Suport de Curs Serby REV1

Microbiologie
- Suport de Curs -
S.D.F.
Microbiologie semestrul I
Definiţii
Microbiologia = ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor.
Micro- mic Bios - viaţă
Microorganism = organism unicelular care poate fi pus în evidenţă numai cu ajutorul
microscopului optic sau electronic.
De ce le studiem?
• Ca să utilizăm “părţile lor bune”;
• Ca să “luptăm cu părţile lor rele”.
• De elecție, cele implicate în etiologia bolilor infecțioase.
Infecțiile respiratorii ale TRI - cea mai frecventă patologie infecțioasă (3.2 milioane
decese, 2015).
Decesele prin BDA – 1.4 milioane decese (2015).
Tuberculoza a scăzut ca incidență, dar încă se situează în primele 10 cauze de deces – 1.4
milioane decese (anual).
Infecția HIV/AIDS - 1.1 milioane decese (2015), o scădere față de anul 2000 (1.5 milioane
decese) datorită tratamentului mai eficient. 770.000 decese, în 2018, an în care se înregistrau 1,7
mil cazuri noi de HIV infecție (37.9 total cazuri).
Istoric
Opticianul olandez Zacharias Janssen este creditat (de către unii autori) ca cel care ar fi
realizat primul microscop.
In 1595 (sau probabil 1590), la Midellburg (Olanda) prezintă un microscop rudimentar (un
tub cu 2 lentile – mărire de 9X).
Teoria "generaţiei spontaneʺ
John Needham, un preot englez, susţinea că moleculele inerte din lichidele biologice se pot
grupa formând “animalculi”.
Lazaro Spallanzani, în 1765, a demonstrat că un bulion fiert, lăsat în contact cu aerul,
după câteva zile se tulbură, dar rămâne limpede dacă balonul este închis.....
Combaterea teoriei “generaţiei spontane”
În 1859 chimistul francez Louis Pasteur discreditează definitiv această teorie prin
conceperea balonului cu „gât de lebădă” în care aerul nu avea acces şi bulionul fiert putea fi păstrat
indefinit fără ca în el să se dezvolte microorganisme.
pg. 2
Consecinţele acestor experimente au fost:
• imaginarea primului mediu de cultură pentru bacterii – bulionul de carne - folosit şi astăzi;
• elaborarea unor metode simple de dezinfecţie (distrugerea tuturor microorganismelor, dar
nu şi a sporilor – forma de rezistenţă bacteriilor şi fungilor);
• introducerea conceptului “manipulării aseptice” a obiectelor, produselor patologice, etc.
(deci, la adăpost de microorganisme).
Intemeietorii microbiologiei:
Luis Pasteur (1822-1895)

• Pune bazele sterilizării şi metodicii lucrului aseptic.
• Descoperă natura microbiană a proceselor de fermentare anormală a vinului.
• Face legatura între “bolile vinului” şi unele boli infectocontagioase la animale şi om.
• Descoperă numeroşi agenţi etiologici ai acestora.
• Realizează vaccinuri prin inactivarea sau atenuarea patogenităţii unor microorganisme
(ex. rabie, antrax, holera găinilor).
Robert Koch (1843-1910)

• A examinat la microscop microorganismele în preparate fixate prin căldură şi colorate cu
coloranţi bazici.
• A introdus mediile solide în practica diagnosticului microbiologic.
• A reprodus experimental boli infecţioase, prin inocularea agentului etiologic la animale de
laborator.
Postulatele lui Koch

A descris secvenţe experimentale pentru susţinerea relaţiei cauzale între un
microorganism şi manifestările de boală (postulatele lui Koch):
• microorganismul care a determinat boala este depistat la toţi bolnavii, iar distribuţia în
organism corespunde leziunilor caracteristice bolii;
• microorganismul care a determinat boala poate fi izolat în cultură pură şi subcultivat
pentru a fi studiat;
• cultura pură inoculată la un animal receptiv reproduce boala cu leziuni specifice, de
unde, ulterior, poate fi reizolat.
Consecințe practice
Explică logica prelevării produselor patologice de la nivelul leziunilor (util pentru
clinician, epidemiolog, etc.).
Obținerea tulpinii infectante, utilă identificării și testării sensibilității la antibiotice
(antibiograma) à astfel atingem scopurile diagnosticului microbiologic (respectiv, diagnostic și
tratament).
pg. 3
Alte descoperiri importante:
• 1884 - Cristian Gram dezvoltă o metodă de colorare şi diferenţiere a bacteriilor, care-i

poartă numele;
• 1887 – Petri, realizează plăcile Petri;
• 1892 – Ivanovski, descoperă virusurile;
• 1910 - Paul Ehrlich, descoperă „salvarsanul” – primul chimioterapic folosit în
terapia sifilisului (anterior, formulează teoria glonțului magic);
• 1928: Alexander Fleming descoperă penicilina;
• 1977: Gilbert şi Sanger secvenţializează ADN-ul;
• 1983: Mullis pune bazele reacţiei de amplificare genică (PCR – Polymerase Chain
Reaction);
• 1983/1984: Luc Montaigner şi Robert Gallo descoperă HIV;
Microbiologi români:
• Victor Babeş (co-autor la primul tratat de bacteriologie (Bacteriile și rolul lor în anatomia
și histologia patologică a bolilor infecțioase), împreună cu Victor André Cornil,
• şi Ion Cantacuzino (creatorul Şcolii de microbiologie, în România).
Lumea microorganismelor
Microorganisme cu structură celulară:
• Eucariote (regnul Eucaryota), constituite din celule cu structură evoluată: fungi şi

protozoare; Eu- format, Karion – nucleu.
• Procariote (regnul Procaryotae), constituite din celule cu structură primitivă: bacterii şi
alge albastre-verzi; pro – înainte, Karion – nucleu.
Entităţi acelulare, la limita viului: virusuri (strict intracelulare).
Clasificarea bacteriilor
1. Clasificarea fenotipică (pe baza caracterelor observabile);
2. Clasificarea analitică (de la regn la specie, pe baza caracterelor comune);
3. Clasificarea genotipică (descrierea informației genetice, care codifică caracterele
fenotipice);
4.
Taxonomie: clasificarea sistematică a bacteriilor în grupe ordonate.
pg. 4
Clasificarea fenotipică
După afinitatea tinctorială:
• Gram pozitive (violet);
• Gram negative (roşii);
După formă:
• Sferice sau ovalare – coci;
• Alungite – bacili;
• Virgulă – vibrioni;
• Spiralate – spirochete;
1. Clasificarea fenotipică
• După caracterele de cultură: hemoliza, pigmentogeneza, forma, mărimea coloniilor,

mirosul degajat de o cultură, etc.;
• După prezenţa sau absenţa unor markeri biochimici specifici (enzime care metabolizează
un substrat; indicator de pH pentru vizualizarea reacţiei).
• Serotipare: anticorpii formaţi faţă de antigenele bacteriene unice, pot fi folosiţi pentru
identificarea lor.
• După comportamentul faţă de antibiotice (pattern de rezistenţă/sensibilitate).
2. Clasificarea analitică
Regn – ordin – familie – gen - specie – subspecie
(prezintă unele caractere morfologice minore diferite de cele ale speciei, care nu justifică
încadrarea într-o altă specie).
Ex. Ordin: Eubacteriales
Ex. Familie: Enterobacteriaceae
Ex. Gen: Escherichia
Ex. Specie: Escherichia coli
Ex. Subspecie: Fusobacterium nucleatum subsp. nucleatum
3. Clasificarea genotipică
Analiza materialului genetic:
• Raportul guanină – citozină
• Hibridizarea ADN
• Analiza secvenţelor nucleotidice
• Analiza plasmidelor
• Ribotipare (analiza ARN 16s)
• Analiza ADN-ului cromosomal.
pg. 5
Structura celulei bacteriene
1. Structuri constante:
• material nuclear (nucleoid)
• citoplasmă
• membrană citoplasmatică
• perete cellular
2. Structuri facultative:
• Constant prezente
o flageli
o endospori
o incluzii
• Inconstant prezente
o glicocalix
o pili
STRUCTURI ESENTIALE:
Materialul nuclear
Citoplasma
Membrana citoplasmatica
Peretele bacterian (exceptie: Mollicutes - Mycoplasma)
Material nuclear
• echivalentul nucleului celulelor eucariote, fără membrană nucleară şi nucleol;
• moleculă de ADN, circulară unică (1000-2000 µm) cu structură bicatenară, complementară
şi antiparalelă;
• pentru a ocupa un spaţiu cât mai redus, dublul helix este rulat în sens negativ, sub efectul
ADNgirazei;
• unele bacterii au în citoplasmă plasmide, molecule mici circulare de ADN, localizate
extracromosomial, care conferă avantaje selective (e.g. rezistenţa la antibiotice,
producerea de toxine sau alţi factori de virulenţă etc.)
Funcțiile Materialului Nulcler

- reprezintă suportul genetic al caracterelor ereditare;
- transmite informaţia genetică la celulele fiice prin autoreplicare;
- transmite informaţia catre ribozomi prin heteroreplicare;
pg. 6
Plasmidele
• Reprezintă aproximativ 5% din masa cromozomului
• Circulare (excepţie, Borrelia – unde sunt lineare). Ataşate unui situs membranar de
replicare.
• Codifică caractere de tulpină (rezistenţă la antibiotice, sinteza unor enzime, factori de
virulenţă – capsula, toxine, etc).
• Clasificate în funcţie de elementele pe care le codifică (vezi şi capitolul “genetică
bacteriană”!).
Episomi
Definiţie: plasmide sau materialul ADN al genomului unor bacteriofagi (virusuri ale
bacteriilor) integrate linear în genomul cromozomului bacterian;
Pot exista integrate sau autonom (ataşate membranei citoplasmatice bacteriene) (vezi şi
capitolul “genetică bacteriană”!).
Citoplasma
hidrogel coloidal care prezintă :
• o fază dispersantă care conţine
o apă,
o substanţe organice
o săruri anorganice;
• fază dispersată reprezentată de:
o ribozomi, mai mici decât la celulele eucariote – 70S (format din 2 subunităţi de
50S şi 30S), sediul sintezelor proteice; reprezintă şi ţinte pentru unele antibiotice;
o incluzii, acumulări de substanţe organice sau anorganice prezente la unele bacterii
(reprezintă depozite de nutrienţi; pot avea carcater taxonomic, fiind constant
prezente – e.g. granulaţiile de volutină prezente la Corynebacterium diphteriae).
Ribozomii
• Constata de sedimentare: 70S
• Cele două subunităţi se unesc cu ajutorul unui complex stabilizat prin ioni de Mg şi
poliamine.
• Cinetică rapidă: aprox. 500/min.
• In total, o bacterie de dimensiuni medii, prezintă aproximativ 20.000 ribozomi.
• Sunt dispuşi ca polisomi, în lungul moleculelor de
• ARNm (pe care le citesc rapid şi le traduc foarte eficient).
pg. 7
Incluziile
• Au caracter de specie.
• Sunt constant prezente (pot fi folosite drept caractere taxonomice), fiind observabile la MO.
• Compuse din:
o polizaharide: amidon (la Clostridium, Neisseria) sau glicogen (ex. Bacillus);
o polimetafosfat sau volutină (Corynebacterium diphteriae);
o lipide (Bacillus, Clostridium, Pseudomonas).
Membrana citoplasmatică
• delimitează la exterior citoplasma;

• constituită din două straturi fosfolipidice în care flotează molecule proteice;
• extrimități polare, hidrofile, spre exterior (grupări fosfat sau glicerol) și nepolare- hidro-
fobe (acizi grași);
• nu conține steroli (excepţie micoplasmele);
funcţii:
- barieră osmotică, cu proprietăţi de permeabilitate şi transport selective;
- sediul metabolismului energetic;
- include enzime implicate în sinteza unor structuri celulare;
- rol în chimiotaxie (mobilitatea bacteriilor, dictată de atracţia sau repulsia faţă de anumite
substanţe chimice; pozitivă – către elemente favorabile bacteriei; negativă – replierea,
pentru a eluda un factor nociv);
- structura şi funcţionalitatea pot fi afectate de unele antibiotice şi dezinfectante.
Peretele celular
Excepție: nu este prezent la Mollicutes, iar la Chlamydia este reprezentat de o structură particulară)
- structură particulară celulelor procariote;

- înveleşte protoplastul, în contact intim cu membrana citoplasmatică;
- structura sa diferită condiţionează comportamentul bacteriilor în coloraţiile diferenţiale:
o Gram şi
o Ziehl-Neelsen;
- peptidoglicanul sau mureina reprezintă constituentul de bază, constant prezent la bacterii
(excepţie micoplasmele).
Vezi poza curs perete cu diferențe în colorații Gram
pg. 8
Structura peptidoglicanului
• reţea macromoleculară alcătuită din lanţuri glicanice legate prin punţi peptidice;
• este mai bine reprezentat cantitativ la bacteriile gram-pozitive;
• lanţurile glicanice sunt formate din alternanţa a două aminozaharuri: N-acetilglucozamina
şi acidul N-acetilmuramic;
• presupune prezenţa lanţurilor tetrapeptidice, constituite din alternanţa unor aminoacizi
în forma L sau D, care se leagă de grupările carboxil ale acidului N-acetilmuramic;
• la bacteriile gram-pozitive, unităţile tetrapeptidice ale lanţurilor glicanice adiacente sunt
legate prin punţi transversale polipeptidice.
Lanțuri tetrapeptidice:
L-alanină
D-acid glutamic
Sinteza peptidoglicanului
• Controlată de enzime de pe suprafaţa externă a membranei citoplasmatice:

o transglicozilazele, leagă cele 2 zaharuri;
o transpeptidazele, catalizează formarea subunităţilor şi punţilor peptidice –
structuri care conţin dipeptidul D-alanină-D-alanină.
• Peretele bacterian este ancorat în MC, prin lanţurile de glican în formare.
• Enzimele care controlează sinteza peptidoglicanului sunt denumite: proteine de legare a
penicilinei - PLP – analog strutural de D-ala-D-ala;
• Penicilina se fixează pe PLP şi inhibă sinteza peptidoglicanului – penicilina face parte
dintre antibioticele care acţionează asupra bacteriilor prin distrugerea peretelui (cu efect –
cid)(respectiv beta-lactamine).
Funcţiile petidoglicanului
• structură rigidă şi rezistentă, previne explozia protoplastului în medii hipotone –
echilibrează presiunea osmotică intracelulară (5-20 atm);
• conferă forma stabilă caracteristică: coci, bacili, cocobacili, spirili, (excepţie spirochetele,
cu perete flexibil);
• participă la diviziunea celulară;
• reprezintă ţinta de acţiune pentru lizozim şi unele antibiotice.
pg. 9
Interes medical
• sensibilitatea la lizozim;
• este ţinta unor antibiotice active asupra peretelui bacterian (e.g. penicilinele); are
proprietăţi antigenice şi de adjuvant imunologic.
Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-pozitive
• acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteichoici (legaţi de membrana

citoplasmatică)
• polizaharide neutre (e.g. antigenele Lancefield la streptococi)
• proteine de suprafaţă cu funcţie de:
o adezine (implicate în ataşare) sau cu
o efect antifagocitar (proteina M – Streptococcus pyogenes, proteina A –
Staphylococcus aureus, proteine de legare la fibronectină etc).
acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteicoici (legaţi de membrana citoplasmatică)

• apar ca structuri fibrilare pe suprafaţa celulei
• au următoarele funcţii:
o Ag de specificitate;
o leagă ioni de Mg şi unele enzime;
o se ataşează de suprafaţa celulelor eucariote (factori de ataşare/ colonizare);
o se leagă de receptori de pe suprafaţa macrofagelor (M), cu eliberare de citokine
proinflamatorii;
o prezintă receptori pentru bacteriofagi (virusuri ale bacteriilor) sau bacteriocine
(antibiotice produse de bacterii).
Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-negativ
Membrana externă reprezentată de

• 2 straturi asimetrice construite din fosfolipide;
• stratul extern (membrana externă) care include LPS (lipopolizaharidul), moleculă
complexă cu trei regiuni:
o lipidul A (endotoxina), în profunzime;
o core (miez) sau Ag R, de natură polizaharidică;
o Ag O, cu specificitate de grup, format din unităţi oligozaharidice repetate;
pg. 10
• lipoproteine care leagă membrana externă de peptido-glican;
• porine, molecule proteice în triplet, care formează pori pentru pasajul unor molecule
hidrofile;
• proteine cu rol în transportul specific al unor molecule (vit. B12, aa, nucleozide);
• proteine receptor pentru complexul “Fesiderofor”, pentru bacteriofagi sau bacteriocine;
• proteine cu rol în patogenitate (adezine sau cu efect antifagocitar).
Membrana externă
• Membrana externă opreşte accesul spre protoplast a unor substanţe cu greutate moleculară
mare şi a unor molecule hidrofobe potenţial nocive.
• In consecinţă, bacteriile gram-negative sunt mai rezistente decât cele gram-pozitive
la dezinfectante, antiseptice, antibiotice.
Spaţiul periplasmic
• situat între membrana externă şi membrana citoplasmatică;

• conţine peptidoglican, lipoproteine, proteine de transport şi enzime degradative (hidrolaze,
enzime de degradare a unor antibiotice);
• enzimele stocate în spaţiul periplasmic sunt eliberate după necesităţi in mediul extracelular,
spre deosebire de bacteriile gram-pozitive, care le eliberează imediat după ce au fost
sintetizate.
• Consecinţa:
- b.g.n. sunt mai puţin pretenţioase nutritiv (fastidioase), comparativ cu b.g.p.!!!
- Unele dintre ele cresc în medii nutritive sărace (e.g. Pseudomonas).
Membrana externă (outer membrane)
Structuri speciale ale peretelui la bacterii a.a.r. (acido-alcoolo-rezistente)

Ex: Mycobacterium tuberculosis, M. leprae
- arabinogalactan, polizaharid cu unele proprietăţi ale endotoxinei;
- acizi micolici – acizi graşi cu catenă lungă (C70-C90)
- Complexul arabinogalactan – acizi micolici conferă:
o comportarea particulară în coloraţia Ziehl-Neelsen;
o rezistenţa la factori de mediu (desicaţie, dezinfectante, antibiotice);
- lipide de suprafaţă (sulfolipide, fosfolipide – PIM – fosfatidil monozitol, cord factor), cu
rol in patogenitate;
pg. 11
- complexul lipoarabinoglican - fosfolipide, induce reacţia tisulară caracteristică (formarea
de granuloame, metaplazierea macrofagelor în celule gigante -celule Langhans- şi celule
epitelioide);
- micozidele (peptidoglicolipide, glicolipide), formează la exterior un înveliş, care
contribuie la supravieţuirea în celule fagocitare (conferă rezistenţa la enzimele lizozomale
din fagolizozomul macrofagelor) – sunt bacterii facultativ intracelulare.
Bacterii cu perete modificat
• protoplaşti (provin din bacterii gram-pozitive ) şi sferoplaşti (provin din bacterii gram-
negative);
o apar sub efectul unor agenţi inhibitori ai peptidoglicanului (lizozim, antibiotice);
o pot supravieţui în medii hipertone, pot fi metabolic active, dar nu pot să se
multiplice;
o sferoplaştii, în absenţa agentului inductor, pot reveni la forma de origine.
• forme L
o apar spontan sau sub efectul unor agenţi inductori (şoc osmotic sau termic, antibiotice);
o pot să se multiplice (mai lent), dând colonii cu aspect particular (aspect de “ou prăjit”);
o pot fi reversibile sau stabile.
Consecinţe
Este posibil ca în medulara renală, sub efectul unor antibiotice beta-lactamice să apară
sferoplaşti care pot explica recăderi ale infecţiei renale după întreruperea antibioterapiei.
pg. 12
• citoplasmă
• perete cellular
o flageli
o endospori
o incluzii
o glicocalix
o pili (comuni si sexuali)
Glicocalix
• a treia structură de înveliş, constiuită din polizaharide (la Bacillus anthracis structură
polipeptidică);
• se prezintă sub două forme:
o capsula (glicocalix dens: nu poate fi separat prin centrifugare, nu este penetrat de
coloranţi, deci este vizibil doar in coloraţii negative cu tuş de India sau nigrozină)
o glicocalix lax (slime: poate fi separat prin centrifugare, este penetrat de particule
colorate – vizibil in ME, după coloraţii speciale – roşu ruteniu).
o unii autori descriu şi microcapsula (capsulă foarte subțire).
• Funcţii
§ conferă rezistenţă la fagocitoză şi agenţi chimici (antibiotice);
§ ligant la receptorii de pe suprafaţa celulelor eucariote sau suprafeţe inerte;
§ Ag de specificitate (Ag K).
Flageli
• structuri filamentoase lungi şi subţiri, de natură proteică (flagelina);
• constituiţi dintr-un filament flagelar flexuos, articulat printr-un croşet la
corpusculul/complexul bazal
o cilindru axial asociat cu unul sau două perechi de inele (la bacteriile gram-pozitiv: -
inelul M şi S,
o respectiv gram-negativ: inelele M şi S, la care se adaugă inele P şi L); M- flotant in
MC, S – supramembranar; P – în stratul de peptidoglican; L – flotant în ME.
pg. 13
• numărul şi dispoziţia flagelilor reprezintă un caracter taxonomic;
• conferă mobilitate bacteriilor (bacili, vibrioni, spirili, spirochete);
• prezintă Ag cu specificitate de tip (Ag H – hauch - văl).

• citoplasmă
• perete cellular
o flageli
o endospori
o incluzii
o glicocalix
Fimbrii (pili comuni)
§ structuri fibrilare, mai scurte decât flagelii, prezenţi pe toată suprafaţa unor bacterii gram-
negative;
§ constituite din subunităţi proteice (pilina);
§ aderă la receptori specifici celulari (importanţi factori de colonizare);
§ pot funcţiona ca Ag specifice.
Pili sexuali
§ structuri fibrilare în număr mai redus, mai lungi decât flagelii, cu extremitatea liberă
butonată;
§ au rol în transferul ADN, prin conjugare (protejează materialul genetic transferat, de
distrucție prin nucleaze)
pg. 14
• citoplasmă
• perete cellular
o flageli
o endospori
o incluzii
o glicocalix
Endospor
§ celulă bacteriană inactivă metabolic, cu citoplasma deshidratată, protejată de structuri de

suprafaţă suplimentare (cortex, tunică, uneori şi exosporium);
§ protoplastul deshidratat conţine cantităţi mari de dipicolinat de Ca (conferă termorezistenţa);
§ sporul este deosebit de rezistent la factori de mediu (agenţi fizici şi chimici), reprezintă
forma de rezistenţă a bacteriilor;
§ prezenţa, forma şi dispoziţia sporului constituie criteriu taxonomic;
§ poate germina în condiţii favorabile de mediu, generând bacteria de origine.
Sporularea versus germinarea
Sporularea -transformarea bacteriei în spor – în stare deshidratată, supravieţuire

îndelungată.
Condiţii favorabile – germinarea:
- este activată o autolizină a cortexului
- apa şi nutrienţii difuzează spre protoplast
- rehidratare
- ruperea învelişurilor sporale
- eliberarea bacteriei sub formă vegetativă.
pg. 15
Concluzii
a. Structuri interne
- Nucleoid
- Ribozomi
- Incluzii (facultativ)
- Endospor (facultativ)
b. Structuri de suprafaţă
o Membrană citoplasmatică
o Perete celular
o Membrană externă (la bgn)
o Capsulă (doar pentru unele dintre ele), caracter de tulpină
o Spaţiu periplasmic (la bgn).
c. Prelungiri
- Flageli
- Pili (comuni, pili sexuali) – inconstant prezenți
Bacterii cu structură particulară
Mycoplasma
Definiţie: micoplasmele sunt mici bacterii polimorfe delimitate numai de o membrană

trilaminată şi lipsite de perete celular rigid, ca şi de informaţia genetică necesară sintezei
precursorilor specifici peretelui (de aceea sunt rezistente la tratamentul cu inhibitori ai peretelui
bacterian);
- independente de formele L bacterine;
- cultura pe medii acelulare este inhibată de anticorpi specifici.
- Se înmulţesc într-un ciclu care include, alternativ, elongarea şi fragmentarea unor forme
filamentoase, în forme cocoide şi diviziune acestora.
Taxonomie:
Ordinul Mollicutes cuprinde 4 familii, dintre care doar una prezintă interes medical:
familia Mycoplasmataceae cu genurile:
– Mycoplasma şi
– Ureaplasma
Principala diferenţă dintre Mycoplasma şi Ureaplasma este capacitatea celor din urmă de
a utiliza ureea ca sursă de energie (Mycoplasma – utilizează glucoza).
pg. 16
Chlamydia
Definiţie: chlamidiile sunt mici bacterii cocoide, parazite energetic, total dependente de
ATP-ul oferit de celula gazdă, deşi sunt capabile şi de sinteze proprii.
- Nu cultivă pe medii arificiale (necesită gazde vii; ex. culturi de celule).
- Au un ciclu particular de reproducere.
Se reproduc după un ciclu complex în care identificăm:
§ forma infectivă extracelulară, corpul elementar (CE) cu diametrul de 200-300 nm şi cu
perete gros (rigid, multilaminat);
§ CE este endocitat de celula gazdă unde se tranformă în
§ formă vegetativă, neinfecţioasă, corpul reticulat (CR) – perete mai fin, 0.8 – 1.5 μm
diametru.
Consecinţe ale parazitismului strict intracelular
o Patogenetic: infecţia cronică latentă coexistă cu fenomene de hipersensibilizare (de

tip IV).
o Diagnostic: chlamidiile cultivă numai în sacul vitelin al OE de găina sau în CC
(culturi de celule).
o Terapeutic: antibiotice cu bună penetrabilitate intracelulară.
Rickettsiile
Definiţie: Rickettsiile sunt mici microorganisme pleomorfe (cocobacili și bacili), găzduite

de artropode;
• patogene pentru om şi vertebrate.
• Compoziţia peretelui (peptidoglican cu acid muramic şi acid diaminopimelic) le aseamănă cu
bacteriile gram-negativ.
• Se divid ca bacteriile (prin diviziune), iar în culturi de celule, timpul de generaţie este de 8-10
ore, la 34°C.
• Observabile la microscop, prin coloraţii speciale.
• Sunt microorganisme parazite intracelular: chiar dacă au capacitiăţi de biosinteză
independente şi au metabolism energetic nu pot fosforila glucoza ca substrat energetic,
folosind metaboliţi intermediari ai gazdei (ATP-ul obţinut prin oxidarea glutamatului).
Gazde vii:
1. animale de laborator, 2. OE (în sacul vitelin, la 32°C) 3. CC.
pg. 17
Taxonomie
In familia Rickettsiaceae, funcţie de spectrul de gazde, s-au diferenţait trei triburi, 2 dintre
ele fiind implicate în patologia vertebratelor.
Tribul I Rickettsiae, cu specii patogene pentru om, cuprinde trei genuri:
- Rickettsia; trec repede din fagozom în citoplasmă, unde se înmulţesc; unele
ajung în nucleu şi se înmulţesc; fragile în mediul extern, se transmit prin
vectori.
- Coxiella; supravieţuieşte şi creşte in fagolizozom. Formează endospori (se
transmite prin aerosoli şi pulberi contaminate); se poate transmite şi prin vectori
(căpuşe).
- Ehrlihia. se inmulţeşte în fagozomi, după fuzionarea fagozomului cu
lizozomii, sub formă de aglomerări muriforme (morule), observabile la
microscop ca incluzii citplasmnatice. Se transmite tot prin vectori.
pg. 18
Date generale despre virusuri
Virusuri = particule infecţioase cu dimensiuni foarte mici (20-300 nm), lipsite de

capacităţi proprii de metabolism, care nu cresc şi nu se divid, fiind replicate de o celulă gazdă
(parazite obligator intracelular);
Þ pot parazita celule animale, vegetale, fungi, protozoare, bacterii;
Virion = particulă matură, infecțioasă = “unitate integrată ca structură și funcţie, dotată cu

proprietăţi de infecţiozitate”
Þ Reprezintă faza extracelulară a ciclului infecțios al virusului.
Þ Conține una sau mai multe molecule de DNA sau RNA (niciodată ambele).
Virus = include pe lânga virion şi ARNm, proteinele virale care pot lipsi din structura
virionului, dar si alte proteine sau structuri.
§ Virusurile sunt microorganisme strict parazite intracelular.

§ Conţin un singur tip de acid nucleic, fie ADN, fie ARN, protejat de un înveliş proteic.
§ Invelișul proteic poate fi dublat de o anvelopă (membrană lipoproteică care deriva din
membrane ale gazdei, modificate prin inserția de peplomere).
§ Sunt lipsite de enzime producătoare de energie și de capacităţi de biosinteză.
§ Pot deține enzime care intervin in fazele replicării (acestea pot deveni ținte pentru
antivirale).
§ Nu se divid, ci sunt replicate de celulele vii pe care le parazitează.
Alte definiții
Lwoff (1957): “virusurile sunt entități potențial patogene care au o faza infecţioasă, posedă
un singur tip de acid nucleic, multiplică sub forma de material genetic, nu cresc, nu se divid”…
Luria (1959): “virusurile sunt elemente de material genetic care pot sa determine în celulele
în care se reproduc biosinteza unui aparat specific, în vederea propriului lor transfer în celule”.
Observarea şi/sau aprecierea dimensiunii particulei virale prin:
o microscopie elecronică,
o ultrafiltrare,
o ultracentrifugare.
pg. 19
Particule subvirale
Viroizi = mici molecule de ARN circular (200-400nt), care nu posedă capsidă sau
anvelopă și care sunt asociați cu unele boli ale plantelor.
Þ Strategia lor de replicare, similară virusurilor (strict intracelular).
Virusoizi = molecule satelite, asemănătoare cu viroizii, dar mai mari (1000 nt), care
depind de prezența unui alt virus (helper), fiind temporar împachetați în capside virale.
Prioni = compuşi din unități proteice, iniţial, fără suport genetic

Þ Ulterior s-a constat că sunt izomeri ai unei proteine normale, codificată de o genă
identică la mai multe specii; la om este localizată pe braţul scurt al cromozomului
20.
Þ Determină unele boli ca: boala Creutzfeldt-Jakob, la om, scrapie la oi și bovine și
encefalopatia spongiformă la capre.
Þ Rezistență deosebită la agenți fizico-chimici.
Anatomia funcţională a virusurilor

Genomul viral
• reprezentat de o moleculă ARN (cele mai numeroase virusuri) sau ADN;
• deţine informaţia necesară replicării;
• ADN-ul are cel mai frecvent o structură bicatenară (monocatenară la parvovirusuri), liniară
(circulară la papovavirusuri şi hepadnavirusuri);
• ARN-ul are cel mai frecvent o structură monocatenară (bicatenară la reovirusuri), cu:
o polaritate pozitivă (funcţionează ca ARNm) sau
o polaritate negativă (are asociat o ARN-polimerază);
o constituit la unele virusuri din mai multe segmente (orthomixovirusuri,
reovirusuri).
Capsida virală:
• constituită din molecule proteice repetitive (capsomere) codificate de genomul viral;
• capsomerele au o dispoziţie simetrică.
• Au fost descrise 3 tipuri de simetrie ale NC (nucleocapsidei):
o helicală, capsomere dispuse în jurul spiralei de acid nucleic (orto-şi para- și
mixovirusuri, rhabdovirusuri);
o icosaedrică (cubică), fiind diferenţiate în:
– pentone (în fiecare vârf al icosaedrului)
– hexone (pe feţele şi muchiile icosaedrului);
o complexă (poxvirusuri).
pg. 20
Notă: unii autori descriu şi simetria binară (la bacteriofagii T par (T2, T4, etc) ai E. coli: cap:
simetrie icosaedrică, coadă: simetrie helicală)
Funcţiile capsidei virale

• protejează acidul nucleic viral,
• conferă forma caracteristică virusului,
• fixează virusul la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor (conferă specificitatea de
gazde şi dictează poarta de intrare),
• conţine determinanţi antigenici faţă de care gazda reacţionează prin răspuns imun
• importanţa practică:
- răspunsul imun in vivo, rol in apărare
- diagnostic de laborator, in vitro, diagnostic direct sau indirect.
Anvelopa (peplos, sau manta)

• prezentă la virusuri cu simetrie helicală şi la unele virusuri cu simetrie icosaedrică;
• derivă din sistemul membranar al celulei gazdă (membrana citoplasmtică, membrana
nucleară, reticul endoplasmatic);
• include glicoproteine codificate de genomul viral (peplomere, prin analogie cu
capsomerele) cu rol de:
o liganzi la receptori celulari (ex.hemaglutinine);
o receptori pentru componenta Fc a imunoglobulinelor şi C3b (la
herpesvirusuri);
o enzime (ex, hialuronidaza).
Replicarea virusurilor
• proces desfăşurat numai în celula vie parazitată;
• genomul viral subordonează metabolismul energetic şi de biosinteză al celulei pentru
sinteza proteinelor virale şi replicarea acidului nucleic viral;
• metabolismul celular:
o poate fi subordonat total sau
o poate continua paralel cu sinteza componentelor virale
• replicarea parcurge mai multe etape:
1. Adsorbția 5. Replicarea genomului viral
2. Penetrarea în celulă 6. Biosinteza proteinelor tardive
3. Decapsidarea 7. Morfogeneza particulei virale
4. Biosinteza proteinelor precoce 8. Eliberarea din celulă
pg. 21
1. Adsorbţia
• structuri virale de suprafaţă (capsidale sau peplomere) se ataşează (specific) la receptori de
pe suprafaţa celulei gazdă.
2. Penetrarea
• pătrunderea virusului în celulă prin:
o translocarea directă a membranei celulare (ex picornavirusuri, papovavirusuri –
virusuri mici, nude);
o endocitoză (majoritatea virusurilor nude);
o fuzionarea peplosului cu membrana citoplasmatică (majoritatea virusurilor învelite).
3. Decapsidarea
• pierderea învelişului proteic viral;
• migrarea acidului nuclei viral:
- în nucleu, la virusurile ADN (excepţie poxvirusurile);
- în citoplasmă, la virusurile ARN (excepţie v.gripale).
4. Biosinteza proteinelor precoce

• transcripţia ARN mesager
o la v.ADN b.c. transcrierea unei catene cu participarea ARNpolimerazei celulare;
o la v.ADN m.c. se sintetizează o catenă ADN complementară care este transcrisă în
ARNm;
o la v.ARN(+) genomul viral funcţionează ca ARNm;
o la v.ARN(-) genomul este transcris în ARNm de ARNpolimeraza virală;
o la v.ARN b.c., una din catene este transcrisă de către ARNpolimeraza virală;
• ataşarea ARNm la ribozomii celulei gazdă
Þ sinteza proteinelor precoce implicate în replicarea acidului nucleic viral.
5. Replicarea acidului nucleic viral

1. virusuri ADN
• replicare identică cu a ADN bacterian;
• la virusurile mici (parvovirusuri, papovavirusuri) intervine
• ADN-polimeraza celulară;
• la virusurile mari (v. herpetice, adenovirusuri, poxvirusuri) participă ADN-polimeraza
virală (poate fi tintă pentru antivirale).
2. virusuri ARN
• la virusuri m.c.(+) este sintetizată o catenă ARN (-) cu ajutorul unei polimeraze virale
(proteine precoce) pe care sunt transcrise mai multe catene ARN (+) genomice;
pg. 22
• la virusuri m.c.(-) polimeraza virală produce o catenă ARN (+) pe care sunt transcrise mai
multe catene ARN (-);
• la virusuri ARN d.c. are loc sinteza de catene (+) care funcţionează ca tipar pentru noi
catene (-), restaurând caracterul b.c. al genomului viral.
6. Sinteza proteinelor tardive

§ sunt proteine structurale;
§ la unele virusuri (picornavirusuri, parvovirusuri, retrovirusuri) sunt sintetizate ca
precursori macromoleculari, clivaţi apoi în proteine structurale de către proteaze virale.
7. Morfogeneza virusului progen

§ asamblarea nucleocapsidelor virale;
§ la virusuri cu simetrie icosaedrică este posibilă morfogeneza de capside goale (exces de
proteine structurale);
§ componente virale acumulate în exces pot genera incluzii intracelulare (intracitoplasmatice
sau intranucleare).
Ex. VCM: incluzii “ochi de bufniţă”
Virusul rabic - corpusculii Babeş - Negri (IC acidofile)
8. Eliberarea virusului din celulă

a. la virusurile nude are loc, cel mai frecvent, prin liza celulei (efect citocid);
b. la virusurile învelite, prin înmugurire, în zone ale membranei celulare (citoplasmatice,
nucleare, reticul endoplasmatic) unde au fost implantate glicoproteine virale, cu eliberare
prin exocitoză sau prin liză.
Replicarea particulară a unor virusuri

Retrovirusuri
§ genomul viral de tip ARN (+) este transcris într-o catenă ADN cu participarea unei
reverstranscriptaze;
• polimerază celulară determină sinteza unui pregenom ADN d.c. care se integrează în
genomul celulei gazdă;
§ sub efectul unor stimuli, o ARN-polimerază celulară transcrie una din catene în ARN m.c.
(+) care funcţionează atât ca ARNm cât şi ca genom viral.
Virusul hepatitei B
• genomul viral este reprezentat de ADN parţial d.c.;
• ADN-polimerază virală completează dublul helix;
• replicarea genomului viral are loc cu sinteza unui pregenom ARN care serveşte ca tipar
pentru sinteza ADN parţial d.c. cu participarea unei reverstranscriptaze.
pg. 23
Replicarea HIV – schema ppt
Virusuri defective
Necesită prezenţa unui virus ajutător (helper) pentru realizarea ciclului replicativ
intracelular:
• parvovirusuri din genul Dependovirus, realizează coinfecţii cu adenovirusuri;
• virusul hepatitei Delta, realizează coinfecţii sau suprainfecţii cu virusul hepatitei B care îi
oferă AgHBs (antigenul de suprafata).
Genetica virală
Variabilitatea genetică poate fi consecinţa unor mutaţii sau recombinări genetice.
§ Mutaţie:
• poate să apară prin substituirea unei baze azotate într-un codon sau prin deleţie;
• mutanţi cu modificări fenotipice:
o mutanţi condiţionat letali
- mutanţi reci (sunt replicaţi optim la 250C);
- mutanţi calzi (tolerează temperaturi peste 370C);
- mutanţi cu schimbarea spectrului de gazdă (mai puţin virulenţi pentru gazda
naturală);
o mutanţi antigenici;
o mutanţi rezistenţi la agenţi terapeuti antivirali.
§ Recombinare
• schimb de material genetic între două genoame (o celulă coinfectată de două tulpini) care
prezintă omologie structurală:
o recombinare clasică (în special la v.ADN);
o reasortare genomică (la v.ARN cu genom segmentat).
Interacţiuni non-genetice între virusuri

