MICROBIOLOGIE

SEM 1, ANUL 2
Cursuri Prof. Dr. Iancu
Seria A
Curs 1
Definiții
▪Microbiologia = ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor.
▪Micro- mic Bios - viaţă
▪Microorganism = organism unicelular care poate fi pus în evidenţă numai cu ajutorul microscopului optic
sau electronic.

De ce le studiem?
• Ca să utilizăm “părţile lor bune”;
• Ca să “luptăm cu părţile lor rele”.
• De elecție, cele implicate în etiologia bolilor infecțioase.
Exemple:
Infecțiille respiratorii ale TRI- cea mai frecventă patologie infecțioasă (3.2 milioane decese, 2015).
Decesele prin BDA – 1.4 milioane decese (2015).
Tuberculoza a scăzut ca incidență, dar încă se situează în primele 10 cauze de deces – 1.4 milioane decese
(anual).
Infecția HIV/AIDS - 1.1 milioane decese (2015), o scădere față de anul 2000 (1.5 milioane decese) datorită
tratamentului mai eficient. 770.000 decese, în 2018, an în care se înregistrau 1,7 mil cazuri noi de HIV
infecție (37.9 total cazuri).
Between 2000 and 2018, new HIV infections fell by 37%, and HIV-related deaths fell by 45% with 13.6
million lives saved due to ART in the same period. This achievement was the result of great efforts by
national HIV programmes supported by civil society and a range of development partners.
A total of 2797 international health hazards by type and country, January 2001–September 2013. Eighty-
four per cent were outbreaks of infectious diseases. Unpublished WHO data (2013).
Antrax
Meningocemie- septicemie fulminantă- Neisseria meningitidis- CID
Rujeola - epidemie România (2016-2018) –la 13 Sept 2019 - 18 268 cazuri, din care 64 de decese
Sloganul paraziților – paraziți intraoculari- schistozomiază
Worldwide coverage of eight vaccines used in the Expanded Programme on Immunization, 1980–2012.
BCG, Bacille Calmette Guérin vaccine for TB; DTP3, third dose of diphtheria toxoid, tetanus toxoid and
pertussis vaccine; HepB3, third dose of hepatitis B vaccine; Hib3, third dose of Haemophilus influenzae
type b vaccine; MCV, measles-containing vaccine; PAB, protection at birth from tetanus; PCV3, third dose
of pneumococcal conjugate vaccine; Pol3, third dose of polio vaccine.
 Istoric
- sute de ani existenţa microbilor a fost bănuită, dar prezenţa lor a putut fi documentată doar odată cu
apariţia microscopului;
- Opticianul olandez Zacharias Janssen este creditat (de către unii autori) ca cel care ar fi realizat
primul microscop.
- In 1595 (sau probabil 1590), la Midellburg (Olanda) prezintă un microscop rudimentar (un tub cu 2
lentile – mărire de 9X).
- 1665 - Robert Hooke, un tânăr cercetător englez, a fost primul care a văzut şi descris fungii cu
ajutorul unui microscop rudi- mentar (putere de mărire 18 inch).
- Publică Micrographia – cu datele celor observate.
- Unul dintre fondatorii Royal Society.
- Desenele cu „animalculi” publicate la Londra în 1684 au revoluţionat lumea științifică de atunci.
- A fost pentru prima dată când bacteriile au putut fi „văzute”.
- Corespondenţa cu Societatea Regală (Londra) – 1716.

Teoria generației spontane

▪ Francesco Redi, un filosof italian, a arătat că „viermii” nu se nasc spontan din carne, ci din ouăle
depuse de muşte.
▪ John Needham, un preot englez, susţinea că moleculele inerte din lichidele biologice se pot grupa
formând “animalculi”.
▪ Lazaro Spallanzani, în 1765, a demonstrat că un bulion fiert, lăsat în contact cu aerul, după câteva
zile se tulbură, dar rămâne limpede dacă balonul este închis

Combaterea teoriei generației spontane

În 1859 chimistul francez Louis Pasteur discreditează definitiv această teorie prim conceperea balonului cu
gât de lebădă în care aerul nu avea acces și bulionul fiert putea fi păstrat indefinit fără ca în el să se
dezvolte microorganisme.

Consecinţele acestor experimente au fost:

• imaginarea primului mediu de cultură pentru bacterii – bulionul de carne - folosit şi astăzi;
 • elaborarea unor metode simple de dezinfecţie (distrugerea tuturor microorganismelor, dar nu şi a
sporilor – forma de rezistenţă bacteriilor şi fungi- lor);
• introducerea conceptului “manipulării aseptice” a obiectelor, produselor patologice, etc. (deci, la
adăpost de microorganisme).

Întemeietorii microbiologiei
• Luis Pasteur (1822-1895)
− Pune bazele sterilizării şi metodicii lucrului aseptic.
− Descoperă natura microbiană a proceselor de fermentare
− anormală a vinului.
− Face legatura între bolile vinului și unele boli infecto-contagioase la animale și om.
− Descoperă numeroşi agenţi etiologici ai acestora.
− Realizează vaccinuri prin inactivarea sau atenuarea patogenităţii unor microorganisme (ex. rabie,
antrax, holera găinilor).
• Edward Jenner (1776)
− medic englez, realizează prima vaccinare experimentală împotriva variolei.
− In prezent, variola este singura boală infecţioasă eradicată.
• Ignaz Semmelweis
− În 1841, cu 30 de ani înainte de formularea teoriei germenilor, Ignaz Semmelweis introduce
pentru prima dată în lume „spălatul pe mâini și folosirea hainelor curate în maternitatea pe care a
condus-o la Viena (prima aplicație practică a antisepsiei)
• Robert Koch (1843-1910)
− În anii 1870, medicul german a evidenţiat agentul etiologic al antraxului, holerei şi tuberculozei.
− A examinat la microscop microorganismele în preparate fixate prin căldură şi colorate cu
coloranţi bazici.
− A introdus mediile solide în practica diagnosticului microbiologic.
− A reprodus experimental boli infecţioase, prin inocularea agentului etiologic la animale de
− Laborator.
• Joseph Lister
− Chirurgul englez Joseph Lister a folosit principiile antiseptizării și asepsiei și a redus, în 1860,
la 15% mortalitatea datorată intervenţiilor chirurgicale.

*Postulatele lui Koch*

A descris secvenţe experimentale pentru susţinerea relaţiei cauzale între un microorganism şi manifestările
de boală (postulatele lui Koch):
− microorganismul care a determinat boala este depistat la toţi bolnavii, iar distribuţia în organism
corespunde leziunilor caractristice bolii;
− microorganismul care a determinat boala poate fi izolat în cultură pură şi subcultivat pentru a fi
studiat;
− cultura pură inoculată la un animal receptiv reproduce boala cu leziuni specifice, de unde, ulterior,
poate fi reizolat.
Consecințele practice:
 − Explică logica prelevării produselor patologice de la nivelul leziunilor (util pentru clinician,
epidemiolog, etc.).
− Obținerea tulpinii infectante, utilă identificării și testării sensibilității la antibiotice (antibiograma)
astfel atingem scopurile diagnosticului microbiologic (respectiv, diagnostic și tratament).

Alte descoperiri importante

− 1884 - Cristian Gram dezvoltă o metodă de colorare şi diferenţiere a bacteriilor, care-i poartă
numele;
− 1887 – Petri, realizează plăcile Petri;
− 1892 – Ivanovski, descoperă virusurile;
− 1910 - Paul Ehrlich, descoperă „salvarsanul” – primul chimioterapic folosit în terapia sifilisului
(anterior, formulează teoria glonțului magic);
− 1928: Alexander Fleming descoperă penicilina;
− 1977: Gilbert și Sanger secvenţializează ADN-ul;
− 1983: Mullis pune bazele reacţiei de amplificare genică (PCR – Polymerase Chain Reaction);
− 1983/1984: Luc Montaigner şi Robert Gallo descoperă HIV;
Microbiologi români:
Victor Babeş (co-autor la primul tratat de bacteriologie (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia
patologică a bolilor infecțioase), împreună cu Victor André Cornil și Ion Cantacuzino (creatorul Școlii de
microbiologie, în România).

Disciplinele microbiologiei
Microbiologia are numeroase discipline si subdiscipline.
In principal, ne vom adresa cunoaşterii noțiunilor de:
− Bacteriologie
− Virusologie
− Parazitologie
− Micologie
− Genetică microbiană
Ca discipline ale MICROBIOLOGIEI, putem enumera:
− Fiziologia microorganismelor
− Genetica microbiană
− Microbiologia celulară
− Microbiologia medicală
− Microbiologia veterinară
− Microbiologia mediului
− Microbiologia industrială
− Microbiologia aerului, alimentului
− Microbiologie farmaceutică
Aceste domenii presupun cunoaşterea unor noţiuni privind nutriţia şi metabolismul microorganismelor,
mecanisme de reproducere, vaccinologie, etc.
Conexiuni interdisciplinare:
− Biochimie
− Fiziologie
− Genetică
− Imunologie
− Fiziopatologie
− Histologie
− Semiologie medicală şi chirurgicală, boli infecţioase, etc.
Nu există disciplină clinică care să nu aibă conexiuni cu Microbiologia!
 Lumea microorganismelor
1. Microorganisme cu structură celulară:
• Eucariote (regnul Eucaryota), constituite din celule cu structură evoluată: fungi şi protozoare;
Eu- format, Karion – nucleu.
• Procariote (regnul Procaryotae), constituite din celule cu structură primitivă: bacterii şi alge
albastre-verzi; pro – înainte, Karion – nucleu.
2. Entităţi acelulare, la limita viului: virusuri (strict intracelulare).
Clasificarea bacteriilor:
1) Clasificarea fenotipică (pe baza caracterelor observabile);
2) Clasificarea analitică (de la regn la specie, pe baza caracterelor comune);
3) Clasificarea genotipică (descrierea informației genetice, care codifică caracterele fenotipice);
Definiție! Taxonomie: clasificarea sistematică a bacteriilor în grupe ordonate.
1) Clasificarea fenotipică
a. După afinitatea tinctorială:
o Gram pozitive (violet);
o Gram negative (roşii);
b. După formă:
o Sferice sau ovalare – coci;
o Alungite – bacili;
o Virgulă – vibrioni;
o Spiralate – spirochete;

GRAM POZITIVE GRAM NEGATIVE

incolor Fixare incolor
albastru Cristal Violet albastru
violet Tratament cu Iod violet
violet Decolorare incolor
violet Safarina roz
 c. După caracterele de cultură:
d. hemoliza, pigmentogeneza, forma, mărimea coloniilor, mirosul degajat de o cultură, etc.;
e. După prezenţa sau absenţa unor markeri biochimici specifici (enzime care metabolizează un
substrat; indicator de pH pentru vizualizarea reacţiei).
f. Serotipare: anticorpii formaţi faţă de antige- nele bacteriene unice, pot fi folosiţi pentru identificarea
lor.
g. După comportamentul faţă de antibiotice (pattern de rezistenţă/sensibilitate).

