificat o genă numită gena cdc2 (cdc = cell division cycle),
a cărei activitate poate influenţa iniţierea mitozei, adică parcurgerea ciclului celular.
Când s-au analizat proprietăţile proteinei codificate de gena cdc2, s-a descoperit că ea
este o vrotein-kinaza, care manifestă activitate enzimatică doar când este legată de un
tip special de proteină-activator, numită ciclină (cyclin), iar protein-kinazele respective
vor fi vrotein-kinaze-ciclin-devendente. Aceste protein-kinaze-ciclin-dependente vor
acţiona în punctele-cheie ale ciclului celular, numite puncte de restricţie.

În cadrul ciclului celular diferă durata Gi, la finele ei existând un punct de restricţie notat
RGi. care trebuie depăşit prin acumularea în citosol a unei Vrotein-kinaze-ciclin-
dependentă destabilizatoare, notată cu „U” (unstable), capabilă să declanşeze procesul
de replicare semiconservativă. În absenţa ei nu se realizează autoreplicarea ADN-ului,
iar celulele rămân blocate în stadiul G1 (ex.,neuronii, celulele musculare cardiace).

Inhibarea ciclului celular in faza G1 se poate face prin limitarea aportului de substanţe
nutritive, privarea de factori de creştere sau prin adaos de inhibitori ai sintezei de
proteine. Unii cercetători consideră punctul de restricţie RG1 ca o rezervă de
supravieţuire a celulei.

Al doilea punct de restricţie se află la finele perioadei G2, este notat cu RG2 şi trebuie
depăşit prin acumularea în nucleu a unor proteine histonice fosforilate, notate cu „H”,
care prin activarea unei enzime numite protein-kinaze-ciclin-dependente solubilă, induc
dezasamblarea învelişului nuclear, condensarea cromatinei şi declanşarea propriu-zisă
a diviziunii celulare. Celulele care nu pot sintetiza proteina „H”, necesară formării
nucleozomilor, îşi întrerup ciclul celular în interfază.

La om, s-a făcut o clasificare a celulelor după modul în care îşi parcurg ciclul
celular, astfel:

 categoria I cuprinde celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide după

naştere şi sunt oprite în faza G1 (neuronii, celulele musculare cardiace),
 categoria a II-a cuprinde celule care se divid rapid (celule din măduva osoasă
hematogenă, epiderm, epiteliul mucoasei intestinale, celule germinative
spermatogene).

În ţesuturile cu celule corespunzătoare ultimei categorii există două compartimente

distincte:

 compartimentul proliferativ cu celule care se divid rapid

 compartimentul neproliferativ cu celule care se divid numai în anumite condiţii,
numite celule stem.

O serie de peptide numite chalone inhibă ciclul celular, pe când substanţele

mitogene ca eritropoietina, hormonii estrogeni, unele poliamine şi factorii de creştere
ajută la declanşarea şi parcurgerea diviziunii celulare.

Diviziunea celulară poate fi: tipică (directă şi indirectă) şi atipică în anomalii genetice.

 DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împartire) se realizează pe două căi - -
directă (amitoză) si indirectă (cariochineză).
1. Amitoza, este caracteristică procariotelor.
2. Cariochineza, (in limba greacă karyon = nucleu respectiv kinesis = mişcare)
caracteristică tututor eucariotelor poate fi tipica (sau equatională) si alotipica (sau
reductională), adică mitotică (in limba greacă mitos = fir) si meiotică (in limba greacă
meio = a injumătăţi).

Diviziunea celulară directă (amitoza)

Diviziunea celulară directă este considerată o modalitate de diviziune specifică

procariotelor şi organismelor unicelulare. La procariote, lipsa aparatului de diviziune
determină o formă inferioară de reproducere prin sciziparitate, adică prin strangularea
celulei-mamă în două jumătăţi aproximativ egale ce vor forma celulele-fiice.

Procesul amitozei se desfăşoară în două stadii:

 stadiul preparativ când în celula-mamă, în perioada de sinteză, se dublează

cantitatea de material genetic,
 stadiul distributiv când în celula-mamă apar condiţii ce permit împărţirea relativ
egală a materialul genetic şi a citoplasmei la cele două celule- fiice.

În celula-mamă pot fi observate o serie de transformări: nu dispare învelişul nuclear şi

nucleolii, nu se formează fusul de diviziune, iar masa nucleară se divide fără modificări
ale cromatinei. Împărţirea materialului nuclear la cele două celule-fiice se poate realiza
prin clivarea nucleului, strangularea concomitentă a nucleului şi a citoplasmei sau prin
înmugurire, când rezultă doi nuclei-fii.

Diviziunea celulară indirectă

Diviziunea celulară indirectă este un proces mult mai complicat, caracterizat prin
modificări sincrone citoplasmatice şi nucleare, prin care se realizează distribuţia egală a
materialului genetic la cele două celule-fiice. Diviziunea celulară indirectă este de două
feluri: mitoza şi meioza.