Interferenţa virală = inhibarea replicării unui virus printr-un alt virus.
Interferenţă omologă = este mediată de particule virale defective care interferă cu
replicarea virusului omolog complet.
Interferenţă heterologă = infecţia cu un virus, previne suprainfecţia cu alte virusuri prin:
- competiţie pentru receptori;
- inhibarea penetrării;
- inhibarea mecansmelor de sinteză intracelulară.
pg. 24
Relaţia virus – celula gazdă
Celule permisive = realizează integral toate etapele ciclului replicativ.
Celule semipermisive = replică cantităţi mici de virus.
Celule nepermisive = replică virusul până la un anumit stadiu.
Infecţia celulelor permisive şi semipermisive este productivă, diferenţiată în:

- citocidă,
- persistentă,
- transformantă;
Infecţia celulelor nepermisive este non-productivă şi poate fi de tip
- letală
- latentă
- transformantă.
- Abortivă
- lentă,
Taxonomia virală
o Familie – include în denumire sufixul -viridae;
o Subfamilie – include în denumire sufixul -virinae;
o Gen – include în denumire sufixul -virus.
Criterii de clasificare:
§ caracteristicile genomului ARN sau ADN, şi proprietăţile lui: greutate moleculară, m.c.
sau d.c., linear sau circular, segmentat sau piesă unică, polaritatea, compoziţia procentuală
în C +G, secvenţierea bazelor;
§ criterii morfologice (dimensiunea virionului, formă, prezenţa sau absenţa anvelopei,
simetria NC);
§ particularităţile de replicare (strategia replicării, transcriere, traducere, modificări post-
traducere, asamblarea şi eliberarea virionilor progeni);
§ proprietăţi fizico-chimice (masă moleculară, stabilitatea termică, densitatea, rezistenţa la
pH, radiaţii, detergenţi, etc);
§ prezenţa unor macromolecule/proteine virale (număr, compoziţia proteinelor şi secvenţa
aa., func-ţiile lor);
§ proprietăţi antigenice;
§ proprietăţi biologice (spectrul de gazde, tropismul pentru anumite celule, maniera de
transmitere, vectori, serologie).
pg. 25
Bacteriofagi
§ virusuri care parazitează bacteriile;
§ au o structură analoagă virusurilor animale;
§ fagii T, cei mai cunoscuţi, sunt constituiţi din
o cap – nucleocapsida cu simetrie icosaedrică având în centru ADN d.c.
o coada – cu simetrie helicală, include un canal axial rigid şi un manşon contractil;
o placă bazală hexagonală , la fiecare vârf cu câte un croşet şi o fibră;
§ ciclul de replicare în celula bacteriană este asemănător cu cel descris la virusurile de interes
medical.
Relaţia bacteriofag – celula bacteriană

§ Fag virulent = determină infecţie de tip litic (fag vegetativ).
§ Fag temperat = se integrează în genomul bacterian şi se replică sincron cu acesta (profag).
§ Bacterie lizogenă = celulă în care profagul poate evolua în fag vegetativ sub efectul unor
factori din mediu (inducţie fagică).
Aplicaţii medicale ale bacteriofagilor

§ lizotiparea (subdivizarea unei specii bacteriene în lizotipuri);
§ identificarea unei specii;
§ depistarea unor bacterii patogene în ape de suprafaţă
Mecanisme de eludare a răspunsului imun
Integrarea în genom, exclusiv la virusurile ADN şi la cele ARN, care posedă RT (care
copie secventele ARN, trasnformandu-le in ADN complementar). După integrare, genomul viral
se poate transmite orizontal şi infecta alte celule, dar şi vertical. În ultima situaţie induce infecţii
persistente cu minima implicare a răspunsului imun.
Propagarea directă de la o celulă la alta, cu formare de sinciţii şi celule gigante
multinucleate (herpes virusuri, HIV, paramixovirusuri).
Infectarea celulelor lipsite de CMH I (ex. neuronii), care face ca sistemul imun să nu
poată recunoaşte peptidele virale din complexele pe care le realizează cu membranele celulelor
gazdă.
Modularea antigenică, cum ar fi pierderea Ag implicate în recunoaşterea celulelor
infectate, mecanism care pare implicat în PESS (panencefalita sclerozantă subacută, complicație
mortală, tardivă a rujeolei). Acesti pacienţi prezintă Ac în titruri mari faţă de Ag diferite ale
virusului rujeolei, dar acestea nu pot fi recunoscute la nivelul celulelor nervoase. Celulele infectate
ale creierului nu exprimă Ag virale la nivelul membranei, deși în citoplasmă există mari cantităţi
de polipeptide şi glicopeptide virale.
pg. 26
Inhibarea efectorilor sistemului imun:
a) multe poxvirusuri produc asa numiţii viroreceptori sau molecule solubile, omologi ai
receptorilor pentru IFN si TNF, care ar bloca efectul antiviral al citochinelor.
b) VHB induce sinteza unor mari cantităţi de AgHBs de către celulele infectate. Acest Ag
circulant blochează Ac antivirali înainte ca ei să ajungă la celulele infectate viral,
acţionând ca un „scut reflector” care deviază Ac si protejează celulele infectate.
pg. 27
Nutriţia si metabolismul
Celula bacteriană este capabilă să-şi sintetizeze propriile macromolecule folosind compuşi
cu greutate moleculară mică pe care îi obţine prin degradarea compuşilor macromoleculari din
mediul de viaţă.
Nutriţia – asimilarea de substanţe nutritive, organice şi anorganice din mediul extern,
necesare metabolismului.
Nutrienţii = substanţe ale căror soluţii pot traversa membrana citoplasmatică;
obţinuţi prin
- solvire sau
- digestie extracelulară.
Ex.: fragmente polipeptidice, aminoacizi, monozaharide, acizi graşi, glicerol, nucleozide,
fosfaţi anorganici.
Traversează membrana citoplasmatică prin

- difuzie simplă sau
- facilitată, respectiv prin transport activ.
Necesităţi nutritive de bază: carbon, azot, oxigen, elemente minerale.
Factorii de creştere = metaboliţi esenţiali necesari a fi prezenţi în mediu:
o aminoacizi,
o baze purinice şi pirimidinice,
o vitamine.
Cunoaşterea necesităţilor nutritive ale bacteriilor - conceperea mediilor de cultură.
Metabolism – ansamblul reacţiilor biochimice care caracterizează cele 2 etape: catabolism
şi anabolism.
Catabolism – degradarea compuşilor cu structură complexă în compuşi simpli, cu
eliberare de energie.
Anabolism – construirea de molecule complexe organice necesare structurii şi funcţionării
celulei bacteriene, folosind compuşii simpli rezultaţi din catabolism.
Sursa de energie
- Bacteriile care folosesc lumina ca sursă de energie se numesc fototrofe (posedă clorofilă).
- Bacteriile chemotrofe - obţin energia prin reacţii de oxidoreducere, în care donorul de
hidrogen este o substanţă organică, cu formare de ATP. Aceste reacţii de oxido-reducere
presupun pe lângă un donor de hidrogen şi un acceptor. Din punct de vedere al donorilor
de hidrogen bacteriile chemotrofe pot fi :
o chemo-organotrofe, când donorul de hidrogen este o substanţă organică;
o chemo-litotrofe (litos - piatră), când donorul este o substanţă anorganică.
pg. 28
Acceptorii de hidrogen:
- oxigenul, pentru bacteriile aerobe; transferul de electroni se face cu participarea unor
enzime (ex. dehidrogenaze, citocromoxidaze) pentru a realiza respiraţia aerobă;
- compuşi organici (nitriţi, nitraţi, sulfaţi) sau anorganici (fumarat) în cadrul respiraţiei
anaerobe;
- unii compuşi organici (sursa de carbon şi cataboliţi ai acesteia) funcţionează fie ca donor,
fie ca acceptor de hidrogen.
Mecanisme de producere a energiei
Fermentaţia
Compuşii organici funcţionează unii ca donor, alţii ca acceptor de hidrogen. Rezultă un
amestec de produşi finali, unii mai oxidaţi, alţii mai reduşi. Mai puţin eficientă decât respiraţia
pentru obţinerea energiei. Este utilizată de bacteriile obligator anaerobe şi de cele facultativ
anaerobe.
Respiraţia
Implică lantul respirator de transport al electronilor asociat membranei citoplasmatice
- aerobă- oxigenul molecular este ultimul acceptor de hidrogen;
o bacteriile obligator/strict aerobe – când bacteriile folosesc exclusiv O2,
ca acceptor de hidrogen;
o bacteriile facultative anaerobe – cultiva aerob, dar si anaerob, folosind
alternativ acceptorii de de hydrogen.
- bacterii anaerobe- ultimul acceptor de hidrogen este un compus anorganic
(diferit de oxigen) sau organic:
o nitraţii, ca ultim acceptor, la facultativ anaerobi;
o carbonatul, sulfatul sau fumaratul, pentru bacte riile obligat anaerobe (când
sunt folosite exclusiv procesele fermentative).
Sursa de Carbon
- Bacteriile autotrofe folosesc ca sursă de carbon, CO2.
- Bacteriile heterotrofe folosesc un compus organic (ex. carbohidraţi sau aa.) pe care-l
utilizează şi ca sursă de energie.
- Bacteriile heterotrofe care necesită pentru creştere concentraţii mai mari de CO2, decât
cele din atmosferă se numesc carboxifile (ex. concentraţii de 35%) sau capnofile.
pg. 29
Sursa de azot – azotul reprezintă cam 10% din greutatea unei bacterii.
Principala sursă sunt sărurile de amoniu (NH4) sau produşi convertibili în NH4 (ex. azotul organic
din aa. sau polipeptide sau, mai rar, cel din atmosferă sau din nitriţi).
Substanţe minerale
§ P asimilat ca ion fosfat (PO43- ) pentru structurarea fosfolipidelor, compuşilor macroergici

(ATP, GTP) şi coenzimelor (NADP, flavine).
§ S asimilat din compuşi organici, hidrogen sulfurat, ioni sulfat, (SO42-, H2S, S) pentru
structurarea coenzimei A şi a unor aminoacizi.
§ K+, Mg2+, Ca2+, Fe2+ asimilaţi din compuşi anorganici, funcţionează ca activatori
enzimatici.
o Rolul esenţial al Fe2+ : constituient al citocromilor şi peroxidazelor.
o K+ şi Mg2+, asigură funcţionalitatea ribozomilor.
o Ca2+ intră în compoziţia dipicolinatului de calcliu, din structura endosporilor.
§ Microelemente: Zn, Mg, Ca, Cu, ş.a. în cantitiăţi infime sunt asigurate prin apa de robinet
sau din unele impurităţi ale unor ingrediente ale mediilor de cultură, iar uneori, chiar din
sticlăria de laborator.
Factorii de creştere: metaboliţii esenţiali pe care o bacterie nu îi mai poate sintetiza şi trebuie
oferiţi ca nutrienţi preformaţi.
Factorii de creştere sunt de trei tipuri:
1. purine şi pirimidine necesare sintezei acizilor nucleici (ARN, ADN);
2. aa: necesari sintezei proteinelor;
3. vitamine: necesare ca şi coenzime sau grupe funcţionale pentru unele enzime.
§ Uneori necesarul in FC este asigurat de o altă bacterie (sinotrofie)

§ Haemophilus influenzae folosește factorul V (NAD) oferit în mediu de către S. aureus
(fenomen de satelistism).
§ Bacteriile prototrofe - sintetizează integral toţi metaboliţii esenţiali.
§ Mutantele şi tulpinile auxotrofe- pierd capacitatea de a sintetiza unul sau mai mulţi
metaboliţi de care devin dependente (factori de creştere indispensabili).
§ Avantajele selective ale auxotrofiei: în prezenţa factorului de creştere pentru care este
auxotrofă, o bacterie se multiplică mai repede decât tulpina parentală prototrofă.
§ Bacteriile patogene sunt multiplu auxotrofe (deci heterotrofe sau fastidioase).
§ Auxotrofia extremă - bacteriile necultivabile (Treponema pallidum, agentul etiologic al
sifilisului; Mycobacterium leprae – determină lepra) şi bacteriile obligat intracelulare
(rickettsiile şi chlamydiile).
pg. 30
Factorii de mediu care influențează metabolismul bacterian:
1. Temperatura
§ Bacterii psihrofile (0 – 20°C)
§ Bacterii mezofile (25 - 45°C)- majoritatea
§ Bacterii termofile (50 - 70°C)
2. Valorile pH-ului
§ pH optim: 7 - 7,5
§ Bacterii acidofile: ph 5-5,5 (ex. Lactobacillus acidophilus)
§ Bacterii bazofile: ph 8,5-9 (ex. Vibrio cholerae)
3. Presiunea osmotică:
§ Bacteriile cresc în medii izotone cu mediul intern al organismului.
§ Bacterii halofile – cresc în medii cu concentraţii crescute de NaCl.
4. Atmosfera de incubare:
§ Bacterii aerobe – în prezenţa aerului atmosferic;
§ Bacterii anaerobe (O2 sub 1%); pentru ele O2 este toxic!
§ Bacterii facultativ anaerobe – în prezenţa aerului atmosferic, dar şi în absenţa lui
(produc ATP prin respiraţie aerobă, în prezenţa oxigenului, dar pot utiliza şi calea
fermentativă sau respiraţia anaerobă, în absenţa lui);
§ Bacterii microerofile (O2 – aprox 5%);
§ Bacterii capnofile sau carboxifile (CO2 – 3-5%);
Dinamica multiplicării bacteriilor într-un mediu limitat

a. Faza de latență
b. Faza exponențială sau logaritmică
c. Faza staționară
d. Faza de declin
pg. 31
a. Faza de latență
§ Bacteria crește în dimensiuni;
§ Are metabolism activ;
§ NU se multiplică;
§ Sensibilitatea la antibiotice este crescută:
§ Durată – minute;
b. Faza exponenţială sau logaritmică

§ începe diviziunea bacteriilor cu scurtarea progresivă a timpului de generaţie;
§ Ex. Vibrio – 10 min, Ex. E. coli – 20 min, Ex. M. tuberculosis – 18 - 24 – 27 ore (24
ore, în medie);
§ sensibile la agenţi antimicrobieni; important pentru testarea sensibilităţii la
§ antibiotice;
§ durata: ore;
c. Faza staţionară
§ numărul bacteriilor vii rămâne constant;
§ mediul de viaţă devine din ce în ce mai puţin favorabil;
§ au morfologia specifică speciei; important pentru realizarea frotiurilor;
§ scade sensibilitatea la agenţi antimicrobieni;
§ durata: zile – săptămâni;
d. Faza de declin
§ Bacteriile moarte depășesc numărul celor vii
Vezi exemple curs
Scopurile cultivării
- Diagnostic: identificare şi testarea sensibilităţi la antibiotice, utilizând tulpina izolată în
cultură pură.
- Industrial: obţinerea de produse ale metabolismului bacterian (antibiotice, vitamine, etc.)
sau vaccinuri.
Cultivarea este continuă (se menţine cultura în fază exponenţială, în sisteme speciale:
turbidistat, chemostat).
pg. 32
Genetică bacteriană
Studiază ereditatea şi variabilitatea la bacterii;

Suportul material al eredităţii este reprezentat de genomul bacterian, reprezentat de suma
genelor unui microorganism;
Gena constituie unitatea funcţională de bază a informaţiei genetice;
Genomul bacterian este reprezentat de
- ADN cromosomal (include gene esenţiale), iar EXTRACROMOSOMAL:
- ADN plasmidic (conţine gene care codifică caractere de tulpină);
- episomi (formă particulară de plasmid);
Genotip = totalitatea informaţiei înscrisă în genomul bacterian;
Fenotip = suma caracterelor observabile, consecutiv interacţiunii genotipului cu mediul
ambiant.
Dogma geneticii
DNA ---------- RNA -----------sinteza de proteine
transcriere translatie
De exemplu, cromozomul de Escherechia coli este format dintr-o:

- moleculă circulară dublu spiralată de ADN ce reprezintă 80% din greutatea lui;
- componentă proteică: ARN-polimeraza (reprezintă 10% din greutatea sa);
- ARNm şi ARNr în curs de sintetizare (10% din greutatea sa).
Elemente extracromozomale
Plasmidele – informație genetică extracromozomală
Episomii – o formă particulară de plasmid, care este o unitate de material genetic,
neesențială pentru genom, dar care se poate integra singură în genomul ADN al unei bacterii;
rămâne mult timp stabil, se replică o dată cu cromozomul bacterian și devine o componentă a
acestuia (ex. episomul care codifică pilii sexuali sau cel care codifică gene de rezistență la
antibiotice).
Bacteriofagii – implicaţi în transducţie; virusul infectant transferă material genetic al unei
bacterii.
pg. 33
Plasmidele pot fi:
- conjugative, care se pot transfera singure la alte bacterii, ca de exemplu plasmidele de
rezistenţă la antibiotice, asa-numitele, plasmide R,
- neconjugative, care NU pot părăsi singure bacteria de origine, ci numai prin intermediul
unui alt plasmid conjugativ sau al unui bacteriofag (de exemplu plasmidul care codifica
secreţia de beta-lactamază, la S.aureus);
- Episomi - se pot integra prin recombinare în cromozomul bacterian, pierzându-şi astfel
autonomia de replicare (un exemplu de episom este factorul de sex F (plasmidul F) sau
factorul de fertilitate).
Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici ai unor factori de virulenţă la

bacterii, ca de exemplu:
§ ecreţia de enterotoxine (termolabilă şi termostabilă) şi factorii de colonizare, la Escherichia
coli,
§ hemolizina, la Staphylococcus aureus, Enterococcus faecalis şi E.coli,
§ exfoliatina, la S. aureus,
§ gena de invazivitate, la Shigella etc.
Plasmidele R (de rezistenţă) la chimioterapice (Factorul R) sunt molecule circulare de

ADN care constau din două regiuni genetice distincte:
§ genele care codifica rezistenţa la antibiotice "R", care pot fi unice sau multiple şi
§ genele care conferă plasmidului capacitatea de a se transfera "FTRA“ (factorul de
transfer).
Rezistenta la peste 90% dintre tulpinile de spital este de natura plasmidică.
Plasmidul F
§ Plasmide care codifică sinteza unor enzime implicate în căi metabolice particulare.
§ Plasmide care codifică sinteza unor subtanţe antimicrobiene (bacteriocine, unele
antibiotice).
§ Plasmide criptice – nu ştim ce codifică.
Notă: bacteriocine, produşi primari de metabolism care acţionează doar asupra tulpinilor
speciei care le-a produs sau a unora înrudite; antibiotice: produşi de metabolism secundar, cu
spexctru şi asupra altor specii). De regula, se utilizeaza termenul de bacteriocine pentru toate
substantele antimicrobiene produse de bacterii. Colicine, produse de E. coli, mutacine, produse de
Streptococcus mutans.
pg. 34
Variaţia fenotipică:
§ indusă de interacţiunea genomului cu factori de mediu;

§ este reversibilă şi nu se transmite ereditar;
§ are la bază controlul transcripţiei genelor în ARNm şi traducerii în sinteza proteinelor, prin
inducţia sau represia acestora.
Fenomenul de variabilitate genotipică = modificare bruscă, transmisibilă la descendenţi a

unuia sau a mai multor caractere prin două mecanisme:
o mutaţia;
o transferul de ADN de la un donor la un acceptor.
Mutaţia = reprezintă o modificare în secvenţa nucleotidelor într-o genă, datorită unei erori în
cursul replicării;
Þ eveniment rar, spontan şi imprevizibil;
Þ mutaţiile acumulate de-alungul a miliarde de ani, sub efectul selecţiei naturale, explică
evoluţia speciilor;
Þ noile gene apărute prin mutaţie se numesc alele şi ocupă acelaşi locus genetic ca gena
de origine;
Mecanisme moleculare ale mutaţiei:
• substituţia unei perechi de baze printr-o altă pereche, cu înlocuirea unui codon printr-un
alt codon; (notă: 3 nucleotide, formează un codon);
• inversia;
• inserţia (informaţie genetică nou achiziţionată) sau deleţia, pierderea uneia sau a mai
multor baze, cu decalarea citirii mesajului genetic (frameshift mutation).
Rata mutaţiei = probabilitatea de apariţie spontană a unei mutaţii într-o populaţie bacteriană;
Þ rata mutaţiei este foarte scăzută (10-7 – 10-9), dar poate creşte în prezenţa unor agenţi
mutageni (chimici sau fizici).
Frecvenţa mutaţiei = proporţia unui anumit mutant într-o populaţie bacteriană;
Þ frecvenţa mutantului poate creşte ca urmare a selecţiei:
- relative (mutantul are un timp de generaţie mai scurt)
- absolute (prin prezenţa unui factor de mediu favorabil mutantului, dar defavorabil
restului populaţiei).
Exemple de mutaţii
• Mutaţiile punctiforme afectează un singur nucleotid în cadrul unei gene şi sunt
reversibile. Consecinţe - înlocuirea unui codon cu altul duce la înlocuirea unui
aminoacid cu altul în structura unui polipeptid. Aceste mutaţii sunt numite „mutaţii în
sens greşit” (missens mutation);
pg. 35
• Apariţia unui codon nonsens (mutaţii nonsens). Mutaţia nonsens împiedică sinteza în
continuare a unui polipeptid (se formează un codon “stop”, ex.: UAA, UAG, UGA) –
consecinte majore (scurtarea unei proteine, uneori importanta in economia bacteriei). Dacă
mutaţia nonsens se produce la începutul genei care codifică un polipeptid, se numeşte
mutaţie polară şi acel polipeptid nu se va mai sintetiza deloc.
Mutaţii bacteriene observate în laborator:

• mutaţii privind morfologia coloniei bacteriene (variaţia S – R; coloniile netede, smooth,
devin R – rough);
• mutaţii nutriţionale (mutanţi auxotrofi - pierd capacitatea de a sintetiza unul sau mai mulţi
metaboliţi de care devin dependenţi; sunt factori de creştere indispensabili, care trebuie
oferiţi în mediul de cultură);
• mutaţii care duc la pierderea unor factori de patogenitate (mutanţi avirulenţi la
S.pneumoniae care şiau pierdut capsula);
• mutaţii care conduc la apariţia fenomenului de rezistenţă la antibiotice (atât ADN
cromozomal, cât şi cel plasmidic poate fi sediul unor asemenea mutaţii).
Transferul genetic
• Se realilează în sens unic, de la o bacterie donor la una receptor;
• exogenot = materialul genetic transferat;
• endogenot = materialul genetic propriu;
• evoluţia exogenotului în celula receptor:
o recombinare: alinierea secvenţelor cu omologie structurală, urmată de substiutirea
uneia sau mai multor gene între exo- şi endogenot;
o integrare în genomul bacteriei receptor (transpozoni, fagi);
o menţinerea în poziţie extracromozomală dacă este un replicon (plasmide, fagi);
o supus acţiunii endonucleazelor de restricţie (informaţie genetică pierdută).
Replicon: cel mai scurt fragment de ADN sau ARN capabil de replicare independentă într-o celulă.
Mecanisme de transfer:
o transformarea;
o transducţia: generalizată şi specializată;
o conjugarea.
pg. 36
Mecanisme de transfer ale exogenotului
I. Transformarea
• bacteria acceptor este capabilă să primească ADN exogen provenit din mediu, de la
bacterii moarte (stare de competenţă);
• exogenotul trebuie să prezinte o structură bicatenară şi să reprezinte maxim 1% din
mărimea genomului bacterian;
• fenomenul a fost descoperit prin experimente pe şoarece, cu tulpini de S.pneumoniae -
(Griffith - 1928) şi explicat după două decenii mai târziu.
• ADN-ul pneumococilor virulenţi, capabili să sintetizeze capsula, s-a transferat la mutante
R, nevirulente, acestea din urma dobândind capacitatea de a sintetiza capsula.
• Transformarea are loc şi între specii diferite.
• Bacteria care primeşte materialul genetic trebuie să se afle în stare de competenţă.
II.Transducţia
• transfer de ADN bacterian prin intermediul bacteriofagilor transductori;
• există două tipuri de transducţie:
o generalizată (transfer aleator al unui fragment din genomul bacterian);
o specializată (transfer de gene localizate în cromozomul bacterian în vecinătatea
locului de integrare al profagului). Profag = există ca replicon sau episom
Bacteriofag
Morfologie.
1. Bacteriofagii sunt formaţi dintr-un cap hexagonal, un gât şi o prelungire numită picior
(coadă).
2. Capul este alcătuit dintr-un înveliş proteic (capsidă) şi adăposteşte genomul ADN.
3. Coada este un cilindru rigid învelit într-un manşon proteic şi se termină cu o placa
hexagonală care conţine o enzimă de tipul lizozimului.
4. De placa bazala se aprind 6 fibre cu rol in fixarea bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei.
5. Ataşarea bacteriofagului pe suprafaţa peretelui bacterian este determinată de existenţa unor
receptori de perete, specifici.
6. După ataşare are loc contracţia manşonului proteic şi bacteriofagul îşi injectează numai
ADN-ul în celula bacteriană.
7. După pătrunderea genomului fagic în celula bacteriană, acesta va determina sinteza de noi
bacteriofagi identici cu cel de la care a provenit ADN.
8. După asamblarea noilor virusuri ele vor părăsi celula bacteriana care se lizează.
9. Acesta este ciclul litic al bacteriofagilor, iar ei se numesc fagi virulenţi (deoarece
lizeaza, distruge celula gazda).
pg. 37
Transductia generalizată este mediată de fagi litici, care, după pătrunderea în celula
bacteriană, se multiplică şi determina liza celulei gazda. In timpul lizei celulei bacteriene
cromozomul acesteia se fragmentează.
Se poate întâmpla ca unul dintre aceste fragmente, cu o dimensiune apropiată de cea a
genomului fagic, să se integreze în capsida bacteriofagului, în locul genomului fagic. Aceşti
bacteriofagi sunt defectivi şi nu se vor mai putea replica, dar pot pătrunde în alte celule
bacteriene, injectându-le ADN-ul care provine din cel al celulei donoare.
ADN-ul se va integra în cromozomul celulei receptoare prin recombinare, rezultând
caractere noi ca: modificări patogenice bacteriene (noi factori de virulenţă), rezistenţa la
chimioterapice.
Dar nu întotdeauna relaţiile bacteriofag-bacterie evoluează în acest fel. Uneori genomul

bacteriofagului se va integra în cromozomul bacterian, încadrându-se şi funcţional în acesta. In
aceasta situaţie el nu se mai replică decât în acelaşi timp cu cromozomul bacterian, deci în timpul
diviziunii bacteriene şi se numeste profag. Acest ciclu este ciclul lizogen, iar bacteriofagii se
numesc fagi temperaţi (lizogeni) (NU lizează celula bacteriană).î
Transducţia specializată este mediata de fagii temperaţi. O celulă bacteriană care

conţine un set de gene fagice se numeşte lizogenă. ADN-ul fagic se găseşte fie
o integrat în cromosomul bacterian, fie
o în stare autonomă (fizic independentă).
Lizogenia este consecinţa blocării transcrierii şi traducerii informaţiei genetice a fagului,
a blocării ciclului său de multiplicare, urmată de integrarea genomului ca profag, în cromosomul
bacterian.
După pătrunderea în celula bacteriana a ADN –ului bacteriofagului temperat, ADN-ul
suferă un proces de circularizare, după care se insera în cromozom prin recombinare sub forma
de profag (pe baza homologiei între 10 perechi de baze ale ADN fagic şi a celui bacterian).
Profagul devine parte integrantă a cromozomului bacterian, se va replica odată cu acesta,
deoarece este supus unui proces de represie din partea genomului gazdă.
NOTĂ
Transcrierea ADN-ului este un proces prin care are loc transferul informatiei genetice
de la ADN la ARN.
Traducerea/translaţia: sinteza de proteine via ARNr
Concluzie:
Transducţia reprezintă un transfer de gene cromozomale de la o celula bacteriană la alta,
mediat de bacteriofagi.
Unii bacteriofagi sunt capabili să transfere orice genă bacteriană (transducţie
generalizată) iar alţii numai anumite gene (transducţia specializată).
pg. 38
Importanța practică: conversia lizogenă
Conversie lizogenă = informaţie genetică adiţională, de origine fagică, având asemănări
cu transducţia specializată (toxigeneza tulpinilor de Corynebacterium diphtheriae, Streptococcus
pyogenes etc).
III. Conjugare = transfer genetic consecutiv contactului fizic între două bacterii cu
polaritate sexuală diferită;
La gram negativi: bacteria donor (”sex masculin”) posedă un plasmid conjugativ

(factorul F(+)) cu gene care codifică sinteza de pili sexuali, prin care se ataşează la receptori
specifici de pe suprafaţa unei celule receptor ( F(-), de “sex feminin”);
A. retragerea pililor aduce cele două celule în contact, prin puntea citoplasmatică care se
stabileşte, urmând să fie transferat ADN –ul plasmidic;
o consecutiv acestui tip de conjugare rezultă două celule F(+) ;
o plasmidul F poate purta gene adiţionale (ex. gene de R la antibiotice) care pot fi transferate;
B. plasmidul F integrat în cromozom poate conduce la transfer de gene cromozomale (între

o bacterie Hfr -high frequency of recombination - şi una F(-));
o transferul începe din vecinătatea locului de inserţie al plasmidului F, care este ultimul
transferat;
o cel mai frecvent bacteria receptor ramâne F(-) deoarece nu se transferă şi factorul F (timp
insuficient);
Transferul de ADN la bacterii gram-pozitive este controlat de feromoni sexuali (molecule

de suprafaţă prin care celulele bacteriene aderă între ele).
Elemente genetice transpozabile

Reprezintă segmente de ADN capabile să se excizeze şi apoi să se insere în acelaşi
replicon (cromozom sau plasmid) sau în unul diferit, putând determina blocarea expresiei unei
gene în care se inseră (factor mutagen); Are loc cu intervenţia unei enzime, transpozaza, fără să
fie necesară omologia genetică.
Elementele genetice transpozabile sunt fragmentele/secvenţele de inserţie (IS - inserted
sequences) şi transpozonii (Tn).
pg. 39
Tipuri de elemente transpozabile:
o secvenţele de inserţie (SI) constituite din gena care codifică transpozaza, flancată de
repetări inversate, a 20-40 perechi de baze;
o transpozonii, care posedă în regiunea centrală una sau mai multe gene care codifică
anumite caractere (ex. rezistenţa la antibiotice), flancate de SI.
Transpoziţia presupune integrarea într-un genom a unui element genetic transpozabil

din aceeaşi moleculă de ADN sau din altă moleculă prezentă în aceeaşi celulă.
Inserţia oricărei gene între doua elemente transpozabile face posibil transferul ei prin
recombinare neomologă, în aceeaşi celulă, pe o moleculă de ADN neînrudită structural.
Astfel, prin transpoziţie se pot produce deleţii, inversii, transpuneri de determinanţi
genetici de pe un plasmid pe altul sau chiar fuzionarea stabilă a unor repliconi compleţi, de pildă
a doua plasmide.
Evolutia rezistenţei la antibiotice a bacteriilor nu poate fi conceputa astăzi fără
fenomenul de transpoziţie. Mecanismele transpoziţiei sunt responsabile de formarea
plasmidelor cu multirezistenţă, prin inserarea succesivă pe un plasmid a determinanţilor genetici
de rezistenţă situaţi între doua elemente transpozabile de pe alte plasmide.
pg. 40
Relatiile microorganism-gazda
Definitii
A. Simbioza = asocierea de vieţuitoare din specii diferite care îşi duc viaţa în comun. Orice
organism viu poate deveni habitat pentru alte forme de viaţă mai mici.
B. Forezia = asociaţie întîmplătoare, nesistematizată; gazda transportă un organism mai mic
dintr-un loc în altul.
C. Comensalismul = adăpost şi nutrienţi oferiţi de gazdă.
D. Mutualismul = beneficiu reciproc al simbionţilor.
E. Parazitismul = beneficiu unilateral al microorganismului în defavoarea gazdei.
F. Oportunismul = un comensal, mutualist ori saprofit al mediului extern poate deveni,
pentru o perioada, parazit, funcţie de condiţiile asocierii.
Microorganisme patogene: afectează gazda normoreactivă; de regulă determină boală.

Posibilităţi evolutive dupa instalarea răspunsului imum:
- vindecarea;
- trecerea la mutualism (găzduirea persistentă a microorganismul patogen);
- trecerea la comensalism: gazda devine “purtător sănătos”, eliminând microorganismul
patogen în mediul extern.
Microoganisme condiţionat sau accidental patogene: comensale sau mutualiste ale

gazdei, sau saprofite ale mediului extern, care ajung întâmplător în ţesuturi.
Atacă gazda doar dacă:
o apar disfuncţii ale apărării antimicrobiene;
o sau/ şi prin variaţie genetică, dobândesc noi capacităţi patogenetice.
COLONIZAREA MICROBIANA A ORGANISMULUI
1. Condiţia microbiologică a embrionului şi a fătului.

2. Contaminare versus colonizare.
3. Specii pionier: primele microorganisme contaminante care asimilează condiţiile de
găzduire şi proliferează mai repede decât sunt eliminate. Induc modificări în biotopul
învelişurilor care le limitează creşterea.
4. Speciile de tranziţie profită de modificarea condiţiilor de găzduire prin speciile
pionier.
pg. 41
a. Populaţiile (comunitatea) climax constituie o unitate ecologică în echilibru dinamic pe
care o numim microbiota indigenă.
b. Termeni sinonimi: flora normală, microbiota normală, indigenă sau naturală.
c. Limitele colonizării sunt stabilite de barierele antimicrobiene ale gazdei.
d. Microbiom: totalitatea microorganismelor florei normale (bacterii, fungi, virusuri), la care
se adauga informația lor genetică.
Exemplu: colonizarea tubului digestiv

o specii pionier de Lactobacillus;
o scăderea pH-ului: la 1-2 zile prima succesiune, prin speciile Bifidobacterium;
progresiv se adaugă Escherichia coli, enterococii.
o Succesiunea majoră, cu înmulţire masivă a bacteriilor anaerobe nesporulate, se
produce prin diversificarea alimentaţiei.
Stadiul de climax al microbiotei intestinale este atins la înţărcare (trecerea de la alimentaţia
la sân, la cea artificială).
Secevențierea a permis cunoșterea mcgs necultivabile

o Lactobacillus
o Bifidobacterium
o E. Coli
o Enterococcus
Zonarea organismului
Zone normal sterile: mediul intern, ţesuturile, cavităţile seroase. S-a demonstrat ca
nu este, de fapt, un mediu steril (viriom- totalitatea virsurilor și suportul lor genetic). Virioni,
evidentiați în sânge ți țesuturi,
Zone ocazional contaminate, dar necolonizate: sinusuri paranazale, urechea medie,
etajul infraglotic, căile biliare, căile urinare (rinichi, uretra proximală), căi genitale interne.
Zone periodic contaminate, dar necolonizate sau colonizate abortiv: stomac, duoden,
jejun.
Zone normal colonizate: tegumentul, conjunctiva, nările, naso- şi orofaringele, vaginul,
uretra distală, ileonul terminal, colonul.
Bacterii bune și bacterii rele???
pg. 42
Exemple
a. Microbiota tegumentului: Staphylococcus epidermidis, Propionibacterium acnes,
Staphylococcus aureus, etc.;
b. Microbiota cailor aero-digestive superioare:
- cavitatea bucală: streptococi a-hemolitici (streptococi orali sau viridans),
Fusobacterium nucleatum, Bacteroides, Peptostreptococcus, Veillonella, Treponema
denticola, etc;
- orofaringe: Corynebacterium (bacili difterimorfi), Staphylococcus aureus,
Bifidobacterium, etc.;
- nas: Staphylococcus aureus, Staphylococcus epidermidis, etc.;
c. Microbiota tractusului gastro-intestinal:
- colon: Bacteroides, Bifidobacterium, Escherichia coli, Proteus, enterococci; levuri
(Candida), etc;
d. Microbiota tractusului genito-urinar:
- vagin: Lactobacillus, Bacteroides, Corynebacterium, etc.;
- uretra distală: stafilococi coagulază negativi, bacili difterimorfi, enterobacteriacee,
enterococi, neisserii nepretenţioase, Fusobacterium spp, micoplasme, Ureaplasma,
ocazional Candida.
A. Microbiota tegumentului
Cantitate limitată de nutrienţi (keratină, sebum, secreţie sudorală), umiditate redusă, pH
uşor acid.
- 10 – 103 UFC/cm2 – trunchi, braţe
- 103 – 105 UFC/cm2 – faţă
- 105 – 106 UFC/cm2 – scalp
- 106 UFC/cm2 – pliuri
Importanţa cunoaşterii încărcăturii microbiene: decontaminarea tegumentelor în vederea
prelevării probelor de sânge.
§ Microbiota rezidentă: dominată de gram pozitivi. constant prezenţi şi în număr mare,
stafilococii. Predomină stafilococii coagulază negativi; S. aureus este prezent la 20-80%
din indivizi;
Þ constant prezenţi în număr redus: streptococii viridans;
Þ alte bacterii: coci gram pozitivi anaerobi, bacili gram pozitivi aerobi (difterimorfi),
anaerobi (Propionibacterium spp.);
Þ Levuri.
§ Microbiota flotantă: îndepărtată eficient prin spălare;
o bacili gram pozitivi sporulaţi aerobi (Bacillus spp.) şi anaerobi (Clostridium spp.);
o bacili gram negativi aerobi (Acinetobacter spp.), facultativi anaerobi (bacili
coliformi seamănă cu E. coli)
pg. 43
o coci gram pozitivi aerobi sau facultativi.
B. Microbiota conjunctivei
o Frecvent – 95% - stafilococi coagulază negativi.
o Ocazional – bacili difterimorfi, specii de Candida, S. aureus, variaţi streptococi, neisserii
nepretenţioase, specii de Haemophilus, enterobacteriacee, pseudomonade, fungi
oportunişti sau saprofiţi.
o Rar – anaerobi.
C. Microbiota căilor aero-digestive superioare

o Nările: 107 UFC/cm2
o Numeroşi stafilococi coagulază negativi, S. aureus, Corynebacterium spp.,
Propionibacterium spp.
o Nazofaringe: streptococi orali (viridans), neisserii nepretenţioase.
o Orofaringe: peste 500 de specii în ecosisteme complexe – 1000, după unii autori.
D. Microbiota tractusului gastrointestinal

o Esofag: puţine bacterii şi levuri.
o Stomac: supravieţuiesc doar bacteriile acido-tolerante (lactobacili, streptococi
orali) + Helicobacter pylori.
o Duoden: 104 bacterii/ml, predominant anaerobe.
o Jejun, ileon: 105-105 bacterii/ml, predomină lactobacilii, enterococii.
o Cec: 108 – 1010 bacterii/g – anaerobi.
o Colon: 1011 – 1012 bacterii/ml reprezintă 10-30% din masa fecală.
- ~1000 specii, 96 – 99% anaerobi.
- 1011 – Bacteroides spp., Eubacterium spp., Peptostreptococcus spp.
- 1012 – Bifidobacterium spp., Clostridium spp.
E. Microbiota tractusului genitourinar

o Vaginul:
1. În primele săptămâni de viaţă până la eliminarea hormonilor estrogeni materni şi
dispariţia glicogenului din epiteliul vaginal: lactobacili – pH acid al mucoasei vaginale.
2. Prepubertate: pH neutru – coci şi bacili proveniţi de pe tegumentul perineal.
3. Maturitate sexuală: reapariţia hormonilor estrogeni şi a glicogenului – 109 UFC/ml –
predomină lactobacilii + alte bacterii anaerobe (Bifidobacterium spp.,
Peptostreptococcus spp., Prevotella spp., Fusobacterium spp.)
4. Postmenopauza: recolonizare perineală.
o Uretra distală: normal colonizată cu bacterii de pe tegumentul perineal, colon. Stafilococi
coagulază negativi, bacili difterimorfi, Enterobacteriaceae, neisserii nepretenţioase,
Fusobacterium spp., micoplasme.
pg. 44
Rolul fiziologic al florei normale
Roluri nutritive => producerea de vitamine (ex. vit K, biotina, acid pantotenic,
riboflavina, piridoxina); Vitaminele B: rol de co-enzime în sinteza ADN, aa. Vit B12 (care este
sintetizata doar de bacteria si archaea), ajută la menținerea compoziției normale a sângelui si a
bunei funcționari a creierului.
Digera carbohidratii, amidonul, fibrele (prebiotice), zaharuri (pe care noi nu le putem
digera). 10% din caloriile pe care le obținem zilnic, sunt pe seama FN.
Bacteriile metabolizeaza nutrienții în mici molecule care ajung la ficat sau mușchi
(eliberează semnale care comandă depozitarea de rezervoare de glicogen)
Reglează modul în care organismul răspunde la secreția de insulina, a hormonilor reglatori
ai sângelui și chiar dictează apetitul și pierderea în greutate (FN la gemeni obezi/greutate normală,
este diferită).
Imunitate și protecție împotriva infecțiilor

o Stimulent al competenţei imune: creşte cantitatea de Ig, mai ales în țesuturile din jurul
intestinului (si probabil al tegumentului).
o Flora colonului, învață SI să recunoască și să atace bacteriile patogene (rele) si să protejeze
organismul si la distanță.
o SI învață să nu atace flora prietenoasă, deci învață așa (probabil) să nu dezvolte reacții
adverse față de propriile celule (imuntoleranță).
o Biofilmele si FN tegumentară ocupa un situs care este potențial sediu pentru patogeni (ex.
sinusuri, flora vaginală, cu pH acid – Lactobacillus). Cantitatea de HIV, pentru
transmiterea sexuală este de 10.000 de ori mai mare, comparativ cu transmiterea
parenterală.
o Biofilmul intestinal este susținut în rolul lui benefic de alimentație saracă în zaharuri și
grăsimi
o Producerea de biocine (ex Streptomyces, S. epidermidis – protecție fata de colonizarea cu
MRSA/ Methycilline Resistant S. aureus)
Bariera ecologică antimicrobiană:

§ antagonizează cu noii contaminanţi;
§ competiţia pentru suport şi nutrienţi
pg. 45
Protecția față de toxine (bifidobacteriile au rol anti –LPS, astfel, acesta, nu ajunge în
sânge; E. coli enterotoxigen - ETEC, poate fi combătut prin producerea de bacteriocine de către
comensali).
Dezvoltare
Bacteriile produc acizi [ARA (acid arahidonic) si DHA (acid docosahexaenoic)] - utili în
dezvoltarea creierului (diviziunea celulelor), mai ales la copiii mici (sugari).
Bacteriile trimit semnale (GABA – acid gama aminobutiric, serotonina, melatonina,
aceltilcolina, etc.) în ambele sensuri către creier pe calea nervilor vegetativi. Formațiunile
nervoase de la nivelul intestinului sunt văzute ca al doilea creier.
Ar susține și dezvoltarea sistemului limfatic (la animale germ free- sistemul limfatic este
slab dezvoltat).
Efecte negative ale florei normale

§ Apariţia de tumori maligne: bacteriile colonului:
- generează produşi carcinogeni;
- generează analogi de estrogeni;
- amorsează ciclul entero-hepatic al hormonilor estrogeni.
§ Sindrom de malabsorbţie (deficit de absorbţie al nutrienţilor): apare la pacienţi cu stază
intestinală, spp de Bacteroides prin metabolizarea sărurilor biliare, în intestinul subţire.
Disbiozele = colonizari anormale

- Alterarea unor bariere antiinfecţioase: aclorhidria; staza intestinală; alterarea
transportului muco-ciliar;
- Modificări ale condiţiilor de găzduire:
o nutrienţi: incapacitatea de a digera dizaharidele – diaree prin bacterii care fermentează
aceste zaharuri;
o pH: aclorhidria favorizează colonizarea mucoasei gastrice;
o umiditate: levurile lipofile cresc în exces (ex. Malassesia furfur determină pitiriazis
verzicolor, o epidermofiţie).
- Modificarea receptorilor epiteliali pentru liganzii bacterieni: pierderea fibronectinei,
receptorul pentru streptococii orali, duce la colonizarea cu b.g.n.
- Medicaţie antimicrobiană: duce la boli ecologice prin înmulţirea microorganismelor
rezistente;
- Clostridioides (Clostridium) difficile determină enterocolita hemoragică
pseudomembranoasă (post antibiotice).
pg. 46
Sinergismul bacterian
Sinergia bacteriană între un membru al florei normale și un potențial agent patogen - un
organism îl ajută pe altul să crească sau să supraviețuiască.
Există exemple de membri ai florei normale care furnizează o vitamină sau un alt factor de
creștere de care are nevoie un agent patogen pentru a crește. Aceasta se numește hrănire între
microbi.
Un alt exemplu de sinergism apare în timpul tratamentului "infecțiilor cu stafilococi" atunci
când stafilococul rezistent la penicilină (MRSA), care este o componentă a florei normale, împarte
rezistența medicamentului cu agenți patogeni, care altfel sunt sensibili la medicament.
Competiția pentru substratul nutritiv

Bacteriile din tractul gastrointestinal trebuie să absoarbă o parte din substanțele nutritive
ale gazdei pentru propriile nevoi. Totuși, în general, ele le transformă în alți compuși
metabolizabili, dar unii nutrienți pot fi pierduți de gazdă.
Este cunoscut faptul că animalele fără germeni cresc mai rapid și mai eficient decât
animalele convenționale.
O explicație pentru încorporarea antibioticelor în alimentele pentru porcine, vaci și păsări
de curte este aceea că animalul crește mai rapid și, prin urmare, poate fi comercializat mai devreme.
Din păcate, această practică contribuie la dezvoltarea și răspândirea rezistenței bacteriene la
antibiotice la animalele de fermă, precum și la oameni.
Toxemii (eliberarea de endotoxină)

- Inducerea unei toxemii cu grad scăzut
- Cantitățile minime de toxine bacteriene (de exemplu, endotoxină) pot fi găsite în circulație.
- Pe de alta parte, aceste mici cantități de antigen bacterian stimulează formarea anticorpilor
naturali.
Infectiile endogene
§ Flora normală poate fi sursa unui agent etiologic al bolii (sursa este gazda – infecții
endogene).
§ Membrii florei normale pot cauza o boală endogenă dacă ajung la un situs sau țesut unde
nu pot fi restricționați sau tolerați de apărarea gazdei.
§ Multe microorganisme din flora normală sunt agenți patogeni potențiali și, dacă obțin acces
la un țesut compromis, pe care îl pot invada, poate apărea o boală.
Boli asociate florei normale
o Cariile dentare
o Boala parodontala
pg. 47
Transferul la gazdele sensibile (imunocompromise)
Unii agenți patogeni ai oamenilor care sunt membri ai florei normale se pot baza, de
asemenea, pe gazda lor pentru transferul către alte persoane în care pot produce boală.
Acestea includ agenții condiționat patogeni care colonizează tractul respirator superior cum
ar fi Neisseria meningitidis, Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae și
Staphylococcus aureus și alți agenți patogeni potențiali cum ar fi E. coli, Salmonella sau
Clostridium (în tractul gastrointestinal).
Boli asociate microbiomului

§ Acnee, Eczeme
§ Diareea post-antibiotice
§ Astm, alergii
§ Boli autoimmune
§ Cancer
§ Caria dentara, boli parodontale
§ Depresia si anxietatea
§ Diabet
§ Ulcer gastric
§ Lezarea arterelor
§ Sindromul colonului (intestinului) iritabil
§ Malnutritie
§ Obezitate
pg. 48
Patogenitatea bacteriilor
Patogenitate = ansamblul proprietăţilor biologice ale unui microorganism care îi permit

să determine îmbolnăvirea gazdei.
Clasificarea bacteriilor în raport de patogenitate
- nepatogene (prezenţa lor nu determină îmbolnăviri);
- înalt patogene sau patogene primare (determină cel mai frecvent îmbolnăviri la gazda
normoreactivă dar lipsită de apărare specifică);
- condiţionat patogene sau oportuniste (prezente pe suprafeţele de înveliş, pot determina
îmbolnăviri când:
o apar disfuncţii ale barierelor de apărare antimicrobiană
o variaţia genetică le conferă factori de patogenitate).
Atributele majore ale unei bacterii patogene

o transmisibilitatea = posibilitatea de a trece de la o gazdă la alta;
o infectivitatea = abilitatea de a pătrunde, de a persista prin depăşirea sau neutralizarea
barierelor şi mecanismelor antimicrobiene, de a se multiplica şi (eventual) de a invada
organismul gazdei;
o virulenţa = capacitatea microorganismului de a vătăma gazda.
I. Transmisibilitatea conferită de:

• prezenţa endosporilor care asigură indefinit supravieţuirea în condiţii nefavorabile (specii
Bacillus şi Clostridium);
• rezistenţa la condiţii de desicaţie/uscăciune (Mycobacterium tuberculosis,
Staphylococcus aureus, Corynebacterium diphtheriae etc);
• supravieţuirea şi chiar multiplicarea în medii umede, minimale nutritiv (specii din
familia Enterobacteriaceae sau Pseudomonas aeruginosa);
• adaptarea la transmiterea directă (ex. transmitere sexuală) sau prin vectori biologici
(artropode hematofage) în cazul speciilor extrem de fragile în mediul extern (Neisseria
gonorrhoeae, Treponema pallidum, respectiv specii Rickettsia, Borrelia).
II. Infectivitatea
1. Depăşirea barierelor externe de apărare
o discontinuităţi ale tegumentului;
o discontinuităţi ale stratului de mucus (plăcile Peyer); - producere de neuraminidază
(hidroliza stratului de mucus);
o forma spiralată şi mobilitatea (Vibrio cholerae, Helicobacter pylori,
Campylobacter jejuni);
pg. 49
o producere de urează (neutralizează bariera acidă gastrică , ex. Helicobacter pylori,
H. heilmannii);
o sinteza de bacteriocine (afectează bariera biologică a suprafeţelor).
2. Menţinerea prin aderare la suprafeţele de înveliş

- necesită participarea a doi factori:
o adezină sau ligant – componente macromoleculare pe suprafaţa celulei bacteriene,
o receptori celulari prezenţi pe suprafaţa celulelor gazdei;
- adezinele şi receptorii interacţionează în manieră complementară şi specifică;
- conferă rezistenţă la spălarea mecanică (prin secreţii sau excrete) sau prin mişcări
peristaltice;
- structuri de suprafaţă cu rol de liganzi: fimbrii, glicocalix, proteine de suprafaţă (proteina
M, proteina F), acizi teichoici şi lipoteichoici.
3. Invazia
§ majoritatea bacteriilor îşi exercită efectul patogen prin invazia ţesuturilor, precedată de
aderarea la suprafaţa mucoaselor;
§ invazia poate fi din:
o aproape în aproape,
o pe cale limfatică sau
o hematogenă;
§ bacteriile invazive sunt capabile să penetreze în celulele nefagocitare prin endocitoză,
graţie unor proteine de suprafaţă – invazine;
§ unele bacterii posedă: factori de difuziune (ex. hialuronidază, colagenază, fibrinolizine),
sunt exoenzime care degradează ţesutul conjunctiv care se opune invaziei (ciment
intercelular, membrană bazală, depozite de fibrină, fascii).
4. Supravieţuirea în organismul gazdei

- protecţia faţă de fagocite şi complement prin:
o inhibarea chemotaxiei fagocitelor şi uneori a producerii şi eliberării lor din măduva
hematogenă;
o sinteza de polizaharide capsulare;
o supravieţuirea şi multiplicarea în celulele fagocitare;
o liza celulelor fagocitare (prin leucocidine);
- eludarea supravegherii imune:
o variaţia antigenică;
o identitatea antigenică cu celulele gazdei;
o diversitatea antigenică;
o localizarea în situs-uri privilegiate anatomic sau celular;
o supresia răspunsului imun.
pg. 50
Exemple:
§ inhibarea chemotaxiei fagocitelor (streptolizina distruge fagocitele);
§ S. aureus produce coagulaza legată cu producerea de fibrină: bacteria nu poate fi
recunoscută de fagocite;
§ capsula cu rol antifagocitar (S. pneumoniae, H influenzae, K. pneumoniae, E coli K1, S
Typhi);
§ AgO – acţiune antifagocitară, împiedica activarea C’
§ Proteina A a S. aureus; leagă IgG prin fragmentul Fc şi blochează fagocitoza mediată de
opsonine.
§ bacterii facultativ intracelulare (Salmonella spp, Shigella, E. coli enteroinvaziv (ECEI),
Legionella pneumophila, Neisseria spp, Mycobacterium spp, Bordetella pertussis) şi
obligator intracelulare (Rickettsiia spp, Chlamydia spp, Coxiella burnetii) rezistă acţiunii
microbicide intrafagocitare;
§ leucocidine şi hemolizine produse de S. aureus, S. pyogenes, C. perfringens lizează
leucocitele, respectiv eritrocitele.
INFECTIVITATEA
bacterii obligator/ facultativ intracelulare şi extracelulare
§ eludarea supravegherii imune:

o variaţia antigenică;
o identitatea antigenică cu celulele gazdei;
o diversitatea antigenică;
o localizarea în situs-uri privilegiate anatomic sau celular;
o supresia răspunsului imun.
Eludarea supravegherii imune

- variaţia antigenică: infecţia gonococică (Neisseria gonorrhoeae); Borrelia recurrentis –
febra recurentă;
- localizarea în situs-uri anatomice particulare (ex. accesul Ac dificil în LCR, articulaţii,
vezica biliară) sau sedii celulare privilegiate (e.g. bacteriile facultativ sau obligator i.c. nu
sunt influenţate de Ac serici);
- identitatea antigenică: tulpinile K1 de E. coli au determinanţi antigenici comuni cu
polisialozilglicopeptidele cerebrale – nu sunt recunoscute că nonself – determină infecţii
bacteriemice şi meningite grave la nou-născut; ulterior, cantitatea acestor Ag-ne scade;
- absorbţia Ac prin Ag solubile:
o Ag capsulare solubile “neutralizează” Ac specifici;
o proteina A a S. aureus inactivează parţial IgG;
pg. 51
- producerea de IgA – protează (de către N. gonorrhoeae, N. meningitidis, H. influenzae,
S. pneumoniae) - clivează specific IgA;
- supresia răspunsului imun: rar implicate bacteriille (e.g. lepră, tuberculoză, cu activarea
limf. T supresor).
5. Achiziţia de nutrienţi
- necesarul de Fe în medii feriprive este asigurat prin:
- sinteza de siderofori (enterochelină, aerobactin);
- legarea transferinei sau lactoferinei la receptori de pe suprafaţă bacteriei;
- reducerea Fe feric în Fe feros.
Achiziţia de nutrienţi: fierul.

- Fe complexat cu proteinele:
§ hem şi feritină, intracelular;
§ transferina – T şi lactoferina - L, extracelular.
H. influenzae, N. meningitidis, N. gonorrhoeae, leagă, printr-un receptor de suprafaţă, direct L
sau T, alte bacterii, (Vibrio cholerae) fixeaza hemul.
Sideroforii (enterochelina, aerobactin) cu afinitate mare pentru Fe, îl deplaseaza din
complexele proteice ale gazdei.
Proteine ale ME au rol de receptori pentru complexul Fe-siderofori – favorizeaza
pătrunderea Fe în celulă.
III. Virulenţa
§ reprezintă capacitatea microorganismelor de a vătăma gazda;

§ este un atribut de tulpină cuantificabil (DLM; DL50); - condiţii majore pentru
recunoaşterea unui constituient celular ca factor de virulenţă (postulatele moleculare Koch)
§ genele de virulenţă sunt cel mai frecvent prezente pe elemente genetice mobile (plasmide,
fagi, transpozoni).
Postulatele moleculare Koch:

o factorul de virulenţă este prezent numai la tulpinile virulente;
o inactivarea prin mutaţie a genei care-l codifică duce la pierderea virulenţei;
o reversia la gena sălbatică restaurează virulenţa;
o produsul genei induce, de regulă, un răspuns imun protector;
pg. 52
Mecanisme de lezare a gazdei
- mecanisme directe:
o exotoxine, produse de metabolism bacterian de natură proteică, eliberate în mediul
extracelular atât de bacterii gram-pozitive cât şi gram-negative;
o endotoxine, prezente numai la bacterii gramnegative, eliberate numai în momentul
lizei celulei bacteriene;
o agresine, exoenzime capabile să determine alterări tisulare;
- mecanisme indirecte:
o reacţii de sensibilizare de tip II, III sau IV (Coombs şi Gell) – vezi Imunologia
Proprietăţi comparative
Exotoxine Endotoxine
- în general termolabile - termostabile
- intens antigenice - slab antigenice
- pot fi transformate în anatoxine - nu pot fi transformate
- DLM ng/Kg corp
- acţiune specifică (enterotoxine, - DLM µg/Kg corp
neurotoxine, citotoxine) - acţiune nespecifică, (febră, leucopenie
urmată de leucocitoză, CID, şoc
endotoxinic)
Definiţii
o Antitoxine = Ac anti-toxine (terapie).
o Anatoxine = toxine care prin tratare cu formol, la cald, pierd toxicitatea, dar
păstrează imunogenicitatea (vaccinare).
o Endotoxinele sunt mai puţin imunogene (ex. şi vaccinuri lipopolizaharidice)
Clasificarea exotoxinelor
§ citolitice:
o atacă fosfolipide din membrana citoplasmatică (fosfolipaze);
o crează pori prin membrana celulară (hemolizine, leucocidine);
§ bipartite, constituite din două subunităţi:
o subunitatea B permite legarea toxinei la un receptor celular
o subunitatea A, cu proprietăţi enzimatice, pătrunde în celulă acţionând asupra unor
ţinte moleculare;
§ superantigene:
o activează limfocitele T prin legare simultană la receptorii de pe suprafaţa acestora
şi la CMH clasă II de pe suprafaţa macrofagelor
o este stimulată eliberarea unor mari cantităţi de limfokine, mediatorii fenomenelor
morbide.
pg. 53
Membrane damaging exotoxins
o Proteases
o Phospholipases
o Detergent-like action
Toxina tetatnică – tip AB (Active + Binding)

Inhibă acidul γ-aminobutiric (influxul nervos nu mai este blocat – neuronii motori sunt
stimulaţi în exces – contracturi spastice ale musculaturii striate)
Superantigene
§ activează limfocitele T prin legare simultană la receptorii de pe suprafaţa acestora şi la
CMH clasă II de pe suprafaţa macrofagelor;
§ este stimulată eliberarea unor mari cantităţi de limfokine, mediatorii fenomenelor morbide;
limfokinele care intervin în apărarea imună antibacteriană sunt: factorii chemotactic, de
imobilizare şi activare a M, factorul mitogen şi cel de transfer;
§ sunt de 1000 de ori mai eficiente, comparativ cu antigenele.
Efecte biologice ale endotoxinelor

§ activarea complementului pe cale alternativă cu stimularea procesului inflamator;
§ fixarea pe suprafaţa macrofagelor, cu eliberare de de citokine (IL-1, IL-6, IL-8, FNT etc),
mediatori ai inflamaţiei şi şocului endotoxic;
§ activarea unor factori ai coagulării, care conduce la CID (coagulare intravasculară
diseminată – vezi si Fiziopatologie!);
§ activarea plasminei, cu apariţia de hemoragii;
§ fixarea pe celule endoteliale cu, creşterea permeabilităţii vasculare.
În infecţii cu bacterii gram-pozitive sau a.a.r., peptidoglicanul, acizii teichoici şi respectiv
arabinogalactanul pot determina efecte endotoxină-like.
pg. 54
Apărarea antiinfecţioasă
A. Apărarea antiinfecţioasă nespecifică

B. Apărarea antiinfecţioasă specifică:
§ umorală
§ celulară
A. Apărarea antiinfecţioasă nespecifică
§ acţionează asupra oricărui microorganism, indiferent de specie;
§ mecanisme active la primul contact;
§ nu sunt amplificate prin expuneri repetate;
§ sunt înnăscute, reprezentate de bariere antiinfecţioase externe şi interne.
1. Bariere externe de apărare nespecifică

§ funcţionează la nivelul suprafeţelor de înveliş (tegument şi mucoase);
§ reprezentate de bariere:
o mecanice,
o chimice,
o ecologice şi
o celulare.
Mecanisme de apărare la nivelul tegumentului
§ integritatea anatomică a învelişului tegumentar;
§ exfolierea celulelor superficiale;
§ condiţii de vieţuire neprielnice (keratina, umiditate scăzută, concentraţii mari de săruri,
secreţia de sebum, pH acid);
§ lizozimul, prezent în secreţia glandelor sudoripare;
§ bariera ecologică reprezentată de microorganisme comensale rezidente (predominent
gram-pozitive).
Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor

§ mecanisme antimicrobiene complexe, dar mai puţin eficiente ca cele tegumentare;
§ prezente la nivelul tuturor mucoaselor sau particulare pentru anumite mucoase;
§ mecanisme comune:
o integritatea mucoaselor;
o prezenţa stratului de mucus care maschează receptorii celulari pentru liganzii
microbieni; conţine lizozim şi lactoferină;
o îndepărtarea microorganismelor prin spălarea suprafeţelor de către secreţii sau excrete;
o bariera ecologică de la nivelul mucoaselor normal colonizate.
§ mecanisme particulare
pg. 55
Mecanisme de apărare la nivelul Conjunctivei
§ spălarea mucoasei prin secreţia glandelor lacrimale;
§ îndepărtarea microorganismelor prin mişcări ale pleoapelor;
§ prezenţa lizozimului în lacrimi.
Mecanisme de apărare la nivelul Tractus respirator
§ filtrarea aerodinamică;
§ sedimentarea;
§ transportul mucociliar;
§ macrofagele alveolare
Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor Tractus digestiv

§ orofaringe
o descuamarea epiteliului pavimentos;
o masticaţia şi deglutiţia, inclusiv migrarea bolului alimentar;
o prezenţa tiocianaţilor şi lizozimului în salivă.
§ stomac - secreţia de HCl (ph 2,5-3).
§ intestin
o mişcări peristaltice;
o acizi biliari, enzime digestive.
Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor Tractus urinar
§ spălare prin fluxul urinar unidirecţionat;
§ pH-ul acid şi osmolaritatea crescută a urinii;
§ efectul antibacterian al secreţiei prostatice şi a glandelor periuretrale.
Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor Tractus genital la femeie

§ descuamarea continuă a mucoasei vaginale şi periodică a mucoasei uterine;
§ pH-ul acid vaginal prin prezenţa florei lactobacilare;
§ dopul de mucus cervical;
§ transport mucociliar la nivelul mucoasei trompelor.
2. Bariere interne de apărare nespecifică
§ mecanice: ciment intercelular, membrane bazale, ţesut conjunctiv, fascii;

§ chimice:
o constitutive: complement şi lizozim;
o ca răspuns la infecţie: interferoni şi proteine de fază acută;
§ celulare: fagocite “profesionale” (PMN şi macrofage), celule NK (natural ucigașe).
pg. 56
Complement seric
o complex de substanţe proteice sintetizate de macrofage (C2 şi C4), ficat (C3, C9), splină
(C5 şi C8) şi epiteliul intestinal (C1);
o activare prin reacţii enzimatice în cascadă (proenzime inactive à enzime active)
• pe cale alternativă/alternă (LPS, compuşi endotoxinălike)
• pe cale clasică (proteina C reactivă, anticorpi, complexe Ag-Ac);
• lectine (leagă resturi de glucide): asemănător căii clasice, dar activatorul este MBL
(manosse-binding –lectine - legarea lectinei, la receptorii de manoză de pe suprafața
patogenului); se poate desfăşura şi în absenţa Ac; legarea MBL la receptorii de
manoză, de pe suprafaţa micrgs., duce în final la producerea convertazei C3 (ca şi în
calea clasică).
Efectele activării C’
• Opsonizarea microbilor ------eficientizează fagocitoza antigenelor de către celule
specializate (prin C3b);
• Chemotaxia - atragerea macrofagelor și neutrofilelor;
• Liza microbilor - este realizată lezarea membranei celulare de către complexul de atac
membranar (CAM) sau ucigaş (C5-C9);
• Stimularea eliberării mediatorilor preformați (histamină, interleukine) și cei nou
sintetizați (leucotriene, tromboxani) ai inflamației (C3a şi C5a);
• Agregarea agenţilor microbieni, pe suprafața cărora sunt prezente antigene.
Interferoni
§ glicoproteine cu gr. moleculară mică de tip:
o alfa (sintetizaţi de leucocite);
o beta (sintetizaţi de fibroblaşti);
o gamma (sintetizaţi de limfocite T, ca limfokine);
§ sinteza interferonului alfa şi beta este stimulată de virusuri (în special ARN);
§ funcţii:
o inhibă replicarea virusurilor prin blocarea sintezei proteinelor virale (efect
antiviral);
o efect antiproliferativ (deci, eficența în terapia unor cancere);
o acţiune imunomodulatoare – activează funcţional macrofagele, celulele NK şi
limfocitele T citotoxice; favorizează exprimarea MHC de clasă I.
pg. 57
Proteine de fază acută
• reprezentate de proteina C reactivă (CRP), alfa1antitripsina, alfa 2 macroglobulina,
fibrinogen, orozomucoid (imunomodulator care se leaga de mediatori ai inflamaţiei),
amiloid A;
• majoritatea sunt sintetizate în ficat, după efectul stimulant al citokinelor proinflamatorii
(IL-1, IL-6, TNF-alfa);
• CRP (C Reactive Proteine), cea mai bine studiată, are efect opsonizant şi de activare pe
cale clasică a complementului.
Celule fagocitare
• polimorfonucleare neutrofile (PMN)
o prima linie de apărare celulară;
o se mobilizează în focarul de infecţie sub efectul chemotactic al unor compuşi de origine
bacteriană sau tisulară, sau prin activarea complementului; - prezintă receptori pentru
structuri de suprafaţă ale microorganismelor;
o prezintă receptori pentru C3b şi componenta Fc a IgG;
• microorganismele fagocitate sunt omorâte şi digerate după fuzionarea fagozomului cu
lizozomii, prin:
o eliberare de radicali toxici de oxigen (“explozie respiratorie” );
o polipeptide bazice cu efect antimicrobian (numite defensine), lizozim, lactoferină,
hidrolaze, pH acid.
Microorganismele fagocitate sunt omorâte şi digerate după fuzionarea fagozomului cu

lizozomii (fagolizozom)
• Macrofage
o celule cu viaţă lungă, care se mobilizează în focarul de infecţie după PMN;
o mai puţin eficiente în distrugerea microorganismelor fagocitate;
o bacteriile facultativ intracelulare (Mycobacterium tuberculosis, Listeria
monocytogenes, specii Brucella etc.) sunt omorâte numai după activarea lor prin
limfokine (IL 2-6, TNF, produse de limfocitele T helper).
• Celule NK (natural ucigaşe)

o produc perforine care formează canale în membrana citoplasmatică, cu moartea celulei
infectate, prin liză osmotică;
o distrug celulele infectate cu virus (independent de Ac);
o activitatea lor este stimulată prin interferoni.
pg. 58
B. Apărarea antiinfecţioasă specifică (imunitatea)
§ răspuns specific dirijat faţă de structuri recunoscute ca non-self (Ag) de către sistemul
imunocompetent;
§ răspunsul primar (după un prim contact) necesită mai multe zile pentru ca efectorii imuni
să devină operanţi;
§ răspunsul specific este intensificat prin expuneri repetate (răspuns secundar);
§ răspunsul imun poate fi:
o de tip umoral (sau seric), asigurat de Ac specifici produşi de limfocite B;
o de tip celular, fiind implicate limfocite T.
Clasificarea imunităţii după modul de obţinere:

• Imunitate activă este
o naturală – postinfecţie;
o artificială - după vaccinări.
Þ Imunitate pasivă este
o naturală - Ac materni transmişi la nou-născut
- transplacentar (IgG)
- prin lapte (IgA)
o artificială – seroterapie sau seroprofilaxie.
1. Răspunsul imun umoral

o este asigurat de Ac serici specifici pentru un anumit tip de epitopi antigenici ( IgM,
IgG, IgA, IgE, IgD), produşi de plasmocite;
o limfocite B recunosc şi se leagă de un anumit Ag,
maturarea în plasmocite şi proliferarea acestora fiind ajutată de limfocite T (răspuns

imun T-dependent);
o IgM apar primele în cadrul răspunsului imun primar;
o unele limfocite B devin celule cu memorie, responsabile de răspuns imun secundar;
o unele Ag polizaharidice (Ag capsulare, LPS) pot activa limfocitele B fără intervenţia
limfocitelor T (răspuns imun T-independent).
pg. 59
Acţiunea antimicrobiană a Ac
§ neutralizează toxine şi exoenzime (în special de către IgG1);
§ blochează ataşarea bacteriilor şi virusurilor la receptorii celulari;
§ efect opsonizant (favorizează fagocitoza bacteriilor capsulate, prin legare la receptori
pentru subcomponenta Fc a IgG, de pe suprafaţa PMN);
§ efect microbicid prin activarea complementului pe cale clasică, IgM fiind aprox. de 1000
x mai eficiente decât IgG;
§ Ac fixaţi pe determinanţii Ag de pe suprafaţa celulelor infectate, le transformă în ţinte
pentru complement şi celule NK, cu receptori pentru IgG (citotoxicitate dependentă de
Ac);
§ IgA asigură apărarea antimicrobiană a mucoaselor.
2. Răspunsul imun celular

§ limfocitele T joacă un rol major în apărarea imună faţă de patogenii intracelulari;
§ sunt implicate două subpopulaţii celulare:
o limfocite T citotoxice (Tc – cytotoxic - killer) care identifică celule infectate
care exprimă pe suprafaţa lor Ag virale sau bacteriene, asociate MHC clasă I
şi le omoară prin perforine sau inducerea apoptozei (moarte celulară);
o limfocite T ajutătoare (Th - T helper)
Notă: sunt trei clase MHC; de interes sunt clasele I şi II
§ MHC de clasă II, prin interacţiunea cu celule CD4 pozitive (limf. T helper), mediază
răspunsul imun specific (dobândit/adaptativ). MHC II prezente şi pe suprafaţa celulelor
prezentatoare de antigen (macrofage, limfocite B, celule dentritice).
§ Prin interacţiunea MHC de clasă I, cu molecule CD8 de pe suprafaţa limf. T
citotoxice, acesta mediază distrucţia celulelor infectate sau a celor canceroase (în
cadrul imunităţii celulare).
§ MHC III: diverse proteine cu rol în imunitate: fracţii ale sistemului C, unele citokine şi
proteinele şocului termic.
o prin subpopulaţia Th-1, activată de Ag asociate cu MHC clasă II de pe suprafaţa celulelor

prezentatoare de Ag (Ag presenting cells - APC) (macrofage, celule dendritice), este
stimulată apărarea celulară prin producere de limfokine (o parte dintre aceste celule,
devin cu memorie);
Þ limfokinele cu rol în imunitatea antibacteriană sunt: factorul chemotactic, de
imobilizare şi de activare a M, factorul mitogen şi factorul de transfer;
Þ prin subpopulaţia Th-2 este stimulat răspunsul imun mediat de Ac.
pg. 60
Particularităţi ale apărării imune la nou-născut
§ nou-născutul are capacitatea de a dezvolta răspuns imun, dar nu are experienţă antigenică;
§ apărarea specifică în primele luni este asigurată de IgG materne transmise transplacentar;
§ rata catabolismului Ac materni depăşeşte rata de sinteză a Ac proprii, ceea ce explică
hipogamaglobulinemia fiziologică între lunile 2-4 de viaţă extrauterină (fereastră
imunologică);
§ consecinţe:
o receptivitatea crescută la infecţii cu bacili gramnegativi sau cu bacterii
intracelulare;
o prevenirea unor infecţii la n.n. prin vaccinarea mamei;
o programarea corectă a vaccinărilor;
o diagnosticul serologic la n.n. a unor infecţii congenitale (IgM – infecţia a nn.; IgG
– transmişi transplacentar).
pg. 61
Infecția
Definiţii
Infecţie = ansamblul proceselor biologice care caracterizează interacţiunea dintre
organismul gazdă şi microorganismul agresor (care pătrunde şi se multiplică în zone unde, în mod
natural, nu are acces).
Sepsis = infecţie (în orice parte a corpului) + modificări ale homeostaziei cunoscute sub
numele de sindrom inflamator sistemic (febră, tahicardie, tahipnee, leucocitoză).
Sepsis sever = sepsis + unul sau mai multe disfuncţii de organ (cardio-vasculare, renale,
hepatice etc).
Şoc septic = sepsis sever + hipotensiune care nu răspunde la administrarea de lichide în
perfuzie.
Clasificări
În raport cu forma de manifestare:
o infecţii aparente (simptomatice): se manifestă prin semne sau simptome;
o infecţii inaparente (asiptomatice sau subclinice): singura manifestare este răspunsul imun.
Indice de manifeastare = câţi din cei infectaţi fac forma manifestă clinic.
În raport cu gradul de virulenţă al agentului cauzal:

• infecţii primare, determinate de microorganisme înalt patogene la gazda cu reacţie de
apărare normală;
• infecţii secundare, determinate de microorganisme oportuniste, după infecţii primare care
alterează apărarea antiinfecţioasă a gazdei.
În raport cu provenienţa agenţilor cauzali:

• infecţii endogene = determinate de microorganisme care colonizează suprafeţele de înveliş
şi trec de la relaţia de comensalism la cea de parazitism;
• infecţii exogene = microorganismele provin dintr-o sursă exterioară; presupun existenţa
unui rezervor al agentului infecţios, o cale de transmitere şi o gazdă receptivă.
Boli transmisibile = manifestarea clinică a infecţiilor exogene, transmiterea fiind:
§ orizontală (de la om, animal sau elemente de mediu la om);
§ verticală (de la mamă la făt sau nou născut).
Boli contagioase = boli infecţioase cu potenţial înalt de transmitere (ex. rujeola).
pg. 62
A. Infecţii exogene
1. Rezervorul de agenţi infecţioşi (elimină agentul infecţios prin exsudate, secreţii,
excrete, scvame)
Omul
• bolnav cu formă acută sau cronică de infecţie;
• purtător sănătos
o convalescenţi (eliminatori în perioada de convalescenţă a infecţiei);
o cronici (persistenţa eliminării > 1 an);
o contacţi (cu pacienţi cu boli transmisibile)
§ cu infecţii inaparente
§ în perioada de incubaţie
o non-contacţi (colonizaţi, prin convieţuire în colectivităţi închise).
Animale (domestice, peridomestice sau sălbatice) cu:

- manifestări clinice de boală;
- infecţii inaparente.
Elemente de mediu extern:

- sol (Clostridium tetani, Clostridium perfringens, Nocardia asteroides etc);
- aer (S. pneumoniae, v. gripal, etc.)
- apă (specii Legionella, specii Vibrio, pseudomonade);
- alimente (Salmonella enterica, Bacillus cereus).
2. Căi de transmitere a infecţie

a) Infecţii deschise
Propagarea agenţilor infecţioşi
o directă: contact tegument-tegument, tegumentmucoasă, mucoasă-mucoasă;
o indirectă: vehiculare prin elemente de mediu contaminate (aer, apă, alimente,
diferite obiecte).
b) Infecţii inchise
o agentul infecţios este prezent în sânge;
o transmiterea infecţiei poate fi:
§ directă (transfuzii, transplacentar);
§ indirectă (vectori biologici, instrumentar medical/ chirurgical sau nemedical).
3. Gazda receptivă
o poate fi normoreactivă sau imunologic compromisă;
o accesul agentului infecţios poate avea loc prin diferite porţi de intrare (mucoasa
tractusului respirator, mucoasa tractusului digestiv, mucoasa tractusului urinar,
mucoasa tractusului genital, mucoasa conjunctivală, inoculare directă).
pg. 63
Tipuri de boli infecţioase în raport cu mecanismul de virulenţă al agentului
microbian
§ multiplicarea unei bacterii invazive netoxigene (ex Streptococcus pneumoniae, Neisseria

meningitidis, Haemophilus influenzae etc);
§ eliberare de exotoxine:
o toxiinfecţii – ex Clostridium tetani (toxina se produce și elibrează în organism);
o intoxicaţii ex.: Clostridium botulinum) (ingestia toxinei, prin alimente, unde toxina este
deja prezentă);
§ invazie + eliberare de toxine (majoritatea agenţilor etiologici) (ex. gangrena gazoasă –
Clostridium spp).
Modele patogenetice ale infecţiei
§ infecţii localizate la poarta de intrare;