2) Clasificare analitică:
Regn – ordin – familie – gen - specie – subspecie
(prezintă unele caractere morfologice minore diferite de cele ale speciei, care nu justifică încadrarea într-o
altă specie).
Ex. Ordin: Eubacteriales
Ex. Familie: Enterobacteriaceae
Ex. Gen: Escherichia
Ex. Specie: Escherichia coli
Ex. Subspecie: Fusobacterium nucleatum subsp. Nucleatum
3) Clasificare genotipică
Analiza materialului genetic:
− Raportul guanină – citozină
− Hibridizarea ADN
− Analiza secvenţelor nucleotidice
− Analiza plasmidelor
− Ribotipare (analiza ARN 16s)
− Analiza ADN-ului cromosomal.
Dimensiuni
Bacteriile au, în general, dimensiuni cuprinse între 1 şi 10 μm şi sunt observate la microscopul optic.

Structura celulei bacteriene

A. Structuri constante:
o material nuclear (nucleoid)
o citoplasmă
o membrană citoplasmatică
o perete celular
B. Structuri facultative:
o Constant prezente
▫ flageli
▫ endospori
▫ incluzii
o Inconstant prezente
▫ glicocalix
▫ Pili

Schemă structură cel bacteriană:

A. Structuri Esențiale
1. Materialul nuclear
− echivalentul nucleului celulelor eucariote, fără membrană nucleară şi nucleol;
− moleculă de ADN, circulară unică (1000-2000 µm) cu structură bicatenară, complementară şi
antiparalelă;
− Pentru a ocupa un spațiu cât mai redus, dublul helix este rulat în sens negatic, sub efectul ADN-
girazei
 − Unele bacterii au în citoplasmă plasmide, molecule mici circulare de ADN, localizate
extracromosomial, care conferă avantaje selective (ex: rezistență la antibiotice, producerea de toxine
sau alți factori de virulență)
− Funcții:
o reprezintă suportul genetic al caracterelor ereditare;
o transmite informaţia genetică la celulele fiice prin autoreplicare;
o transmite informaţia catre ribozomi prin heteroreplicare;

(cromozom bacterian și plasmide)

− Plasmide:
o Reprezintă aproximativ 5% din masa cromozomului
o Circulare (excepţie, Borrelia – unde sunt lineare).
o Ataşate unui situs membranar de replicare.
o Codifică caractere de tulpină (rezistenţă la antibiotice, sinteza unor enzime, factori de virulenţă –
capsula, toxine, etc).
o Clasificate în funcţie de elementele pe care le codifică (vezi şi capitolul “genetică bacteriană”!).

− Episomi:
o Definiţie: plasmide sau materialul ADN al genomului unor bacteriofagi (virusuri ale bacteriilor)
integrate linear în genomul cromozomului bacterian;
o Pot exista integrate sau autonom (ataşate membranei citoplasmatice bacteriene) (vezi şi capitolul
“genetică bacteriană”!).

2. Citoplasma
= hidrogel coloidal care prezintă:

− o fază dispersantă care conţine

o apă,
o substanţe organice
o săruri anorganice;
− o fază dispersată reprezentată de:
o ribozomi, mai mici decât la celulele eucariote – 70S (format din 2 subunităţi de 50S şi 30S),
sediul sintezelor proteice; reprezintă şi ţinte pentru unele antibiotice;
o incluzii, acumulări de substanţe organice sau anorganice pre- zente la unele bacterii
(reprezintă depozite de nutrienţi; pot avea carcater taxonomic, fiind constant prezente – e.g.
granu- laţiile de volutină prezente la Corynebacterium diphteriae).
a. Ribozomii
− Constata de sedimentare: 70S
− Cele două subunităţi se unesc cu ajutorul unui complex stabilizat prin ioni de Mg şi poliamine.
− Cinetică rapidă: aprox. 500/min.
− In total, o bacterie de dimensiuni medii, prezintă aproximativ 20.000 ribozomi.
− Sunt dispuşi ca polisomi, în lungul moleculelor de ARNm (pe care le citesc rapid şi le traduc foarte
eficient).

b. Incluziile
− Au caracter de specie.
− Sunt constant prezente (pot fi folosite drept caractere taxonomice), fiind observabile la MO.
− Compuse din:
o polizaharide: amidon (la Clostridium, Neisseria) sau glicogen (ex. Bacillus);
o polimetafosfat sau volutină (Corynebacterium diphteriae);
o lipide (Bacillus, Clostridium, Pseudomonas).

3.Membrana citoplasmatică:
− delimitează la exterior citoplasma;
− constituită din două straturi fosfolipidice în care flotează molecule proteice;
− extrimități polare, hidrofile, spre exterior (grupări fosfat sau glicerol) și nepolare- hidro-fobe (acizi
grași);
− nu conţine steroli (excepţie micoplasmele);
− funcţii:
o barieră osmotică, cu proprietăţi de permeabilitate şi transport selective;
o sediul metabolismului energetic;
o include enzime implicate în sinteza unor structuri celulare;
o rol în chimiotaxie (mobilitatea bacteriilor, dictată de atracţia sau repulsia faţă de anumite
substanţe chimice; pozitivă – către elemente favorabile bacteriei; negativă – replierea, pentru a
eluda un factor nociv);
o structura şi funcţionalitatea pot fi afectate de unele antibiotice şi dezinfectante.

4.Peretele bacterian:
− structură particulară celulelor procariote;
− înveleşte protoplastul, în contact intim cu membrana citoplasmatică;
− structura sa diferită condiţionează comportamentul bacteriilor în coloraţiile diferenţiale:
o Gram şi
o Ziehl-Neelsen;
− peptidoglicanul sau mureina reprezintă constituentul de bază, constant prezent la bacterii (excepţie
micoplasmele).
Compoziţia peretelui dictează comportamentul diferit in coloraţia Gram:

Bacterii Gram pozitiv – Streptococcus (violet) (coci sferici/ovalari, în lanţuri)

Bacterii Gram negativ – b.g.n.(Ex. Escherichia, Salmonella) (b.g.n., celule inflamatorii) (roșu)

Coloraţia Ziehl- Neelsen (b.a.a.r – roşii (Mycobacterium leprae) şi ne-a.a.r. - albaştre)

Peretele bacteriilor Gram (+) Peretele bacteriilor Gram (-)

Structura peptidoglicanului:
− reţea macromoleculară alcătuită din lanţuri glicanice legate prin punţi peptidice;
− este cel mai bine reprezentat cantitativ la bacteriile gram-pozitive;
− lanţurile glicanice sunt formate din alternanţa a două aminozaharuri: N-acetilglucozamina şi acidul
N-acetilmuramic;
− presupune prezenţa lanţurilor tetrapeptidice, constituite din alternanţa unor aminoacizi în forma L
sau D, care se leagă de grupările carboxil ale acidului N-acetilmuramic;
− la bacteriile gram-pozitive, unităţile tetra- peptidice ale lanţurilor glicanice adiacente sunt legate
prin punţi transversale polipeptidice.
Lanțuri tetrapeptidice:
− L-alanină
− D-acid glutamic
− L-lizină/acid diaminopimelic
− D-alanină
Sinteza peptidoglicanului

− controlată de enzime de pe suprafaţa externă a membranei citoplasmatice (sunt denumite proteinele

de legare a penicilinei – PLP – analogi structurali de D-ala-D-ala, deoarece penicilina se fixează pe
PLP şi inhibă sinteza peptidoglicanului).
− Controlată de enzime de pe suprafaţa externă a membranei citoplasmatice:
o transglicozilazele, leagă cele 2 zaharuri;
o transpeptidazele, catalizează formarea subunităţilor şi punţilor peptidice – structuri care
conţin dipeptidul D- alanină-D-alanină.
− Peretele bacterian este ancorat în MC, prin lanţurile de glican în formare.
− Enzimele care controlează sinteza peptidogli- canului sunt denumite: proteinele de legare a
penicilinei – PLP – analog strutural de D-ala- D-ala;
 − Penicilina se fixează pe PLP şi inhibă sinteza peptidoglicanului – penicilina face parte dintre
antibioticele care acţionează asupra bacteriilor prin distrugerea peretelui (cu efect – cid)(respectiv
beta-lactamine).

Funcțiile peptidoglicanului
− structură rigidă şi rezistentă, previne explozia protoplastului în medii hipotone – echilibrează
presiunea osmotică intracelulară (5-20 atm);
− conferă forma stabilă caracteristică: coci, bacili, cocobacili, spirili, (excepţie spirochetele, cu perete
flexibil);
− participă la diviziunea celulară;
− reprezintă ţinta de acţiune pentru lizozim şi unele antibiotice.
Inters medical
− sensibilitatea la lizozim;
− este ţinta unor antibiotice active asupra peretelui bacterian (e.g. penicilinele);
− are proprietăţi antigenice şi de adjuvant imunologic.
Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-pozitive
− acizi teichoici (legaţi de peptidoglican) şi lipoteichoici (legaţi de membrana citoplasmatică)
o apar ca structuri fibrilare pe suprafaţa celulei
o au următoarele funcţii:
→ Ag de specificitate;
→ leagă ioni de Mg şi unele enzime;
→ se ataşează de suprafaţa celulelor eucariote (factori de ataşare/ colonizare);
→ se leagă de receptori de pe suprafaţa macrofagelor (M), cu eliberare de
→ citokine proinflamatorii;
→ prezintă receptori pentru bacteriofagi (virusuri ale bacteriilor) sau bacteriocine
(antibiotice produse de bacterii).
− polizaharide neutre (e.g. antigenele Lancefield la streptococi)
− proteine de suprafaţă cu funcţie de:
o adezine (implicate în ataşare) sau cu
o efect antifagocitar (proteina M – Streptococcus pyogenes, proteina A – Staphylococcus aureus,
proteine de legare la fibronectină etc).

Structuri speciale ale peretelui la bacterii gram-negativ

Membrana externă reprezentată de
− 2 straturi asimetrice construite din fosfolipide;
− stratul extern (membrana externă) care include LPS (lipopolizaharidul), moleculă complexă cu trei
regiuni:
o lipidul A (endotoxina), în profunzime;
o core (miez) sau Ag R, de natură polizaharidică;
o Ag O, cu specificitate de grup, format din unităţi oligozaharidice repetate;
− lipoproteine care leagă membrana externă de peptido-glican;
 − porine, molecule proteice în triplet, care formează pori pentru pasajul unor molecule hidrofile;
− proteine cu rol în transportul specific al unor molecule (vit. B12, aa, nucleozide);
− proteine receptor pentru complexul “Fe- siderofor”, pentru bacteriofagi sau bacteriocine;
− proteine cu rol în patogenitate (adezine sau cu efect antifagocitar).