Mitoza

Mitoza (diviziunea mitotică sau kariokineza) se petrece în toate celulele somatice ale

unui organism, când celulele-fiice au acelaşi număr de cromozomi ca şi celula-mamă
(2n).

Durata mitozei la om este de circa 60 min., iar la animale de 6-8 ore.

La om, Edouard Strasburger (1887) a descris 4 faze ale mitozei în celulele conjunctive
tinere aflate în cultură:

 profaza 30 min. (50%) împreună cu prometafaza formează stadiul preparativ al

diviziunii celulare;
 metafaza 8 min. (13,4%), anafaza circa 4 min. (6,6%) şitelofaza 18 min. (30%),
împreună alcătuind stadiul distributiv al diviziunii celulare.

În paralel, are loc clivarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale, fenomen

numit plasmadiereză, când rezultă două celule-fiice, fiecare având o cantitate de
cromatină (ADN) egală cu cea de la celula-mamă.
 Figura 79 - Mitoza celulei animale

După gradul de asemănare al celulelor-fiice cu celula-mamă apar patru forme de

mitoze:

 mitoza homoplastică (homotipică, mitoza egală), când celulele-fiice sunt

asemănătoare între ele şi cu celula-mamă;
 mitoza heteroplastică (heterotipică), când celulele-fiice sunt similare, dar sunt
diferenţiate faţă de celula-mamă;
  mitoza homoheteroplastică (asimetrică), când celulele-fiice sunt diferite între
ele, doar una asemănându-se cu celula-mamă;
 mitoza de dediferentiere (de întinerire), când celulele-fiice sunt mai tinere decât
celula-mamă.

Factorii ce declanşează mitoza sunt:

 factorii generali : temperatura, lumina, o serie de hormoni şi vitamine;

 factorii intracelulari presupun modificarea raportului nucleo- citoplasmatic şi a
celui nucleolo-nuclear, astfel că prin creşterea cantităţii de citoplasmă, volumul
celulei nu mai poate fi controlat de nucleu, fiind necesară diviziunea celulei;
 factorii inter celulari, când se observă un raport bine stabilit între celulele
mature funcţionale, cele uzate sau moarte şi cele care se divid.

Factorii ce inhibă declanşarea mitozei sunt o serie de substanţe de tipul cortizonului

şi adrenalinei, ce blochează sinteza de ADN la primul punct de restricţie; cofeina,
iperita şi radiaţiile ionizante pot fragmenta cromozomii inducând apariţia malformaţiilor
cromozomiale; colchicina blochează mitoza în metafază; citostatinele sunt
medicamente administrate în terapia cancerelor, cu rol de a bloca mitozele celulelor
tumorale.

Meioza

Meioza (diviziunea reducţională) este tipică în perioada de evoluţie spre maturare a

celulelor sexuale, ovocitul şi spermatozoidul. În final, garnitura de cromozomi se reduce
la jumătate, gameţii fiind celule haploide (n cromozomi).

Meioza constă din două diviziuni succesive, fără interfază între ele, dar cromozomii se
divid o singură dată. Cele două diviziuni se numescmeioza Işi meioza II.

La mamifere, meioza I este diviziunea reducţională, în timp ce meioza II este o mitoză

homoplastică. La sfârşitul meiozei I rezultă două celule-fiice haploide, nucleul
fiecăreia conţine un set de cromozomi omologi, fiecare formaţi din două cromatide.

După meioza I urmează o scurtă perioadă de interfază, fără replicarea ADN-ului. În

concluzie, în cursul meiozei, celula germinativă iniţială se divide de două ori, iar
cromozomii numai o singură dată.
Figura 80 - Comparare între mitoză si meioză (după Burkitt et al., 1993)

Stimularea meiozei se poate face prin administrare de hormoni hipofizari, prin

modificarea alcalinităţii mediului de cultură sau prin prezenţa ionilor de calciu.

Diviziunile celulare atipice

Apar datorită acţiunii unor factori perturbatori externi (şoc termic, radiaţii ionizante,

substanţe de blocaj) sau factori interni genetici, în urma cărora creşte numărul
cromozomilor (poliploidie), apar nuclei multilobaţi cu citoplasma nedivizată (mitozele
pluripolare) sau se declanşează o proliferare anormală a celulelor cu formare de tumori
(diviziunea celulară anarhică).

ACIZII NUCLEICI sunt macromolecule complexe, ce conţin informaţia genetică din celula
dată. Acesta este alcătuit din mii de nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost propus pentru
prima dată de Richard Altmann.
Structura
Acizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din nucleotide, care la rândul lor sunt
formate dintr-un radical fosforic, o pentoză şi o bază azotată
Tipuri de acizi nucleici
Acizi nucleici naturali: acizi dezoxiribonucleici: ADN; acizi ribonucleici: ARN
Rol: păstrarea informaţiei genetice (atat ADN-ul, cât şi ARN-ul); sinteza proteinelor (numai
ARN-ul), acizii nucleici reprezintă substratul eredităţii. Ei au inscrisă, sub formă de codificare
biochimică informaţia ereditară în catena polinucleatidică.