§ infecţii propagate în suprafaţă (din aproape în aproape);
§ extinderea infecţiei:
o pe cale limfatică;
o pe cale sanguină (bacteriemie/viremie pasageră, intermitentă sau continuă);
o pe cale nervoasă.
Etapele evolutive ale bolilor infecţioase ciclice
§ perioada de incubaţie (de la pătrunderea microorganismului care determină infecţia până

la apariţia primelor manifestări clinice de boală);
§ perioada de debut (manifestări nespecifice de infecţie);
§ perioada de stare (manifestări clinice caracteristice sau manifestări clinice comune
diferitelor etiologii);
§ perioada terminală:
o vindecarea clinică ± vindecare microbiologică;
o cronicizarea infecţiei;
o deces.
pg. 64
Manifestarea infecţiilor transmisibile în populaţii umane
- infecţii sporadice – număr redus de imbolnăviri, diseminate teritorial şi fără filiaţie între
ele;
- infecţii endemice – prezenţa constantă a unei boli infecţoase într-un teritoriu, cu o
frecvenţă redusă ce variază puţin de la un an la altul;
- infecţii epidemice – creşterea bruscă a numărului de îmbolnăviri, cu filiaţie între ele;
- izbucnire epidemică – infecţie epidemică intr-o colectivitate redusă numeric (familie,
grădiniţă, şcoală, unitate militară etc);
- infecţie pandemică – infecţie epidemică care cuprinde cel puţin două continente.
Infecţia nosocomială
- infecţii localizate sau sistemice care apar în cursul spitalizării, consecutiv condiţiilor de
vieţuire în acest ambient şi/sau actului medical sau chirurgical, explorator sau terapeutic;
- în prezent, termenul de infecţii asociate asistenţei medicale. (IAAM);
- reactivitatea antiinfecţioasă scăzută a bolnavilor, fragilizaţi de afecţiunea care a determinat
spitalizarea sau terapii imunosupresive reprezintă un factor de risc suplimentar;
- pot evolua ca infecţii sporadice sau izbucniri epidemice;
- sursa de infecţie poate fi exogenă (de la un alt pacient, de la personalul de spital sau din
mediul ambiant – fondul microbian de spital) sau endogenă;
- tulpinile “periculoase” de spital sunt
o multirezistente la antibiotice,
o având capacităţi de colonizare şi
o de virulenţă crescute.
Investigaţia microbiologică a infecţiilor nosocomiale (health-care associated

infections – infecții asociate asistenței medicale)
§ precizează sursa şi a modul de transmitere a infecţiei prin demonstraea identităţii
izolatelor (de la pacienţi, personal de spital, elemente de mediu) prin
o metode fenotipice: biotip, serotip, lizotip, bacteriocinotip, rezistotip;
o metode moleculare: profilul elecroforetic al ADN sau al proteinelor din membrana
externă şi enzimelor constitutive celulare, analiza endonucleazelor de restricţie a ADN
cromozomal sau plasmidic etc.
§ urmăreşte eficienţa metodelor antiepidemice instituite.
pg. 65
Infecţii emergente şi reemergente
Infecţie emergentă = infecţie apărută pe glob sau într-un teritoriu, datorită unui
microorganism necunoscut până în urmă cu aproximativ 20 ani sau cauzată de un microorganism
binecunoscut, dar care prezintă un nou fenotip de rezistenţă (ex. infecţia HIV, enterocolita
hemoragică cu E. coli O157H7, sau O104H4 (patotip enteroagregativ rezistent la antibiotice – 53
decese, 2011), infecţia holerică (Vibrio cholerae) cu serotipul O139, infecţia cu S. pneumoniae
multirezistent la antibiotice etc).
Infecţie reemergentă = boală infecţioasă a cărei incidenţă creşte semnificativ într-un
teritoriu unde era considerată a fi menţinută sub control (ex. tuberculoza, toxiinfecţia difterică).
pg. 66
Agenţi terapeutici antivirali
§ număr mai redus de compuşi cu toxicitate selectivă;

§ în unele infecţii virale manifestarea clinică apare după o incubaţie lungă;
§ în infecţii latente, agenţii antivirali sunt activi numai în cursul reactivării infecţiei;
§ în cursul tratamentului antiviral, virusurile pot dezvolta rezistenţă secundară.
Chimioterapice antivirale în utilizare
I. Blocarea decapsidării
o reprezentanţi: amantadina, rimantadina;
o structură chimică: amine sintetice;
o mecanism de acţiune: impiedică decapsidarea şi afectează etapa finală de asamblare a
virionului;
o spectru de activitate: virusul gripal A.
II. Inhibitori ai sintezei acidului nucleic viral

a. Inhibitori ai ADN-polimerazei
§ reprezentanţi: aciclovir, famciclovir, ganciclovir
§ structura chimică: analogi nucleozidici;
§ mecansm de acţiune: inhibă ADN-polimeraza virală după activare prin fosforilare de
către enzime virale sau celulare; - spectru de activitate: virusuri herpetice.
b. Inhibitori ai reverstranscriptazei
- reprezentanţi: zidovudina, didanozina, zalcitabina, stavudina, lamivudina;
- structura chimică: analogi nucleozidici;
- mecanism de acţiune: blochează sinteza ADN proviral al HIV după
- activare prin fosforilare de către kinaze celulare;spectru de activitate: în tratamentul
infecţiei HIV, în asociere cu alţi compuşi pentru prevenirea rezistenţei secundare.
III. Inhibitori ai proteazelor virale

o reprezentanţi: indinavir, saquinavir, ritonavir;
o structură chimică: peptide sintetice;
o mecanism de acţiune: reproduc situsul de clivare a proteazei virale;
o spectru de acţiune: realizează asociaţii sinergice cu inhibitori ai reverstransctriptazei în
tratamentul infecţiei HIV.
pg. 67
Inhibitori de integrază
• Integraza, utilă introducerii AND proviral în genomul celulei gazdă
• Inhibitorii, stopează această etapă, iar HIV nu mai poate infecta celule T pentru a se replica.
• FDA a aprobat (2007):
o Raltegravir (Isentress)
o Dolutegravir (Tivicay)
o Elvitegravir (disponibil doar în asociere cu alte medicamte)
o Bictegravir (disponibil doar în asociere cu alte medicamte)
o Dolutegravir și Elvitegravir se găsesc în: Genvoya, Stribild, Trumeq, Juluca, Biktarvy
Alţi agenţi antivirali

- foscarnet (virusuri herpetice, HIV);
- ribavirin (unele virusuri ARN sau ADN).
Agenti terapeutici antiparazitari
1. AMOEBICIDE
A. AMOEBICIDE TISULARE
A. Nitro – 5 – imidazoli
- reprezentant: Metronidazolul
• este medicamentul cel mai utilizat;
• se administrează per os;
• se absoarbe rapid, trece în sânge şi se fixează în ţesuturi, în special în ficat;
• se elimină în proporţie de 80% prin urină (colorată în brun); – trece în lapte.
- reacţii adverse:
• are acţiune mutagenă şi carcinogenă (este contraindicat la gravide);
• potenţează activarea coagulantă a warfarinei;
• acţiune antabus (se contraindică ingestia de alcool); – provoacă tulburări digestive
(greţuri, vărsături).
B. Nitro- 5- imidazoli de a 2-a generaţie

- reprezentanti: Tinidazol, Ornidazol, Sicnidazol
• au o concentraţie tisulară mai bună;
• perioada de înjumătăţire mai lungă și permite utilizarea unor doze mai mici şi în cure
mai scurte;
• sunt active, de asemenea, asupra protozoarelor flagelate intestinale şi genitale
(tricomonicide).
pg. 68
B. AMOEBICIDE DE CONTACT
- reprezentant: Tiliquinol
• acţionează asupra formelor vegetative şi chistice din lumenul intestinal
2. ANTIHELMINTICE
A. NEMATODOZE INTESTINALE
• Albendazol
- are acţiune polivalentă (activ şi asupra unor protozoare);
- reacţii adverse: greţuri, cefaleee, dureri abdominale, somnolenţă;
- este contraindicat la femeia gravidă.
• Mebendazol, Flubendazol
- sunt medicamente de elecţie în tratamentul nematodozelor intestinale prin acţiune
polivalentă, eficacitate şi toleranţă excelentă;
- indicaţii: tricocefaloză, ascaridioză, oxiuroză.
• Pamoat de pirantel
- exercită un blocaj neuro-muscular, prin acţiunea curarizantă, imobilizând parazitul
şi antrenând eliminarea sa;
- indicaţii- nematodoze intestinale (excepţie: strongiloidoza);
- toxicitate redusă, deoarece are o absorbţie intestinală foarte scăzută;
- reacţii adverse: este teratogen.
B. ANTIDISTOMIENI
• Triclabendazol
- este indicat în fascioloză (distomatoza hepato-biliara)
C. CESTOCIDE
• Niclosamid
- vindecarea este peste 90% în infecţia cu Taenia saginata;
- eficienţa în infecţia cu Hymenolepis nana este mai scăzută.
• Praziquantel
- este recomandat în tratamentul neurocisticercozei.
3. ANTIMALARICE
A. Schizontocide
- active pe formele asexuate ale parazitului.
- indicaţii: tratamentul accesului malaric
- Reprezentanți: chinina, amino-4-chinoleine (clorochina), antifolinice, 2 amino-
alcooli, cicline, artemisinine.
pg. 69
• Chinina
- este utilizată în tratamentul acceselor malarice severe (datorită acţiunii sale
rapide) şi în infecţiile cu P. falciparum rezistent la 4 aminochinoleine.
• Amino-4-chinoleine: Clorochina
- este antimalaricul cel mai utilizat în zonele endemice.
- indicaţii: tratamentul malariei cu P. vivax, P. ovale şi P. malariae; profilaxia
malariei.
• Antifolinice: Proguanil, Pirimetamina

- mecanism de acţiune: inhibă o enzimă parazitară ce catalizează trecerea
acidului dehidrofolic în acid tetrahidrofolic.
• Amino alcooli: Meflochina, Halofantrina

- indicaţii: tratamentul şi profilaxia infecţiei cu P. falciparum clorochino-
rezistent şi polichimiorezistent.
• Cicline: Eritromicina, Clindamicina, Spiramicina, Doxiciclina

- utilizate în tratamentul infecţiei cu P. falciparum.
• Artemisinine: Artesunat , Artemether

- au acţiune rapidă și toleranţa clinică bună.
B. Gametocide:
• Primachina
o sunt active asupra formelor sexuate sanguine, cât şi asupra schizonţilor hepatici;
o indicaţii: tratamentul infecţiei cu P. vivax şi P. ovale.
4. ANTITOXOPLASMICE
- acţionează numai asupra formei vegetative a parazitului și nu au efect asupra
chiștilor;
- reprezentanți: Pirimetamina, Trimetoprimul, Sulfadiazina, Spiramicina,
Clindamicina
pg. 70
Agenti terapeutici antifungici
POLIENE
Þ mecanism de acţiune: produc alterarea permeabilităţii celulare, prin formarea unor
complexe insolubile cu sterolii membranei citoplasmatice fungice.
• Amfotericina B
- spectru antifungic: larg, acţionează asupra majorităţii micetelor filamentoase şi a
levurilor.
- este indicată mai ales în micozele profunde şi invazive.
• Nistatina
- spectru antifungic: limitat asupra levurilor.
PIRIMIDINE
• Flucitozina
- mecanism de acţiune:
o are o activitate asupra micetelor capabile să-l absoarbă şi să-l dezamineze;
o traversează membrana celulară fungică. În interiorul celulelor fungice
interferează sinteza ADN şi sinteza proteică;
o difuzează bine în organism, inclusiv în LCR.
- spectru antifungic: limitat la unele levuri (Candida, Cryptococcus) şi unele micete
filamentoase.
AZOLI
Þ mecanism de acţiune: inhibă biosinteza ergosterolului prezent în membrana
citoplasmatică fungică;
Þ includ imidazolii şi triazolii.
A. Imidazoli
o reprezentanti: Econazol, Ketoconazol, Isoconazol, Tioconazol, Ketoconazol
o spectrul antifungic: levuri, dermatofiţi.
o indicaţii: candidoze cutanate, candidoze cutaneo-mucoase, dermatofitoze.
B. Triazoli
o au o importanţă deosebită în tratamentul antifungic la imunodeficienţi.
• Fluconazol (imidazol sistemic)
- spectru antifungic: levuri (Candida, Cryptococcus)
pg. 71
- indicaţii: candidoze oro-faringiene la imunodeficienţi, candidoze
diseminate, criptococcoza meningiană
• Itraconazol
– spectru antifungic mai larg: inclusiv Aspergillus spp.
– realizează concentraţii mai bune în ţesuturi, secreţii bronşice şi puroi;
– este contraindicat la gravide şi la femei care alăptează;
– indicaţii: histoplasmoză, micoze cutanate superficiale (inclusiv
onicomicoza), aspergiloză.
• Voriconazol
- spectru antifungic: levuri şi micete filamentoase.
- indicaţii: candidoze refractare la alte antifungice, aspergiloza, criptococcoza.
LIPOPEPTIDE
• Caspofungina
– spectru antifungic: Aspergillus, Candida, Pneumocystis.
– indicaţii: aspergiloza refractară la alte antifungice, candidoza sistemică,
esofagiană
ALIL AMINE
• Terbinafina
- mecanism de acţiune: inhibă sinteza sterolilor din membrana fungică;
- spectru antifungic: dermatofiţi;
- indicaţii: micoze cutanate superficiale, determinate de dermatofiţi.
GRISEOFULVINA
- spectru antifungic: limitat asupra dermatofiţilor;
- indicaţii: micoze cutanate superficiale determinate de dermatofiţi.
pg. 72
Controlul infecţiei
A. Măsuri profilactice, individuale şi colective

B. Terapia etiotropă a infecţiei
A. Bazele microbiologice ale profilaxiei infecţiei

• Măsurile de prevenţie reprezintă dezideratul medicinii moderne.
• Prevenţia la nivel individual sau populaţional include măsuri care anulează una din cele
trei componente ale lanţului epidemic
o măsuri nespecifice se adresează sursei şi modului de transmitere;
o măsuri specifice vizează gazda receptivă.
Măsuri profilactice nespecifice
1. Controlul sursei de infecţie

• izolarea şi tratarea bolnavilor cu boli transmisibile;
• măsuri particulare de carantinare privind diferitele categorii de purtători sanătoşi;
• diluarea surselor (bolnavi, purtători);
• distrugerea surselor animale (zoonoze).
2. Intreruperea căilor de transmitere a infecţiei infecţii cu poartă de intrare digestivă

• amenajarea şi funcţionarea corectă a unui sistem de colectare şi evacuare a excretelor;
• controlul apei potabile;
• controlul alimentelor;
• spălarea cu apă şi săpun şi apoi uscarea mâinilor are un rol major în profilaxia infecţiilor
cu transmitere fecal-orală.
3. Intreruperea căilor de transmitere a infecţiei infecţii cu poartă de intrare respiratorie

• reducerea densităţii microbilor din aer;
• evitarea aglomeraţiilor în conjunctură epidemică;
• măsuri de igienă individuală: folosirea batistelor dispozabile în timpul tusei şi
strănutului şi spălarea mâinilor după utilizarea batistei;
• folosirea măştii de tifon în conjunctură epidemică.
4. Intreruperea căilor de transmitere a infecţiei cu transmitere sexuală
pg. 73
- contact sexual protejat;
- educaţie sexuală.
Întreruperea transmiterii infecţiilor închise

- dezinsecţia vizând vectorii biologici;
- triajul donatorilor de sânge;
- utilizarea de instrumentar medical de unică folosinţă sau sterilizarea celui reutilizabil.
Măsuri profilactice specifice
1. Imunizarea artificială activă prin vaccinare

- vaccinurile sunt produse de natură microbiană care induc rezistenţa specifică faţă de infecţii;
- tipuri de vaccinuri
o vaccinuri vii atenuate (vaccinul BCG, antipoliomielitic, antirujeolic, antirubeolic,
antivariolic etc);
o vacinuri corpusculare inactivate (anti-pertussis, anti-holeric, antigripal, antipoliomielitic
etc);
- componente microbiene purificate: anatoxine (tetanică, difterică etc), polizaharide capsulare
(meningococ, pneumococ), componente ale peretelui bacterian (antipertussis purificat),
subunităţi antigenice virale;
- vaccinuri clonate : clonarea în celule bacteriene sau fungice a genelor care codifică Ag
vacinante (anti-hepatită B)
- vaccinurti sintetice: polipeptide sau oligopeptide reprezentând epitopi ai antigenelor de
virulenţă.
Condiţiile eficienţei unui vaccin:

o să fie imunogen;
o să fie inofensiv;
o organismul vaccinat să posede capacitatea de a elabora efectorii imunităţii umorale sau
celulare;
o să existe un interval de timp suficient pentru montarea răspunsului imun.
Calea de administrare
o parenterală
o orală (stimuleaza IgA secretor).
Indicaţiile vaccinărilor
o vaccinări generale: vaccinuri obligatorii la populaţia infantilă (antituberculoasă, anti-
hepatită B, anti-pertussis, anti-difterică, antitetanică, anti-poliomielită, anti-rujeolică);
pg. 74
o vaccinări selective: administrate la grupe de populaţie care prezintă un risc crescut
pentru o infecţie (anti-gripală la vârstele extreme, antihepatită B la personalul medical,
anti-holerică la turiştii care se deplasează în zone endemice etc);
o vaccinări elective: vizează pacienţi la care anumite infecţii sunt iminente (vaccinarea
antirabică la cei muşcaţi de animale suspecte, anti-Pseudomonas la cei cu arsuri).â
Complicaţiile vaccinărilor
o boală infecţioasă indusă prin vaccinuri vii atenuate la persoane cu deficienţe ale apărării
imune (ex cei infectaţi cu HIV);
o reacţii alergice mediate umoral sau celular la persoane sensibilizate la antigene
vaccinale sau din impurităţi ale mediului de cultivare ( ou embrionat, creier de animal
etc).
Contraindicaţiile vaccinărilor
o temporare: sarcina sau tratamente imunodepresive (vaccinuri vii atenuate), boli febrile,
sugari sub protecţia Ac materni;
o permanente: persoane cu teren atopic (astm bronşic, urticarie, eczeme etc.), infecţia cu
HIV (pentru vaccinuri vii atenuate).
2. Imunizarea artificială pasivă prin seroprofilaxie

- administrare de Ac preformaţi de la un donor
o animal (seruri heterologe brute sau purificate)
o om (Ig standard sau specifice);
- asigură imediat protecţie specifică;
- eficienţă limitată în timp;
- indicaţii:
o persoane cu hipo- sau agamaglobulinemii
o persoane nevaccinate în condiţii de risc;
- manifestări secundare după administrare de seruri heterologe:
o şoc anafilactic (sensibilizare de tip I)
o boala serului (sensibilizare de tip III).
3. Chimioprofilaxie
- prevenirea unei infecţii sau a unor complicaţii postinfecţioase prin administrare de agenţi
terapeutici antimicrobieni ;
- eficienţă imediată dar numai pe durata administrării;
- indicaţii:
o individuale (administrare de eritromicină la copil nevaccinat, contact cu tuse
convulsivă; chimioprofilaxia cu HIN la copii cu viraj tuberculinic, penicilinoprofilaxia
reinfecţiilor cu S. pyogenes la pacienţi cu boală reumatismală etc);
pg. 75
o colective (stingerea unei izbucniri epidemice în colectivităţi închise);
- dezavantaje
o individuale – fenomene de disbioză;
o colective – amplificarea fondului genetic de rezistenţă la antibiotice.
Profilaxia infecţiilor nosocomiale

Include măsuri care reduc riscul câştigării şi transmiterii infecţiei la pacienţii spitalizaţi prin
o izolarea pacienţilor colonizaţi sau cu infecţii determinate de tulpini “periculoase”;
o măsuri care să evite ca personalul de spital să constituie sursă de infecţie;
o spălarea mâinilor înainte şi după orice contact cu pacientul; - sterilizarea sau dezinfecţia
instrumentarului folosit în intervenţii exploratorii sau terapeutice;
o respectarea cu rigurozitate a metodei lucrului aseptic în orice manevră invazivă;
o colectarea materialului contaminat (ace, seringi, pansamente etc) în cutii sau pungi
etanşe şi incinerarea acestora;
o circuite distincte pentru materialul steril şi cel contaminat;
o izolare de protecţie a pacienţilor cu receptivitate înaltă la infecţii etc.
pg. 76
Hepatitele virale
Date generale
- hepatitele virale sunt boli infecţioase sistemice care evoluează cu leziuni necrotice, inflamatorii
şi regenerative hepatice, determinate de
o virusuri cu tropism primar pentru hepatocite: VHA, VHB, VHC, VHD, VHE (VHG?);
o virusuri cu tropism secundar hepatic: v.Epstein-Barr, v.citomegalic, v.herpes simplex;
- se manifesta cu forme subclinice până la forme cu anorexie, greţuri, icter, asociate cu creşterea
transaminazelor si bilirubinei serice (teste indirecte de diagnostic);
- numai testele specifice de laborator permit stabilirea tipului de hepatită virală.
Virusul hepatitei A
Caractere generale
- reprezentant unic al genului Hepatovirus, familia Picornaviridae
- virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, nud (27 nm Ø);
- cultivă dificil pe unele culturi de celule;
- se prezintă cu o singură variantă Ag majoră;
- determină infecţii naturale numai la om, cu transmitere fecalorală (apă şi alimente
contaminate); răspândire universală.
Patogenia infecţiei
o după replicare la nivelul tractusului digestiv, în cadrul unei viremii de scurtă durată (1-2
săptămâni), manifestă tropism pentru hepatocite unde replică, infecţia fiind necitocidă;
o leziunile hepatice apar simultan cu prezenţa Ac specifici;
o virusul este eliminat prin materii fecale (aprox.2 săptămâni anterior de debutul infecţiei şi
2 săptămâni după apariţia icterului).
Manifestări clinice
- după o incubaţie de 2-6 săptămâni infecţia evoluează
o la copii, cel mai frecvent asimptomatic;
o la adulţi, în special cu icter;
- foarte rar pot surveni forme grave fulminante, cu necroză acută hepatică (<0,5%);
- semnele clinice şi testele biochimice se remit în 4-8 săptămâni; hepatita cu virus A niciodată
nu cronicizează.
Imunitate
- infecţia stimulează Ac de tip IgM şi IgG specifici;
- IgG persistă toată viaţa şi conferă rezistenţă la reinfecţii.
pg. 77
Diagnostic etiologic
- diagnostic direct rezervat laboratoarelor de cercetare;
- diagnostic serologic (test ELISA)
o prezenţa IgM este argument al unei infecţii actuale sau recente;
o prezenţa numai a IgG semnifică trecerea prin infecţie.
Tratament etiotrop – nu există.
Profilaxie
- metode nespecifice, comune infecţiilor cu transmitere fecalorală;
- Ig umane standard, administrate în primele 2 săptămâni de la expunere, previn formele icterice
dar nu obligatoriu şi infecţia;
- vaccinare selectivă: vaccin viu atenuat, inactivat sau prin recombinare genetică.
Virusul hepatitei B
Caractere generale
- aparţine familiei Hepadnaviridae, genul Hepadnavirus;
- virion sferic, cu Ø 42 nm (particula Dane) constituit din ADN circular parţial d.c. (numai
50-80% din catena pozitivă este sintetizată), înconjurat de o capsidă cu simetrie icosaedrică
purtătoare a AgHBc şi AgHBe, la nivelul anvelopei fiind prezent AgHBs;
- în sângele pacienţilor infectaţi coexistă cu particule sferice (22 nm Ø) sau filamentoase
(până la 200 nm lungime), purtătoare numai a AgHBs;
- nu a putut fi cultivat pe culturi de celule;
- AgHBs conţine determinanţi cu specificitate de grup (a) şi de tip (d sau y şi w sau r), cele
4 subtipuri fiind de interes epidemiologic;
- determină infecţii naturale la om, acute şi cronice, cu distribuţie universală.
- virusul replică în hepatocite cu efect minim citopatic, dar posibil şi în ţesuturi
extrahepatice;
- maturarea şi eliberarea virusului se realizează prin înmugurire, fiind frecvent întâlnită
integrarea unor fragmente de ADN viral în genomul hepatocitelor;
- leziunile hepatice sunt determinate prin mecanisme imunopatologice (sensibilizări de tip
citolitic-citotoxic);
- nivelul viremiei plasmatice diferă în funcţie de intensitatea răspunsului imun.
- incubaţie lungă (1-3 luni…6 luni);
- forme asimptomatice sau cu manifestări clinice de hepatită acută mai severe decât în
hepatita cu virus A;
- forme fulminante pot să survină în aprox.0,5-1% din cazuri.
pg. 78
Imunitate vs cronicizarea infecţiei
- la normoreactivi replicarea virusului este limitată şi survine vindecarea infecţiei
(debarasarea de virus şi apariţia Ac anti-HBs cu efect protector);
- în 5-10%, la adult, din cazuri infecţia devine persistentă, ca urmare a unui răspuns imun
ineficient (distrucţii celulare fără eliminarea virusului)
o purtători de AgHBs (> 6 luni) cu leziuni hepatice minime;
o pacienţi cu hepatită cronică agresivă ce pot evolua spre ciroză sau cancer hepatic;
- copiii cu infecţii perinatale (în special cu mame la care este prezent AgHBe) şi cei cu
stări grave de imunodepresie devin purtători de AgHBs în 90-95% din cazuri.
- markerii serici ai hepatitei cu virus B (Ag şi Ac) evidenţiaţi prin reacţii imunologice
(ELISA, HAP, IF, RIA) prezintă importanţă diagnostică şi prognostică
o diagnostic direct: AgHBs, AgHBe (AgHBc este prezent numai intrahepatic)
o diagnostic indirect: Ac anti-HBc (IgM si totali), anti-HBe, anti-HBs;
- PCR pentru decelarea virusului infecţios (ADN/VHB) – diagnostic direct.
Tratament antiviral
- interferon α determină debarasarea de virus la mai puţin de 50% dintre purtători.
Epidemiologie
- infecţie cu evoluţie hiperendemică în ţări subdezvoltate economic;
- sursa de infecţie: cei cu infecţii acute sau cronice, aparente sau inaparente clinic;
- transmitere: parenterală, sexuală, perinatală;
- grupe de risc: hemofilici, hemodializaţi, personal medical.
Profilaxie specifică
Vaccin recombinant administrat
- generalizat la naştere în ţările cu prevalenţă a AgHBs la > 8% din populaţie;
- selectiv la personalul medical;
- electiv la hemofilici şi hemodializaţi.
Virusul hepatitei D (delta)

- neîncadrat taxonomic;
- genom ARN m.c. circular, de sens negativ, asociat cu AgD, înconjurat de AgHBs;
- virus defectiv ce replică numai în prezenţa virusului hepatitei B;
- exercită un efect citopatic direct asupra celulelor hepatice în care replică;
- determină coinfecţii sau suprainfecţii la cei cu forme acute sau cronice de hepatită cu virus
B;
pg. 79
- în suprainfecţii evoluţia clinică poate fi severă, sporind riscul unei hepatite cronice agresive
(fulminante);
- diagnostic etiologic practicat numai la cei cu prezenţa AgHBs
o direct: RT-PCR pentru evidenţierea ARN viral sau AgD (ELISA- prezent pasager);
o indirect: evidenţierea Ac IgM şi IgG anti-HD (asociat cu markerii pentru hepatita cu
virus B);
- epidemiologia şi profilaxia se suprapune cu cea a hepatitei cu virus B.
Virusul hepatitei C
Caractere generale
- face parte din genul Hepacivirus, familia Flaviviridae;
- virus ARN cu polaritate pozitivă, inclus într-o capsidă cu simetrie icosaedrică, învelit;
- nu a putut fi cultivat;
- genomul viral conţine gene care codifică proteine structurale (C, E1, E2) şi gene ce codifică
proteine nestructurale (NS1NS5) implicate în replicare;
- sunt descrise 11 genotipuri şi 70 subtipuri antigenice, unele cu distribuţie geografică
particulară; (clasisificarea Simmons- 6 genotiouri, de la 1, la 6, cumai multe subtipuri);
- genotipul 1b răspunde slab la tratamentul cu interferon, fiind mai frecvent întâlnit la cei
cu ciroză sau carcinom hepatic;
- determină infecţii naturale la om cu transmitere asemănătoare hepatitei cu virus B;
- nu este precizată patogenia infecţiei (efect citopatic direct sau/şi mecanisme
imunopatologice).
§ incubaţie: 5-12 săptămâni;
§ 2/3 din infecţii evoluează asimptomatic;
§ în peste 50% din cazuri infecţia se poate croniciza (în prezent se consideră, 70-80%);
§ în aprox. 20% din cazuri infecţia cronică evoluează spre ciroză;
§ după 20-30 ani, infecţia cronică poate conduce la cancer hepatic;
§ Ac specifici nu au efect protector, probabil datorită variaţiei antigenice a glicoproteinelor
de înveliş (E1 şi E2).
§ direct: evidenţierea ARN viral prin RT-PCR;
§ indirect:
- evidenţierea Ac specifici prin test ELISA de generaţia III (Ag structurale şi
nestructurale);
- confirmarea prin RIBA nu mai este valabila (prezenţa a cel puţin două categorii de Ac).
- RT-PCR.
pg. 80
Tratament antiviral
o interferon α + ribavirin, cu urmărirea viremiei.
o In prezent noi antivirale, valabile și în stadii avansate de ciroză.
Tratamentul infecției VHC agenții antivirali direcți

Țintele DAA (direct acting antivirals) – procesarea proteinelor și replicarea
Toți inhibitorii NS3-4A se administrează împreună cu peginterferon și ribavirină!
RVS (răspuns viral susținut) boceprevir/telaprevir – 60-70% RVS simeprevir – 80%
Tratamentul infecției VHC
Inhibitori NS5B
Nucleozidici
- blochează situsul activ al NS5B
- au bariera de rezistență superioară inhibitorilor de protează
Non-Nucleozidici
- alterează conformația NS5B
- prezintă risc de apariție a mutanților rezistenți (se leagă la distanță de centrul activ NS5B)
Sofosbuvir
- inhibitor nucleozidic
- spectru pangenotipic
- eficient în stadii avansate de fibroză
- efecte adverse minime (cefalee și fatigabilitate, în asociere cu ribavirina).
Inhibitorii NS5A
§ proteina NS5A – fosfoproteină cu rol în replicare, asamblare și eliberare; nu are omolog
uman;
§ inhibitorii NS5A – activi împotriva genotipurilor 1, 3 și 4;
§ se folosesc în asociere cu peginterferonul și ribavirina sau în regimuri interferon-free
alături de sofosbuvir; exemple – Daclatasvir, Ledipasvir.
Virusul hepatitei E
§ încadrat în genul Orthohepevirus, familia Hepeviridae;
§ virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, nud (29-32 nm Ø);
cultivă dificil pe culturi de celule;
§ determină infecţii naturale la om, cu transmitere fecal-orală, numai în anumite zone
geografice (Asia de Sud-Est, Mexic, unele ţări din Africa); determină și infecți la animale
(ex. porci). Este în prezent considerată o zoonoză.
pg. 81
§ după o incubaţie mai lungă decât în hepatita A (în medie 6 săptămâni) evoluează cu forme
simptomatice mai ales la tineri, la gravide putând surveni forme fulminante (17-20%);
§ nu cronicizează niciodată normoreactivi (sunt noi ipoteze, care afirmă că s-ar croniciza);
determină HC la imunosupresați;;
§ diagnostic etiologic: evidenţierea Ac specifici IgM şi IgG și RT - PCR;
§ tratament etiotrop nu există;
§ în studiu, vaccin anti-hepatită E.
§ Hepatitis E virus (HEV) is a major cause of viral hepatitis globally. Zoonotic HEV is an
important cause of chronic hepatitis in immunocompromised patients. The rapid
identification of novel HEV variants and accumulating sequence information has
prompted significant changes in taxonomy of the family Hepeviridae.
§ This family includes two genera: Orthohepevirus, which infects terrestrial vertebrates, and
Piscihepevirus, which infects fish
§ Within Orthohepevirus, there are four species, A–D, with widely differing host range.
§ Orthohepevirus A contains the HEV variants infecting humans and its significance
continues to expand with new clinical information. We now recognize eight genotypes
within Orthohepevirus A:
o HEV1 and HEV2, restricted to humans;
o HEV3, which circulates among humans, swine, rabbits, deer and mongooses;
o HEV4, which circulates between humans and swine;
o HEV5 and HEV6, which are found in wild boars (wild swine);
o and HEV7 and HEV8, which were recently identified in dromedary and Bactrian
camels, respectively. HEV7 is an example of a novel genotype that was found to
have significance to human health shortly after discovery.
pg. 82
Familia Retroviridae
Caractere generale
§ virusuri al căror genom diploid (2 copii identice) este de tip ARN m.c. cu polaritate
pozitivă, asociat cu o reverstranscriptază, capsida cu simetrie icosaedrică este înconjurată
de o matrice proteică şi un peplos pe care proemină glicoproteine cu aspect măciucat;
§ genomul proviral include 3 gene majore ce codifică proteine structurale (gag, pol,env),
flancate de secvenţe nucleotidice repetate (LTR) cu rol în integrarea în ADN celular;
§ determină o gamă largă de afecţiuni la animale şi om, cele de interes medical fiind incluse
în două subfamilii:
– Oncornavirinae, cu proprietăţi oncogene, agenţi etiologici ai leucemiilor şi
limfoamelor de tip T (HTLV 1 şi HTLV 2);
– Lentivirinae ce determină afecţiuni lent progresive (HIV 1 şi HIV 2).
Virusul imunodeficienţei umane (HIV)

Structură
- virus sferic cu Ø de 80-130 nm;
- structura de bază este asemănătoare cu a celorlalte retrovirusuri:
o glicoproteine de înveliş sunt reprezentate de gp120 cu rol în ataşarea virusului la
receptorii celulari şi gp41 transmembranară (PRECURSOR GP 160);
o matricea proteică situată între peplos şi miez este formată din p17;
o nucleocapsida include
§ proteina mjoră p24;
§ proteina internă asociată ARN-ului viral, p7 şi p9;
§ enzimele virale – reverstranscriptaza, integraza şi proteaza.
Replicarea
o interacţiunea gp120 şi gp41 cu receptorul CD4 (limfocite T helper, macrofage, celule
dendritice, celule Langerhans etc) şi coreceptorii CCR5 (macrofage) şi CXCR4 (limfocite)
permite ataşarea virusului şi penetrarea nucleocapsidei în interiorul celulelor, urmată de
decapsidare;
o reverstranscriptaza formează pe tiparul de ARN viral o catenă de ADN negativă, apoi un
ADN proviral d.c. , transportat în final, cu ajutorul p17, în nucleul celulei şi integrat în
genom sub controlul integrazei virale;
o prin activarea limfocitelor T, ADN proviral este transcris în ARNm şi ARN genomic, cu
sinteza proteinelor structurale şi a enzimelor virale;
o virusul imatur este eliberat din celula prin înmugurire, maturarea extracelulară realizându-
se sub efectul proteazei virale.
pg. 83
- virusul poate pătrunde în organism prin contact sexual, transfuzii de sânge, obiecte
contondente contaminate sau perinatal (transplacentar, la naştere sau prin alăptare);
- infecţia induce o stare de imunodepresie prin distrugerea limfocitelor T helper de către
virus sau prin răspunsul gazdei faţă de celulele infectate cu virus;
- evoluţia infecţiei spre stadiul SIDA recunoaşte mai multe faze:
o infecţia primară care evoluează în 50-70% din cazuri cu sindrom mononucleozic
după 3-6 săptămâni de la contagiu;
o perioada de latenţă care durează luni sau ani, când infecţia evoluează
asimptomatic sau poate fi prezentă limfadenopatie persistentă generalizată;
o perioada de pre-SIDA când sub efectul unor inductori are loc activarea replicării
virusului, cu pierdere în greutate , oboseală, transpiraţii nocturne, unele infecţii
oportuniste;
o perioada finală de SIDA caracterizată prin infecţii multiple recurente (bacteriene,
virale, fungice, parazitare) sau boli neoplazice
diagnostic direct
o izolarea virusului prin cocultivare;
o decelarea ADN proviral în limfocite sau ARN viral în plasmă prin PCR (calitativ
sau cantitativ);
o dozarea Ag p24 prin ELISA;
diagnostic serologic
• reacţii de triaj
§ teste rapide: pe membrană, immunodot, latexaglutinare;
§ ELISA indirect sau competitiv;
• reacţii de confirmare (corectează reacţiile fals-pozitive)
§ Western Blot (2 categorii de AC env +/- gag +/- pol);
§ IF.
Tratament antiviral
• agenţi antivirali
§ inhibitori ai reverstranscriptazei: zidovudina, didanozina, zalcitabina, stavudina;
§ inhibitori ai proteazei virale: indinavir, ritonavir, sakinavir.
• principii de tratament
§ se administrează antivirale în asociaţii, pentru a creşte eficienţa terapeutică şi a
preveni selecţia de tulpini rezistente;
§ se începe tratamentul când limfocitele CD4 au ajuns la 500/μL;
§ administrarea zidovudinei la gravide scade riscul transmiterii transplacentare a
infecţiei.
pg. 84
• aprecierea eficienţei terapiei
§ creşterea numărului de limfocite CD4;
§ absenţa Ag p24;
§ nivel scăzut al viremiei plasmatice.
Profilaxie
o nu există vaccin;
o nu există chimioprofilaxie eficientă;
o măsuri nespecifice: sex protejat, obiecte personale de toaleta, controlul serologic
anterior sarcinii, al donatorilor de sânge etc;
o educaţie medicală, morală şi religioasă.
Pandemia de HIV/SIDA
§ evoluează cu două tipuri de virus ce diferă prin secvenţele genomice: HIV1 şi
HIV2;
§ HIV1 are o răspândire universală, HIV2 circulă numai în Africa de Vest;
§ HIV1 este mai virulent, intervalul de timp până la stadiul de SIDA fiind de 2 ori
mai scurt;
2003 pe glob: 40 milioane cazuri din care aprox.50% sunt femei, cu 3 milioane decese;
2003 în România: 13.972 cazuri din care 5722 sunt HIV-infecţii, 4414 fiind copii.
"Numarul pacientilor HIV/SIDA in viata este 12.732, din cele 19.906 cazuri inregistrate in
perioada 1985-2014, in aceeasi perioada fiind inregistrate 6.540 de decese", a declarat managerul
Institutului National de Boli Infectioase "Matei Bals", profesor dr. Adrian Streinu Cercel.
In prezent, Romania are cel mai mare numar de supraviețuitori de lunga durata inregistrati
in grupa de varsta 19-29 de ani, peste 50 la suta dintre acestia apartinand cohortei cazurilor
inregistrate in perioada 1987-1990.
El a precizat ca din cele 12.732 de persoane infectate cu HIV/SIDA care sunt in viata, 90
la suta reprezinta populatia care a fost depistata ca purtatoare a acestui virus la inceptul anilor '90,
rata incidentei infectiei cu HIV in randul populatiei adulte mentinandu-se scazuta (11.2014).
Terapie - Curs antivirale
pg. 85
Virusurile Papilloma
STRUCTURA HPV
Virusuri ADN mici (50-55 nm, fără anvelopă, cu simetrie icosaedrică, având tropism
epitelial, afectând epiteliul mucos şi cutanat. Au fost identificate peste 100 de tipuri de
papilomavirusuri umane (respectiv 120), aproximativ jumătate dintre ele infectând tractul genital.
GENOMUL HPV, PROTEINELE VIRALE ŞI CICLUL REPLICĂRII VIRALE
Genom cu aproximativ 8000 nucleotide

Domeniile de citire pot fi împărţite în trei regiuni funcţionale:
- regiunea timpurie – early (E), care codifică proteinele (E1 – E7) necesare pentru
replicarea virală;
- regiunea târzie – late (L), care codifică proteinele structurale (L1 – L2), necesare pentru
asamblarea virionului;
- regiunea de control îndelungat – long control region (LCR) – regiune mare, necodantă.
Această ultimă regiune conţine elemente cis, necesare pentru replicarea şi
Familia – Papillomaviridae
Genul Alpha Papillomavirus
In funcţie de riscul oncogen:
- 15 tipuri HPV au fost clasificate ca fiind tipuri cu risc înalt oncogen (High Risk HPV –
HR HPV) (16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58, 59, 68, 73, şi 82);
- 3 au fost clasificate ca fiind cu risc probabil înalt oncogen (Probably High Risk HPV –
PHR HPV) (26, 53, and 66);
- 12 au fost clasificate ca fiind cu risc scăzut oncogen (Low Risk HPV – LR HPV)
(6, 11, 40, 42, 43, 44, 54, 61, 70, 72, 81 şi CP6108).
HPV, ca şi alte virusuri oncogene, induce această evoluţie în calitate de co-factor.