Membrana externă
* Membrana externă opreşte accesul spre protoplast a unor substanţe cu greutate moleculară
mare şi a unor molecule hidrofobe potenţial nocive.
* In consecinţă, bacteriile gram-negative sunt mai rezistente decât cele gram-pozitive la dezinfectante,
antiseptice, antibiotice.

Spațiul periplasmatic
− situat între membrana externă şi membrana citoplasmatică;
− conţine peptidoglican, lipoproteine, proteine de transport şi enzime degradative (hidrolaze, enzime
de degradare a unor antibiotice);
− enzimele stocate în spaţiul periplasmic sunt eliberate după necesităţi in mediul extracelular, spre
deosebire de bacteriile gram-pozitive, care le eliberează imediat după ce au fost sintetizate.

Consecinţa:
- b.g.n. sunt mai puţin pretenţioase nutritiv (fastidioase), comparativ cu b.g.p.!!!
- Unele dintre ele cresc în medii nutritive sărace (e.g. Pseudomonas).

Structuri speciale ale peretelui la bacterii a.a.r. (acido-alcoolo-rezistente)

Ex: Mycobacterium tuberculosis, M. leprae
− arabinogalactan, polizaharid cu unele proprietăţi ale endotoxinei;
− acizi micolici – acizi graşi cu catenă lungă (C70-C90)
 − Complexul arabinogalactan – acizi micolici conferă:
o comportarea particulară în coloraţia Ziehl-Neelsen;
o rezistenţa la factori de mediu (desicaţie, dezinfectante, antibiotice);
− lipide de suprafaţă (sulfolipide, fosfolipide – PIM – fosfatidil monozitol, cord factor), cu rol in
patogenitate;
− complexul lipoarabinoglican - fosfolipide, induce reacţia tisulară caracteristică (formarea de
granuloame, metaplazierea macrofagelor în celule gigante -celule Langhans- şi celule epitelioide);
− micozidele (peptidoglicolipide, glicolipide), formează la exterior un înveliş, care contribuie la
supravieţuirea în celule fagocitare (conferă rezistenţa la enzimele lizozomale din fagolizozomul
macrofagelor) – sunt bacterii facultativ intracelulare.

Bacterii cu perete modificat

− protoplaşti (provin din bacterii gram-pozitive ) şi sferoplaşti (provin din bacterii gram-negative);
o apar sub efectul unor agenţi inhibitori ai peptidoglicanului (lizozim, antibiotice);
o pot supravieţui în medii hipertone, pot fi metabolic active, dar nu pot să se multiplice;
o sferoplaştii, în absenţa agentului inductor, pot reveni la forma de origine.
− forme L
o apar spontan sau sub efectul unor agenţi inductori (şoc osmotic sau termic, antibiotice);
o pot să se multiplice (mai lent), dând colonii cu aspect particular (aspect de “ou prăjit”);
o pot fi reversibile sau stabile.
Consecințe
Este posibil ca în medulara renală, sub efectul unor antibiotice beta-lactamice să apară sferoplaşti
care pot explica recăderi ale infecţiei renale după întreruperea antibioterapiei.

5. Glicocalix
− A treia structură de înveliş, constiuită din polizaharide (la Bacillus anthracis structură polipeptidică);
− se prezintă sub două forme:
o capsula (glicocalix dens: nu poate fi separat prin centrifugare, nu este penetrat de coloranţi,
deci este vizibil doar in coloraţii negative cu tuş de India sau nigrozină)
o glicocalix lax (slime: poate fi separat prin centrifugare, este penetrat de particule colorate –
vizibil in ME, după coloraţii speciale – roşu ruteniu).
o unii autori descriu şi microcapsula (capsulă foarte subțire).
− funcţii:
o conferă rezistenţă la fagocitoză şi agenţi chimici (antibiotice);
o ligant la receptorii de pe suprafaţa celulelor eucariote sau suprafeţe inerte;
o Ag de specificitate (Ag K).

6. Flageli
− structuri filamentoase lungi şi subţiri, de natură proteică (flagelina);
− constituiţi dintr-un filament flagelar flexuos, articulat printr-un croşet la corpusculul/complexul bazal
o cilindru axial asociat cu unul sau două perechi de inele (la bacteriile
o respectiv gram-negativ: inelele M şi S, la care se adaugă inele P şi L); M- flotant in MC, S-
supramembranar; P – în stratul de peptidoglican; L – flotant în ME.
 − numărul şi dispoziţia flagelilor reprezintă un caracter
− conferă mobilitate bacteriilor (bacili, vibrioni, spirili, spirochete);
− prezintă Ag cu specificitate de tip (Ag H – hauch - văl).

7. Pili comuni (fimbrii)

o structuri fibrilare, mai scurte decât flagelii, prezenţi pe toată suprafaţa unor bacterii gram-negative;
o constituite din subunităţi proteice (pilina);
o aderă la receptori specifici celulari (importanţi factori de colonizare);
o pot funcţiona ca Ag specifice.

8. Pili sexuali
− structuri fibrilare în număr mai redus, mai lungi decât flagelii, cu extremitatea liberă butonată;
− au rol în transferul ADN, prin conjugare (protejează materialul genetic transferat, de distrucţia prin
nucleaze).

9. Endospori
− celulă bacteriană inactivă metabolic, cu citoplasma deshidratată, protejată de structuri de suprafaţă
suplimentare (cortex, tunică, uneori şi exosporium);
− protoplastul deshidratat conţine cantităţi mari de dipicolinat de Ca (conferă termorezistenţa);
− sporul este deosebit de rezistent la factori de mediu (agenţi fizici şi chimici), reprezintă forma de
rezistenţă a bacteriilor;
− prezenţa, forma şi dispoziţia sporului constituie criteriu taxonomic;
− poate germina în condiţii favorabile de mediu, generând bacteria de origine.

Sporularea versus germinarea

o Sporularea -transformarea bacteriei în spor – în stare deshidratată, supravieţuire îndelungată.
o Condiţii favorabile – germinarea:
− este activată o autolizină a cortexului
− apa şi nutrienţii difuzează spre protoplast
− rehidratare
− ruperea învelişurilor sporale
− eliberarea bacteriei sub formă vegetativă.

Concluzii:
- Bacterii prezintă
a. Structuri interne
- Nucleoid
- Ribozomi
- Incluzii (facultativ)
- Endospor (facultativ)
b. Structuri de suprafață
 - Membra citoplsmatică
- Peretele celular
- Membrana externă la b.g.n.
- Capsulă- doar pentru unele dintre ele; carter de tulpină
- Spațiu periplasmatic la bgn.
c. Prelungiri
- Flageli
- Pili- comuni/sexuali- inconstant prezenți
Bacterii cu structură particulară
o Mycoplasma
o Chlamydia
o Rickettsia
Mycoplasma
Definiţie: micoplasmele sunt mici bacterii polimorfe delimitate numai de o membrană trilaminată şi lipsite
de perete celular rigid, ca şi de informaţia genetică necesară sintezei precursorilor specifici peretelui (de
aceea sunt rezistente la tratamentul cu inhibitori ai peretelui bacterian);
− independente de formele L bacterine;
− cultura pe medii acelulare este inhibată de anticorpi specifici.
− Se înmulţesc într-un ciclu care include, alternativ, elongarea şi fragmentarea unor forme
filamentoase, în forme cocoide şi diviziune acestora.
Taxonomie
o Ordinul Mollicutes cuprinde 4 familii, dintre care doar una prezintă interes medical:
o familia Mycoplasmataceae cu genurile:
− Mycoplasma şi
− Ureaplasma
o Principala diferenţă dintre Mycoplasma şi Ureaplasma este capacitatea celor din urmă de a
utiliza ureea ca sursă de energie (Mycoplasma – utilizează glucoza).
Chlamydia
o Definiţie: chlamidiile sunt mici bacterii cocoide, parazite energetic, total dependente de ATP-ul
oferit de celula gazdă, deşi sunt capabile şi de sinteze proprii.
o Nu cultivă pe medii arificiale (necesită gazde vii; ex. culturi de celule).
o Au un ciclu particular de reproducere.
Ciclu reproductiv (1)
Se reproduc după un ciclu complex în care identificăm:
− forma infectivă extracelulară, corpul elementar (CE) cu diametrul de 200-300 nm şi cu perete gros
(rigid, multilaminat);
− CE este endocitat de celula gazdă unde se tranformă în
− formă vegetativă, neinfecţioasă, corpul reticulat (CR) – perete mai fin, 0.8 – 1.5 μm diametru.
Consecinţe ale parazitismului strict intracelular
Patogenetic: infecţia cronică latentă coexistă cu fenomene de hipersensibilizare (de tip IV).
Diagnostic: chlamidiile cultivă numai în sacul vitelin al OE de găina sau în CC (culturi de celule).
Terapeutic: antibiotice cu bună penetrabilitate intracelulară.

Rickettsiile
− Definiţie: Rickettsiile sunt mici microorganisme pleomorfe (cocobacili și bacili), găzduite de
artropode;
− patogene pentru om şi vertebrate.
− Compoziţia peretelui (peptidoglican cu acid muramic şi acid diaminopimelic) le aseamănă cu
bacteriile gram-negativ.
− Se divid ca bacteriile (prin diviziune), iar în culturi de celule, timpul de generaţie este de 8-10 ore, la
34°C.
− Observabile la microscop, prin coloraţii speciale.
− Sunt microorganisme parazite intracelular: chiar dacă au capacitiăţi de biosinteză independente şi au
metabolism energetic nu pot fosforila glucoza ca substrat energetic, folosind metaboliţi intermediari
ai gazdei (ATP-ul obţinut prin oxidarea glutamatului).
− Gazde vii:
o animale de laborator,
o OE (în sacul vitelin, la 32°C),
o CC.
Taxonomie
In familia Rickettsiaceae, funcţie de spectrul de gazde, s-au diferenţait trei triburi, 2 dintre ele fiind
implicate în patologia vertebratelor.
Tribul I Rickettsiae, cu specii patogene pentru om, cuprinde trei genuri:

− Rickettsia;
− Coxiella;
− Ehrlihia.

• Rickettsia: trec repede din fagozom în citoplasmă, unde se înmulţesc; unele ajung în nucleu şi se
înmulţesc; fragile în mediul extern, se transmit prin vectori.
• Coxiella: supravieţuieşte şi creşte in fagolizozom.
o Formează endospori (se transmite prin aerosoli şi pulberi contaminate); se poate transmite şi
prin vectori (căpuşe).
• Ehrlihia: se inmulţeşte în fagozomi, după fuzionarea fagozomului cu lizozomii, sub formă de
aglomerări muriforme (morule), observabile la microscop ca incluzii citplasmnatice.
o Se transmite tot prin vectori.
Curs 3
Date generale despre virusuri
Definiții
• Virusuri = particule infecţioase cu dimensiuni foarte mici (20-300 nm), lipsite de capacităţi proprii
de metabolism, care nu cresc şi nu se divid, fiind replicate de o celulă gazdă (parazite obligator
intracelular);
• pot parazita celule animale, vegetale, fungi, protozoare, bacterii;

• VIRION: particulă matură, infecțioasă = “ünitate integrată ca structură și funcţie, dotată cu

proprietăţi de infecţiozitate”
• Reprezintă faza extracelulară a ciclului infecțios al virusului.
• Conține una sau mai multe molecule de DNA sau RNA (niciodată ambele).

• VIRUS: include pe lânga virion şi ARNm, proteinele virale care pot lipsi din structura virionului, dar
si alte proteine sau structuri.
• Virusurile sunt microorganisme strict parazite intracelular.
• Conţin un singur tip de acid nucleic, fie ADN, fie ARN, protejat de un înveliş proteic.
• Invelișul proteic poate fi dublat de o anvelopă (membrană lipoproteică care deriva din membrane ale
gazdei, modificate prin inserția de peplomere).
• Sunt lipsite de enzime producătoare de energie și de capacităţi de biosinteză.
• Pot deține enzime care intervin in fazele replicării (acestea pot deveni ținte pentru antivirale).
• Nu se divid, ci sunt replicate de celulele vii pe care le parazitează.

Lwoff (1957): “virusurile sunt entități potențial patogene care au o faza infecţioasă, posedă un singur tip de
acid nucleic, multiplică sub forma de material genetic, nu cresc, nu se divid”…
Luria (1959): “virusurile sunt elemente de material genetic care pot sa determine în celulele în care se
reproduc biosinteza unui aparat specific, în vederea propriului lor transfer în celule”.
Observarea și/sau aprecierea dimensiunii particulei virale prin:
- Microscopie electronică
- Ultrafiltrare
- Ultracentrifugare

Partciulele Subvirale
• Viroizi: mici molecule de ARN circular (200-400nt), care nu posedă capsidă sau anvelopă și care
sunt asociați cu unele boli ale plantelor.
• Strategia lor de replicare, similară virusurilor (strict intracelular).

• Virusoizi: molecule satelite, asemănătoare cu viroizii, dar mai mari (1000 nt), care depind de
prezența unui alt virus (helper), fiind temporar împachetați în capside virale.
 • Prioni: compuşi din unități proteice, iniţial, fără suport genetic
• Ulterior s-a constat că sunt izomeri ai unei proteine normale, codificată de o genă identică la mai
multe specii; la om este localizată pe braţul scurt al cromozomului 20.
• Determină unele boli ca: boala Creutzfeldt-Jakob, la om, scrapie la oi și bovine și encefalopatia
spongiformă la capre.
• Rezistență deosebită la agenți fizico-chimici.

Anatomia funcțională a virusurilor

A. Genomul Viral
• reprezentat de o moleculă ARN (cele mai numeroase virusuri) sau ADN;
• deţine informaţia necesară replicării;
• ADN-ul are cel mai frecvent o structură bicatenară (monocatenară la parvovirusuri), liniară (circulară
la papovavirusuri şi hepadnavirusuri);
• ARN-ul are cel mai frecvent o structură monocatenară (bicatenară la reovirusuri), cu:
o polaritate pozitivă (funcţionează ca ARNm) sau
o polaritate negativă (are asociat o ARN-polimerază);
o constituit la unele virusuri din mai multe segmente (orthomixovirusuri, reovirusuri).

B. Capsida Virală
• constituită din molecule proteice repetitive (capsomere) codificate de genomul viral;
• capsomerele au o dispoziţie simetrică.
• Au fost descrise 3 tipuri de simetrie ale NC (nucleocapsidei):
o helicală, capsomere dispuse în jurul spiralei de acid nucleic (orto-şi para- și mixovirusuri,
rhabdovirusuri);
o icosaedrică (cubică), fiind diferenţiate în:
▪ pentone (în fiecare vârf al icosaedrului),
▪ hexone (pe feţele şi muchiile icosaedrului);
• complexă (poxvirusuri).
*Notă: unii autori descriu şi simetria binară (la bacteriofagii T par (T2, T4, etc) ai E. coli: cap: simetrie
icosaedrică, coadă: simetrie helicală)
Funcțiile capsidei virale
• protejează acidul nucleic viral,
• conferă forma caracteristică virusului,
• fixează virusul la receptorii specifici de pe suprafaţa celulelor (conferă specificitatea de gazde şi
dictează poarta de intrare),
• conţine determinanţi antigenici faţă de care gazda reacţionează prin răspuns imun
• importanţa practică:
o răspunsul imun in vivo, rol in apărare
o diagnostic de laborator, in vitro, diagnostic direct sau indirect.

C. Anvelopa (peplos/ mantă)

• prezentă la virusuri cu simetrie helicală şi la unele virusuri cu simetrie icosaedrică;
• derivă din sistemul membranar al celulei gazdă (membrana citoplasmtică, membrana nucleară,
reticul endoplasmatic);
 • include glicoproteine codificate de genomul viral (peplomere, prin analogie cu capsomerele) cu rol
de:
o liganzi la receptori celulari (ex.hemaglutinine);
o receptori pentru componenta Fc a imunoglobulinelor şi C3b (la herpesvirusuri);
o enzime (ex, hialuronidaza).

Replicarea virsurilor
• proces desfăşurat numai în celula vie parazitată;
• genomul viral subordonează metabolismul energetic şi de biosinteză al celulei pentru sinteza
proteinelor virale şi replicarea acidului nucleic viral;
• metabolismul celular:
• poate fi subordonat total sau
• poate continua paralel cu sinteza componentelor virale
• replicarea parcurge mai multe etape:
1. adsorbţia, 5. replicarea genomului viral,
2. penetrarea în celulă, 6. biosinteza proteinelor tardive,
3. decapsidarea, 7. morfogeneza particulei virale,
4. biosinteza proteinelor precoce, 8. eliberarea din celulă.

1. Adsorbția
Structuri virale de suprafaţă (capsidale sau peplomere) se ataşează (specific) la receptori de pe suprafaţa
celulei gazdă.
2. Penetrarea
Pătrunderea virusului în celulă prin:
− translocarea directă a membranei celulare (ex picornavirusuri, papovavirusuri – virusuri mici, nude);
− endocitoză (majoritatea virusurilor nude);
− fuzionarea peplosului cu membrana citoplasmatică (majoritatea virusurilor învelite).

3. Decaspidarea
Pierderea învelişului proteic viral;
Migrarea acidului nuclei viral:
− în nucleu, la virusurile ADN (excepţie poxvirusurile);
− în citoplasmă, la virusurile ARN (excepţie v.gripale).

4. Biosinteza proteinelor precoce

a. transcripţia ARN mesager
− la v.ADN b.c. transcrierea unei catene cu participarea ARN-polimerazei celulare;
− la v.ADN m.c. se sintetizează o catenă ADN complementară care este transcrisă în ARNm;
− la v.ARN(+) genomul viral funcţionează ca ARNm;
 − la v.ARN(-) genomul este transcris în ARNm de ARN-polimeraza virală;
− la v.ARN b.c., una din catene este transcrisă de către ARN-polimeraza virală;
b. ataşarea ARNm la ribozomii celulei gazdă
− sinteza proteinelor precoce implicate în replicarea acidului nucleic viral.

5. Replicarea acidului nucleic viral

• virusuri ADN
o replicare identică cu a ADN bacterian;
o la virusurile mici (parvovirusuri, papovavirusuri) intervine ADN-polimeraza celulară;
o la virusurile mari (v. herpetice, adenovirusuri, poxvirusuri) participă ADN-polimeraza virală
(poate fi tintă pentru antivirale).
• virusuri ARN
o la virusuri m.c.(+) este sintetizată o catenă ARN (-) cu ajutorul unei polimeraze virale
(proteine precoce) pe care sunt transcrise mai multe catene ARN (+) genomice;
o la virusuri m.c.(-) polimeraza virală produce o catenă ARN (+) pe care sunt transcrise mai
multe catene ARN (-);
o la virusuri ARN d.c. are loc sinteza de catene (+) care funcţionează ca tipar pentru noi catene
(-), restaurând caracterul b.c. al genomului viral.

6. Sinteza proteinelor tardive

• sunt proteine structurale;
• la unele virusuri (picornavirusuri, parvovirusuri, retroviru-suri) sunt sintetizate ca precursori
macromoleculari, clivaţi apoi în proteine structurale de către proteaze virale.

7. Morfogeneza virusului patogen

• asamblarea nucleocapsidelor virale;
• la virusuri cu simetrie icosaedrică este posibilă morfo-geneza de capside goale (exces de proteine
structurale);
• componente virale acumulate în exces pot genera incluzii intracelulare (intracitoplasmatice sau
intranucleare)

8. Eliberarea virusului din celulă

• la virusurile nude are loc, cel mai frecvent, prin liza celulei (efect citocid);
• la virusurile învelite, prin înmugurire, în zone ale membranei celulare (citoplasmatice, nucleare,
reticul endoplasmatic) unde au fost implantate glicoproteine virale, cu eliberare prin exocitoză sau
prin liză.
Ex. VCM: incluzii “ochi de bufniţă”
Virusul rabic - corpusculii Babeş - Negri (IC acidofile)
Replicarea particulară a unor virusuri
• Retrovirusuri
o genomul viral de tip ARN (+) este transcris într-o catenă ADN cu participarea unei
reverstranscriptaze;
o o polimerază celulară determină sinteza unui pregenom ADN d.c. care se integrează în
genomul celulei gazdă;
 o sub efectul unor stimuli, o ARN-polimerază celulară transcrie una din catene în ARN m.c. (+)
care funcţionează atât ca ARNm cât şi ca genom viral.
• Virusul hepatitei B
o genomul viral este reprezentat de ADN parţial d.c.;
o o ADN-polimerază virală completează dublul helix;
o replicarea genomului viral are loc cu sinteza unui pregenom ARN care serveşte ca tipar
pentru sinteza ADN parţial d.c. cu participarea unei reverstranscriptaze.
*replicare HIV

Virusuri defective
• necesită prezenţa unui virus ajutător (helper) pentru realizarea ciclului replicativ intracelular:
o parvovirusuri din genul Dependovirus, realizează coinfecţii cu adenovirusuri;
o virusul hepatitei Delta, realizează coinfecţii sau suprainfecţii cu virusul hepatitei B care îi
oferă AgHBs (antigenul de suprafata).