Alţi factori s-au dovedit asociaţi semnificativ: fumatul, contraceptivele, parteneri sexuali
multipli, paritatea (peste 5 sarcini), starea de imunsupresie, inclusiv HIV infecţia.
Cancerul endocervical- cauză majoră de deces!
România – primul loc în Europa!
Sunt 4 etape în dezvoltarea cancerului cervical:
1. infectia,
2. persistenţa,
3. progresia,
4. invazia
pg. 86
HPV este unul din cele mai frecvente virusuri transmise pe care sexuală, fiind elementul
necesar în dezvoltarea cancerului cervical.
Aproape toate femeile şi bărbaţii vor fi infectaţi cu HPV măcar o dată în cursul vietii, dupa
începerea vieţii sexuale, dar numai o mică parte dintre femeile infectate vor dezvolta leziuni
precanceroase şi cancer cervical.
Cele mai multe dintre infectiile HPV sunt asimptomatice şi se elimina spontan în 2 ani; cele
care persistă peste această limită sunt de obicei asociate cu leziunile precanceroase.
§ Oncoproteinele virale E6 şi E7 deregleză ciclul celular al gazdei, iniţiind proliferarea
şi supraviețuirea celulelor HPV infectate.
§ Persistenţa expresiei acestor oncoproteine permite acumulări de mutaţii genetice, care
conduc către imortalizarea celulară şi, în final, către conversia malignă.
§ Tipurile HPV 16 şi 18 sunt cele mai frecvente tipuri asociate cancerului cervical~ 70%).
Se cunosc 4 etape în dezvoltarea cancerului cervical:

1. Infecția HPV la nivelul epiteliului metaplazic al zonei de transformare
2. Persistenţa virală HPV
3. Progresia catre leziunile precanceroase
4. Invazia membranei bazale a epiteliului
Evoluţia poate fi şi în sens invers: clearance-ul infecției HPV și, mai puțin frecvent, regresia
leziunilor precanceroase către normalitate.
Transmiterea infectiei hpv si factorii de risc pentru achizitia infectiei hpv

Cel mai frecvent pe cale sexuală, dar şi de la mamă la făt sau prin obiecte contaminate
Ciclul Replicarii Virale

§ Ciclul viral incepe când particulele virale infecţioase ajung la nivelul stratului bazal, unde
se fixează si intră în celule prin intermediul unor mici breşe.
§ Genomul viral este menţinut la nivelul stratului bazal al epiteliului.
§ Pe măsura ce celulele stratului bazal se diferenţiază, ciclul viral parcurge amplificarea
genomică, asamblarea si eliberarea virală.
§ Concomitent are loc un shift între expresia genică, de la proteinele late (tardive) la cele
early (precoce):
o L (late) 1 si L2 sunt exprimate în etapele finale ale diferenţierii;
o E (early) 1, 2, 5, 6 si 7 sunt exprimate precoce, în timpul diferenţierii;
o E 6 si E7 sunt oncoproteinele HPV primare.
In anumite etape ale progresiei leziunilor precanceroase, expresia E6 si E7 este dereglată,

apar modificari genetice si epigenetice, conducând la supraexpresia lor si la îngroşarea leziunilor
epiteliale.
pg. 87
Tipurile HPV
Au fost identificate > 120 tipuri HPV umane
§ ~ 40 infectează epiteliul cervical
§ 12 sunt considerate oncogene
§ Tipurile genitale au fost clasificate în grupuri diferite, în funcţie de asocierea lor cu
cancerul cervical
TIPURILE HPV
o HR HPV (risc înalt): 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58 si 59
o HPV 16 şi 18 ~ 70 din toate cazurile de cancer cervical
o HPV 68: probabil oncogen
o posibile HR :HPV 26, 30, 34, 53, 66, 67, 69, 70, 73, 82, 85 si 97:
o LR (risc scăzut): 6 si 11 – identificate la nivelul condiloamelor
Factorii De Risc Pentru Persistenta Si Progresia Infectiei Catre Cancer
Co-factorii exogeni:
o Fumatul
o Contraceptivele hormonale
o Co-infectia cu alți agenți transmişi pe cale sexuală:
• Chlamydia trachomatis
• VHS 2
o Paritatea (≥ 5)
o Alți cofactori – Vârsta scăzută la prima sarcină, Dieta
Tipul HPV este cel mai important cofactor care afectează riscul aboslut de persistență
virală și de progresie către leziunile precanceroase
Cofactorii virali
• Variante ale tipurilor HPV pot modifica riscul.
• Coinfecţia cu diferite tipuri HPV (16, 18 …paciente HIV pozitive).
• Încărcătura virală (Viral load) a ADN HPV 16 poate fi un marker al infecţiei persistente
si creşte riscul progresiei.
Cofactori ai gazdei
• Factori imunologici
• Imunosupresia - HIV
pg. 88
Leziunile precanceroase
Principalele etape ale carcinogenezei cervicale: înainte de infecţia epiteliului metaplazic al

zonei de transformare cervicală cu unul / mai multe tipuri HR HPV; persistenţa virala, progresia
infecţiei persistente si invazia .
• CIN- cervical intraepithelial neoplazia;
• CIS- cancer in situ – localizat la locul iniţieri leziunilor, fără invazie de vecinătate
In caz de displazie intraepiteliala premalignă (LSIL, HSIL (lowgrade squamous

intraepithelial lesion și high...) sau neoplazii cervicale intraepiteliale de grade diferite - CIN 1-3),
femeile sunt de obicei asimptomatice, dar pot apare semne locale, cum ar fi prurit, iritaţie,
dispareunie, secreţii vaginale anormale.
Clasificarea BETHESDA
• Atypical squamous cells
o Atypical squamous cells of undetermined significance (ASC-US)
o Atypical squamous cells – cannot exclude HSIL (ASC-H)
o Low grade squamous intraepithelial lesion (LGSIL or LSIL)
o High grade squamous intraepithelial lesion (HGSIL or HSIL)
• Squamous cell carcinoma
o Atypical Glandular Cells not otherwise specified (AGC-NOS)
o Atypical Glandular Cells, suspicious for AIS or cancer (AGCneoplastic)
o Adenocarcinoma in situ (AIS)
Cancerul Cervical
§ Este o complicaţie rară si târzie a infecţiei persistente cu HPV.
§ Riscul pentru cancerul cervical este în principal o consecinţa infectiei HPV asociat cu
diverși cofactori şi a lipsei efective a screening-ului.
§ Vârsta medie a femeilor cu leziuni precanceroase este 27 – 30 ani, în timp ce vârsta medie
a pacientelor cu cancer cervical este în jur de 45-50 ani.
§ Cel mai frecvent subtip histologic este carcinomul celular scuamos (80 – 85%).
§ Adenocarcinomul care apare la nivelul celulelor glandulare este al doilea tip ca frecvenţă.
pg. 89
Epidemiologie infecției cu HPV
Transmitere
• Sexual
• Mamă-copil
• Non-sexual
Există diferențe în incidența diferitelor forme de cancer, în funcție de standardul socio-economic.
Teste de Tip Screening: Testul Papanicolau (depistare leziuni precanceroase) – nespecific

IDEAL: screening prin teste de biologie moleculară
Metode de detecţie ale infecţiilor cu HPV

Tehnici non -moleculare de detectare a infecţiei cu HPV:
o Tehnici de inspecţie vizuală – cu acid acetic (VIA – visual inspection with acetic
acid);
o Colposcopie;
o Citologie şi histologie.
Detecţia proteinelor HPV în ţesuturile infectate (e.g., p16INK4a).
Detecţia ADN / HPV:
o Tehnici bazate pe tehnologia PCR calitativ (e.g.):
§ INNO LiPA;
§ Amplicor Human Papilloma Virus;
§ Linear Array HPV Genotyping Test.
o Tehnici de biologie moleculară care cuantifică numărul de copii virale: Real Time
PCR;
o Metode bazate pe tehnicile de hibridizare (Hybrid Capture);
§ Hibridizarea Southern şi Northern Blot;
§ Hibridizarea in-situ.
Detecţia infecţiilor HPV şi a neoplaziilor asociate cu HPV prin tehnici serologice
Testarea markerilor corelaţi cu virusul:

ADN/HPV;
- Testarea ADN/HPV
- este indicată ca test primar de screening, în special dacă testul este clinic validat.
HPV E6/E7 mARN;
- detectează activitatea virusului şi deci este mai mult asociată cu boala, comparativ cu
detectarea ADN/HPV;
pg. 90
- din această categorie de teste, cele mai importante sunt HPV Proofer (Norchip) şi HPV
Aptima (Genprobe).
genotiparea HPV
- utilă pentru triajul/urmărirea femeilor detectate prin test ADN/HPV ca fiind pozitive, cu
sau fără citologie asociată.
Testarea markerilor corelaţi cu boala

§ supraexpresia markerilor – p16INK4a; prezenţa proteinelor HPV în ţesuturile infectate;
§ markeri de metilare, care detectează regiunea promotor metilată, responsabilă de
inactivarea genelor tumorale supresoare (TSG), cum ar fi CADM1, SOX17.
pg. 91
Orthomyxoviridae
- Influenza A, B, C -
Clasificare
Familia cuprinde patru genuri (dintre care trei sunt de interes uman):
• Virusul gripal A (1933)
• Virusul gripal B (1940)
• Virusul gripal C (1947)
• Thogotovirusuri (infectează țânțari, purici)
Structura
Simetrie helicală
• Virioni sferici, 80 – 120nm

• Există si forme filamentoase
• Virusuri învelite
• Simetrie helicală a capsidei
• Genom segmentat, ARN, sens (-) (8 segmente pentru A si B, 7 pentru C)
pg. 92
• Poseda o ARN-polimerază-ARN dependentă (esențială pentru infectivitate; dictează
transcrierea ARN (-) pentru sinteza de ARNm).
• anvelopa virusurilor gripale conține două glicoproteine:
o hemaglutinină (H) și
o neuraminidază (N), care proemină ca spiculi
Hemaglutinina funcționează ca ligand la receptori celulari care conțin acid sialic;
• NC este înconjurată de proteina M1 care formeză un înveliș situat imediat sub anvelopa,
spre exterior.
• Proteina M2, proemină spre învelișul, formând canale ce exterior, traversează permit
schimburile de ioni; în acest fel, determina modificarea Ph-lui în endozom.
• Prezintă 2 tipuri de proiecții: H si N
Hemaglutinina (H): denumită așa, datorită capacității de a aglutina diferite tipuri de

eritrocite (util în RH și RIH);
- Lungime: 10 nm; Gm: 225.000 daltoni
- H este implicată în atașarea la receptorii membranei celulare, care conțin acid sialic.
- Structuri/funcții
- Epitopii implicati în atasare, demonstrează o mare variabilitate din cauza mutațiilor ARN
care dicteaza schimbarea configura-tiei HA1 (aceste modificări sunt localizate în arii
restrânse aflate la nivelul situs-ului de atașare).
Neuraminidaza: rol de enzima ce catalizează clivarea acidului sialic si un rest de zahar

aflat în glicoproteinele mucusului; astfel, virusul eludează apărarea nespecifică locală.
- Structuri/functii
- NA este importanta și în eliberarea virusului.
- Previne autoagregarea particulelor virale mature prin îndepărtarea resturilor de acid sialic
de la nivelul anvelopei.
Neuraminidaza rupe resturile de acid sialic din moleculele glicoproteice ale mucusului și
glicocalixului eucariot, fiind o sialidază, cu următoarele funcții:
o lichefiază mucusul de înveliș al epiteliului respirator și deschide accesul
virionilor gripali spre receptorii celulari;
o facilitează eliberarea virionilor de pe suprafața celulelor după morfogeneza prin
înmugurirea membranei citoplasmatice;
o previne autoagregarea virionilor prin resturile de acid sialic din anvelopă.
pg. 93
Rezistenta la agenți fizico-chimici
• Relativ scazută.
• Poate supraviețui, timp de mai multe zile, în picături septice, în condiții de umiditate și
temperatură scazută si în absența razelor solare;
• A fost evidențiat, în praf, dupa 2 săptămâni. Persistă pe mâini – 30 – 40 min.
• In LA (lichid alantoidian) infectat sau țesuturi introduse în soluţie salină de glicerol,
persistă mai multe săptămâni la 4 0 C.
• Poate fi pastrat timp îndelungat la – 70 0 C.
• Este inactivat dupa expunerea la 56 0 C, timp de 30 min; unele particule care persistă, pot
fi distruse dupa 90 min.
Structură antigenică:
o proteinele nucleocapsidei, identificate prin reacții de fixare a complementului, sunt
specifice de gen;
o glicoproteinele de anvelopă au variații antigenice de subtip și tulpină la VGA și VGB, dar
sunt stabile la VGC.
o virusurile gripale au două tipuri de variație antigenică:
o variația minoră, mutațională;
o variația majoră, prin reasortare genomică.
Izolarea virusului gripal

- In 1901, un “agent filtrabil”, aşa cum erau iniţial cunoscute virusurile, a fost izolat de la
păsări (tipul A/H7N7) ce sufereau de aşa-numita „ciumă a păsărilor”; acest virus a fost
descris ulterior de Schäfer (1955) ca fiind virusul gripal.
- In 1933, Smith şi colaboratorii au inoculat animale de laborator, intranasal, cu lichid de
spălătură recoltat de la om; acest lichid inoculat inducea o formă de gripă care se transmitea
între animale.
- Virusul uman gripal A (VGA) a fost transmis de la animal la om: unul dintre tinerii
cercetători voluntari, a fost, cel ce avea să devină mai târziu Sir Charles Stuart-Harris de la
care, ulterior, s-a reizolat virusul gripal uman (Francis, 1934).
- Un virus distinct antigenic a fost denumit virusul gripal B (tulpina B/Lee/40) iar cel de-al
treilea tip major, respectiv tipul C, a fost izolat în 1947 de către Taylor.
- Alte tulpini izolate recent au fost: A/H5N1, în 1997 şi A/H9N2, o tulpină aviară, în martie
1999.
- A/H5N2: în Asia SE şi a fost cauza unor îmbolnăviri cu deces.
- 2009: noul virus AH1N1 (pandemia a fost stopată în 2011).
- 2013: AH7N9 (pare a fi consecinţa reasortării dintre 4 tulpini virale).
pg. 94
Habitat/gazde naturale
• Virusul gripal A, infecteaza omul, mamiferele (cai, porci, etc) si păsările (rațe, gâște, găini,
etc). Există tropism de gazdă, dictat de atașarea situs specifică.
• Virusurile gripale B si C, infecteaza doar omul.
• Virusul C a fost izolat și de la porci (în China).
• Tulpinile au specificitate de specie; rar se notează transmiterea interspecii (e.g. izbucnirea
epidemica din 1977, cu o rată crescută de mortalitate, a apărut la om în Hong Kong; o
tulpină aviară(H5N1) s-a transmis direct de la păsări (nu s-au semnalat atunci transmiteri
inter-umane).
Nomenclatură
• Denumire adoptată prin convenție internațională (OMS – 1980)
• Genul (tipul)
• Gazda de origine (cu excepția omului)
• Aria geografica/orașul izolării
• Numărul tulpinii
• Anul izolării
• Pentru virusul gripal A, se specifică, în paranteză, formula antigenică (pentru: H si N)
• Ex: A/Iași, 1/60/H3N2; A/equin/1/56 (H7N7)
Replicarea
• Se desfașoară pornind de la ARN, segementat, cu sens (-).

• Neuraminidaza scindează acidul sialic din moleculele glicoproteice ale mucusului si
glicocali-xului eucariot (este o sialidază).
• Funcțiile NA:
o lichefiaza mucusul;
o facilitează eliberarea virionilor la finalul sintezelor proteice si asamblării;
o previne autoagregarea de virioni prin resturile de acid sialic din anvelopă.
• Atașarea prin intermediul HA, cu recunoașterea de receptori specifici prezenți la nivelul
celulelor respiratorii ale TRS.
• După fixare, virusurile sunt endocitate prin fuziunea membranei celulare cu membranele
gazdei.
• Decapsidarea are loc în citoplasmă.
• Transcripția si replicarea genomului au loc în NUCLEUL celulei gazdă cu afectarea
minimă a funcțiilor acestora (excepție față de alte virusuri ARN cu sens negativ).
Explicație: primerii pentru transcriptie, extremitățile 5’metilate sunt sintetizate de ARN-
polimeraza celulară II. (virusurile ARN replică în citoplasmă)
pg. 95
• In prezența acestor primeri, ARN polimeraza virală devine funcțională, controlând
sinteza catenei ARN cu sens pozitiv (+) și a ARNm.
• Catenele ARN complete, cu sens pozitiv (+) sunt folosite ca matriță pentru replicarea
genomului viral. Ulterior se sintetizează proteine capsidale si antigene structurale;
• Sintezele proteice și asamblarea au loc în citoplasma.
• Virionii se maturează prin înmugurire prin membrana citoplasmatică.
• O celulă produce sute de copii de virus.
Variabilitatea antigenică
Evoluția virusului gripal A
• 1874 --- (H3N8)
• 1890 --- (H2N2) .........................Pandemic
• 1902 --- (H3N2)
• 1918 --- (H1N1)..........................Pandemic
• 1933 --- (H1N1)..........................First strains isolated
• 1947 --- (H1N1)..........................Variation detected
• 1957 --- (H2N2).........................."Asian" Flu pandemic
• 1968 --- (H3N2).................."Hong Kong" Flu pandemic
• 1976 --- (H1N1).........................."Swine" Flu, non-epidemic
• 1977 --- (H1N1) + (H3N2)........."Russian" Flu epidemic
• Din 1977 circulă în paralel AH1N1, AH3N2 si B
Reasortarea genetică
Tulpini umane și aviare fac obiectul reasortării genetice
• Recombinarea prin reasortare independentă în timpul infecției duble. Dupa infectarea
unei celule cu doua virusuri, poate apare reasortarea segmentelor replicative.
Consecința: apariția unui virus progen al cărui genom conține segmente de genom de la
ambele virusuri parentale (variație genetică majoră, sau antigenic shift)
• Secundar variabilitaății genetice, au rezultat de-a lungul timpului 16 tipuri de H (H1– H16)
și 9 tipuri de N (N1-N9).
• Prin combinarea lor, rezultă noi subtipuri de virus.
• Intrarea în circulație a unui nou serotip presupune dispariția serotipului precedent
(excepție, din 1977, circulă, în paralel, virusurile gripale A (res-pectiv A/H3N2 si H1N1)
și B.
pg. 96
Variabilitatea genetică
• Variații antigenice minore (antigenic drift) – datorită mutațiilor genelor care codifica
glicoproteinele anvelopei, HA si NA sunt parțial recunoscute de sistemul imun.
• Mutantele induc infecții într-o populatie imună;
• sub presiunea imunologică a populațiilor gazdă sunt selectate tulpini epidemice de virus
A si B.
• Variatia antigenică majoră (antigenic shift)– consecința reasortarii genomice între
subtipuri de virus. Valabila doar pentru virusul gripal A provenit de la gazed diferite care
infectează aceeași celulă.
• Rezultă HA sau/și NA complet nouă.
• Generează pandemii
Variații antigenice gripale
Antigenic drift prezintă o modificare graduală

a antigenicității, datorată mutațiilor punctiforme care
afectează majoritatea situs-urilor antigenice ale
glicopro-teinelor;
Antigenic shift implică o modificare

abruptă datorată reasortării genomice cu o tulpină
străină;
Modificările la nivelul NA și HA apar
independent;
pg. 97
Infecția naturală și patogeneza (pagina luată din curs 2018)
- ajunse la nivelul mucoasei respiratorii, VG fluidifică mucusul prin neuraminidază; astfel
se creează accesul virionilor spre receptorii celulelor ciliate și caliciforme ale epiteliului
respirator, pe care le infectează și le necrozează;
- celulele tinere, bazale, nu sunt afectate;
- de la celulele inițial infectate, virusul cuprinde din aproape în aproape, tot epiteliul
respirator.
- interferonul apare în secrețiile respiratorii la o zi după contagiu și joacă un rol principal în
vindecarea bolii care survine în 3-7 zile;
- anticorpii sunt detectați abia după 1 – 2 săptămâni de la debutul bolii;
- virsul este prezent în nasofaringe 1-2 zile înainte de debutul bolii, până la 1-2 zile după
vindecarea clinică.
- moartea și descuamarea celulară determinate de replicarea virală inițiază edemul și
infiltrația cu mononucleare, răspunzătoare de simptomatologia respiratorie a gripei;
- simptomatologia sistemică a bolii nu este încă explicată satisfăcător pentru că virusurile
gripale sunt rar izolate din sânge;
- vindecarea completă a leziunilor epiteliului respirator durează și o lună de zile, iar
dezorganizarea transportului mucociliar deschide calea complicațiilor prin suprainfecția
bacteriană (S. pneumoniae, H. influenzae, S. aureus).
- gripa debutează brusc, la 1-4 zile după contagiu, cu frisoane, cefalee, tuse uscată; curând
apare febra mare, dureri musculare generalizate, stare de rău, anorexie și astenie;
- febra și manifestările sistemice cedează după 3 zile, dar tusea și astenia mai persistă 1-3
săptămâni;
- există și infecții inaparente;
- acest tablou clinic este caracteristic pentru VGA și VGB; infecția cu VHC evoluează ca o
răceală comună.
Pneumoniile
- pot fi determinate de însuși virusul gripal, sau de suprainfecții bacteriene;
- ~ 75% sunt viro-bacterine;
- determină excesul mortalității prin gripa la gravide și la pacienții cu boli cardio-vasculare,
pulmonare ori renale cronice;
- bacteriile frecvent implicate:
o Staphylococcus aureus;
o Streptococcus pneumoniae;
o Haemophilus influenzae;
- mortalitatea până la 42% a pneumoniilor cu S. aureus este explicată de sinergismul acestei
bacterii cu virusul gripal: o protează a S. aureus clivează hemaglutinina și crește astfel
titrul infecțios al virusului gripal din pulmoni.
pg. 98
Patogenie
• Răspândirea virusului de la o personă la alta se face prin intermediul aerosolilor sau prin
contactul cu mâini și suprafețe contaminate.
• Virusul inhalat este depozitat la nivelul mucoasei ce căptușește tractusul respirator.
• Ținte pentru virus sunt celulele epiteliale, cum sunt cele ciliate sau secretoare de mucus;
• Consecința: afectează imunitatea de tip nespecific, sau primară.
• NA facilitează infecția prin clivarea reziduurilor de acid sialic de la nivelul stratului de
mucus si, în acest fel, permite atasarea virusului, via H.
• Când virusul capătă acces la nivelul TRI (tract resp inf) , poate determina descuamarea
importantă a epidetiliului bronhiolar sau alveolar.
• Pe această cale VG. permite aderarea bacteriilor la nivelul celulelor epiteliale.
• Secundar acțiunii primare a VG. evoluția poate fi spre:
o o pneumonie atipică primară (interstițială) sau, secundar unei infectii bacterine se
ajunge
o la pneumonie lobară acută: cel mai frecvent suprainfectia bacteriană este cu: S.
pneumoniae, H. influenzae sau. S. aureus (explică chimioprofilaxia cu antibiotice
la vârstnici).
• Lezarea celulelor induce un proces acut inflama-tor cu edem si atracția celulelor fagocitare.
• Posibilitățile evolutive sunt variate: de la afecțiuni respiratorii moderate cu rinită si
farinigită, la PAP cu posibil deces.
• Infectiile asimptomatice pot atinge 50% dintre infecții (surse imposibil de detectat).
• Tipic, fără a fi patognomonic pentru gripă este debutul brusc cu febră si tuse.
• Tabloul clinic nu diferentiază în nici într-un caz gripa de alte infecții cu localizarea la
nivelul TR (este mai severă).
• Diagnosticul de laborator este util acestui scop
Tablou clinic
• Adulţi: debut- febră, frisoane, cefalee, dureri în gat, tuse uscată, mialgii, astenie, anorexie.
• Febra de 38 – 40° C se atinge la 24 de ore de la debut.
• Febra durează, de regulă, 3 zile (limite 1 – 5 zile).
• Simptomatologia se remite cel mai frecvent într-o săptămînă, dar tusea şi astenia pot
persista încă o săptămână după remiterea febrei.
• In ultimul timp au evoluat v. gripale A: H1N1, H2N2 , H3N2 si B, toate determinînd o
simptomatologie asemănătoare.
• In general v.g. B determina infecții mai putin severe decât v.g A.
• Virusul gripal A/ H3N2 pare a fi cel mai “periculos”.
pg. 99
• La bătrâni simptomele majore sunt: anorexia, lentoarea, febra neexplicată, astenia, rinita si
starea de confuzie.
Copii si nou-născuti
• V.g. A si B sunt , pentru copii, agenți etiologici importanți, atât pentru TRS, cât si pentru
TRI.
• Simptomatologia este asemănătoare cu cea a adultului, dar tulburările gastrointestinale
cum ar fi durerile abdominale , vărsăturile si diareea sunt mai frecvent semnalate. In plus,
miozitele, crupul si otita medie sunt si ele mai frecvente la copii.
• Infectia la nou-născut este posibil fatală si se poate manifesta doar prin febră de etiologie
neprecizată.
Complicații
• TRS: sinuzite bacteriene, otite medii;
• TRI: exacerbarea unor boli pulmonare cronice obstructive, insuficiență cardiacă
congestivă, crup, bronșite, pneumonii .
• Pneumonia rar este determinată de v.g., mai frecvent, constă în suprainfectii bacteriene
deci, de instalarea unei pneumonii lobare acute.
• Aparat circulator: rar implicat. Posibile miocardite, pericardite si tromboflebite.
• Sindromul Reye este o complicatie rară ce constă în insuficientă hepatică si
encefalopatie, avand o rată a mortalităţii de 30%- 40%. Apare mai ales la copii, (între 2-
16 ani) secundar unor infectii virale (e.g. gripă, mai ales cu tip B, varicelă) si a terapiei cu
aspirină administrata ca antipiretic. De aici rezultă interdicția utilizării ei ca tratament
simptomatic, la copii în infecții virale.
• Patogenie, necunoscută.
Imunitatea
• VG nu imunizează încrucișat; există un răspuns în Ac faţă de infecţiile din antecedente
(aşa numita teorie a “păcatului orgi-nar”); Ac cresc în infecțiile noi si față de antigene ale
virusurilor anterioare, dar in titru redus;
• anticorpii IgA secretori anti-hemaglutinină previn infecția;
• anticorpii anti-neuraminidază previn infecția invazivă și limitează contagiozitatea
bolii;
• rolul anticorpilor serici este necunoscut;
• limfocitele T citotoxice lizează celulele infectate;
• anticorpii fixatori de complement au viața limitată la câteva luni, iar cei inhibitori ai
hemaglutinării persistă mulți ani;
pg. 100
• variațiile antigenice minore ale VG determină forme ușoare de boală la persoane care
au trecut prin infecția cu tulpina parentală;
• față de subtipurile pandemice de VHA populația nu are expe-riență imună și
îmbolnăvirile pot fi grave.
Diagnostic (urmăriți și LP!)

§ Diagnosticul de laborator: direct şi indirect
§ Produse patologice:
§ Tampoanele faringian şi nazal recoltate la debutul bolii sunt descărcate în acelaşi mediu
de transport (pentru un pacient);
§ pot fi recoltate pentru izolarea v.g pe culturi de celule de rinichi de maimuţă sau pentru
inocularea pe ouă embrionate.
§ Atenţie la transport şi conservare! Transportul, cât mai rapid sau, dacă inocularea este
întârziată, proba se conservă la 4°C dar nu se congelează!
§ Aspiratul naso-fariangian, la copil, poate fi util atât pentru izolarea de virus, cât şi pentru
diagnosticul rapid, direct, prin evidenţierea de antigene în probă.
§ Cultivare: OE, CC si identificarea prin RIH.
§ OE: adaptarea în cavitatea amniotică, ulterior pasaje oarbe pentru inocularea în cavitatea
alantoidiană; se pot repeta
§ LA (lichid alantoidian): evidenţiere de virus prin RH si identificare prin RIH
§ Culturi de celule Madin - Darby canine kidney (MDCK) – cea mai utilizată
§ CC: celule primare epiteliale adenoidiene umane sau epiteliale de la nivelul bronhiilor
§ Urmat de identificare
Identificarea VG
• Identificarea antigenelor izolate pe gazde vii se face prin RFC pentru identificarea
antigenelor specifice de tip sau ⁄ şi prin RIH, R de hemadsorbţie, IF sau EIA (pentru subtip).
• Identificarea rapidă a antigenelor direct în produsul patologic, în celulele exfoliate sau
în culturi de celule (după o scurtă perioadă de timp, anterior apariţiei efectului citopatic):
IF, EIA.
Evidentierea rapida a antigenelor: Rapid influenza diagnostic tests (RIDTs)- pot

identifica VG A sau B, în câteva minute sau automatizat (ex. 10 variante aprobate de FDA). Se
bazează pe evidenţierea directă a antigenlor gripale în produsele patologice.
o Sensibilitate: 50-70%
o Specificitate: 90-95%
o Mai sensibil: IF
• Testul imunenzimatic de tip directigen: principial asemănă-toare cu ELISA, este o
reacţie de culoare (test cromatografic), care apare în câteva minute. Deşi nu are
pg. 101
sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a IF, poate fi utilizată ca test de tip screening de
către medicii de familie.
Diagnosticul gripei prin metode rapide
• RT-PCR [nu înlocuieşte metodele clasice însă este foarte utilă pentru detecţia rapidă a
genomului subtipurilor circulante cu potenţial epidemigen crescut, permiţând luare de
măsuri rapide în context epidemiologic particular (evoluţia rapidă în populaţie a unui nou
subtip)].
• IF: diagnostic direct și indirect. (Test laborios, presupune dotare tehnică specială şi
personal instruit. In plus, costul truselor este încă prohibitiv, iar identificarea se face până
la nivel de tip (A respectiv B). Din aceste motive IF nu a intrat în practica curentă.
• ELISA
o Deşi prezintă dezavantajul identificării doar a subtipului, ELISA are în mod evident
unele avantaje faţă de IF: este automatizată, mai ieftină, nu presupune prezenţa de
celule intacte (se poate lucra şi pe produse patologice menţinute câteva zile la
frigider).
o Se poate utiliza direct produsul patologic sau se poate recurge la identificarea prin
ELISA după o inoculare iniţială pe CC de 12-24 ore, de regulă, pe celule MDCK
• DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
• Serologie: RFC, RIH, ELISA, IF.
• Sensisibilitatea si specificitatea sunt diferite în funcție de testul utilizat, laborator, probă.
Diagnosticul serologic presupune recoltarea a 2 probe de ser (la 10 – 14 zile interval); nu

este util practic diagnosticului clinic, ci, mai curând celui epidemiologic, fiind util pentru
precizarea circulaţiei VG în populaţie (în vederea stabiliri formulei vaccinale) şi pentru aprecierea
eficienţei vaccinării.
pg. 102
Diagnosticul etiologic al gripei
A. Diagnostic direct:
Produs patologic: tampon faringian, nasal sau spălătură nasală. Sensibilitatea
diagnosticului creşte dacă recoltarea este cât mai precoce (primele 3 – 4 zile de
boală) şi dacă probele sunt examinate imediat, sau conservate la 4° C.
Metode rapide (permit diferenţierea tipurilor):
detecţia antigenelor prin ELISA sau IF;
detecţia ARN viral prin RT-PCR.
Metode clasice (permit caracterizarea subtipurilor şi a tulpinilor
circulante, în scop epidemiologic sau al preparării de vaccinuri):
- izolarea pe ouă embrionate;
- culturi de celule.
B. RH (reacţia de hemaglutinare):
• evidenţiază prezenţa virusului în produsul patologic, graţie capacităţii virusului de a
aglutina hematii;
• titrează cantitatea de virus hemaglutinant.
Necesar:
• suspensie hematii de cocoş;
• antigen gripal:
o pentru stabilirea apariţiei şi multiplicării virusului se va folosi lichid amniotic şi
alantoidian din ouă embrionate;
o pentru titrarea antigenelor hemaglutinante se folosesc antigene standard, preparate
pe oul embrionat.
pg. 103
Interpretarea reacţiei:
• reacţie negativă = hematiile sedimentează sub forma unui disc roşu cu margini perfect
regulate;
• reacţie pozitivă = depozit granulos / depunere a hematiilor sub formă de umbrelă cu
margini neregulate; supernatantul este incolor.
C. Diagnostic serologic:
• ELISA (Ac specifici de tip)
• RIH (reacţia de inhibare a hemaglutinării) - reacţia Hirst.
Principiu RIH: unele virusuri posedă capacitatea de a aglutina hematii (RH). Reacţia
este împiedicată de prezenţa Ac prezenţi în serul de testat (post-infecţie sau post-vaccinare), în
prezenţa antigenului omolog.
D. RIH (Reacția de inhibare a hemaglutinării):

• oferă posibilitatea identificării unui virus hemaglutinant (diagnostic direct);
• permite stabilirea diagnosticului unei viroze, prin evidenţierea anticorpilor specifici
inhibitori ai hemaglutinării în serurile testate (seruri perechi: acut și de convalescent);
dezavantajul legat de timp (scop epidemiologic și mai puțin pentru pacienți);
• permite aprecierea eficienței vaccinării și studierea Ac-lor anamnestici, după trecerea prin
infecție, pentru populații largi (serograme) – seroarheologie (istoria circulației virusurilor
gripale, de-a lungul timpul, prin determinarea Ac-lor în seruri obținute de la vârstnici).
Necesar:
o seruri pacient (serul I şi serul II, recoltate la 10-14 zile interval);
o antigene hemaglutinante;
o hematii.
Interpretare:
- reacţie pozitivă (sedimentarea hematiilor -buton);
- reacţie negativă (hemaglutinare).
Tratament
§ Analgezice si antitusive , ca tratament simptomatic. Ca antipiretic se preferă
acetominofen (pentru a preveni sindromul Reye).
- Amantadina si rimantadina sunt drogurile de elecție (rimantadina mai ales la cei cu
insuficientă renală) (ţinta: canalele aflate la nivelul proteinei matricei – subcomponenta
M2);
§ Inhibitori de neuraminidază: oseltamivir, zanamivir și Oseltamivir (tamiflu) (utilitate
în cazul rezistenţei la amantadină/rimantadină).
pg. 104
§ Se adminstrează cât mai precoce, atât cu scop profilactic, cât si terapeutic; reduc perioada
de boală cu aprox. 50%.
§ Clasic gripa “durează 7 zile fără tratament si o săptămînă cu tratment ”); dificil de apreciat
eficiența tratamentului.
§ Pare foarte util la batrâni (previne complicațiile si evolutiile severe).
§ au apărut tulpini de VGA rezistente la aceste medicamente antivirale;
§ pentru combaterea febrei este formal contraindicată utilizarea antipireticelor derivate din
acid acetilsalicilic (pericolul sindromului Reye);
§ Antibiotice numai pentru profilaxia sau terapia suprainfecţiilor bacterine.
Profilaxia
În campania de vaccinare antigripală din 1976 cu virus porcin, în SUA a apărut sindromul
Guillain-Barré cu o frecvență de 5 ori mai mare la vaccinați, decât la nevaccinați; s-au instituit
măsuri riguroase de control, pentru evitarea acestor complicații post-vaccinale;
• chimioprofilaxia cu amantadină sau rimantadina este electivă.
• principiile controlului infecțiilor;
• identificarea căii de transmitere:
o contact
o aerosoli
o picaturi Flügge
• precauțiile standard se bazează pe modul de transmitere:
o igiena mainilor;
o echipament protectiv;
o controlul mediului;
o izolarea pacientului.
• prevenirea transmiterii gripei aviare pandemice la om.
Epidemiologie
§ Variabilitatea antigenică face ca permanent un număr mare de persoane să fie receptive la
boală; copiii sunt mai frecvent afectaţi.
§ In zonele temperate, epidemiile sunt practic anuale, durează 4-6 săptămîni si desigur sunt
caracteristice sezonului rece.
§ sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC, iar pentru VGA sursa este umană sau
animalele care asigură reasortările genomice ale virusului;
§ boala se transmite prin picături Flűgge și mâini sau obiecte contaminate cu virsus gripal;
§ receptivitatea este generală;
§ gripa cu VGC apare sporadic, cea cu VGB epidemic, iar cea cu VGA epidemic sau
pandemic.
pg. 105
§ subtipurile pandemice de VGA sunt:
o H1N1 porcin pentru pandemia de “gripa spaniolă” din 1918 – 1919, când au murit
peste 20.000.000 oameni;
o H2N2 asiatic – pandemia din 1957;
o H3N2 Hong Kong – pandemia din 1968;
o H1N1 – tulpina rusească, pandemia din 1977.
§ ultimile două subtipuri mai sunt co-circulante;
§ epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2 - 3 ani, iar cele cu VGB de 3 - 6
ani;
§ pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.
Virusuri gripale noi