Genetica virală
• variabilitatea genetică poate fi consecinţa unor mutaţii sau recombinări genetice.

a. mutaţie:
• poate să apară prin substituirea unei baze azotate într-un codon sau prin deleţie;
• mutanţi cu modificări fenotipice:
o mutanţi condiţionat letali
▪ mutanţi reci (sunt replicaţi optim la 250C);
▪ mutanţi calzi (tolerează temperaturi peste 370C);
▪ mutanţi cu schimbarea spectrului de gazdă (mai puţin virulenţi pentru gazda naturală);
o mutanţi antigenici;
o mutanţi rezistenţi la agenţi terapeuti antivirali.

b. recombinare
o schimb de material genetic între două genoame (o celulă coinfectată de două tulpini) care
prezintă omologie structurală:
▪ recombinare clasică (în special la v.ADN);
▪ reasortare genomică (la v.ARN cu genom segmentat).

Interacțiuni non-genetice între virusuri

• Interferenţa virală = inhibarea replicării unui virus printr-un alt virus.
• Interferenţă omologă = este mediată de particule virale defective care interferă cu replicarea
virusului omolog complet.
• Interferenţă heterologă = infecţia cu un virus, previne suprainfecţia cu alte virusuri prin:
o competiţie pentru receptori;
o inhibarea penetrării;
o inhibarea mecansmelor de sinteză intracelulară.
 Relația virus- celulă gazdă
• Celule permisive = realizează integral toate etapele ciclului replicativ.
• Celule semipermisive = replică cantităţi mici de virus.
• Celule nepermisive = replică virusul până la un anumit stadiu.
• Infecţia celulelor permisive şi semipermisive este productivă, diferenţiată în:
o citocidă,
o persistentă,
o transformantă;
• Infecţia celulelor nepermisive este non-productivă şi poate fi de tip:
o letală,
o latentă,
o transformantă.
o abortivă,
o Lentă.

Taxonomia virală
• Familie – include în denumire sufixul -viridae;
• Subfamilie – include în denumire sufixul -virinae;
• Gen – include în denumire sufixul -virus.

• Criterii de clasificare:
o caracteristicile genomului ARN sau ADN, şi proprietăţile lui: greutate moleculară, m.c. sau
d.c., linear sau circular, segmen-tat sau piesă unică, polaritatea, compoziţia procentuală în C
+G, secvenţierea bazelor;
o criterii morfologice (dimensiunea virionului, formă, prezenţa sau absenţa anvelopei, simetria
NC);
o particularităţile de replicare (strategia replicării, transcriere, traducere, modificări post-
traducere, asamblarea şi eliberarea virionilor progeni);
Criterii de clasificare:
o proprietăţi fizico-chimice (masă moleculară, stabili-tatea termică, densitatea, rezistenţa la
pH, radiaţii, detergenţi, etc);
o prezenţa unor macromolecule/proteine virale (număr, compoziţia proteinelor şi secvenţa aa.,
func-ţiile lor);
o proprietăţi antigenice;
o proprietăţi biologice (spectrul de gazde, tropismul pentru anumite celule, maniera de
transmitere, vectori, serologie).

Bacteriofagi
• virusuri care parazitează bacteriile;
• au o structură analoagă virusurilor animale;
• fagii T, cei mai cunoscuţi, sunt constituiţi din
o cap – nucleocapsida cu simetrie icosaedrică având în centru ADN d.c.
o coada – cu simetrie helicală, include un canal axial rigid şi un manşon contractil;
o placă bazală hexagonală , la fiecare vârf cu câte un croşet şi o fibră;
 • ciclul de replicare în celula bacteriană este asemănător cu cel descris la virusurile de interes medical.

Relația fag- celulă bateriană:

• Fag virulent = determină infecţie de tip litic (fag vegetativ).
• Fag temperat = se integrează în genomul bacterian şi se replică sincron cu acesta (profag).
• Bacterie lizogenă = celulă în care profagul poate evolua în fag vegetativ sub efectul unor factori din
mediu (inducţie fagică).
Aplicaţii medicale ale bacteriofagilor
• lizotiparea (subdivizarea unei specii bacteriene în lizotipuri);
• identificarea unei specii;
• depistarea unor bacterii patogene în ape de suprafaţă.

Mecanisme de eludare a răspunsului imun

1. Integrarea în genom, exclusiv la virusurile ADN şi la cele ARN, care posedă RT (care copie
secventele ARN, trasnformandu-le in ADN complementar).
o După integrare, genomul viral se poate transmite orizontal şi infecta alte celule, dar şi
vertical.
o În ultima situaţie induce infecţii persistente cu minima implicare a răspunsului imun.

2. Propagarea directă de la o celulă la alta, cu formare de sinciţii şi celule gigante multinucleate (herpes
virusuri, HIV, paramixovirusuri).

3. Infectarea celulelor lipsite de CMH I (ex. neuronii), care face ca sistemul imun să nu poată
recunoaşte peptidele virale din complexele pe care le realizează cu membranele celulelor gazdă.

4. Modularea antigenică, cum ar fi pierderea Ag implicate în recunoaşterea celulelor infectate, meca-

nism care pare implicat în PESS (panencefalita sclerozantă subacută, complicație mortală, tardivă a
rujeolei).
• Acesti pacienţi prezintă Ac în titruri mari faţă de Ag diferite ale virusului rujeolei, dar acestea nu pot
fi recunoscute la nivelul celulelor nervoase.
• Celulele infectate ale creierului nu exprimă Ag virale la nivelul membranei, deși în citoplasmă există
mari cantităţi de polipeptide şi glicopeptide virale.

5. Inhibarea efectorilor sistemului imun:

a. multe poxvirusuri produc asa numiţii viroreceptori sau molecule solubile, omologi ai receptorilor
pentru IFN si TNF, care ar bloca efectul antiviral al citochinelor.
b. VHB induce sinteza unor mari cantităţi de AgHBs de către celulele infectate.
− Acest Ag circulant blochează Ac antivirali înainte ca ei să ajungă la celulele infectate viral, acţionând
ca un „scut reflector” care deviază Ac si protejează celulele infectate.
Curs 4
Nutriția și metabolismul bacteriilor
Celula bacteriană este capabilă să-şi sintetizeze propriile macromolecule folosind compuşi cu
greutate moleculară mică pe care îi obţine prin degradarea compuşilor macromoleculari din mediul de viaţă.
Nutriţia – asimilarea de substanţe nutritive, organice şi anorganice din mediul extern, necesare
metabolismului.
Nutrienții:

• Substanțe ale căror soluții pot traversa membrana citoplasmatică:

• Obţinuţi prin
o solvire sau
o digestie extracelulară.
• Ex.: fragmente polipeptidice, aminoacizi, monozaharide, acizi graşi, glicerol, nucleozide, fosfaţi
anorganici.
• Traversează membrana citoplasmatică prin
o difuzie simplă sau
o facilitată, respectiv prin transport activ.
• Necesităţi nutritive de bază: carbon, azot, oxigen, elemente minerale.

Factori de creștere
• metaboliţi esenţiali necesari a fi prezenţi în mediu:
o aminoacizi,
o baze purinice şi pirimidinice,
o vitamine.
• Cunoaşterea necesităţilor nutritive ale bacteriilor - conceperea mediilor de cultură.

• Metabolism – ansamblul reacţiilor biochimice care caracterizează cele 2 etape: catabolism şi

anabolism.
o Catabolism – degradarea compuşilor cu structură complexă în compuşi simpli, cu eliberare
de energie.
o Anabolism – construirea de molecule complexe organice necesare structurii şi funcţionării
celulei bacteriene, folosind compuşii simpli rezultaţi din catabolism.
Sursa de energie:

• Bacteriile care folosesc lumina ca sursă de energie se numesc fototrofe (posedă clorofilă).
• Bacteriile chemotrofe - obţin energia prin reacţii de oxido-reducere, în care donorul de hidrogen este
o substanţă organică, cu formare de ATP.
• Aceste reacţii de oxido-reducere presupun pe lângă un donor de hidrogen şi un acceptor.
• Din punct de vedere al donorilor de hidrogen bacteriile chemotrofe pot fi :
o chemo-organotrofe, când donorul de hidrogen este o substanţă organică;
o chemo-litotrofe (litos - piatră), când donorul este o substanţă anorganică.
Acceptorii de hidrogen

• oxigenul, pentru bacteriile aerobe; transferul de electroni se face cu participarea unor enzime (ex.
dehidrogenaze, citocromoxidaze) pentru a realiza respiraţia aerobă;
• compuşi organici (nitriţi, nitraţi, sulfaţi) sau anorganici (fumarat) în cadrul respiraţiei anaerobe;
• unii compuşi organici (sursa de carbon şi cataboliţi ai acesteia) funcţionează fie ca donor, fie ca
acceptor de hidrogen.

Mecanisme de producere a energiei

1. Fermentația
• Compuşii organici funcţionează unii ca donor, alţii ca acceptor de hidrogen.
• Rezultă un amestec de produşi finali, unii mai oxidaţi, alţii mai reduşi.
• Mai puţin eficientă decât respiraţia pentru obţinerea energiei.
• Este utilizată de bacteriile obligator anaerobe şi de cele facultativ anaerobe.

2. Respirația
• Lanţul respirator de transport al electronilor asociat membranei citoplasmatice:
• aerobă- oxigenul molecular este ultimul acceptor de hidrogen;
o Obligator/strict aerobe– când bacteriile folosesc exclusiv O2, ca acceptor de hidrogen;
o bacteriile facultativ anaerobe - cultivă aerob, dar şi anaerob, folosind alternativ acceptorii de
hidrogen;
• anaerobe- ultimul acceptor de hidrogen este un compus anorganic (diferit de oxigen) sau organic:
o nitraţii, ca ultim acceptor, la facultativ anaerobi;
o carbonatul, sulfatul sau fumaratul, pentru bacteriile obligat anaerobe (când sunt folosite
exclusiv procesele fermentative).

Sursa de carbon:
• Bacteriile autotrofe folosesc ca sursă de carbon, CO2.
• Bacteriile heterotrofe folosesc un compus organic (ex. carbohidraţi sau aa.) pe care-l utilizează şi ca
sursă de energie.
• Bacteriile heterotrofe care necesită pentru creştere concentraţii mai mari de CO2, decât cele din
atmosferă se numesc carboxifile (ex. concentraţii de 3- 5%) sau capnofile.

Sursa de azot:
• Azotul reprezintă cam 10% din greutatea unei bacterii.
• Principala sursă sunt sărurile de amoniu (NH4) sau produşi convertibili în NH 4 (ex. azotul organic din
aa. sau polipeptide sau, mai rar, cel din atmosferă sau din nitriţi).