§ în anul 2013 au fost raportate infecţii umane cu un nou serotip: A/H7N9
§ sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea inter-umană
§ forma de manifestare: cazuri sporadice;
§ cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia (12 februarie 2014;
pacient care a călătorit în zonele afectate din China);
§ OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;
§ noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei genetice a acestui virus,
impunând continuarea supravegherii acestei infecţii.
§ periodic apar noi variante, unele dintre ele cu potențial epidimigen mai mare, cum ar fi
noul AH1N1, pandemic 2009;
§ unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii de gripă umane sau aviare;
§ în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind pandemică, aceasta tulpină
fiind responsabilă de peste 17.000 decese, numai în anul 2010;
§ în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmate 33 decese, în rândul persoanelor
infectate cu noul virus A/ H1N1.
Epidemiologie
- Variațiile antigenice minore determina izbucniri epidemice, iar cele majore,
pandemii.
- OMS a recomanadat ca în fiecare țară să existe Centre Nationale de Referintă pentru
supraveghe-rea sero-epidemioligcă a gripei cu scopul surprin-derii noii variante
antigenice cât mai precoce si, implicit, a producerii de vaccin.
Imunizarea
- Singura capabilă să prevină infecția.
- Scopul imunizării: producerea de Ac neutralizanți anti-H si anti-N.
- Protecția este strict față de tulpinile înrudite celor din compoziția vaccinului: H3N2, H1N1
si B.
pg. 106
Tipuri de vaccin (eficiență în jur de 80%)
• Vaccin integral inactivat prin formol sau beta-propiolactonă. Vaccinul cultivat pe
embrion de găină are drept contraindicație majoră alergia la proteinele din ou.
- Alte tipuri(vaccinuri purificate care conțin fracțiuni de virion sau antigene de suprafata):
o viu atenuat si
o corpuscular (conține numai H si N).
• Vaccinul cu administrare locală are avantajul sintezei de IgA. dar nu este acceptat de
populație.
• Forma vie atenuată, cu admnistrare nazală (copii).
Vaccinarea
- Formula vaccinală este indicată anual de OMS după analiza comunicărilor făcute de
Centrele Naționale de Referință pentru supravegherea epidemiologică a gripei. vaccinul
gripal este eficient în măsura în care include noile tulpini epidemice;
• Ex: sezonul 2001/2002
o Virus gripal A/Moscow/10/99 (H3N2)
o Virus gripal A/New Caledonia/20/99 (H1N1)
o Virus gripal B/Beijing/184/93.
• Vaccinare, anuală, în sezon preepidemic (septembrie - octombrie)
• Vaccinarea este selectivă (colectivitate cu risc) sau electivă (pacienți cu risc);
• 25 February 2016 (recomandări OMS)
• It is recommended that trivalent vaccines for use in the 2016-2017 influenza season
(northern hemisphere winter) contain the following:
• an A/California/7/2009 (H1N1)pdm09-like virus;
• an A/Hong Kong/4801/2014 (H3N2)-like virus;
• a B/Brisbane/60/2008-like virus.
• It is recommended that quadrivalent vaccines containing two influenza B viruses contain
the above three viruses and a B/Phuket/3073/2013-like virus.
FDA-2018-2019
- The committee recommended that the trivalent formulation influenza vaccines for the U.S.
2019-2020 influenza season contain the following:
- an A/Brisbane/02/2018 (H1N1)pdm09-like virus;
- an A/Kansas/14/2017 (H3N2)-like virus;
- a B/Colorado/06/2017-like virus (B/Victoria lineage).
- The committee also recommended that quadrivalent influenza vaccines contain the above
three strains and the following additional B strain:
- a B/Phuket/3073/2013-like virus (B/Yamagata lineage)
pg. 107
WHO- 2019-2020
- It is recommended that quadrivalent vaccines for use in the 2019-2020 northern hemisphere
influenza season contain the following:
o an A/Brisbane/02/2018 (H1N1)pdm09-like virus;
o an A(H3N2) virus to be announced on 21 March 2019* (May WHO recommended
A/Kansas/14/2017 (H3N2)-like virus);
o a B/Colorado/06/2017-like virus (B/Victoria/2/87 lineage); and
o a B/Phuket/3073/2013-like virus (B/Yamagata/16/88 lineage).
- It is recommended that the influenza B virus component of trivalent vaccines for use in
the 2019-2020 northern hemisphere influenza season be a B/Colorado/06/2017-like virus
of the B/Victoria/2/87-lineage.
- * In light of recent changes in the proportions of genetically and antigenically diverse
A(H3N2) viruses, the recommendation for the A(H3N2) component has been postponed.
Vaccinarea
Grupe de risc:
- Persoane peste 65 ani
- Copii (mai ales prematuri, distrofici, cu malformații, etc.)
- Femei gravide dupa primul trimestru de sarcină (orice stadiu, vaccinare cu vaccin omorât).
- Copii si adulți cu afectiuni cronice pulmonare, boli cardiovasculare, diabet, maladii
dismetabolice.
Gripa sezonul 2016-2017
De la inceputul sezonului de supraveghere a infectiilor respiratorii acute au fost confirmate
cu laboratorul 631 cazuri de gripa, prepon-derent cu virus gripal tip AH3N2 si s-au inregistrat 27
decese la cazurile confirmate de gripa.
Sursa: INSP (http://www.cnscbt.ro/) (inclusiv Raportul pentru 2017-2018)
Statistici sezonul gripal 2017 -2018

Conform datelor oficiale furnizate de catre Centrul National de Supraveghere si Control al
Bolilor Transmisibile, din octombrie 2017, de la inceputul sezonului de supraveghere a infectiilor
respiratorii acute, a gripei si a SARI si pana la data de 22.05.2018 au fost confirmate cu laboratorul
1750 cazuri de gripa (125 decese):
- 416 cazuri tip A, subtip H1
- 65 cazuri tip A, subtip H3
- 122 cazuri tip A, nesubtipat
- 1144 cazuri tip B
pg. 108
- 3 cazuri coinfectie AH1 + B
În România, în sezonul gripal 2017-2018, acoperi-rea vaccinală în populaţia generală a fost

de 5,2%, iar la persoanele cu vârsta de peste 65 de ani a fost de 16,3%.
Ca în fiecare an, personalul medical are cel mai mare procent de vaccinare, respectiv 34,6%.
SEZON 2018-2019
"Avem în continuare epidemie de gripă, dar numărul total de cazuri de infecții respiratorii
acute (gripă clinică, IACRS și pneumonii) înregistrat la nivel național a fost de 83.275, cu 14,4%
mai mic comparativ cu cel înregistrat în aceeași săptămână a sezonului precedent (97.277), și cu
9,1% mai mic comparativ cu cel din săptămâna anterioară (91.618), precizează sursa citată.
S-au înregistrat la nivel național 721 de cazuri de gripă clinică".
Epidemia de gripă continuă să facă victime.
Numărul persoanelor care au murit din cauza gripei a ajuns la 188, conform ultimei
statistici a Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile din cadrul
Institutului Național de Sănătate Publică.
Sursa: https://www.dcmedical.ro/epidemie-gripa-2019-188-de-decese-scade-numarul-de-infec-ii-
respiratorii_607251.html
pg. 109
Virusuri Paragriapale și Coronavirusuri
Paramixovirusuri
- Paramixovirusurile au structură și morfologie asemănătoare ortomixovirusurilor, dar
sunt mai mari (150 – 300 nm) și mai polimorfe;
- au genomul nesegmentat și sunt antigenic stabile;
- două glicoproteine le diferențiază în 3 genuri:
o Paramyxovirus;
o Morbilivirus;
o Pneumovirus.
- o glicoproteină mai mare funcționează ca ligand, este numită H sau NH, după cum are
numai activitate hemaglutinantă sau/și neuraminidazică;
- o altă glicoproteină, numită F, pentru că determină fuziunea membranelor cito-
plasmice cu formare de sinciții, este hemo-litică.
Genul Paramyxovirus
• Reunește virusuri care au glicoproteinele NH și F;
• de interes medical sunt:
o virusurile paragripale umane și
o virusul parotiditei epidemice.
Genul Morbilivirus
• cuprinde virusuri care prezintă glicopro-teinele H și F;
• spre deosebire de celelalte paramixoviru-suri produc incluziuni citoplasmatice și nuclere;
• de interes medical este numai virusul rujeolei;
• înrudite antigenic sunt virusul jigodiei canine și al pestei bovine
Genul Pneumovirus
• este particularizat prin glicoproteina mare lipsită de activitate hemaglutinantă și
neuraminidazică, motiv pentru care este numită proteina G;
• glicoproteina F determină fuziunea membranelor celulare, dar nu este hemolitică;
• cu interes medical este numai virusul respirator sincițial (VRS).
pg. 110
Paramixovirusuri
• paramixovirusurile sunt replicate în citoplasmă, iar efectul citopatic comun constă în
formarea de sinciții și incluziuni acidofile citoplasmatice;
• virusurile paragripale și respirator sincițial sunt cel mai frecvent implicate în infecțiile
respiratorii la copii sub vârsta de 5 ani și omoară anual cca 4.000.000 copii;
• virusul rujeolic și cel urlian determină infecții sistemice frecvente ale copilariei: rujeola,
respectiv parotidita epidemică.
Genul Paramyxovirus – virusul paragripal

• infecții la om determină serotipurile 1-3; unele taxonomii recente, enumeră 4 serotipuri
(4a si 4b);
• evoluția infecției diferă cu vârsta;
• la copilul mic, este, după virusul respirator sincițial, a doua cauză a infecțiilor respiratorii
grave:
• laringotraheite cu crup (serotipul 2);
o bronșite;
o bronșiolite;
o pneumonii.
• infecțiile copilului mare și adultului evoluează ca răceli comune.
Diagnostic direct
§ produse patologice: spălătură nasală, aspirat naso-faringian;
§ succesul diagnosticului direct este asigurat de exami-narea probelor prelevate în
primele 3-4 zile de boală;
§ virusul poate fi detectat rapid prin IF sau ELISA;
§ poate fi izolat pe culturi primare de rinichi de maimuță, în care determină
formarea de sinciții și hemadsorbția eritrocitelor de cobai;
§ izolatele sunt identificate prin reacția de inhibiție a hemaglutinării, reacția de
neutralizare sau colorație imunofluorescență.
Serodiagnostic
§ este prea tardiv pentru decizia clinică;
§ poate fi util cu scopuri epidemiologice;
§ serul acut trebuie prelevat în prima săptă-mână de boala, iar cel tardiv după
minimum două săptămâni de convalescență.
pg. 111
• tratamentul viral nu este încă posibil;
• în cazurile grave de infecție la imunodefi-cienți a fost încercat ribavirinul;
• infecția cu virusul paragripal este ubicvitară;
• serotipul 1 circulă mai ales iarna, iar seroti-pul 3, vara;
• prima infecție este precoce, de aceea majoritatea copiilor au anticorpi față de acest virus;
• nu există vaccin antivirus paragripal.
Genul Paramyxovirus – virusul urlian

§ virusul urlian, antigenic omogen, determină parotidita epidemică, boala contagioasă
acută caracterizată prin inflamația nesupurativă a glandelor parotide;
§ incubația bolii este de 7-25 zile, în medie 18 zile;
§ ~ 1/3 din infecții sunt inaparente;
§ inițial virusul este replicat în epiteliul tractului respirator superior, după care se
răspândește viremic cu localizări în variate organe.
§ parotidele sunt infectate direct prin canalul Stenon sau hematogen;
§ pacienții au febră moderată cca o săptămână;
§ virusul se elimină prin salivă: o săptămână anterior debutului şi o alta, după tumefierea
glandelor parotide;
§ complicațiile parotiditei epidemice sunt urmare a replicării virusului în organele țintă,
altele decât glandele parotide.
§ rinichii sunt frecvent infectați, încât majoritatea pacienților au virurie până la 14 zile, dar
rar cu semne de nefrită;
§ până la 15% din infecții se însoțesc de meningo-encefalite, care debutează la 5-7 zile
după infla-mația glandelor salivare, dar pot fi semnalate și concomitent, sau în absența
parotiditei; evoluția este benignă;
§ la pubertate sunt bine cunoscute orhitele și ovaritele urliene.
§ complicații rare:
o poliartrite autolimitate;
o tiroidite;
o pancreatite;
o nevrite auditive unilaterale (urmate de surditate);
o hidrocefalie, prin stenoza apeductului silvian.
§ interferonul creşte în cursul infecției, dar cu rol neprecizat în evoluția bolii;
§ imunitatea post infecțioasă este asigurată de anticorpi IgG neutralizanți;
§ rolul imunității celulare este necunoscut; cu toate acestea, intradermoreacția utilizând
antigenul urlian este un test pentru a demonstra capacitatea unui organism de a monta
răspunsul imun celular.
pg. 112
§ diagnostiul etiologic, data fiind evoluția tipică a bolii, rămâne justificat numai în cazurile
de meningo-encefalită care evoluează fără parotidită;
§ produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină;
§ izolarea virusului din lichid cefalorahidian, de cele mai multe ori, nu este posibilă;
§ virusul izolat în culturi primare de rinichi de maimuță este identificat prin efectul
citopatic (formare de sinciții- orientativ) și prin colorație imunofluores-centă, inhibarea
hemadsorbției, sau a hemaglutinării.
§ serologic, ELISA este mai utilă pentru că diferențiază IgM de cei IgG;
§ alternativ putem recurge la metodele clasice:
o RFC;
o inhibiția hemadsorbției, prin care urmărim creșterea de cel puțin 4 ori a titrului
anticorpilor în serul de convalescent, comparativ cu serul acut.
§ tratament antiviral nu există;
§ rezervorul de infecție este uman, transmiterea aerogenă, iar receptivitatea generală;
§ izbucniri epidemice limitate sunt posibile la nevaccinați, infecția afectează până la 90%
dintre copiii sub 15 ani;
§ contagiozitatea relativ redusă a bolii face ca unii adulți să rămână receptivi;
§ un vaccin viu atenuat previne boala cu eficiență de 95%.
Genul Morbilivirus – virusul rujeolei

- Este antigenic omogen, fiind considerat un singur tip serologic.
- Caracterizarea genetică indică, pentru tulpina salbatică, 8 clade (A-H), care împreuna
reunesc 23 genotipuri:
o cladele B, C, D si G conțin multiple genotipuri, iar
o A, E si F, câte un genotip.
- In formula vaccinală se utilizeaza genotipul A (derivat din tulpina salbatică).
- Ultima epidemie din Romania – genotipul B3.
- rujeola este o boala contagioasă acută caracterizată prin febră, semne respira-torii și erupție
maculo-papuloasă;
- după contagiu, virusul este replicat în epiteliul respirator și se propagă în țesutul limfoid
regional unde este replicat în continuare;
- replicarea în unele limfocite favorizează diseminările hematogene ale virusului
- viremia primară diseminează virusul în sistemul reticuloendotelial, iar
- viremia secundară la nivelul tegumentului, tractusului respirator și conjunctivei;
- replicarea virusului rujeolei determină ca efect citopatic: sinciții, sinteza în exces de
nucleocapside și antigene virale;
- pacienții elimină virusul prin lacrimi, secreții naso-faringiene și urină, cu 2-4 zile înaintea
debutului bolii și 5 zile după apariția erupției.
pg. 113
- rujeola debutează brusc prin: febră, coriză, tuse, conjuncti-vită şi apariția petelor /semnului
Köplik;
- petele Köplik: semn patognomonic, precoce, caracterizat prin mici macule, cu centru alb-
albăstrui, pe mucoasa jugală, în dreptul molarilor inferiori (sau cu alte localizări mai rare);
- prodromul durează 2-4 zile;
- din ziua a 5-7-a a bolii, apare erupția maculo-papulară, care se generalizează centrifug spre
extremități, fiind o manifes-tare care evoluază în papalel cu apariția efectorilor imunitari;
- după 2-3 zile, erupția dispare odată cu febra.
- rujeola are numeroase complicații, unele foarte grave;
- complicațiile rujeolei au 3 mecanisme patogenetice:
o diverse forme de sensibilizare;
o deficit imun celular;
o suprainfecții bacteriene.
Complicaţii imunopatologice: erupția rujeolică este expresia unui asemenea mecanism, deoa-
rece pacienții cu deficit imunitar fac rujeolă, fără erupție.
- encefalita rujeolică apare la 1/1000 pacienți; pentru că virusul este rar izolat din creier, a
fost incriminat un mecanism imun;
- panencefalita slerozantă subacută (PESS): infecție persistentă a neuronilor cu o mutantă
defectivă a virusului rujeolic ce transformă celulele care exprimă pe membrana
glicoproteine virale, în ținte de atac ale efectorilor imunitari prin reacții citolitic –
citotoxice;
Complicaţii imunopatologice: erupția rujeolică este expresia unui asemenea mecanism, deoa-
rece pacienții cu deficit imunitar fac rujeolă, fără erupție.
- encefalita rujeolică apare la 1/1000 pacienți; pentru că virusul este rar izolat din creier, a
fost incriminat un mecanism imun;
- panencefalita slerozantă subacută (PESS): infecție persistentă a neuronilor cu o mutantă
defectivă a virusului rujeolic ce transformă celulele care exprimă pe membrana
glicoproteine virale, în ținte de atac ale efectorilor imunitari prin reacții citolitic –
citotoxice;
Complicații - sindromul Guillain-Barée;
- copii vaccinați cu un vaccin antirujeolic inactivat care contractau infecția naturală curând
după vaccinare făceau forme atipice, grave ale bolii;
- inactivarea virusului este eficientă asupra glicoprotei-nei H, dar nu și a celei F, încât la
acești copii virusul infecta pulmonul propagat de la celula la celulă, prin fuziune;
- reacția virusului din pulmoni cu anticorpii anti-H postvaccinali declanșa, probabil, un
fenomen Arthus, tradus prin pneumopatie gravă (in prezent, fenomen înlăturat prin
modificarea vaccinului).
pg. 114
Complicații prin deficit imun celular:
- encefalita acută, progresivă, mortală, eventualitate rară, se datorează replicării active a
virusului rujeolic în creierul unor copii (0.1%);
- pneumonia cu celule gigante (sinciții) evoluează de asemenea letal.
Complicații prin suprainfecții bacteriene: otite, pneumonii (mai ales cu streptococi beta
hemolitici), evoluează grav la copii malnutriți;
- peste 90% din mortalitatea rujeolei este datorată pneumoniilor prin suprainfecție
bacteriană.
Imunitatea postrujeolică este persistentă;

- primii apar anticorpii anti proteină N, urmați de cei față de proteinele H și F;
- rolul protector al anticorpilor anti-virus rujeolos rezultă din două observații:
o anticorpii adminstrați pasiv, protejează de rujeolă contacții nevaccinați;
o în prezența anticorpilor materni, evoluția rujeolei poate fi atipică, cu semne
prodromale minore, absența petelor Köplik şi erupție discretă.
Diagnosticul de laborator:
- este necesar numai în formele atipice;
- virusul poate fi cultivat în culturi de celule primare de rinichi uman sau de maimuță;
- efectul citopatic apare după 7-10 zile: sinciții și incluziuni citoplasmatice și nucleare;
- izolatele sunt identificate prin colorații imunofluorescente și inhibiția hemadsorbției.
Serologic, valoroasă este ELISA pentru că poate depista anticorpii IgM; util pentru
formele atipice;
prin RFC, reacţia de neutralizare sau de inhibare a hemaglutinării: depistăm
seroconversia sau creșterea de cel puțin patru ori a titrului anticor-pilor în seruri perechi (dinamica
semnificativă): primul ser prelevat, la 3-4 zile după apariția erupției, iar cel de-al doilea, după 3-4
săptămâni;
confirmarea PESS impune depistarea anticorpilor antirujeolici în LCR (titrul Ac in
LCR de 3 ori mai mare, comparativ cu serul)
- tratament antiviral nu există;
- rujeola este una dintre bolile cele mai contagioase;
- transmiterea se face prin picături Flűgge și secreții conjunctivale;
pg. 115
- boala survine mai frecvent iarna și spre primăvară;
- epidemiile de rujeolă survin cu peridiocitate de cca 2 ani în țările fără program național de
vaccinare împotriva acestei boli;
- un vaccin viu atenuat administrat generalizat, la copii în vârstă de 9-12 luni, cu revaccinare
înaintea intrării în școala primară , previne rujeola cu eficiență de 90-95%.
- Epidemia care a debutat în ianuarie 2016 a impus cresterea acoperii vaccinale (ca sa se
atingă 90-95%).
- Primul vaccin atenuat: Edmonston B, (licențiat in SUA, in 1963, ca Rubeovax.)
- Alte tulpini: Schwartz si Edmonston-Zagreb.
- Inlocuite de vaccinul si mai atenuat, tulpina Moraten.
- Tulpinile vaccinale aparțin toate genotipului A, deoarece acesta circula predominant la data
obținerii vaccinului.
- Alte tulpini care nu derivă din tulpina Edmonston:
- CAM-70, TD 97, Leningrad-16 si Shanghai 191 (Ji-191).
- Se foloseste ca:
o vaccin monovalent
o vaccin bivalent (anti/rubeola)
o vaccin trivalent (ROR – anti- rujeola, oreion, rubeola
Rujeola: 2016-2017 (Romania)

- Numărul total de cazuri confirmate cu rujeolă în România pâna la data de 24.03.2017 era
de 3911.
- Au fost înregistrate 17 decese, astfel: 5 în jud. Arad, 4 în jud. Timiș, 3 în jud. Dolj, 3 în
jud. Caraș Severin, 1 in jud. Satu Mare și 1 in București.
- S-au înregistrat cazuri de rujeolă în 37 de județe.
- Ca masura de limitare a extinderii rujeolei a fost organizata si se desfasoara la nivel national
o campanie de vaccinare copiilor cu varste cuprinse intre 9 luni si 9 ani.
Octombrie 2018- 15343 cazuri

- 59 decese
2019 – 18.578 cazuri (15.11.2019)
- 64 decese!!!
pg. 116
Genul Pneumovirus – Virusul respirator sincițial (VRS)
• VRS este antigenic unic și determină 50% din bronșiolitele și 25% din pneumoniile
sugarilor sub vârsta de 6 luni;
• transmiterea se face prin picături mari de secreții nasofaringiene, astfel încât transmiterea
prin mâini și obiecte contaminate este mai importantă decât cea aerogenă;
• virusul este inițial replicat în nasofaringe și, prin secreții de la acest nivel, antrenat către
căile respiratorii inferioare.
• Semnele clinice apar după o incubație de 4-5 zile, iar bolnavii elimină virusul timp de 1-3
săptămâni;
• la copilul mare și adult infecția cu VRS evoluează ca o răceală comună;
• în ciuda prezenței anticorpilor specifici, reinfecțiile cu VRS sunt frecvente.
• diagnosticul etiologic este important din două motive: evită excesul de antibiotice, în
contextul în care există un tratament antiviral;
• evoluția rapidă, acută și gravă a infecțiilor sugarului, impune metodele rapide ale
diagnosticului direct:
o depistarea prin colorație IF a antigenelor virale în celulele descuamate ale
epiteliului respirator sau prin
o ELISA, în secrețiile nasofaringiene.
• boala respiratorie a sugarului determinată de VRS beneficiază de tratament cu ribavirin,
administrat în aerosoli, timp de 3-6 zile;
• infecțiile cu VRS sunt mai frecvente iarna;
• în creșe și spitalele de pediatrie poate evolua ca izbucniri de infecție nosocomială;
• problema unui vaccin anti-VRS eficient și lipsit de riscuri nu este rezolvată.
pg. 117
Coronavirusurile
Familia Coronaviridae, genul Coronavirus
o virusuri mari (120-160 nm) cu genom ARN monocatenar de sens pozitiv, capsida cu
simetrie helicală, anvelopate;
o glicoproteine virale pedunculate, dispuse caracteristic “în coroană” permit ataşarea
virusului la receptorii celulari, cu epitopi recunoscuţi de Ac neutralizanţi;
o determină infecţii la om (OC43, 229E), la numeroase specii de mamifere şi păsări, tulpinile
animale nefiind transmise la om;
o manifestă tropism pentru tractusul respirator, dar pot replica la nivelul mucoasei
intestinului subţire, fiind implicate în infecţii respiratorii superioare şi pneumonii
interstiţiale, posibil și în gastroenterite;
o diagnostic etiologic bazat pe examen serologic: ELISA, HAP (hemaglutinare pasivă),
RFC;
o nu dispunem de un tratament etiotrop sau profilaxie specifică.
SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome)

• eprezintă prima infecţie emergentă a secolului XXI, care a afectat 8.098 de persoane din
26 ţări şi a cauzat aproape 780 decese;
• determinat de o tulpină de coronavirus de la animale care a depăşit bariera de specie şi a
trecut la om;
• transmis prin aerosoli sau pe cale fecal-orală, este capabil să determine infecţii sistemice
cu manifestări severe de pneumonie, asociate mai ales la copii, cu fenomene digestive;
• respiratorii, materii fecale, sânge, urină;
• diagnosticul de laborator poate fi direct, prin RT-PCR sau indirect, prin ELISA, IFI;
• în studiu agenţi terapeutici antivirali şi vaccin.
pg. 118
Familia Herpesviridae
Virusurile herpetice umane

Familia Herpesviridae
o subfamilia Alphaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 1(Herpes simplex tip 1)
o Herpesvirus uman 2 (Herpes simplex tip 2)
o Herpesvirus uman 3 (virusul varicela-zoster - VVZ)
o subfamilia Betaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 5 (virusul Citomegalic - VCM)
o Herpesvirus uman 6
o subfamilia Gammaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 4 (virusul Epstein-Barr - VEB)
Caractere generale
• virusuri mari sferice, cu Ø de 120-200 nm;
• genomul viral de tip ADN d.c. liniar este inclus într-o capsidă icosaedrică constituită din
162 capsomere; prezintă peplos în care sunt dispuse, sub formă de spiculi, mai multe tipuri
de glicoproteine virale;
• replicarea şi morfogeneza au loc în nucleu, cu maturare prin membrana nucleară;
• enzime implicate în replicarea virală constituie ţinte pentru chimioterapice antivirale;
• infecţiile primare sunt urmate de persistenţa integrată a virusurilor, cu posibile
reactivări.
pg. 119
Virusurile herpes simplex (VHS)
VHS - 1
• determină infecţii primare cu poartă de intrare tegumentară sau mucoasă (orală,
conjunctivală) mai ales la copii de vârstă mică;
• evoluţia poate fi subclinică sau cu manifestări de tip:
o gingivo-stomatită acută;
o kerato-conjunctivită;
o meningită sau meningo-encefalită;
o herpes generalizat;
• urmează infecţia persistentă necitocidă a celulelor din ganglionii nervilor sensitivi (nervul
trigemen);
• sub efectul unor stimuli diverşi are loc reactivarea virusului şi propagarea centrifugă cu
constituirea de leziuni veziculare în teritoriul cutanat respectiv (labial, nazal).
VHS – 2
§ determină infecţii primare cu transmitere sexuală;
§ leziunile apar la nivelul regiunii genito-urinare sau perineale sub formă de vezicule care
evoluează spre ulceraţii, însoţite de adenopatie regională;
§ recurenţele sunt mai puţin numeroase şi cu manifestări clinice discrete;
§ infecţia poate fi transmisă la n.n. în timpul sarcinii sau la naştere cu consecinţe grave
(afectare cerebrală severă şi orbire).
§ Imunitate
o Ac umorali nu au efect protector;
o controlul infecţiei este asigurat de răspunsul imun celular..
§ Diagnostic de laborator
o examen microscopic al raclatului de la nivelul leziunii cu evidenţierea de celule
gigante multinucleate şi incluzii Cowdry;
o IF pentru identificarea Ag virale;
o izolarea virusului pe culturi de celule;
o examenul serologic în dinamică prin RFC, ELISA sau RN practicat numai în
infecţia primară.
§ Tratament
o aciclovir are efect în perioada de replicare activă a virusului, dar nu în infecţia
latentă;
o vidarabina (mai toxica), se poate administra in cazul tulpinilor rezistente la
aciclovir.
§ Profilaxie
o disponibile numai măsuri de profilaxie nespecifică;
o în studiu un vaccin glicopeptidic purificat.
Incluzii tip Cowdry
pg. 120
Virusul varicela-zoster
§ Manifestări clinice
o determină două boli: varicela (infecţia primară) şi herpes zoster sau zona (reactivarea
infecţiei persistente);
o varicela este o infecţie sistemică extrem de contagioasă transmisă aerogen, care
evoluează cu erupţie tegumentară veziculo-pustuloasă însoţită de febră;
o complicaţii posibile: pnumonii interstiţiale, meningoencefalite, sindrom Reye
(asocierea cu aspirina);
o infecţia latentă este consecinţa migrării virusului pe cale centripetă în gg spinali şi ai
nervilor cranieni;
o herpes zoster este manifestarea clinică a reactivării (în condiţii de stress sau
imunodepresie) infecţiei persistente, cu migrarea centrifugă a virusului pe calea unui
nerv senzitiv, cu apariţia unor leziuni veziculoase restrânse la teritoriul inervat de
nervul respectiv.
§ Imunitate - efectorii imunităţii umorale şi celulare conferă protecţie faţă de infecţia
primară.
o manifestările clinice cel mai frecvent sunt suficiente pentru stabilirea diagnosticului;
o în formele atipice de boală se poate recurge la diagnostic de laborator, asemănător cu
cel din infecţia herpetică.
§ Tratament etiotrop
o administrat numai în formele grave de boală: aciclovir, vidarabină, asociat cu Ig
umane specifice.
§ Profilaxie specifică
o vaccin viu atenuat folosit în unele ţări;
o Ig specifice sau chimioprofilaxie cu aciclovir la imunodepresaţi în perioada de
incubaţie.
Virusul citomegalic
• generează sinciţii cu incluzii intranucleare caracteristice (“ochi de bufniţă”);
• determină una din cele mai frecvente infecţii (70-80% din populaţie) cu transmitere orală,
sexuală, prin transfuzii sau transplant de organe; majoritatea inaparente;
• infecţia simptomatică poate evolua în 3 circumstanţe:
o infecţia congenitală la n.n. (hepatosplenomegalie, raş peteşial-purpuric,
microcefalie, calcificări cerebrale, retard psihic, tulburări de auz);
o primoinfecţia simptomatică la adolescent sau adult (10%) care evoluează ca
sindrom mononucleozic;
o infecţii severe la imunocompromişi (pneumonii, hepatite, retinite, encefalite);
• diagnostic de laborator prin metode directe sau teste serologice;
• infecţiile severe pot fi tratate cu ganciclovir sau foscarnet.
pg. 121
• Diagnosticul direct:
o Microscopia, pentru evidenţierea incluziilor “în ochi de bufniţă” pe frotiul din
sedimentul urinar sau pe secţiuni tisulare.
o Izolarea poate fi oricând tentată la pacienţii simptomatici.
o Se realizează pe CC (celule fibroblastice umane – MRC5 sau W138) iar ECP, incluziile
“în ochi de bufniţă” apar după 10-21 de zile (ceea ce limitează utilizarea
metodei).
Celule gigante cu incluzii IN (celule cu aspect de “ochi de bufniţă”)
o IF cu Ac monoclonali, la 2-5 zile de la cultivare, scurtează perioada diagnosticului.
o Uneori, cultivarea unor probe cu mari cantităţi de virus, cum este urina de la nou-
născut, determină un ECP cu celule mari, aglomerate şi lent progresive care apare după
1-2 zile.
o Izolarea rămâne singura metodă ce pune la dispoziţie tulpina infectantă pentru studii
ulterioare.
• Depistarea constituenţilor virali:

o evidenţierea de antigene (Ag nuclear precoce): prin IF sau ELISA (fără amplificare
pe CC);
o determinarea fosfoproteinei pp65 (proteina majoră de suprafaţă a VCM) în PMN
circulante (examenul denumit antigenemia leucocitară a VCM este foarte rapid - 5
ore).
o Urmărirea antigenemiei are şi valoare prognostică, fiind utilă pentru monitorizarea
terapiei.
o detecţia acizilor nucleici din prelevate ca: urină, lichid de lavaj bronho-
alveolar, leucocite, material bioptic:
- hibridizarea acizilor nucleici (mai puţin sensibilă)
- sau PCR.
• Diagnosticul indirect
- Cel mai util este serodiagnosticul pe 2 probe de ser, recoltate la 2 săptămâni interval.
- Ac se pot evidenţia şi în LCR sau umoarea apoasă.
- Teste utile:
– ELISA evidenţiază IgM sau IgG cu o mare sensibilitate şi specificitate, fiind cea
mai folosită;
– IF se efectuează pe monostraturi celulare, evidenţiind Ac IgG anti-VCM;
– Latexaglutinarea (LA) este rapidă, dar uneori dificil de interpretat;
– RFC este laborioasă, iar titrurile Ac-lor fixatori de C’ sunt reduse;
pg. 122
Diagnosticul de laborator este recomandat:
– pentru precizarea primo-infecţiei : seroconversia sau apariţia IgM anti-VCM la un pacient
viremic sau excretor de virus;
– pentru diagnosticul infecţiei latente: depistarea IgG antiVCM (reprezintă şi riscul potenţial
de transmitere a bolii);
– infecţia congenitală: demonstrarea viruriei în prima săptămână de viaţă, iar în boala
generalizată se determină prezenţa virusului în sânge, LCR sau la nivelul unui organ (altul
decât parotida sau rinichiul);
– diagnostic indirect: evidenţierea IgM anti-VCM din cordon;
– infecţia la imunodeprimaţi: evidenţierea VCM sau a acizilor nucleici în leucocite sau
lavajul bronho-alveolar.
– Excreţia VCM sau răspunsul serologic au valoare limitată.
Virusul Epstein-Barr
§ determină infecţii a căror manifestări clinice şi evoluţie depind de reactivitatea imună a
organismului:
- mononucleoza infecţioasă la normoreactivi;
- sindromul de mononucleoză cronică la hiporeactivi;
- tumori maligne (limfom Burkitt, boala Hodgkin, unele limfoame cu celule T,
carcinom nazo-faringian) la imunocompromişi, asociat altor co-factori;
§ celula ţintă este limfocitul B cu receptorul pentru C3d;
§ răspunsul imun este:
- umoral (Ac faţă de VCA – viral capsid Ag, EBNA – E-B nuclear Ag, EAD – early Ag
difuse) şi
- celular (limfocite T citotoxice care limitează proliferarea limfocitelor B infectate);
§ Diagnosticul
o de laborator – este necesar pentru a confirma suspiciunea clinică:
Þ cresc celulele albe ca şi celulele albe atipice (10%) şi testul “monospot” devine
pozitiv (test rapid pe lamă pentru evidenţierea aglutininelor =Ac heterofili) şi se
confirmă prin testul Paul-Bunell (TPB)
o nespecific:
- la tabloul clinic clasic: febră, faringită, limfadenopatie care durează 1-4 săptămâni,
se adaugă TPB pozitiv.
- Alte teste nu mai sunt necesare dacă se îndeplinesc aceste criterii.
- Ac heterofili detectaţi prin TPB cresc în prima lună de boală şi scad repede după
săptămâna a 4-a.
- Există şi reacţii fals pozitive la un număr mic de pacienţi şi reacţii fals negative, la
10 -15% dintre bolnavi.
- Reacţiile fals pozitiv (+) apar mai ales la copii sub 10 ani.
pg. 123
- Titru minim semnificativ: 40.
- Dacă testul “mono spot” este negativ sau Ac heterofili sunt absenţi se impun alte
teste. (diagnostic diferenţial cu infecţiile cu VCM, adenovirusuri, Toxoplasma
gondii).
o criterii de diagnostic:
- diagnostic orientativ (tablou clinic, leucograma, Ac heterofili);
- diagnostic serologic (Ac IgM şi IgG specifici faţă de Ag virale);
- Evidențierea Ac-lor prin ELISA, iar a Ag-lor, prin IF;
- teste de biologie moleculară (PCR) sau izolarea, pentru diagnostic specific direct;
o nu dispunem de un tratament etiotrop;
o vaccinuri în studiu.
§ Imunitate:
o Răspunsul umoral, în Ac este rapid, primii Ac sunt cei faţă de structuri de înveliş
(VCA şi EA), iniţial IgM apoi IgG.
o Ulterior, apar Ac anti-EBNA1.
o După aproximativ 4 săptămâni dispar Ac anti-VCA IgM, cei IgG scad, dar persită
la titruri reduse toată viaţa.
o Ac anti-EA pot persista aproximativ 6 luni, reapariţia lor fiind dovada reactivării
infecţiei latente.
o Ac anti-EBNA sunt characteristici perioadei de convalescenţă.
o Caracteristic pentru MNI este apariţia Ac heterofili, de tip IgM. Sunt diferiţi faţă
de Ac anti-VEB şi sunt aglutinaţi de hematii de oaie, cal şi bovine. Evidenţierea lor
face parte dintre testele nespecifice de laborator deoarece apar doar în 50% din
cazuri și, în plus, sunt puși în evidență în absența infecției cu VEB.
§ Dinamica anticorpilor
Dacă reacţia PB este negativă se preferă următoarea combinaţie de teste:
- IgM şi IgG faţă de Ag capsidal (VCA);
- IgM faţă de Ag precoce (EA)
- Ac faţă de Ag nuclear (EB nuclear antigen – EBNA)
- IgM faţă de Ag capsidal apar precoce şi dispar în săptămâna 4-6 de boală.
o Ac antiVCA (anti-proteină a capsidei) (IgM) apar rapid şi persistă 3 luni; fac dovada,
cu certitudine a infecţiei recente;
o Ac antiVCA IgG se evidenţiază prin IF;
o ating nivelul maxim la 3-4 săptămâni şi persistă la titruri mici toată viaţa, evoluând în
paralel cu Ac neutralizanţi;
o Ac anti-Ag precoce, componenta difuză (EBV-EA), se evidenţiază la 70% dintre
pacienţii cu infecţii acute;
o Ac anti-antigen nuclear (EBNA-IgG) apar la 1-2 luni de la primo-infecţie şi persistă
toată viaţa la imunodeprimaţi.
pg. 124
§ Algoritmul de diagnostic presupune:
• detectarea antigenelor virale în celule;
• izolarea VEB în culturi de limfocite;
• cultivarea limfocitelor bolnavului;
• detectarea sau/şi cuantificarea ADN/VEB;
• detectarea de ARN viral intermediar;
• detectarea sau/şi titrarea de Ac.
pg. 125
Familia Poxviridae
Caractere generale
§ virusuri mari (400/230 nm) cu aspect de cărămidă;
§ au o structură complexă: un miez alungit biconcav flancat de 2 corpi laterali, inclus într-o
anvelopă lipoproteică cu structură microtubulară;
§ genomul viral este de tip ADN d.c. liniar, replicarea având loc integral în citoplasma
celulei;
§ cultivă pe membrana corio-alantoidiană a embrionului de găină cu formare de pox-uri cu
aspect diferit în raport cu tipul de virus;
§ include 3 genuri de interes medical: Orthopoxvirus, Parapoxvirus şi Molluscipoxvirus.
Genul Orthopoxvirus
• include agentul etiologic al variolei, boală eruptivă epidemică foarte gravă, prima boală
contagioasă eradicată (OMS, 1980);
• eradicarea a fost posibilă din următoarele motive:
o omul este singura gazdă naturală;
o toate infecţiile evoluau aparent;
o contagiozitatea corespundea debutului erupţiei;
o nu erau purtători de virus;
o virusul este unic Ag (mai ex tulpini pentru cercetare; nivel de siguranţă microbiologică
maxim!); vaccinul antivariolic era stabil, eficient şi ieftin;
§ alte orthopoxvirusuri: virusul variolei bovine, virusul variolei maimuţelor, virusul vaccinia.
Genul Parapoxvirus
§ virusul Orf determină infecţii naturale la oi şi capre şi ocazional infecţii la om (leziune
unică papulo-veziculară la nivelul mâinii, care se vindecă fără cicatrice).
Genul Molluscipoxvirus
§ Molluscum contagiosum determină la om mici tumorete benigne pe faţă, braţe, trunchi sau
fese, infecţia fiind transmisibilă prin contact direct (sexual) sau prin intermediul
ustensilelor de toaletă.
pg. 126
Adăugiri Epstein Barr
Dinamica anticorpilor
• IgG faţă de Ag capsidal (VCA) apar din faza acută, cu un maximum în săptămânile 2-4 de
la debut, scad încet şi apoi persistă toată viaţa.
• IgG faţă de Ag precoce (EA) apar din timpul fazei acute, devenind în general nedecelabili
după 3 – 6 luni.
• La cei mai mulţi pacienți, evidenţierea IgG anti-Ag precoce (EA) este semn de infecţie
activă, deşi aproximativ 20% dintre persoane pot prezenta aceşti Ac pentru perioade de
ani de zile.
• Ac anti-Ag precoce, determinaţi prin IF nu se evidenţiază în faza acută;
• devin decelabili la 2-4 luni de la debut, persis- tând toată viaţa.
• In cazul ELISA, aceşti Ac devin decelabili mai repede, respectiv după câteva săptămâni
de boală.
• Când unele teste, ca de exemplu Ac anti-Ag precoce, sugerează o reactivare a infecţiei
acest rezultat nu implică automat că VEB este responsabil de starea respectivă a
pacientului:
• unii indivizi sănătoşi, asimptomatici, au Ac anti Ag-precoce timp de ani de zile.
pg. 127
Adenovirusuri
Termenul a fost introdus in 1953 pentru a desemna un agent infecţios izolat de la nivelul
foliculilor adenoidieni, fiind asociat cu izbucniri epidemice de boli respiratorii, în unităţi de
recruţi.
Izolat de Rowe et all.
Adenoviridae
• Cuprinde numeroase virusuri, izolate de la: păsări, mamifere, marsupiale, amfibieni

• Determină:
o sindroame febrile
o sindroame respiratorii
o faringo-conjunctivite
o gastroenterite
• Clasificare
1. genul Mastadenovirus
o mamifere: om, maimuţă,
o ecvine, bovine, canine, porcine, ovine
2. genul Aviadenovirus
o păsări: raţe, curcani, gâşte, fazani, găini
Alte genuri: Atadenovirus, Ichtadenovirus, Siadenovirus
Genul Mastadenovirus
§ Cuprinde 7 grupe antigenice (A-G), pe baza:
o omologiei structurale;
o proprietăţilor hemaglutinante;
o capacităţii oncogene (doar experimental demonstrate, la animale: înalt oncogene (A) şi
slab oncogene (B);
§ 57 serotipuri (imunitate prin Ac neutrali- zanţi, conferită de regiunea superioară a
hexonului şi a pentonei).
pg. 128
Structura si replicare:
Sunt virusuri ADN, neînvelite, cu diametrul de 70-90 nm si simetrie icosaedrică a capsidei
(capsida are 252 capsomere şi este compusa din subunităţi cu 6 si respectiv 5 laturi (hexoni în
număr de 240 şi 12 pentone prevăzute cu câte o prelungire fibrilară, numită fibra pentonei, cu rol
în fixarea virionului la receptorii celulari).
Genomul ADN este dublu catenar, linear.
Structură antigenică:
§ hexonii sunt antigene fixatoare de C’ care clasifică adenovirusurile în şapte grupe
antigenice (notate de la A la G); în unele manuale, mai vechi, sunt menţionate 6 grupe (A
- F).
§ pentonele şi fibra pentonei sunt hemaglutinine;
§ prin RIH şi reacţia de neutralizare s-au pus în evidenţă peste 55 serotipuri de
adenovirusuri umane (în ultimele clasificări sunt 57 serotipuri).
Replicare:
§ Virusul se ataşează la receptorii celulelor susceptibile (celule epiteliale) prin fibrele
pentonei după care este preluat în celula gazdă, pierzându-şi pentonele şi fibrele acestora.
§ După aceasta ajunge la nivelul nucleului unde ADN-ul este eliberat;
§ fiind un virus ADN cu genom +/-, d.c., acesta este transcris asimetric (o singură catenă
transcrisă) pentru a forma ARNm.
§ Ulterior se sintetizează în jur de 20 de proteine NS “precoce” şi, ulterior, proteinele
“tardive”.
§ Acestea sunt produse în cantitate mare în citoplasmă fiind mai ales structurale şi mai târziu
sunt preluate şi transportate înapoi spre nucleu unde are loc asamblarea noilor virioni.
§ Vizualizarea după fixare şi colorare ca incluzii IN sub forma unor “linii cristaline”.
pg. 129
Patogenie
o infectează celulele epiteliale de la nivelul mucoaselor tractusului respirator şi digestiv.
o După replicarea locală, viremia cu răspândirea v. la diferite organe poate fi semnalată mai
ales la imunosupresaţi.
o Virusul este celebru prin afinitatea sa pentru ţesutul limfatic, unde poate deveni latent;
o Infecţia se poate reactiva prin infectarea gazdei de către un alt microorganism sau prin
imunsupresie.
o Infecţii determinate:
- aparat respirator;
- ocular;
- alte localizări: digestiv, tractus urinar, tegumente, muşchi, SNC, tractus genital, etc.
Aparat respirator:
A. La copii:
- Boli respiratorii de severitate medie cu febră, coriză, tuse;
- rar severe şi cu evoluţie spre pneumonie, mai ales la copii mici.
- Infecţii severe: serotip 7
- S-au citat în literatură infecţii generalizate cu serotip 9, la nou-născuţi, ca fiind însoţite de
creşterea CRP.
B. La copii mari şi adulţii tineri:

- infecţiile respiratorii pot afecta 30-80% dintre recruţii unităţilor militare;
- serotipurile 3, 4, 7, 14, 21 au fost cele mai frecvent semnalate.
- Evoluţie severă: relativ recent (2007, SUA),
- serotipul 14 (o tulpină mutantă, diferită de varianta iniţială izolată în 1953) a determinat
mai multe decese.
- Aproximativ 2% dintre pacienţi necesită spitalizare;
- izbucniri epidemice în unităţi de copii cu circuit închis.
Ocular:
- Epidemii de conjunctivită asociate serotipului 8 dar şi: 3, 4, 7, 19, 37.
- Cazurile de conjunctivită pot fi sporadice sau epidemice, mai multe cazuri legate de
scăldatul în piscine, de unde şi de numirea de “conjuncti- vită de piscină”.
- Keratoconjunctivită epidemică: serotipuri 8, 19.
pg. 130
Alte infecţii determinate de adenovirusuri:
- Diaree determinată de serotipuri din grupul F (40, 41 şi 52, recent implicat);
- în ultimii ani s-au descoperite şase serotipuri noi (42 - 47), cinci dintre ele (43 - 47) fiind
izolate din scaunul pacienţilor cu SIDA; toate cele 6 serotipuri au fost isolate însă şi de la
copii sănătoşi;
- ulterior au fost descoperite noi serotipuri;
- replicarea locală la nivelul intestinului determină o diaree de severitate medie care se
manifestă prin : greţuri, vărsături, diaree, stare de slăbiciune.
- Adenovirusurile serotip 11 şi 21 au fost asociate cu cistite hemoragice mai ales la băieţi
de
- vârstă şcolară, semnalate, de regulă, după transplant renal sau de măduvă.
- Sindromul tip “pertusis”;
- Alte afecţiuni semnalate: afectarea musculaturii, infecţii genitale (cervicite, uretrite),
cutanate sau la nivelul SNC.
- Câteva tipuri de adenovirusuri, mai ales 12, 18, 31 sunt recunoscute ca oncogene, fapt
demonstrat prin studii experimentale efectuate pe hamsterul nou-născut.
- Virusul nu mai poate fi reizolat de la nivelul ţesutului tumoral pentru că ciclul de replicare
este abortiv;
- se sintetizează ADN viral, ARNm şi un antigen tumoral, dar nu capside şi virioni progeni.
Imunitatea
o Este asigurată de Ac neutralizanţi, specifici de tip, care persistă, probabil, toată viaţa.
o Este activat atât răspunsul umoral, cât şi cel
o celular: răspunsul umoral este cel mai important în inducerea Ac specifici de tip.
o Răspunsul celulelor T este mediat de celulele T CD4 (+), proteinele structurale jucând un
rol foarte important.
Diagnostic de la borator:
o Diagnostic direct: prin ME pentru materii fecale (cercetare); nu poate identifica serotipul.
o Detectarea de antigene virale utilizând ca probe exsudatul nasofaringian, prelevat per
tampon, lichidul de spălătură nazală.
o Practic acest diagnostic se bazează pe evidenţierea de Ag în preparate celulare:
- IF, ELISA, RIA, IEC, RN, RIH, IME; aceste teste rapide enumerate nu pot
diferenţia între statusul de “purtător” şi cel de “bolnav”.
o Cel mai sensibil test: PCR.
pg. 131
PCR
- Este mai sensibilă decât cultivarea.
- Există mai multe variante multiplex.
- Ex: un test care identifică toate cele 9 serotipuri ale grupului D, implicate în infecţi oculare.
- Identificarea tuturor celor 7 grupe antigenice.
- Localizarea oculară, uneori, cu caracter epidemic a impus proiectarea acestor variante
PCR.
- Nu există tratament, dar diagnosticul rapid dictează măsuri de prevenţie nespecifice, pentru
stoparea epidemiei.
Ideal diagnosticul se face prin cultivare.

- Produse patologice: aspirat nasofaringean,
- exsudat nazal şi faringian sau ocular, prelevate cu tamponul, dar şi fecale sau urină.
- Culturi de celule: HeLa, HEp2, KB, A549.
- Utilizarea liniei 293 (culturi de celule transformate de către adenovirusuri) permite şi
izolarea serotipurilor necultivabile: 40, 41. Rotunjirea şi agregarea
- celulelor apare după 1 - 4 săpt.
- Lichidul prelevat care conţine virus şi antigene virale poate fi apoi utilizat pentru
identificare prin RIH sau RN.
ECP
- Apare în 4-6 zile, la periferie.
- Rotunjire, aglomerarea “în ciorchine” şi desprindere de pe suport
- Nucleul creşte, apar IN, iniţial eozinofile, apoi bazofile, sub forma unor “linii cristaline”.
- Tratament: nu ex. antivirale specifice.
Epidemiologie
- Adenovirusurile recunosc o răspândire universală şi par a fi transmise mai frecvent pe cale
fecal- orală decât respiratorie; calea respiratorie pare a fi mai importantă pentru serotipurile
cu număr mic.
- Sezonalitatea evoluţiei îmbolnăvirilor este unanim recunoscută:
o multe dintre epidemiile de febră faringo-conjuntivală ce afectează şcoli întregi
izbucnesc vara;
o dimpotrivă, în unităţile de recruţi, epidemiile sunt aproape exclusiv iarna.
- Infecţiile afectează copiii, precoce;
- până la 5 ani, aproape toţi copiii prezintă Ac cel puţin faţă de un serotip.
- Se apreciază ca adenovirusurile determină cel puţin 10% dintre infecţiile febrile ale căilor
- respiratorii şi până la 20% din infecţiile TRS.
pg. 132
Profilaxie
o Vaccinarea a fost folosită cu oarecare succes pentru prevenţia infecţiei;
o deşi s-au utilizat ambele tipuri de vaccin, cel viu, atenuat ar conferi o protecţie mai bună.
o Variante de trivaccin: 4, 7, 21 dau 3, 4, 7, utilizate pentru unităţile militare deoarece infecţia
poate afecta până la 70% dintre recruţi.
pg. 133
Arbovirusuri
Arbovirusurile (arthropode borne viruses) reprezintă un grup de peste 400 de virusuri care
se transmit mai ales, dar nu exclusiv, prin artropode: ţânţari, căpuşe, păduchi, etc.
Iniţial grupate ca arbovirusuri, dar, în prezent denumirea nu mai este agreată de
taxonomişti deşi este menţi- nută măcar din motive didactice.
Definiţie: arbovirusurile reprezintă acea entitate ecobiologică alcătuită din mai multe
familii virale:
– flavi-,
– toga-,
– bunyav-
– reoviridae- şi
la care transmiterea prin vectori este esenţială în realizarea lanţului epidemiologic.
Din cele peste 400 de arbovirusuri doar 15-20% au fost izolate de la om, iar recent au fost
clasificate în aceste 4 familii, care reunesc cele mai importante arbovirusuri;
Unele virusuri au determinat infecţii reemergente (Ebola, Zika).
Pentru zona României şi ţările limitrofe sunt mai importante următoarele virusuri:
Virusuri cu genom cu sens pozitiv

- Flaviviridae: grupul encefalitei ruse de primăvară, West Nile, ocazional Denga, virusul
febrei galbene (nu este de interes pentru ţara noastră, dar ridică probleme deosebite pe
glob).
- Complet diferit biologic: virusul hepatitie C (genul Hepacivirus).
- Recent: Ebola şi virusul Zika (nu există risc pentru România – deocamdată)
- Togaviridae: genul Alphavirus (virusul Sindbis), genul Rubivirus (virusul rubeolei,
complet diferit de arbovirusuri ca biologie).
Virusuri cu genom cu sens negativ

- Bunyaviridae: grupul bunyamwera, agenţii febrei hemoragice de Crimeea, genul
Hantavirus.
- Arenaviridae: genul Arenavirus (virusul choriomeningitei limfocitare - VCML, virusul
febrei de Lassa).
pg. 134
Patogenie şi tablou clinic
• Omul este implicat accidental în ciclul natural al arbovirusurilor, prin înţepătura
ţânţarilor, căpuşelor, flebotomilor.
• Nu se înscriu în acest model febra galbenă urbană şi denga, care pot fi transmise şi
interuman, prin ţânţari.
• In cazul meningoencefalitei central-europene, cu evoluţie difazică, pe lângă transmiterea
prin intermediul căpuşelor infectate s-a mai semnalat transmiterea prin lapte nefiert de la
capre şi vaci infectate.
• Arenavirusurile şi Lyssavirusurile febrelor hemoragice se pot transmite şi pe cale aero-
digestivă.
• Înţepătura insectelor hematofage infectate este urmată de replicarea arbovirusurilor în
endoteliul vascular şi în celulele sistemului fagocitic mononuclear din ganglionii
limfatici, splină, ficat, etc.
• Ulterior se instalează viremia, care, la rândul ei, poate reprezenta punctul de plecare pentru
infectarea altor insecte.
După o incubaţie de 4-7 zile, în paralel cu evoluţia viremiei, se notează un debut de tip
pseudo-gripal (febră, cefalee, frisoane). Infecţia se poate limita la acest stadiu sau, alteori, când
replicarea virusului are loc la nivelul unor organe ţintă se instalează manifestările clinice
specifice.
Majoritatea infecţiilor arbovirale evoluează subclinic sau se manifestă cu:

– febră,
– artralgii
– cu/sau fără erupţie cutanată
(ex: boala cu virusul Sindbis, febra Denga, febra de West Nile, febra papataci, etc.);
Manifestări clinice cu:

- febră şi hemoragii (febra hemoragică Denga, febra galbenă, febra hemoragică de
Omsk, febra hemoragică de Crimeea-Congo, febra determinată de virusul Ebola sau
Marburg, etc);
- febră, hemoragii, hepatită şi nefrită (ex.: febra cu virusul Hantaan);
- simptome tipice pentru encefalite: encefalita ecvină de Est, de Vest, encefalita rusă de
primăvară-vară, encefalita japoneză, etc.
pg. 135
Diagnostic de laborator
- izolarea este posibilă, din sânge, în primele 2-4 zile de boală sau de la nivelul organelor
ţintă (în cazul deceselor).
- Precauţii deosebite la manipularea probelor! Nivel de siguranţă microbiologică 4.
- Gazde de laborator receptive: cel mai sensibil este şoarecele sugar, de 1-3 zile, după
inocularea intracerebrală.
- Au fost puse la punct şi metodele de cultivare pe CC, urmate de identificarea prin IF.
- Diagnosticul serologic este posibil prin: RIH, RFC sau RN. Cel mai util, evidenţierea
IgM pentru diagnosticul precoce.
Familia Togaviridae, genul Alphavirus: reuneşte agenţii etiologici ai:

- encefalitei ecvine de Est,
- encefalitei ecvine de Vest,
- virusul Sindbis, etc.
o Sunt virusuri învelite, cu diametrul de 65–70 nm, sferice, capsidă isosaedrică, genom ARN
m.c. cu sens pozitiv.
o Se replică în citoplasmă şi înmuguresc prin membrana citoplasmatică.
o De interes pentru zona Europei de Est este virusul Sindbis.
Denumiri: boala virusului Sindbis, poliartrita epidemică cu rash.

o Caracteristici: virion sferic, învelit, 40-70 nm, genom mc., ARN (+).
o Sensibil la dezinfectante uzuale (70% etanol, hipoclorit de sodiu 1%, glutaraldehidă 2%),
la inactivarea prin căldură, UV, radiaţii gamma, frig.
o Rezistă în picături de sânge, 2 zile, la temperatura camerei.
Tablou clinic: boală febrilă cu evoluţie autolimitată.

- Debut brusc cu febră, exantem, artralgii sau artrită (exantemul poate precede, cu 1-2
zile, apariţia artralgiilor).
- Exantemul de la nivelul trunchiului se extinde la faţă, picioare, palme, plante şi durează
aproximativ 10 zile.
- Rar, icter şi leziuni miocardice. Uneori infecţia evoluează subclinic.
- Răspândire: Africa, Asia, Australia, Orientul Mijlociu, Europa de Est, Scandinivia.
- Gazde: omul, mamiferele, păsările.
- Rezervorul de virus: păsările, iar vectorii sunt specii de ţânţari (Anopheles, Aedes,
Culex şi Culista spp).
- Modul de transmitere: prin înţepătura ţânţarului infectat.
- Incubaţie: maxim 7 zile. Nu s-au semnalat transmiteri interumane.
- Nu există antiviral specific. Nu există vaccin şi nici metode de prevenţie specifice.
pg. 136
Genul Rubivirus, familia Togaviridae, cu virusul rubeolei ca
reprezentant.
§ Familia Flaviviridae: sunt virusuri ARN sferice, 40-60 nm, învelite, capsidă icosaedrică,
genom ARN (+); înmuguresc prin reticulul endoplasmatic.
§ Genul Flavivirus, cu virusul febrei galbene ca reprezentant.
§ Febra galbenă (FG) este o boală virală care evoluează epidemic în Africa şi America de
Sud, fiind descrisă în urmă cu aproximativ 400 de ani.
o Denumirea de “febră galbenă” este legată de icterul prezent la unii pacienţi.
o Virusul febrei galbene - Agentul etiologic
§ In regiunea Africii de Est şi de Vest, circulă două tipuri de virus genetic
distincte (numite topotipuri).
§ In America de Sud au circulat două tipuri diferite de virus, dar, din 1974, a
fost identificat un singur agent etiologic al izbucnirilor epidemice.
§ Deşi diferite antigenic, vaccinul anti-VFG este unic, sigur şi eficient în
proporţie de 95%.
o Forme evolutive
§ Forma silvatică (sau de junglă) este întâlnită în jungla tropicală; boala este
întâlnită la maimuţe infectate de ţânţari.
§ Transmiterea de la o maimuţă la alta este posibilă prin intermediul
ţânţarilor, iar omul este accidental infectat, înregistrându-se cazuri
sporadice de boală.
§ Febra galbenă urbană poate înregistra epidemii importante.
§ Ţânţarii, în special cei din specia Aedes aegypti transmit boala de la o
persoană la alta.
§ Forma intermediară este semnalată în zonele umede sau semi-umede ale
savanei africane unde se înregistrează epidemii neextensive, spre deosebire
de cele urbane care, însă, înregistrează puţine cazuri fatale. Ţânţarii semi-
domestici infectează atât oamenii, cât şi maimuţele.
o Mortalitatea poate atinge 50% în cazurile severe, cu o medie de 20% pentru
celelalte forme de manifestare.
o De regulă decesul se înregistrează în a 10-a zi de boală prin colaps circulator, delir
şi comă
o Diagnostic de laborator, vezi febra denga.
o Tratament specific: nu există.
§ Familia Flaviviridae mai cuprinde:

o virusurile encefalitelor transmise de ţânţari (encefalita de St. Louis, encefalita
japoneză, etc);
o virusurile encefalitelor transmise prin căpuşe (encefalita central europeană,
encefalita rusă de primăvară-vară);
o virusurile febrei Denga.
pg. 137
Virusul febrei de West Nile face parte din această familie şi a fost reletiv recent
implicat în epidemii de meningoenecefalită în ţara noastră (1996-1997 şi cazuri sporadice mai
recent: sezon 2018, 237 cauzri, cu 30 decese).
o De regulă, boala este încadrată în grupul arbovirusurilor care determină: febră,
artralgii, cu sau fără exantem.
o Este un virus transmis prin ţânţari.
o Sursa de virus: păsările migratoare.
§ Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West Nile, din Uganda.
§ Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în Egipt, Israel, Africa de Sud, Asia,
Europa.
§ Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord, Franţa, Israel (2000), Rusia (1999)
şi România (1996- 1997).
§ Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea cazurilor în mediul urban, frecvenţa
formelor grave şi a deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari din specia Culex
pipiensis) într-un teritoriu unde populaţia era neprotejată imunologic (absenţa circulaţiei
virusului anterior).
Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează în perioada de incubaţie şi prima

săptămână de boală.
§ In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a celor serici.
§ Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibilitatea persistenţei virale.
Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau encefalite. Multe infecţii sunt
subclinice.
§ Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră, din 1996) prin diagnostic
serologic prin evidenţierea Ac de clasă IgM în ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip
IgG în LCR sau pe baza seroconversiei IgG pe două probe de ser.
§ Din 2017 s-a institut in România sistemul de supraveghere al infecției (confirmarea cu
laboratorul a cazurilor suspecte: Ac IgM si RT-PCR)
pg. 138
Denga este o infecţie transmisă prin intermediul ţânţarilor şi a devenit o problemă de
sănătate publică la nivel mondial. Boala este răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, mai
ales în zonele urbane şi peri- urbane.
Febra hemoragică denga (FHD) este o complicaţie potenţial letală a bolii, descrisă
iniţial în anii 50, iar astăzi reprezentă una dintre principalele cauze de mortalitate, la copii, în multe
ţări ale Asiei.
Agentul etiologic
§ Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus;
§ este sferic, învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c., (+) şi simetrie icosaedrică
a capsidei.
§ Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus, respectiv 1, 2, 3 şi 4.
§ Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni ceea ce duce la numeroase
reacţii încrucişate în diagnosticul serologic, care devine astfel inoperabil.
§ Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată, fără însă a conferi imunitate încrucişată
pentru celelalte serotipuri.
§ Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%, hipoclorit de sodiu
1% sau glutaraldehidă 2%.
Tablou clinic
o Febra denga este o boală care seamănă din punct de vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel
mai frecvent afectaţi.
o Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD este o formă de evoluţie potenţial fatală
a febrei denga (50% letalitate).
o Diagnosticul, comun pentru toate flavivirusurile, presupune prelucrarea probelor în
laborator cu siguranţă microbiologică 4.
o Produse patologice: sânge și LCR, recoltate cât mai precoce;
o post-mortem se recoltează probe de la nivelul creierului, măduvei, ficatului, rinichiului,
cordului.
o Diagnosticul direct: presupune identificarea de antigene prin IF, metode
imunohistochimice sau identificarea ARN prin RT/PCR.
o Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru virusul febrei galbene, pe CC de
maimuţă - Vero, rinichi de porc – PS;
o izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.
Identificarea prin:
- RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin
- teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.
-
Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale virusului febrei galbene, febra denga
şi virusul febrei de St. Louis.
pg. 139
Criteriile pe două probe de ser
stabilesc diagnosticul.
Pentru infecţiile în care
există complexe Ag-Ac (febra
denga, encefalită sau febră
galbenă) se utilizează un test
ELISA tip “captură” pentru a
evidenţia Ac IgM.
§ Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale, deci a encefalitei.

§ Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine, utilizând RN.
§ RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă, pot stabili diagnosticul pe baza
dinamicii semnificative sau a seroconversiei.
§ Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi identificarea virusului, în paralel cu
evidenţierea Ac-lor specifici.
Epidemiologie
• Sursa de virus este reprezentată de om, maimuţe şi ţânţari;
• transmiterea transovariană asigură persistenţa virusului, iar glandele salivare produc
secreţii infecţioase.
• Virusul FHD se transmite îndeosebi prin ţânţarii din specia Aedes aegypti la care se pot
adăuga alte specii (ex. Stegomya spp).
• Ouăle de A. aegypti supravieţuiesc timp îndelungat, uneori şi un an, la uscăciune.
Transmitere: VFHD este transmis la om prin înţepătura ţânţarului infectat.

• Femela devine sursă de virus în timpului “prânzului” infectându-se iniţial de la un bolnav
iar apoi, tot restul vieţii transmite boala la gazde receptive.
• Femela infectată poate transmite virusul transovarian generaţiei următoare, însă un
asemenea mecanism nu a fost bine documentat pentru om care este principala gazdă.
Viremia durează 2-7 zile, în paralel cu evoluţia febrei, iar ţânţarii se pot infecta în această
perioadă.
Ciclul la maimuţe - ţânţarul este frecvent implicat în transmiterea VFHD în zone ale Africii de
Vest şi Sud-Estul Asiei şi mai puţin în alte zone
pg. 140
Prevenţia generală
• In prezent singura modalitate de a controla şi preveni FHD este aceea de a combate

circulaţia vectorilor.
• In ultimii ani s-a descris o nouă specie de ţânţar, Aedes albopictus.
• Reducerea densităţii vectorilor presupune aplicarea de măsuri privind tratarea deşeurilor
menajere.
• Prevenţia specifică nu este încă posibilă.
pg. 141
Robovirusuri
Acesta este un acronim pentru boala virală transmisă prin rozătoare, care este transmisă de
la rozătoare la rozătoare și direct de la rozătoare la oameni, fără participarea unui artropod.
Transmiterea are loc prin contactul direct cu lichidele corporale sau cu excretele
rozătoarelor.
Infecția cu Hantavirus, febra Lassa și febra hemoragică din America de Sud sunt
principalele boli virale transmise de la rozătoare la nivel mondial.
Dintre Bunyaviridae, de interes pentru zona noastră sunt: febra hemoragică cu sindrom
renal şi febra hemoragică de Crimeea (numită şi FH Crimeea-Congo).
FHC este o hantaviroză care a fost denumită de-a lungul timpului: nefrozo-nefrita
hemoragică, nefropatia epidemică, febra hemoragică epidemică. Maladia este determinată de
virusul Hantaan numit iniţial şi “virusul fără nume” (ulterior, denumire după numele unui râu
care separă Coreea de Nord de Coreea de Sud)
Agentul etiologic
§ Virionii sferici sau ovalari cu genom ARN au 80-120 nm diametru şi caracteristicile
morfologice şi fizico-chimice ale membrilor familiei Bunyaviridae.
§ Datorită gazdei principale, rozătoarele, virusul Hantaan face parte din grupul
robovirusurilor.
§ S-au descris mai multe variante antigenice.
§ Virusul este prezent în materiile fecale sau urina diferitelor rozătoare: şobolanul de
bumba c, şobolanul de orez, şoarecele cu picioare albe sau dihor.
§ Transmiterea virusului la om are loc prin intermediul ţânţarilor, căpuşelor sau prin
contact direct cu urina şi materiile fecale provenite de la animale infectate.
Patogenie şi tablou clinic
§ Poarta de intrare a VFHSR este, cel mai probabil, secundară inoculării artropodului
infectat sau direct la nivelul tractusului respirator sau digestiv.
§ Iniţial virusul se replică la nivelul sistemului reticuloendotelial; perioada de viremie, care
corespunde febrei, se înregistrează la 2- 14 zile de la contactul infectant.
§ Leziunile de la nivelul capilarelor sunt cele care duc la pierderi de eritrocite şi plasmă.
§ S-au mai semnalat hepatita, uneori severă, hemoragii mai ales la nivelul stomacului,
intestinului subţire, rinichilor, plămânilor şi creierului.
§ In paralel cu trombocitopenia se instalează fenomene de coagulare intravasculară
diseminată cu stare de şoc şi hemoconcentraţie.
§ După o incubaţie de 9-30 de zile, invazia este dominată de febra persistentă, cu valori
ridicate la aproximativ 50% dintre pacienţi, mialgii severe, conjunctivită, peteşii, sângerare
şi stare de şoc.
pg. 142
In general perioada de stare se desfăşoară în trei faze:
o febrilă , cu o durată de 5-7 zile caracterizată mai ales prin febră şi instalarea
sindromului hemoragic;
o faza afebrilă, cu hipotensiune şi uneori instalarea şocului şi, în final,
o faza de recuperare; în cazul evoluţiilor favorabile manifestările hemoragice dispar, iar
diureza se reia.
§ Aproximativ un sfert dintre pacienţi rămân cu sechele renale, mai ales prin afectarea
parţială a funcţiei tubulare.
§ Evoluţia bolii este diferită:
o mortalitatea pentru forma coreeană a bolii este de 5-20% în comparaţie cu
o forma europeană, mai benignă, cu mortalitate de 1%.
Confirmarea diagnosticului de laborator se realizează prin:

- evidenţierea Ac IgM specifici sau
- dinamica semnificativă a IgG,
- detectarea genomului viral prin RT-PCR sau
- evidenţierea antigenelor virale prin tehnici de imunohistochimie.
Un argument în suspicionarea bolii îl reprezintă datele anamnestice care remarcă o călătorie
recentă într-o zonă endemică pentru febrele hemoragice.
Tratamentul este doar suportiv.

Singura tentativă de a demonstra eficienţa ribavirinei administrate intravenos nu a fost
convingătoare, deşi, autorii afirmă eficienţa acesteia după administrarea precoce.
Febra hemoragică de Crimeea-Congo
Febra hemoragică de Crimeea-Congo (FHCC) a fost iniţial descrisă în Africa, de unde şi

denumirea de FH de Congo. Mai târziu, s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii
Sovietice.
După Al doilea Război Mondial boala a fost descrisă şi în peninsula Crimeea. Ulterior s-a
generalizat utilizarea denumirii de febra hemoragică de Crimeea-Congo. Ultimele izbucniri
epidemice s-au semnalat în 1998, în Pakistan şi Afganistan.
pg. 143
Agentul etiologic
- Virusul aparţine familiei Bunyaviridae, grupul Nairovirus;
- este sferic, învelit, cu diametrul de 85-100 nm, genomul alcătuit din trei segmente este
mc., ARN, cu sens negativ.
Tablou clinic
- Incubaţia bolii este de 1-9 zile (în medie de 1-3), în cazul transmiterii prin căpuşe
sau de 5-13 (media de 5-6 zile), când aceasta are loc prin intermediul sângelui.
- Boala debutează cu febră şi mialgii, mimând o gripă, dar cu alură severă.
- Manifestările hemoragice apar după câteva zile (exantem, echimoze, gingivoragii,
hematemeză şi melenă) fiind însoţite de leucopenie şi trombocitopenie.
- Mulţi pacienţi prezintă icter, hepatomegalie cu creşterea transaminazelor.
- Rata mortalităţii, în jur de 30% (limite: 10 - 50%).
- Decesul survine, de cele mai multe ori, în a 2-a săptămână de boală prin hemoragii
severe, stare de şoc cu insuficienţă renală.
- Pacienţii care supravieţuiesc fazei acute se vindecă, de regulă, fără sechele.

- Prezenţa anticorpilor specifici, în absenţa unui tablou clinic manifest, sugerează
existenţa infecţiilor subclinice.
Diagnosticului presupune:
• izolarea virusului pe culturi de celule, în termen de 1-6 zile care însă este mai puţin
sensibilă decât
• izolarea pe şoarecele nou-născut, care are
dezavantajul obţinerii rezultatelor după 6-9 zile
de la inoculare.
Recent a fost pusă la punct o variantă a RT-PCR care
permite diagnosticul precoce.
Diagnosticul indirect este posibil prin evidenţierea
seroconversiei sau anticorpilor IgM (prin ELISA) care
persistă, în medie 4 luni, fiind înlocuiţi de cei de tip IgG
care rămân decelabili 5 ani.
In mod obişnuit persoanele cu infecţii severe sau
cele aflate în primele zile de boală nu prezintă un titru
decelabil, preferându-se în aceste cazuri izolarea pe
culturi de celule cu identificarea antigenelor sau
evidenţierea direct în ţesuturi, prin IF sau ELISA.
IF - metoda directă
pg. 144
Ebola
Ebola este o infecţie hemoragică, cu o rată mare de mortalitate. Virusul descoperit în 1976
(în preajma râului Ebola din actuala Republică Democratică Congo).
Face parte din familia Filoviridae (virsuri ARN)
S-au descris 5 tulpini:
• Tai Forest,
• Sudan,
• Bundibugyo,
• Zaire şi
• Reston.
4 tulpini (primele) – implicate în infecţiile umane.
Recent s-a descris tipul Bombali (izolat de la lilieci din Sierra- Leone).
• Virusul Ebola este vehiculat de lilieci, gorile, maimuțe, antilope, cimpanzei și arici.
• Oamenii pot contracta virusul prin contact apropiat cu corpul sau fluidele (inclusiv sân-
gele) unui animal infectat.
• Odata ce virusul se răspândeşte la un om, este posibilă transmiterea de la o persoană la alta.
Epidemia din 1976: cazuri sporadice în Zair, Sudan, RD Congo, Gabon şi Uganda.
Martie 2014: Guineea, Liberia, Sierra Leone, Senegal, Nigeria.
– Cazuri confirmate: 8033
– Decese: 3879 (48%)
• Sursa probabilă: animalele

• Cale de transmitere: manipularea animalelor infectate sau de la o persoană la alta.
Transmiterea directă: contact cu sânge sau alte fluide (lacrimi, fecale, urină) sau pe cale sexuală.
Transmiterea indirectă: prin obiecte contaminate.
Tablou clinic
§ Incubaţie: 21 zile
§ Febră înaltă, vărsături, diaree, cefalee importantă, mialgii, rach, astenie, hemoragii interne.
§ Săngerări (apar ultimele): oculare, otice, nazale;
§ insuficienţă hepatică şi splenică (demonstrate prin teste de laborator).
§ Mortalitate: 20-100%.
pg. 145
Diagnostic
§ ELISA
§ Rt-PCR
§ Este posibilă şi cultivarea;
Prevenţie
§ Dificilă
§ Diagnostic precoce şi izolarea pacienţilor
§ Foarte utile: mască, mănuşi, echipament de protecţie.
Virusul Zika
§ Flavivirus transmis prin ţânţari (Aedes spp).
§ 1974: pădurea Zika (Uganda)
§ 1952: primul caz la om
§ Ulterior: Africa tropicală, Asia de SE, insule din Pacific.
§ Inainte de 2007: 42 cazuri

§ Nr cazuri martie 2017: 148 (2015-2017).
Flavivirus, genom ARN sens pozitiv (10.794 pb)