Substanțe minerale

• P asimilat ca ion fosfat (PO43- ) pentru structurarea fosfolipidelor, compuşilor macroergici (ATP,
GTP) şi coenzimelor (NADP, flavine).
• S asimilat din compuşi organici, hidrogen sulfurat, ioni sulfat, (SO42-, H2S, S) pentru structurarea
coenzimei A şi a unor aminoacizi.
 • K+, Mg2+, Ca2+, Fe2+ asimilaţi din compuşi anorganici, funcţionează ca activatori enzimatici.
• Rolul esenţial al Fe2+ : constituient al citocromilor şi peroxidazelor.
• K+ şi Mg2+, asigură funcţionalitatea ribozomilor.
• Ca Intră în compoziţia dipicolinatului de calcliu, din structura endosporilor.
• Microelemente: Zn, Mg, Ca, Cu, ş.a. în cantitiăţi infime sunt asigurate prin apa de robinet sau din
unele impurităţi ale unor ingrediente ale mediilor de cultură, iar uneori, chiar din sticlăria de
laborator.

Factori de creștere

• Metaboliţii esenţiali pe care o bacterie nu îi mai poate sintetiza şi trebuie oferiţi ca nutrienţi
preformaţi.
• Factorii de creştere sunt de trei tipuri:
▪ purine şi pirimidine necesare sintezei acizilor nucleici (ARN, ADN);
▪ aa: necesari sintezei proteinelor;
▪ vitamine: necesare ca şi coenzime sau grupe funcţionale pentru
unele enzime.
• Uneori, necesarul în FC este asigurat de o altă bacterie (sintrofie).
• Haemophilus influenzae folosește factorul V (NAD) oferit în mediu de către S. aureus (fenomen de
satelistism).
• Bacteriile prototrofe- sintetizează integral toţi metaboliţii esenţiali.
• Mutantele şi tulpinile auxotrofe- pierd capaci- tatea de a sintetiza unul sau mai mulţi metaboliţi de
care devin dependente (factori de creştere indispensabili).
• Avantajele selective ale auxotrofiei: în prezenţa factorului de creştere pentru care este auxotrofă, o
bacterie se multiplică mai repede decât tulpina parentală prototrofă.
• Bacteriile patogene sunt multiplu auxotrofe (deci heterotrofe sau fastidioase).
• Auxotrofia extremă
o bacteriile necultivabile
▪ Treponema pallidum, agent etiologic al sifilisului
▪ Mycobacterium leprae, determină lepra
o Bacteriile obligator intrcelulare
▪ Rickettsiile
▪ Chlamydiile

Factorii de mediu care influențează metabolismului bacterian

1. Temperatura
2. Valorile pH-ului
3. Presiunea osmotică
4. Atmosfera de incubare

1. Temperatura
- Bacterii psihrofile (0 – 20°C)
- Bacterii mezofile (25 - 45°C)- majoritatea
- Bacterii termofile (50 - 70°C)
2. Valorile pH-ului
- pH optim: 7 - 7,5
 - Bacterii acidofile: pH 5 – 5,5 – ex. Lactobacillus acidophilus
- Bacterii bazofile: pH 8,5 – 9 – ex. Vibrio cholerae
3. Presiunea osmotică
- Bacteriile cresc în medii izotone cu mediul intern al organismului.
- Bacterii halofile – cresc în medii cu concentraţii crescute de NaCl.
4. Atmosfera de incubare:
- Bacterii aerobe – în prezenţa aerului atmosferic;
- Bacterii anaerobe (O2 sub 1%); pentru ele O2 este toxic!
- Bacterii facultativ anaerobe – în prezenţa aerului atmosferic, dar şi în absenţa lui (produc ATP prin
respiraţie aerobă, în prezenţa oxigenului, dar pot utiliza şi calea fermentativă sau respiraţia anaerobă,
în absenţa lui);
- Bacterii microerofile (O2 – aprox 5%);
- Bacterii capnofile sau carboxifile (CO2 – 3-5%);

Dinamica multipicării bacteriilor într-un mediu limitat

1. Faza de latență
2. Faza exponențială sau logaritmică
3. Faza staționară
4. Faza de declin
1. Faza de latență
• bacteria creşte în dimensiuni;
• are metabolism activ;
• nu se multiplică;
• sensibilitatea la antibiotice este crescută;
• durata: minute;
2. Faza exponențială sau logaritmică

• începe diviziunea bacteriilor cu scurtarea progresivă a timpului de generaţie;

• Ex. Vibrio – 10 min, Ex. E. coli – 20 min, Ex. M. tuberculosis – 18 - 24 – 27 ore (24 ore, în medie);
• sensibile la agenţi antimicrobieni; important pentru testarea sensibilităţii la antibiotice;
• durata: ore;
3. Fază staționară
• Numărul bacteriilor vii rămâne constant;
• mediul de viaţă devine din ce în ce mai puţin favorabil;
• au morfologia specifică speciei; important pentru realizarea frotiuri- lor;
• scade sensibilitatea la agenţi antimicro- bieni;
• durata: zile – săptămâni;
4. Faza de declin:
• Bacteriile moarte depășesc numărul celor vii.
Medii de cultură:
- Agar plate
- Agar deep tube
- Broth
- Agar slant
Tipuri de colonii:

Klebsiella pneumonie- colonii mucoide (capsulate)

E. coli O157H7 – mediu cromogen
Escherichia coli – colonii lactoză pozitiv (L+) (sus) şi Salmonella - colonii L (-).
Medii de identificare (TSI – triple sugars iron)
Mediul Simmons
Scopurile cultivării:

• Diagnostic: identificare şi testarea sensibilităţi la antibiotice, utilizând tulpina izolată în cultură

pură.
• Industrial: obţinerea de produse ale metabolismului bacterian (antibiotice, vitamine, etc.) sau
vaccinuri.
• Cultivarea este continuă (se menţine cultura în fază exponenţială, în sisteme speciale: turbidistat,
chemostat).
Genetica bacteriană

• studiază ereditatea şi variabilitatea la bacterii;

• suportul material al eredităţii este reprezentat de genomul bacterian, reprezentat de suma genelor
unui microorganism;
• gena constituie unitatea funcţională de bază a informaţiei genetice;
• genomul bacterian este reprezentat de
o ADN cromosomal (include gene esenţiale), iar EXTRACROMOSOMAL:
o ADN plasmidic (conţine gene care codificăcaractere de tulpină);
o episomi (formă particulară de plasmid);
• genotip = totalitatea informaţiei înscrisă în genomul bacterian;
• fenotip = suma caracterelor observabile, consecutiv interacţiunii genotipului cu mediul ambiant.

Dogma geneticii
DNA -------------------------- RNA ----------------------sinteza de proteine
Transcriere translatie
De exemplu, cromozomul de Escherichia coli este format dintr-o:
• moleculă circulară dublu spiralată de ADN ce reprezintă 80% din greutatea lui;
• componentă proteică: ARN-polimeraza (reprezintă 10% din greutatea sa);
• ARNm şi ARNr în curs de sintetizare (10% din greutatea sa).
Elemente extracromozomiale
• Plasmidele – informație genetică extracromozomală
• Episomii – o formă particulară de plasmid, care este o unitate de material genetic, neesențială pentru
genom, dar care se poate integra singură în genomul ADN al unei bacterii; rămâne mult timp stabil,
se replică o dată cu cromozomul bacterian și devine o componentă a acestuia (ex. episomul care
codifică pilii sexuali sau cel care codifică gene de rezistență la antibiotice).
• Bacteriofagii – implicaţi în transducţie; virusul infectant transferă material genetic al unei bacterii.
Plamidele pot fi:
• conjugative, care se pot transfera singure la alte bacterii, ca de exemplu plasmidele de rezistenţă la
antibiotice, asa-numitele, plasmide R,
• neconjugative, care nu pot părăsi singure bacteria de origine, ci numai prin intermediul unui alt
plasmid conjugativ sau al unui bacteriofag (de exemplu plasmidul care codifica secreţia de beta-
lactamază, la S.aureus);
• Episomi - se pot integra prin recombinare în cromozomul bacterian, pierzându-şi astfel autonomia de
replicare (un exemplu de episom este factorul de sex F (plasmidul F) sau factorul de fertilitate).
Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici ai unor factori de virulenţă la bacterii, ca de exemplu:
• secreţia de enterotoxine (termolabilă şi termostabilă) şi factorii de colonizare, la Escherichia coli,
• hemolizina, la Staphylococcus aureus, Enterococcus faecalis şi E.coli,
• exfoliatina, la S. aureus,
• gena de invazivitate, la Shigella etc.
Plasmidele R (de rezistenţă) la chimioterapice (Factorul R) sunt molecule circulare de ADN care constau din
două regiuni genetice distincte:
 • genele care codifica rezistenţa la antibiotice "R", care pot fi unice sau multiple şi
• genele care conferă plasmidului capacitatea de a se transfera
• "FTRA“ (factorul de transfer).
Rezistenta la peste 90% dintre tulpinile de spital este de natura plasmidică.
Plasmidele F

• Plasmide care codifică sinteza unor enzime implicate în căi metabolice particulare.
• Plasmide care codifică sinteza unor subtanţe antimicrobiene (bacteriocine, unele antibio- tice).
• Plasmide criptice – nu ştim ce codifică.
* Notă: bacteriocine, produşi primari de metabolism care acţionează doar asupra tulpinilor speciei care le-a
produs sau a unora înrudite; antibiotice: produşi de metabolism secundar, cu spexctru şi asupra altor specii).
De regula, se utilizeaza termenul de bacteriocine pentru toate substantele antimicrobiene produse de bacterii.
Colicine, produse de E. coli, mutacine, produse de Streptococcus mutans.
Variaţia fenotipică:
• indusă de interacţiunea genomului cu factori de mediu;
• este reversibilă şi nu se transmite ereditar;
• are la bază controlul transcripţiei genelor în ARNm şi traducerii în sinteza proteinelor, prin inducţia
sau represia acestora.
Fenomenul de variabilitate genotipică
• modificare bruscă, transmisibilă la descendenţi a unuia sau a mai multor caractere prin două
mecanisme:
o mutaţia;
o transferul de ADN de la un donor la un
o acceptor.
Mutația
• reprezintă o modificare în secvenţa nucleoti- delor într-o genă, datorită unei erori în cursul replicării;
• eveniment rar, spontan şi imprevizibil;
• mutaţiile acumulate de-alungul a miliarde de ani, sub efectul selecţiei naturale, explică evoluţia
speciilor;
• noile gene apărute prin mutaţie se numesc alele şi ocupă acelaşi locus genetic ca gena de origine;
• mecanisme moleculare ale mutaţiei:
o substituţia unei perechi de baze printr-o altă pereche, cu înlocuirea unui codon printr-un alt
codon; (notă: 3 nucleotide, formează un codon);
 o inversia;
o inserţia (informaţie genetică nou achiziţionată) sau deleţia, pierderea uneia sau a mai multor
baze, cu decalarea citirii mesajului genetic (frameshift mutation).
• Rata mutaţiei = probabilitatea de apariţie spontană a unei mutaţii într-o populaţie bacteriană;
• rata mutaţiei este foarte scăzută (10-7 – 10-9), dar poate creşte în prezenţa unor agenţi mutageni
(chimici sau fizici).
• Frecvenţa mutaţiei = proporţia unui anumit mutant într-o populaţie bacteriană;
• frecvenţa mutantului poate creşte ca urmare a selecţiei:
o relative (mutantul are un timp de generaţie mai scurt)
o absolute (prin prezenţa unui factor de mediu favorabil mutantului, dar defavorabil restului
populaţiei).

Exemple de mutații
1. Mutatii punctiforme
• Mutaţiile punctiforme afectează un singur nucleotid în cadrul unei gene şi sunt reversibile.
• Consecinţe:
o înlocuirea unui codon cu altul duce la înlocuirea unui aminoacid cu altul în structura unui
polipeptid.
• Aceste mutaţii sunt numite „mutaţii în sens greşit” (missens mutation);
2. Mutații nonsens:

• apariţia unui codon nonsens (mutaţii nonsens).

• Mutaţia nonsens împiedică sinteza în continuare a unui polipeptid (se formează un codon “stop”, ex.:
UAA, UAG, UGA) – consecinte majore (scurtarea unei proteine, uneori importanta in economia
bacteriei).
• Dacă mutaţia nonsens se produce la începu- tul genei care codifică un polipeptid, se numeşte mutaţie
polară şi acel polipeptid nu se va mai sintetiza deloc.

Mutații bacteriene observate în laborator

▪mutaţii privind morfologia coloniei bacteriene (variaţia S – R; coloniile netede, smooth, devin R – rough);
▪mutaţii nutriţionale (mutanţi auxotrofi - pierd capacitatea de a sintetiza unul sau mai mulţi metaboliţi de care
devin dependenţi; sunt factori de creştere indispensabili, care trebuie oferiţi în mediul de cultură);
▪mutaţii care duc la pierderea unor factori de patogenitate (mutanţi avirulenţi la S.pneumoniae care şi- au
pierdut capsula);
▪mutaţii care conduc la apariţia fenomenului de rezistenţă la antibiotice (atât ADN cromozomal, cât şi cel
plasmidic poate fi sediul unor asemenea mutaţii).

Transferul genetic
• se realilează în sens unic, de la o bacterie donor la una receptor;
• exogenot = materialul genetic transferat;
• endogenot = materialul genetic propriu;
• evoluţia exogenotului în celula receptor:
o recombinare: alinierea secvenţelor cu omologie structurală, urmată de substiutirea uneia sau
mai multor gene între exo- şi endogenot;
o integrare în genomul bacteriei receptor (transpozoni, fagi);
 o menţinerea în poziţie extracromozomală dacă este un replicon (plasmide, fagi);
o supus acţiunii endonucleazelor de restricţie (informaţie genetică pierdută).
Replicon: cel mai scurt fragment de ADN sau ARN capabil de replicare independentă într-o celulă.
• Mecanisme de transfer:
o transformarea;
o transducţia: generalizată şi specializată;
o conjugarea.
Mecansime de transfer al exogentului
1. Transformarea
o bacteria acceptor este capabilă să primească ADN exogen provenit din mediu, de la bacterii
moarte (stare de competenţă);
o exogenotul trebuie să prezinte o structură bicatenară şi să reprezinte maxim 1% din mărimea
genomului bacterian;
o fenomenul a fost descoperit prin experimente pe şoarece, cu tulpini de S.pneumoniae -
(Griffith 1928) şi explicat după două decenii mai târziu.
o ADN-ul pneumococilor virulenţi, capabili să sintetizeze capsula, s-a transferat la mutante R,
nevirulente, acestea din urma dobândind capacitatea de a sintetiza capsula.
o Transformarea are loc şi între specii diferite.
o Bacteria care primeşte materialul genetic trebuie să se afle în stare de competenţă.

2. Transducția
o transfer de ADN bacterian prin intermediul bacteriofagilor transductori;
o există două tipuri de transducţie:
o generalizată (transfer aleator al unui fragment din genomul bacterian);
o specializată (transfer de gene localizate în cromozomul bacterian în vecinătatea locului
de integrare al profagului).
Profag: există ca replicon sau episom

Morfologie
• Bacteriofagii sunt formaţi dintr-un cap hexagonal, un gât şi o prelungire numită picior (coadă).
• Capul este alcătuit dintr-un înveliş proteic (capsidă) şi adăposteşte genomul ADN.
• Coada este un cilindru rigid învelit într-un manşon proteic şi se termină cu o placa hexagonală care
conţine o enzimă de tipul lizozimului.
• De placa bazala se aprind 6 fibre cu rol in fixarea bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei.
• Ataşarea bacteriofagului pe suprafaţa peretelui bacterian este determinată de existenţa unor
receptori de perete, specifici.
• După ataşare are loc contracţia manşonului proteic şi bacteriofagul îşi injectează numai ADN-ul în
celula bacteriană.
• După pătrunderea genomului fagic în celula bacteriană, acesta va determina sinteza de noi
bacteriofagi identici cu cel de la care a provenit ADN.
• După asamblarea noilor virusuri ele vor părăsi celula bacteriana care se lizează.
• Acesta este ciclul litic al bacteriofagilor, iar ei se numesc fagi virulenţi (deoarece lizeaza, distruge
celula gazda).

Transducția generalizată
 • Transductia generalizată este mediată de fagi litici, care, după pătrunderea în celula bacteriană, se
multiplică şi determina liza celulei gazda.
• In timpul lizei celulei bacteriene cromozomul acesteia se fragmentează.
• Se poate întâmpla ca unul dintre aceste fragmente, cu o dimen- siune apropiată de cea a genomului
fagic, să se integreze în capsida bacteriofagului, în locul genomului fagic.
• Aceşti bacteriofagi sunt defectivi şi nu se vor mai putea replica, dar pot pătrunde în alte celule
bacteriene, injectându-le ADN-ul care provine din cel al celulei donoare.
• ADN-ul se va integra în cromozomul celulei receptoare prin recombinare, rezultând caractere noi
ca: modificări patogenice bacteriene (noi factori de virulenţă), rezistenţa la chimioterapice.

• Dar nu întotdeauna relaţiile bacteriofag-bacterie evoluează în acest fel.

• Uneori genomul bacteriofagului se va integra în cromozomul bacterian, încadrându-se şi funcţional
în acesta.
• In aceasta situaţie el nu se mai replică decât în acelaşi timp cu cromozomul bacterian, deci în timpul
diviziunii bacteriene şi se numeste profag.
• Acest ciclu este ciclul lizogen, iar bacteriofagii se numesc fagi temperaţi (lizogeni) (nu lizează
celula bacteriană).

• Transducţia specializată este mediata de fagii temperaţi.

• O celulă bacteriană care conţine un set de gene fagice se numeşte lizogenă.
• ADN-ul fagic se găseşte fie
o integrat în cromosomul bacterian, fie
o în stare autonomă (fizic independentă).
• Lizogenia este consecinţa blocării transcrierii şi traducerii informaţiei genetice a fagului, a blocării
ciclului său de multiplicare, urmată de integrarea genomului ca profag, în cromosomul bacterian.
Notă:
Transcrierea ADN-ului este un proces prin care are loc transferul informatiei genetice de la ADN la
ARN.
Traducerea/translaţia: sinteza de proteine via ARNr.

• După pătrunderea în celula bacteriana a ADN –ului bacteriofagului temperat, ADN-ul suferă
un proces de circularizare, după care se insera în cromozom prin recombinare sub forma de profag
(pe baza homologiei între 10 perechi de baze ale ADN fagic şi a celui bacterian).
• Profagul devine parte integrantă a cromozomului bacterian, se va replica odată cu acesta, deoarece
este supus unui proces de represie din partea genomului gazdă.

Concluzie
Transducţia reprezintă un transfer de gene cromozomale de la o celula bacteriană la alta, mediat de
bacteriofagi.
Unii bacteriofagi sunt capabili să transfere orice genă bacteriană (transducţie generalizată) iar alţii numai
anumite gene (transducţia specializată).
Imporanța practică
Conversie lizogenă = informaţie genetică adiţională, de origine fagică, având asemănări cu transducţia
specializată (toxigeneza tulpinilor de Corynebacterium diphtheriae, Streptococcus pyogenes etc).

3. Conjugare
• transfer genetic consecutiv contactului fizic între două bacterii cu polaritate sexuală diferită;
• La gram negativi:
o bacteria donor (”sex masculin”) posedă un plasmid conjugativ (factorul F+) cu gene care
codifică sinteza de pili sexuali, prin care se ataşează la receptori specifici de pe suprafaţa
unei celule receptor ( F-, de “sex feminin”);
• (a) retragerea pililor aduce cele două celule în contact, prin puntea citoplasmatică care se stabileşte,
urmând să fie transferat ADN –ul plasmidic;
o consecutiv acestui tip de conjugare rezultă două celule F(+) ;
o plasmidul F poate purta gene adiţionale (ex. gene de R la antibiotice) care pot fi transferate;
• - (b) plasmidul F integrat în cromozom poate conduce la transfer de gene cromozomale (între o
bacterie Hfr -high frequency of recombination - şi una F(-));
o transferul începe din vecinătatea locului de inserţie al plasmidului F, care este ultimul
transferat;
o cel mai frecvent bacteria receptor ramâne F(-) deoarece nu se transferă şi factorul F (timp
insuficient);
o Transferul de ADN la bacterii gram-pozitive este controlat de feromoni sexuali (molecule de
supra- faţă prin care celulele bacteriene aderă între ele).