Patogenie
§ Iniţial se replică în celulele dentritice de la poarta de intrare, ulterior diseminat prin sânge
şi sistemul limfatic.
§ Replicare în citoplasmă (probabil şi în nucleu, deoarece a fost izolat şi din nuclei).
Tablou Clinic
§ Incubaţie: câteva zile
§ Febră, rash cutanat, dureri articulare, conjuncti- vită (durată: aprox o săpt).
§ Gravide: microcefalie şi alte leziuni cerebrale la nou-născut.
pg. 146
Diagnostic
§ RT-PCR (în primele 10 zile de boală)
§ IgM (ELISA) după 3-5 zile de la debut
§ Există R fals pozitive (similitudini cu alte flavivirusuri – denga, febra galbenă, West-Nile,
v. encefalitei japoneze)
§ Cel mai util: testarea sângelui în dinamică (a II–a probă, după 2-3 săptămâni).
Transmitere:
§ ţânţari din spp Aedes (A. aegyptişi A. albopictus)
§ Dificil de controlat!!!
§ Limitarea circulaţiei vectorilor
pg. 147
Rubeola
Familia Togaviridae
Genul Rubivirus
Virusul rubeolic
§ unic reprezentant al genului, agent etiologic al rubeolei;
§ virus ARN monocatenar cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, învelită
în peplos în care sunt implantate glicoproteine cu proprietaţi hemaglutinante;
§ cultivă pe diferite tipuri de culturi celulare, cu sau fără efect citopatic, în ultima
eventualitate prezenţa virusului fiind evidenţiată prin fenomenul de interferenţă (în
tandem cu ECHO 9: prezenţa v. rubeolic în probă, inhibă ECP indus de obicei de acest
enterovirus);
§ corespunde unui singur tip antigenic;
Unicul togavirus transmis pe cale respiratorie, replică la nivelul căilor aeriene superioare şi
ganglionii cervicali, viremia care urmează persis-tând până la apariţia Ac;
Rubeola este o infecţie eruptivă uşoară, care evoluează la copii şi adolescenţi, posibil la adulţi,
virusul persistând în secreţii nazofaringiene mai multe săptămâni;
Complicaţii rare: purpură trombicitopenică, encefalite, sindrom Guillain- Barré, f rar, PESS.
pg. 148
Sindrom rubeolic congenital
§ infecţie transplacentară a embrionului sau fătului în cursul rubeolei la femeia gravidă;
§ n.n. poate prezenta malformaţii congenitale oculare, cardiace sau nervoase, virusul fiind
eliminat 1-2 ani prin secreţii nazo-faringiene, urină, fecale (infecţie persistentă
echilibrată).
§ Risc crescut în primele luni de sarcină (scade de la 50-70% în primul trimestru, la 20%,
respectiv 5% in trimestrele II si III)
§ Diagnostic:
o PP:
- secreţii naso-faringiene, urină, tampon rectal;
- probe necropsice pentru izolare de virus (în caz de deces)
o Serologic: IgM la nn (patognomonic) (ELISA).
§ Imunitate
o Conferită de Ac de tip IgM şi IgG;
o Ac IgG transmişi de la mamă la făt, cu persistenţa după naştere până la 6 luni.
o direct: cultivare pe CC (culturi renale de maimuţă verde africană);
o diagnostic serologic prin ELISA:
- IgM specifice în diagnosticul infecţiei recente sau la n.n.;
- IgG pentru evaluarea stării de imunitate la gravide.
§ Profilaxie
o vaccin viu atenuat în perioada prepubertară;
o este contraindicat la gravide şi înainte cu trei luni de sarcină.
pg. 149
Picornaviridae
- Enterovirusuri -
- Rhinovirusuri - 1. Ordin Picornavirales
2. Familia Picornaviridae
- Hepatovirus -
3. Genul Enterovirus
4. Genul Enterovirus C (polio)
5. Enterovirus 71
6. Genul Rhinovirus
Genul Enterovirus
Caractere generale
§ include virusuri cu transmitere predominent fecal-orală, rezistente la pH acid, enzime
proteolitice sau săruri biliare;
§ subdivizate iniţial în: polio şi EV umane A, B, C şi D:
o poliovirus (3 serotipuri);
o Coxsakievirus A (23 serotipuri); iniţial, 24;
o Coxsakievirus B (6 serptipuri);
o ECHO (Enteric Cythopatic Human Orphan) virusuri (31 serotipuri); iniţial, 34;
o enterovirusuri noi: 68-71;
o Noua taxonomie: Coxsackie si Echovirusuri în genul Enterovirus
o Entervirusuri umane C (polio 1, 2 si 3)
o Ev 71, gen separat
o Ex, Entero B: coxsackie A9, coxsackie B4, echovirus 6, şi EV-69
Enterovirusurile:
- virusuri acid-rezistente care pătrund pe cale digestivă, replicîndu-se cel mai bine în
condiţii de pH scăzut şi la 37˚C.
- In acest fel depăşesc bariera acidă gastrică. z
- Fiind virusuri neînvelite, deci mai rezistente, nu sunt afectate de acţiunea sărurilor
biliare.
- Principalul mod de transmitere: fecal oral (implicaţii mai ales privind mecanismul
patogenetic şi prevenţia).
pg. 150
Clasificare
- Polio1-3
- Coxsackie A1-22, 24
- Coxsackie B1-6
- Echovirus1-8, 11-27, 29-34 (9, a devenit Coxs A23, 10 si 28, reovirusuri)
- Alte enterovirusuri 68-71
- Virusul hepatitei A - fost enterovirus 72
Virus polio – simetrie icosaedrica ( o singură față)
Structura picornavirusuri
§ Simetria icosaedrică: virusuri compuse din 60 de piese identice care formeaza un corp cu
simetrie perfectă (icosaedru) numita capsidă, care incojoara genomul.
§ In cazul polio si rinovirusurilor, peretele este alcatuit din 4 proteine diferite (VP 1- 4) (V4,
vizibil doar din interiorul capsidei, contribuie la stabilizarea genomului).
Virusurile poliomielitei
§ prezintă 3 serotipuri diferenţiate prin testul de neutralizare, cu patogenitate exclusivă
pentru om;
§ 1580 – 1350 (ÎC) – basorelief (Egipt) preotul Ruma
§ 1909 descoperit de Landsteiner şi Popper 1789: prima descriere - Underwood (SUA)
§ 1843: prima epidemie (SUA).
§ aprox. 90% dintre infecţii sunt asimptomatice;
§ 4 tipuri de manifestări clinice:
- boala “minor”;
- meningită limfocitară;
- forma majoră, cu paralizii de tip flasc;
- forma bulbară cu prognostic vital rezervat;
pg. 151
Patogenie
§ virus transmis pe cale fecal-orală, se multiplică iniţial la poarta de intrare (mucoasa oro-
faringelui)
§ atasare situs-specifică (tip “creastă -canion”); (atașare receptor specifică)
§ mai multe celule prezintă receptori specifici pentru v. poliomielitei:
- neuronii de la nivelul coarnelor anterioare ale măduvei,
- celulele nervoase de la nivelul bulbului rahidian.
§ viremia primară: de la nivelul epiteliului intestinal virusul ajunge în sânge via noduli
limfatici adiacenţi focarului inţial;
§ apariţia anticorpilor specifci poate, în acest stagiu, preveni răspîndirea infecţiei (infecţie
abortivă).
§ viremia secundară: dacă nu a avut loc instalarea infecţiei abortive, multiplicarea
importantă a virusului determină cea de-a doua viremie, majoră, cu răspîndirea virusului
în întreg oragnismul.
§ Consecinţa: paralizii de tip flasc
Clinic:
§ Incubaţie: 9 - 12 zile
§ Forme clinice de debut: foarte diverse
§ Forme clinice de boală:
o Infecţii inaparente: sunt cele mai frecvente.
o Infecţii abortive: se însoţesc de un tablou clinic nespecific.
o Meningită aseptică: de regulă este o meningită auto-limitată, care evoluează fără
sechele; afectează aproximativ 1% dintre pacienţi.
§ Poliomielită paralitică: întalnită la 0.1% dintre pacienţi ca:
§ Poliomielită spinală: evoluează prin paralizii de tip flasc datorită afectării neuronilor
motori.
pg. 152
Paralizia
§ Carcateristici: este, de regulă, asimetrică, iar cei mai afectaţi sunt muşchii proximali şi ai
membrelor inferioare.
§ Prin inactivitate muşchii se pot atrofia.
§ Nu este o paralizie însoţită de pierderea sensibilităţii; dacă este afectată şi sensibilitatea,
diagnosticul de poliomielotă este puţin probabil.
Enterovirusuri nepoliomielitice
§ pot determina infecţii subclinice sau cu manifestări diverse
o neurologice: meningite cu lichid clar, encefalite, ocazional forme paralitice (Cox
B, EV 71);
o cardiace şi musculare: miocardite sau pancardite, pleurodinia (boala Bőrnholm)
Cox B;
o cutanate şi mucoase: herpangina, boala “mână-piciorgură” (Cox A şi B, EV 71),
erupţii cutanate;
o oculare: conjunctivite hemoragice, keratite;
pg. 153
o respiratorii: rinofaringite, bronşeolite;
o digestive: boală diareică (f rar), pancreatite (Cox B);
§ diagnostic de laborator
o direct: izolarea şi identificarea virusului pe culturi de celule sau inoculare
intracerebrală la şoareci nou-născuţi;
o indirect: confirmarea diagnosticului direct prin autoserodiagnostic;
§ nu dispunem de tratament şi metode de profilaxie specifică.
Diagnosticul de laborator:
§ Fiind o infecţie rară, în urma introducerii vaccinului, mai ales în ţările industrializate,
fiecare caz suspect de poliomielită trebuie confirmat prin izolarea şi descrierea
tulpinii infectante.
§ Cultivarea: pe culturi de celule este importantă pentru caracterizarea tulpinii ca “sălbatică”
sau “vaccinală”.
§ Diagnosticul serologic: cuantificarea IgM în ser şi LCR face dovada infecţiei recente.
§ Suspiciunea de poliomielita in orice caz de PAF (paralizie acuta flasca)
§ Recoltarea: exsudat faringian, materii fecale, sânge
§ Expedire: Laborator National de Referinta (I. Cantacuzino Bucuresti)
§ Diagnosticul va preciza:
o Vrirus polio/non-polio
o Daca e virus polio: tulbină sălbatică sau vaccinală
§ Metode convenţionale de diagnostic etiologic în infecţiile enterovirale Diagnosticul
etiologic presupune:
o inocularea produselor patologice pe gazde receptive de laborator;
o izolarea şi identificarea;
o examene serologice care vizează acordarea semnificaţiei de agent etiologic pentru
un EV faţă de care s-au evidenţiat dinamica semnificativă sau seroconversia (există
şi posibilitatea autoserodiagnosticului).
pg. 154
§ Cultivarea este cea mai utilă metodă de diagnostic.
§ Produse patologice recomandate:
o LCR pentru diagnosticul meningitei (dar nu şi pentru diagnosticul poliomielitei);
o materii fecale sau tampon rectal;
o exsudat faringian;
§ deoarece eliminarea de virus este intermitentă se preferă recoltarea a cel puţin 2 probe, 2
zile consecutiv, cât mai aproape de debutul bolii (de preferat în primele 5 zile de boală);
§ post-mortem se recoltează probe cât mai precoce.
In poliomielita paralitică virusul poate fi evidenţiat în fecale anterior debutului (cu câteva
zile) şi, în peste 80% din cazuri, în primele 4 zile după debut. După 3 săptămâni, 50% dintre
pacienţi încă mai elimină virus şi doar 25% după 56 săptămâni. Excepţional s-a semnalat
eliminarea de virus după 12 săptămâni.
§ Nu există purtători cronici, dar s-au descris, pentru imunosupresaţi, cazuri când virusul era
eliminat timp îndelungat.
§ La fel şi pentru exsudatul faringian: izolarea este posibilă anterior debutului şi câteva zile
după debut.
§ Virusurile ECHO şi Coxsackie pot fi izolate pe culturi de celule din naso- şi orofaringe,
materii fecale sau LCR; eliminarea de virus s-a semnalat pentru perioade de 2 săptămâni
după debut.
1. Izolarea virusului:
o se inoculează concomitent două tipuri de gazde de laborator cum sunt CC şi SNN.
o In funcţie de tipul antigenic de EV suspectat a fi implicat în cazul unei epidemii
(uneori se pot face estimări în funcţie de manifestările clinice sugestive) şi de
afinitatea lor pentru diferite gazde de laborator se recurge la inocularea în duplicat.
o Afinităţile virusurilor Coxsackie pentru SNN şi a ECHO virusurilor pentru
diferitele tipuri de CC sunt arhicunoscute.
pg. 155
Culturi de celule:
o mai larg utilizate sunt culturile primare de rinichi de maimuţă verde africană, liniile
celulare de rinichi de maimuţă (BS-C-1) sau liniile de culturi tumorale (HeLa).
o Tuburile de CC inoculate se urmăresc zilnic, timp de 14-20 zile pentru a evidenţia
ECP care se caracterizează prin rotunjirea celulelor, creşterea refringenţei şi
detaşarea de pe suport.
o ECP se dezvoltă mai încet pentru virusurile ECHO şi Coxsackie şi cel mai rapid
pentru virusul poliomielitei.
Picornavirusuri: efect citopatic
Şoarecele nou născut (SNN):

o este singura gazdă de laborator pentru aproape toate serotipurile de virus Coxsackie
A (cu excepţia unor serotipuri, cum este serotipul 9), iar împreună cu izolarea pe
CC reprezintă gazda de elecţie şi pentru cele de grup B.
o Inocularea se face pe 8-10 şoareci de 24, maximum 48 ore, proveniţi de la o singură
mamă.
o Căi de inoculare: i.p., i.c. sau s.c.
o Dacă se folosesc căi concomitente de inoculare, cresc şansele de izolare, diferitele
serotipuri de virusuri Coxsackie având preferinţe pentru una dintre aceste căi.
o Animalele sunt urmărite, zilnic, timp de 1420 de zile.
o In cazul rezultatului pozitiv apar fenomene caracteristice de boală, respectiv
paralizii: de tip flasc pentru Coxsackie A şi de tip spastic pentru cele de grup B.
o Pe baza aspectului paraliziilor şi a leziunilor morfopatologice virusul izolat pe SNN
poate fi încadrat în una din cele două grupe, A sau B astfel:
pg. 156
Tulpinile de virus Coxsackie A determină: Tulpinile de virus Coxsackie B determină:
Paralizii de tip flasc ale membrelor, Tremor, spasm muscular generalizat,
paralizii care se generalizează şi, în final, paralizii de tip spastic, ataxie, semne
conduc la moartea animalului. encefalitice.
Examenul histopatologic evidenţiază Examenul histopatologic indică
leziuni de tip degenerativ (dispariţia leziuni neuronale, leziuni ale acinilor din
striaţiilor transversale, degenerescenţă pancreas, leziuni pulmonare şi miocardice
hialină a fibrei musculare, necroze) şi precum şi
infiltrativ (edem, infiltraţie interstiţială cu leziuni de miozită în focare;
mononucleare); Enterovirusul 71 determină leziuni
ale muşchilor striaţi similare cu cele induse
de Coxsackie B dar fără leziuni ale SNC.
Diagnostic - semnificatie
§ Izolarea din LCR semnifică întotdeauna implicarea tulpinii respective (sângele si urina
provin din situs-uri nepermisive);
§ izolarea din MF nu are aceeaşi semnificaţie deoarece există infecţii asimptomatice urmate
de excreţia de virus pentru perioade variabile de timp (tubul digestiv – situs permisiv); la
fel şi orofaringele: eliminare ce urmează vindecării.
§ Auto-serodiagnosticul
o Tulpina infectantă izolată din MF sau EF se testează faţă de serul I si serul II de la
pacientul diagnosticat cu o posibilă infecţie determinată de EV.
o Seroconversia sau dinamica semnificativă stabilesc semnificaţia tulpinii infectante.
§ Testele serologice: nu au valoare foarte mare în diagnosticul infecţiilor cu enterovirusuri.
§ Se pot utiliza
o RFC – pentru antigene specifice de grup
o R de neutralizare
o RIH
§ s-au pus la punct recent truse ELISA pentru IgM/IgG/IgA anti- enterov, cox, respectiv
ECHO (pentru detalii se urmăresc prospectele truselor).
pg. 157
Epidemiologie şi prevenţie:
§ Incidenţă şi distribuţie: iniţial sporadică (înainte de 1800) pentru ca apoi să evolueze

epidemic.
§ Izbucniri epidemice au fost raportate pretutindeni pe glob, incidenţa maximă fiind
înregistrată în zona temperată a emisferei nordice.
§ Cele mai multe cazuri: la sfîrşitul verii şi începutul toamnei.
§ Vaccinarea a dus practic la dispariţia bolii, cu excepţia ţărilor în curs de dezvoltare.
§ Tinta OMS: eradicarea poliomielitei
§ Vaccinarea dispune de :
o vaccinul omorît (Salk),- 1954, cu administrare parenterală şi instalarea unui răspuns
imun sistemic dar fără a determina colonizarea intestinului şi nici stimularea
apărării la nivelul mucoasei intestinale;
o vaccinul viu atenuat (Sabin), 1961, cu adm. orală are următoarele avantaje:
• imunizarea pe cale orală este simplă şi mai la îndemână pentru imunizările
în masă, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare unde boala este încă
semnalată;
• sunt stimulate ambele tipuri de răspuns imun: local (prin proliferarea
virusului la nivel intestinal) şi sistemic (prin răspîndirea virusului atenuat
de la nivelul intestinului, în circulaţia generală);
§ virusul, în cazul vaccinului viu atenuat, poate fi transmis pe cale fecal-orală la copii
neimunizaţi deoarece particule viabile de virus sunt eliminate prin fecale după o prelabilă
înmulţire la nivel intestinal.
§ Vaccinul oral, viu atenuat poate transmite forma atenuată a virusului printre neimunizaţi
şi, teoretic poate înlocui tulpina salbatică.
§ vaccinul oral este preferat în multe ţări;
§ dezavantajul este legat de rarele cazuri de poliomielită paralitică (după această vaccinare
cînd virusul îşi poate recăpăta virulenţa);
§ acest fapt devine posibil dacă nu se respectă “lanţul de frig” (vaccinul se transportă pe
gheţă) sau cînd ulterior vaccinării copilul febricitează (febra poate fi o altă cauză de
reaparţie a virulenţei);
pg. 158
§ au fost incriminate şi mutaţii ale virusului vaccinal, survenite după replicarea intestinală.
§ In pofida acestei complicaţii posible, vaccinul oral este cel mai recomandat (imunizarea
este şi la nivelul mucoasei – este protejata poarta de intrare);
§ 1 caz de paralizie postvaccinală a fost semnalat, în medie, la 2.6 – 3.4 milioane doze de
vaccin oral.
Argumente pentru eradicare

§ Nu exista rezervor animal.
§ Nu este transmis pe cale aeriana.
§ Exista doar 3 serotipuri.
§ Patrunderea virusului in celule este foarte ineficientă.
§ Vaccinul (oral) este ieftin şi uşor de adminstrat
§ Virusul sălbatic a fost eliminat din multe zone ale globului.
Contra-argumente
- Poate induce boala la animale (experimental).
- Majoritatea infecţiilor sunt inaparente (1-2 % paralizii).
- Dificil de vaccinat majoritatea persoanelor receptive (zone ca India, Pakistan, ţări din
Africa, etc). De regulă, acoperirea vaccinală este suficientă dacă se asigură o acoperire
vaccinală de cel puţin 95%.
- Bulgaria – aprilie 2001 (2 cazuri infecţii cu tulpini sălbatice).
- Botswana – februarie 2004 !!!
- Camerun – august 2006!
- 2009: 1606 tulpini de virus sălbatic izolate în lume!
- 2010: 1292 (Afganistan, India, Pakistan, Nigeria).
pg. 159
Poliovirus vaccine coverage in Israel is over 90%. The last nine birth cohorts have been
vaccinated exclusively with inactivated polio vaccine (IPV).
However, between February and July 2013 type 1 wild poliovirus (WPV1) was detected
persistently in 10 and intermittently in 8 of 47 environmental surveillance sites in southern and
central Israel and in 30 stool samples collected during July from healthy individuals in southern
Israel.
We report results of sequence and phylogenetic analyses of genes encoding capsid proteins
to determine the source and transmission mode of the virus.
WPV1 capsid protein 1 nucleotide sequences were most closely related to South Asia (SOAS)
cluster R3A polioviruses circulating in Pakistan in 2012 and isolated from Egyptian sewage in
December 2012.
- Sursa: Eurosurveillance, Volume 19, Issue 7, 20 February 2014
- Research articles MOLECULAR EPIDEMIOLOGY OF SILENT INTRODUCTION
AND SUSTAINED TRANSMISSION OF WILD POLIOVIRUS TYPE 1, ISRAEL, 2013
- L M Shulman et all
There was no noticeable geographical clustering within WPV1-positive sites.

Uniform codon usage among isolates from Pakistan, Egypt and Israel showed no signs of
optimisation or deoptimisation.
Bayesian phylogenetic time clock analysis of the entire capsid coding region (2,643 nt)
with a 1.1% evolutionary rate indicated that Israeli and Egyptian WPV1-SOAS lineages diverged
in September 2012, while Israeli isolates split into two sub-branches after January 2013.
This suggests one or more introduction events into Israel with subsequent silent circulation
despite high population immunity.
Cultivarea VP sălbatic din ape reziduale

BGM (Buffalo green monkey) cells were used for the initial isolation of enterovirus
plaques. The cells were maintained in M199 medium containing 10% fetal calf serum. Each of
three 10-cm tissue culture plates with BGM cells was inoculated with 4.5 ml of the treated sewage
pg. 160
sample. The rest of the treated sample was stored at −20°C. Enterovirus plaques were isolated by
standard protocols.
HEp-2 (human larynx carcinoma) cells were used for selection of wild-type poliovirus.
The cells were plated at 2 × 105/ml in tissue culture tubes and grown in Eagle’s minimal
essential medium containing 10% fetal calf serum and antibiotics at 37°C and permitted to form
monolayers. Plaques isolated on BGM cells were collected into 0.2 ml of M199 medium and
transferred to the HEp-2 tubes and incubated at 40°C in 5% CO2 for 5 days in a sealed incubator
to maintain constant temperature. Tubes showing cytopathic effect (CPE) were subpassaged back
on BGM cells and analyzed by microneutralization assays for identification of viral isolates
according to standard protocols.
Polyclonal antibodies were used for virus typing, and monoclonal antibodies were used for
intratypic differentiation between wild-type and vaccine strains. The monoclonal antibodies were
supplied by Radu Crainic, Pasteur Institute, Paris.
o Sursa: Appl Environ Microbiol. 1999 Apr; 65(4): 1794–1797.
o Y manor et all: A Double-Selective Tissue Culture System for Isolation of Wild-
Type Poliovirus from Sewage Applied in a Long-Term Environmental Surveillance
Progress Toward Interruption of Wild Poliovirus Transmission—Worldwide, 2009

CDC ,Division of News and Electronic Media ,(404) 639-3286
During 2009, a total of 1,606 cases of wild poliovirus (WPV) were reported worldwide,
a number within the range of cases reported annually since 2005 (1,315 to 1,997 cases).
Of these, 1,256 (78 percent) were from the four polio-endemic countries (Afghanistan,
India, Nigeria and Pakistan), 207(13 percent) were from 15 previously polio-free countries after
WPV importation, and 143 (9 percent) were from four countries (Angola, Chad, Democratic
Republic of Congo and Sudan) with WPV transmission reestablished for >12 months after virus
importation.
Wild poliovirus type 1 (WPV1) cases decreased from 976 in 2008 to 482 in 2009, whereas
wild poliovirus type 3 (WPV3) cases increased from 675 in 2008 to 1,124 in 2009.
http://198.246.98.21/media/mmwrnews/2010/n100513.htm
pg. 161
România
- România – zona libera de virus polio salbatic – iunie 2001
- Ultimele cazuri: cazuri de paralizie postvaccinala (2001, 2003).
- Controlul, conform cerinţelor OMS, prin supravegherea cazurilor de PAF (paralizie acută
flască).
- Tinta: 1 caz la 0/000 copii sub 15 ani (Ro: 1.2 cazuri 0/000). N-E tarii – 1.7.
2. Virusurile Coxsackie
Caracteristici: se aseamănă morfologic cu poliovirusul deşi serurile anti-polio nu

neutralizează tulpinile de Coxsackie.
Clasificare:
- Pe baza efectului pe care-l produc la animalele de laborator s-au descris 2 tipuri majore (A
şi B) de virusuri coxsackie.
- Au fost descrise initial 24 de tulpini pentru tipul A şi 6 pentru tipul B.
Virusul Coxsackie A
§ herpangina: ulceraţii de tip herpetic la nivelul mucoasei faringelui posterior; serotipuri:
2-6; 8, 10
§ boala “mână-gură-picior”: boală autolimitată caracterizată prin apariţia de ulceraţii la
nivelul gurii şi mucoasei bucale ca şi la nivelul palmelor şi plantelor; (5, 10, 16)
§ meningită aseptică (2, 4, 7, 9, 10)
§ exantem : 4-6, 9, 16
§ faringită: 10
§ pneumonie la copii: 9, 16
§ răceala comună : 21, 24
§ hepatită: 4, 9
§ conjunctivită acută hemoragică: 24
§ diareea copilului (18, 20-22, 24); (unii autori nu consideră această eitologie!)
pg. 162
Virusul Coxsackie B
• miocardita şi pericardita; la copii mari miocardita şi pericardită sunt, de regulă,
beningne.
• La adulţii tineri infecţia poate mima un infarct miocardic.
• Cronicizarea infecţiei, ca rezultat al unei reacţii autoimune încrucişate a fost semnalată
după o miocardită virală cu un virus Coxsackie B. Serotipuri 1-5
• boli sistemice ale nou-născutului: se pot prezenta in diferite combinaţii, ca:
• miocardite, encefalite (sindromul encefalomiocardic), hepatite sau afectarea
cortexului suprarenalei;
• pleurodinia: inflamaţia dureroasă a muşchilor intercostali şi a pleurei (mai redusă)
însoţită, de regulă, de febră (1-5)
• meningită aseptică: 1-6
• meningoencefalită: 1-5
• boala “mînă-gură-picior”:2, 5
• herpangina
• hepatite: 5
• boală febrilă: 1-6
• infecţii ale TRS sau pneumonii: 4,5
pg. 163
3. ECHO-virusurile
• Enteric cythopathic human orphan

• Carcateristici:
• Serotipuri:1-34
• 10 și 28 au fost excluse (ex 28 a devenit Rhino 1)
• Boli
o Răceala: nu se poate diferenţia clinic de cea produsă de alte enterovirusuuri.
o Meningita aseptică: reprezintă cea mai frecventă cauză de meningită în unele ţări
(e.g. SUA). Simptomatologia nu este foarte severă şi nu afectează capacităţile
intelectuale. Serotipuri: toate, cu excepţia : 12, 24, 26, 29, 32-34
o Paralizia ascendentă şi encefalită: rare, determină o afecţiune care mimează
poliomielita sau encefalita.
o Paralizii: 2, 4, 6, 9, 11, 30
o Encefalite, ataxie, sindrom Guillan Barré (caracterizat prin poliradiculonevrită
cu disociaţie albumino-citologică în lichid): 2, 6, 9, 19
o Rash-ul morbiliform: infecţiile cu enterovirusuri, cu excepţia poliomielitei, se
asociază cu erupţii cutanate asemănătoare celor din rujeolă: 2, 4, 6, 9, 11, 16, 19
o Boli respiratorii: 4, 9, 11, 20, 25
o Mialgie epidemică: 1, 6, 9
o Pericardite şi miocardite: 1, 6, 9, 19
o Tulburări hepatice: 4, 9
4. Enterovirusi noi:
• Entero 68: pneumonie şi bronşite.
• Enterovirusul 70
• Boli: conjunctivită acută hemoragică; de regulă autolimitată şi se vindecă fără sechele;
ocazional, poate determina keratită, eventual orbire.
• Epidemiologie: infecţie semnalată în Orientul Mijlociu şi O. Apropiat ca şi în alte ţări “din
lumea a treia”.
• Transmiterea prin contact interuman strâns şi mai puţin pe cale fecal-orală, fiind un virus
mai contagios chiar decât gripa.
• Entero 70, 71: paralizii, meningoencefalite
• Enterovirus 72: până nu demult VHA a fost recunoscut ca fiind enterovirus 72; a fost
reclasificat ca gen separat în cadrul picornavirusurilor: genul Hepavirus.
pg. 164
Rhinovirusuri
• Au fost descrise peste 120 serotipuri
• Diversitatea lor: maniera de eludare a raspunsului imun
• Agenti etiologici pentru răceala comuna
• Diagnosticul virusologic: doar in context epidemic
• Identificarea: nu dispune de antiseruri specifice
• Nu exista tratament antiviral
• Nu exista vaccin
pg. 165
Familia Rhabdoviridae
Genul Lissavirus
Virusul rabic
Aspect de glonț (180/75nm), genom de tip ARN monocatenar de sens negativ, capsida
helicală cu peplos în care sunt implantaţi spiculi constituiţi din glicoproteina G cu rol de ligant
(stimulează Ac cu rol protector);
Prezintă neurotropism, fixându-se pe receptorii pentru acetilcolină de pe suprafaţa
neuronilor din creier şi măduvă, pătrunde prin endocitoză, replică în citoplasmă şi părăseşte celula
prin înmugurire;
Propagare pe cale centrifugă prin nervii periferici spre glandele salivare si alte ţesuturi;
Nucleocapside acumulate în citoplasma neuronilor infectaţi formează incluzii i.c.
(corpusculi Babeş-Negri);
Cultivă pe culturi de celule, embrioni de raţă, animale de laborator (inoculare
intracerebrală la şoricei n.n.).
pg. 166
Negatively stained Rhabdovirus as seen through an
electron microscope. Notice the bullet shape of the
virus (A). See the "bee hive" like striations of the
RNP (B). Notice the glycoprotein spikes in the outer
member bilayer (C).
Rabies virus budding from an inclusion
(Negri body) into the endoplasmic reticulum
in a nerve cell. A = Negri body. B = abundant
RNP in the inclusion. C = Budding rabies
virus.
pg. 167
Infecţia rabică la om
• zoonoză acută mortală care afectează animale sălbatice sau domestice, transmisă la om prin
saliva acestora care ajunge în plaga muşcată sau zgâriată;
• incubaţie variabilă, virusul migrând centripet pe cale nervoasă spre SNC;
• encefalomielita rabică evoluează în 3 stadii clinice:
o prodromal (2-4 zile),
o de excitaţie (3-5 zile) şi
o paralitic;
o deces prin insuficienţă acută cardio-respiratorie;
• Diagnostic de laborator
o intravitam: evidenţierea virusului în biopsie de piele sau în salivă prin IF, ELISA
sau prin inoculare pe culturi de celule;
o la cei decedaţi: amprente sau secţiuni de creier (cornul Amon) cu evidenţierea
corpusculilor BabeşNegri sau mai spcific prin IF.
1. Diagnosticul direct
La animal: examinăm- fragmente de biopsie creier, măduva spinării, glandele salivare, cornee.
Secţiunile din creier (cornul lui Amon, hipocamp, cerebel) sunt utilizate pentru:
- MO - corpusculii Babeş Negri
- IF - permite aprecieri semicantitative privind încărcătura antigenică
- PCR - în centrele de referinţă pentru Lyssavirusuri.
La om, pre-mortem
• Produse recoltate:
o raclat corneean
o biopsie cutanată ( se recoltează 10 foliculi piloşi de la nivelul cefei)
o biopsie de la nivelul mucoasei bucale
o salivă
• Cultivarea se face pe: - culturi de celule
- şoricei: apar paralizii spastice în trei săptămâni Identificarea:
pg. 168
• Identificarea
o IF: pe preparate de creier de la animale cu boala experimentală
o RN: pe soarece cu seruri specifice mono şi policlonale
o ELISA/IF - identificarea antigenelor
• Post mortem- se recoltează orice produs din zonele de elecţie
Diagnosticul serologic
o NU este util datorită evoluţiei rapide şi fatale a bolii
o evaluarea eficienţei vaccinării; la toate personele investigate pentru demonstrarea prezentei
Ac după vaccinările ante- sau postexpunere s-a demonstrat creşterea titrului anticorpilor
o Serologia - utilă la cei care trebuie revaccinaţi.
pg. 169
Profilaxia specifică
§ Nu există tratament al infecției rabice manifeste clinic
§ la persoanele cu risc de a face infecţie rabică se administrează o doză de Ig specifice şi 5
doze de vaccin (zilele 0, 3, 7, 14 şi 28 zile) reprezentat de virus cultivat pe culturi de celule,
inactivat;
§ când animalul suspect este ţinut sub observaţie şi rămâne sănătos în ziua a 10-a de la
muşcătură, se sistează vaccinarea;
§ la persoanele expuse riscului profesional se recurge la o schemă diferită de vaccinare care
asigură o protecţie timp de 2 ani;
§ vaccinarea animalelor de agrement (câini, pisici);
§ în experiment, un vaccin viu atenuat pentru profilaxia infecţiei rabice la animale sălbatice
(vulpi).
pg. 170
Definiţia si clasificarea
paraziţilor si fungilor
Definiţie: parazitul este un organism care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism gazdă.
Clasificarea paraziţilor:
§ Protozoare- microorganisme unicelulare, euKariote
§ Metazoare (Helminţi)- organisme pluricelulare
§ Artropode- insecte parazite
A. Protozoare
§ paraziţi unicelulari
§ cu înmulţire asexuată sau sexuată
§ prezintă organe locomorii proprii
- pseudopode,
- flageli sau
- cili
§ nutriţia se realizează prin endocitoză, endosmoză sau citostom
§ în ciclul lor evolutiv prezintă 2 stadii:
o trofozoit (forma vegetativă)- forma pe care o adoptă în condiţii favorabile de viaţă
o chist (forma de rezistenţă)- în condiţii nefavorabile de viaţă
Clasificarea protozoarelor
Încrengătura Sarcomastigophora
• Clasa Amibe (Sarcodina)
• Clasa Flagelata
• Clasa Ciliate
• Clasa Sporozoare
pg. 171
Clasa Amibe (Sarcodina): cu pseudopode ca organe de locomoţie
Exemple:
• Entamoeba histolytica
• Entamoeba coli
Clasa Flagelata: cu flageli ca organe de locomoţie

Exemple:
• Giardia intestinalis
• Trichomonas vaginalis
Clasa Ciliate: cu cili ca organe de locomoţie

Exemplu:
• Balantidium coli
Clasa Sporozoare: au înmulţire sexuată şi nu prezintă organe de locomoţie.

Exemple:
• Plasmodium (agentul etiologic al malariei, cu 4 specii: falciparum, malariae, ovalae,
vivax)
• Toxoplasma gondii
• Cryptosporidium
pg. 172
B. Metazoare (helminţi)
Încrengătura Plathelmintes (viermi plați)
o Clasa Cestoda (viermi plaţi segmentaţi)
o Clasa Trematoda (viermi plaţi nesegmentaţi)
Clasa Cestoda (viermi plaţi segmentaţi): în stadiul adult sunt paraziţi intestinali
• Adultul este format din:
• scolex (cap)
• col (gât)
• strobilă (corp), divizată în segmente (proglote)
• în stadiul larvar parazitează gazda intermediară (viscere sau ţesuturi);
• nu au tub digestiv, absorbţia nutrienţilor făcandu-se prin cuticulă;
• aparat genital hermafrodit;
• ciclul evolutiv necesită o gazdă definitivă şi una sau mai multe gazde intermediare;
Exemple:
o Taenia saginata
o Taenia solium
o Echinococcus granulosus
Clasa Trematoda (viermi plaţi nesegmentaţi): în stadiul adult sunt paraziţi plaţi,
nesegmentaţi, de formă foliacee;
• se fixează în lumenul organelor cavitare prin 2 ventuze:
o ventuza bucală
o ventuza ventrală;
! sunt paraziţi hermafrodiţi, cu excepţia genului Schistosoma;
• ciclul evolutiv necesită o gazdă intermediară (o moluscă) şi o gazdă definitivă (cel mai
frecvent un peşte).
Exemplu:
o Fasciola hepatica
pg. 173
Increngătura Nemathelminti (viermi cilindrici)
Clasa Nematoda
• în stadiul adult au corpul cilindric, nesegmentat;
• sistemul reproducator este diferenţiat pe sexe;
• masculii sunt mai mici decât femelele şi au extremitatea caudală recurbată ventral;
Se impart în :
– Geohelminţi: cu dezvoltare obligatorie pe sol (în pamânt);
– Biohelminţi: evoluează în gazde vii.
Exemple:
o Ascaris lumbricoides
o Trichiuris trichiura (Trichocephalus dispar)
o Strongyloides stercoralis
o Enterobius vermicularis (Oxyuris vermicularis)
o Trichinella spiralis
C. Artropode
- prezintă membre articulate, corp simetric şi chitinos, cudezvoltare prin metamorfoză
(năpârliri succesive);
- pot avea rol de vectori asigurând transmiterea unui agent patogen prin implicarea în
ciclul de viaţă sau prin simpla vehiculare a respectivului agent patogen.
Clasa Arachnidae
• artropode fără antene şi 4 perechi de membre la adult (Familia Sarcoptidae)
Clasa Insecta
• artropode cu antene şi 3 perechi de membre la adult
Familia Pediculidae
o Genul Pediculus
o Genul Pthirius
pg. 174
D. Definţia şi clasificarea fungilor
• Definiţie: fungii sunt bioentităţi microscopice, eukariote, uni- sau pluricelulare,
heterotrofe, care conţin chitină în peretele celular.
• Sporulează, sporul fiind forma de rezistentă, dar și de reproducere.
• Clasificarea fungilor:
o Levuriformi;
o Filamentoşi;
o Dimorfici.
Sporii fungici:
• pot face parte din cicluri de reproducere asexuate sau sexuate;
• au un rol unic în ciclurile de viață ale fungilor, deoarece asigură legătura genetică între
o generație și alta;
• pot fi dispersaţi- unele ciuperci s-au asociat cu insectele, stabilind relații simbiotice
mutuale;
• au pereți groși, rezerve de energie, viteza metabolică scăzută și abilități de a rezista
stresului de mediu care le permite să supraviețuiască în timpul dispersării.
Sporularea și germinarea:
Sporularea are loc într-o gamă restrânsă de condiții nutriționale și de mediu speciale și
implică:
• transducția semnalului;
• activarea genei;
• fluctuația metabolică.
Germinarea: condiţiile necesare pentru germinare reflectă adaptările și cerințele biologice

particulare ale ciupercilor;
• asigură o succesiune suplimentară de creștere somatică.
pg. 175
Sporularea și germinarea sporilor sunt coordonate de:
• schimbările de lumină și temperatură care marchează ciclurile de zi și denoapte;
• anotimpuri;
• ciclurile de viață ale gazdei lor.
Fungi Levuriformi
• microorganisme unicelulare;
• forma rotundă sau alungită;
• multiplicare asexuată prin înmugurire sau fisiune.
• Exemple:
o Candida spp. (C. albicans, C. tropikalis, C. glabrata, C. lusitaniae, etc.)
o Cryptococcus neoformans
o Trichosporon spp.
o Malassezia spp
o Rhodotorula spp.
Fungi Filamentoşi
• microorganisme pluricelulare;
• corpul (numit și tal) este format din hife (filamente tubulare septate sau nu)
• Exemple:
o Aspergillus spp.
o Microsporum spp.
o Trichophyton spp.
o Epydermophyton floccosum
Fungi Dimorfici
Microorganisme care apar:
• sub forma de levuri în țesuturile organismelor parazitate sau la 37°C in vitro;
• sub forma filamentoasă, când sunt cultivate la temperatura camerei sau la 30°, pe medii
uzuale.
o Histoplasma capsulatum
pg. 176

Suport de Curs Serby REV1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Serby REV1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microbiologie

Teoria "generaţiei spontaneʺ

Luis Pasteur (1822-1895)

Robert Koch (1843-1910)

Postulatele lui Koch

• 1884 - Cristian Gram dezvoltă o metodă de colorare şi diferenţiere a bacteriilor, care-i

Microorganisme cu structură celulară:

• Eucariote (regnul Eucaryota), constituite din celule cu structură evoluată: fungi şi

Entităţi acelulare, la limita viului: virusuri (strict intracelulare).

• După caracterele de cultură: hemoliza, pigmentogeneza, forma, mărimea coloniilor,

Funcțiile Materialului Nulcler

• delimitează la exterior citoplasma;

- structură particulară celulelor procariote;

• Controlată de enzime de pe suprafaţa externă a membranei citoplasmatice:

Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-pozitive

• acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteichoici (legaţi de membrana

acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteicoici (legaţi de membrana citoplasmatică)

Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-negativ

Membrana externă reprezentată de

• situat între membrana externă şi membrana citoplasmatică;

Membrana externă (outer membrane)

Structuri speciale ale peretelui la bacterii a.a.r. (acido-alcoolo-rezistente)

Bacterii cu perete modificat

Structura celulei bacteriene

Fimbrii (pili comuni)

§ celulă bacteriană inactivă metabolic, cu citoplasma deshidratată, protejată de structuri de

Sporularea versus germinarea

Sporularea -transformarea bacteriei în spor – în stare deshidratată, supravieţuire

Bacterii cu structură particulară

Definiţie: micoplasmele sunt mici bacterii polimorfe delimitate numai de o membrană

Consecinţe ale parazitismului strict intracelular

o Patogenetic: infecţia cronică latentă coexistă cu fenomene de hipersensibilizare (de

Definiţie: Rickettsiile sunt mici microorganisme pleomorfe (cocobacili și bacili), găzduite

Virusuri = particule infecţioase cu dimensiuni foarte mici (20-300 nm), lipsite de

Virion = particulă matură, infecțioasă = “unitate integrată ca structură și funcţie, dotată cu

§ Virusurile sunt microorganisme strict parazite intracelular.

Observarea şi/sau aprecierea dimensiunii particulei virale prin:

Prioni = compuşi din unități proteice, iniţial, fără suport genetic

Anatomia funcţională a virusurilor

Funcţiile capsidei virale

Anvelopa (peplos, sau manta)

4. Biosinteza proteinelor precoce

5. Replicarea acidului nucleic viral

6. Sinteza proteinelor tardive

7. Morfogeneza virusului progen

8. Eliberarea virusului din celulă

Replicarea particulară a unor virusuri

Interacţiuni non-genetice între virusuri

Infecţia celulelor permisive şi semipermisive este productivă, diferenţiată în:

Relaţia bacteriofag – celula bacteriană

Aplicaţii medicale ale bacteriofagilor

Mecanisme de eludare a răspunsului imun

Traversează membrana citoplasmatică prin

Mecanisme de producere a energiei

§ P asimilat ca ion fosfat (PO43- ) pentru structurarea fosfolipidelor, compuşilor macroergici

§ Uneori necesarul in FC este asigurat de o altă bacterie (sinotrofie)

Dinamica multiplicării bacteriilor într-un mediu limitat

b. Faza exponenţială sau logaritmică

Vezi exemple curs

Studiază ereditatea şi variabilitatea la bacterii;

De exemplu, cromozomul de Escherechia coli este format dintr-o:

Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici ai unor factori de virulenţă la

Plasmidele R (de rezistenţă) la chimioterapice (Factorul R) sunt molecule circulare de