Elemente genetice transpozabile

• reprezintă segmente de ADN capabile să se excizeze şi apoi să se insere în acelaşi replicon
(cromozom sau plasmid) sau în unul diferit, putând determina blocarea expresiei unei gene în care
se inseră (factor mutagen);
• are loc cu intervenţia unei enzime, transpozaza, fără să fie necesară omologia genetică.
• Elementele genetice transpozabile sunt fragmentele/secvenţele de inserţie (IS - inserted sequences)
şi transpozonii (Tn).
• Tipuri de elemente transpozabile:
o secvenţele de inserţie (SI) constituite din gena care codifică transpozaza, flancată de repetări
inversate, a 20-40 perechi de baze;
o transpozonii, care posedă în regiunea centrală una sau mai multe gene care codifică anumite
caractere (ex. rezistenţa la antibiotice), flancate de SI.
Transpoziția

• Transpoziţia presupune integrarea într-un genom a unui element genetic transpozabil din aceeaşi
moleculă de ADN sau din altă moleculă prezentă în aceeaşi celulă.
• Inserţia oricărei gene între doua elemente transpo- zabile face posibil transferul ei prin recombinare
neomologă, în aceeaşi celulă, pe o moleculă de ADN neînrudită structural.
• Astfel, prin transpoziţie se pot produce deleţii, inversii, transpuneri de determinanţi genetici de pe
un plasmid pe altul sau chiar fuzionarea stabilă a unor repliconi compleţi, de pildă a doua plasmide.
• Evolutia rezistenţei la antibiotice a bacteriilor nu poate fi conceputa astăzi fără fenomenul de
transpoziţie.
• Mecanismele transpoziţiei sunt responsa- bile de formarea plasmidelor cu multirezis- tenţă, prin
inserarea succesivă pe un plasmid a determinanţilor genetici de rezistenţă situaţi între doua
elemente transpozabile de pe alte plasmide.
Curs 5
Relația microorganism gazdă
Microbiota indigena versus microorganisme patogene si conditionat patogene

Definiții
A. Simbioza: asocierea de vieţuitoare din specii diferite care îşi duc viaţa în comun. Orice organism viu
poate deveni habitat pentru alte forme de viaţă mai mici.
B. Forezia: asociaţie întîmplătoare, nesistematizată; gazda transportă un organism mai mic dintr-un loc în
altul.
C. Comensalismul: adăpost şi nutrienţi oferiţi de gazdă.
D. Mutualismul: beneficiu reciproc al simbionţilor.
E. Parazitismul: beneficiu unilateral al microorganismului în defavoarea gazdei.
F. Oportunismul: un comensal, mutualist ori saprofit al mediului extern poate deveni, pentru o perioada,
parazit, funcţie de condiţiile asocierii.

1. Microorganisme patogene: afectează gazda normoreactivă; de regulă determină boală.

Posibilităţi evolutive dupa instalarea răspunsului imum:
o vindecarea;
o trecerea la mutualism (găzduirea persistentă a microorganismul patogen);
o trecerea la comensalism: gazda devine “purtător sănătos”, eliminând microorganismul patogen în
mediul extern.

2. Microoganisme condiţionat sau accidental patogene: comensale sau mutualiste ale gazdei, sau
saprofite ale mediului extern, care ajung întâmplător în ţesuturi.
Atacă gazda doar dacă:
o apar disfuncţii ale apărării antimicrobiene;
o sau/ şi prin variaţie genetică, dobândesc noi capacităţi patogenetice.

Colonizarea microbiană a organsimului

1. Condiţia microbiologică a embrionului şi a fătului.
2. Contaminare versus colonizare.
3. Specii pionier: primele microorganisme contaminante care asimilează condiţiile de găzduire şi
proliferează mai repede decât sunt eliminate. Induc modificări în biotopul învelişurilor care le limitează
creşterea.
4. Speciile de tranziţie profită de modificarea condiţiilor de găzduire prin speciile pionier.

Populaţiile (comunitatea) climax constituie o unitate ecologică în echilibru dinamic pe care o numim
microbiota indigenă.
Termeni sinonimi: flora normală, micro- biota normală, indigenă sau naturală.
Limitele colonizării sunt stabilite de barierele antimicrobiene ale gazdei.

Microbiom: totalitatea microorganismelor florei normale (bacterii, fungi, virusuri), la care se adauga
informația lor genetică.

Ex. Colonizarea tubului digestiv:

o specii pionier de Lactobacillus;
o scăderea pH-ului: la 1-2 zile prima succesiune, prin speciile Bifidobacterium; progresiv se adaugă
Escherichia coli, enterococii.
o Succesiunea majoră, cu înmulţire masivă a bacteriilor anaerobe nesporulate, se produce prin
diversificarea alimentaţiei.
o Stadiul de climax al microbiotei intestinale este atins la înţărcare (trecerea de la alimentaţia la sân, la
cea artificială).
Secvențierea a permis cunoașterea mcgs necultivabile

Colonizarea microbiana a organismului-zonarea organiamului

• Zone normal sterile: mediul intern, ţesuturile, cavităţile seroase. S-a demonstrat ca nu este, de fapt,
un mediu steril (viriom- totalitatea virsurilor și suportul lor genetic). Virioni, evidentiați în sânge ți
țesuturi,
• Zone ocazional contaminate, dar necolo- nizate: sinusuri paranazale, urechea medie, etajul
infraglotic, căile biliare, căile urinare (rinichi, uretra proximală), căi genitale interne.
• Zone periodic contaminate, dar necolo- nizate sau colonizate abortiv: stomac, duoden, jejun.
• Zone normal colonizate: tegumentul, conjunctiva, nările, naso- şi orofaringele, vaginul, uretra
distală, ileonul terminal, colonul.
Exemple:
• Microbiota tegumentului:
o Staphylococcus epidermidis,
o Propionibacterium acnes,
o Staphylococcus aureus, etc.;
• Microbiota cailor aero-digestive superioare:
o cavitatea bucală: streptococi α-hemolitici (streptococi orali sau viridans), Fusobacterium
nucleatum, Bacteroides, Peptostreptococcus, Veillonella, Treponema denticola, etc.;
o orofaringe: Corynebacterium (bacili difterimorfi), Staphylococcus aureus, Bifidobacterium,
etc.;
o nas: Staphylococcus aureus, Staphylococcus epidermidis, etc.;
 • Microbiota tractusului gastro-intestinal:
o colon: Bacteroides, Bifidobacterium, Escherichia coli, Proteus, enterococci; levuri
(Candida), etc.;
• Microbiota tractusului genito-urinar:
o vagin: Lactobacillus, Bacteroides, Corynebacte- rium, etc.;
o uretra distală: stafilococi coagulază negativi, bacili difterimorfi, enterobacteriacee,
enterococi, neisserii nepretenţioase, Fusobacterium spp, micoplasme, Ureaplasma, ocazional
Candida.

Microbiota tegumentului:
Cantitate limitată de nutrienţi (keratină, sebum, secreţie sudorală), umiditate redusă, pH uşor acid.
• 10 – 10^3 UFC/cm2 – trunchi, braţe
• 10^3 – 10^5 UFC/cm2 – faţă
• 10^5 – 10^6 UFC/cm2 – scalp
• 10^6 UFC/cm2 – pliuri
Importanţa cunoaşterii încărcăturii microbiene: decontami- narea tegumentelor în vederea prelevării
probelor de sânge.
1. Microbiota rezidentă: dominată de gram pozitivi.
• constant prezenţi şi în număr mare, stafilococii. Predomină stafilococii coagulază negativi;
• S. aureus este prezent la 20-80% din indivizi;
• constant prezenţi în număr redus: streptococii viridans;
• alte bacterii: coci gram pozitivi anaerobi, bacili gram pozitivi aerobi (difterimorfi), anaerobi
(Propionibacterium spp.);
• Levuri.

2. Microbiota flotantă: îndepărtată eficient prin spălare;

• bacili gram pozitivi sporulaţi aerobi (Bacillus spp.) şi anaerobi (Clostridium spp.);
• bacili gram negativi aerobi (Acinetobacter spp.), facultativi anaerobi (bacili coliformi seamănă cu E.
coli)
• coci gram pozitivi aerobi sau facultativi.

Microbiota conjunctivei
• Frecvent- 95%- stafilococi coagulază negativi
• Ocazional- bacili difterimorfi, specii de Candida, S. aureus, variații streptococi, neisserii
nepretențioase, spcii de Haemophilus, enterobacteriacee, pseudomonade, fungi oportuniști sau
saprofiți
• Rar- anaerobi

Microbiota căilor aero-digestive superioare

• Nările: 10^7 UFC/cm2
o Numeroşi stafilococi coagulază negativi, S. aureus, Corynebacterium spp., Propionibac-
terium spp.
• Nazofaringe: streptococi orali (viridans), neisserii nepretenţioase.
• Orofaringe: peste 500 de specii în ecosisteme complexe – 1000, după unii autori.
Microbiota tractului gastrointestinal

• Esofag: puține bacterii și levuri

• Stomac: supraviețuiesc doar bacteriile acido-tolerante (lactobacilii, streptococi orali)+ Helicobacter
pylori
• Duoden: 10^4 bacterii/ml, predominant anaerobe.
• Jejun, ileon: 10^5-10^8 bacterii/ml, predo- mină lactobacilii, enterococii.
• Cec: 10^8 – 10^10 bacterii/g – anaerobi.
• Colon: 10^11– 10^12 bacterii/ml reprezintă 10-30% din masa fecală.
• ~1000 specii, 96 – 99% anaerobi.
• 10^11- Bacteroides spp., Eubacterium spp., Peptostreptococcus spp.
• 10^12- Bifidobacterium spp., Clostridium spp.

Microbiota tractusului genito-urinar

Vaginul:

• În primele săptămâni de viaţă până la eliminarea hormonilor estrogeni materni şi dispariţia

glicogenului din epiteliul vaginal: lactobacili – pH acid al mucoasei vaginale.
• Prepubertate: pH neutru – coci şi bacili proveniţi de pe tegumentul perineal.
• Maturitate sexuală: reapariția h. estrogeni și a glicogenuluo- 10^9 UFC/ml- predomiă latobacilii+
alte bacterii anaerobe (Bifidobacterium spp., Peptostreptococcus spp., Prevotella spp.,
Fusobacterium spp.)
• Postmenopauza: recolonizare perineală.
Uretra distală:

• Uretra distală: normal colonizată cu bacterii de pe tegumentul perineal, colon.

• Stafilococi coagulază negativi, bacili difterimorfi, Enterobacteriaceae, neisserii nepretenţioase,
Fusobacterium spp., micoplasme.

Rolul fizioloic al florei normale

Roluri nutritive
• Producerea de vitamine (ex. vit K, biotina, acid pantotenic, riboflavina, piridoxina); Vitaminele B:
rol de co-enzime în sinteza ADN, aa. Vit B12 (care este sintetizata doar de bacteria si archaea), ajută
la menținerea compoziției normale a sângelui si a bunei funcționari a creierului.
• Digera carbohidratii, amidonul, fibrele (prebiotice), zaharuri (pe care noi nu le putem digera). 10%
din caloriile pe care le obținem zilnic, sunt pe seama FN.
• Bacteriile metabolizeaza nutrienții în mici molecule care ajung la ficat sau mușchi (eliberează
semnale care comandă depozitarea de rezervoare de glicogen)
• Reglează modul în care organismul răspunde la secreția de insulina, a hormo- nilor reglatori ai
sângelui și chiar dictează apetitul și pierderea în greutate (FN la gemeni obezi/greutate normală, este
diferită).
Imunitate și protecție împotriva infecțiilor

• Stimulent al competenţei imune: creşte cantitatea de Ig, mai ales în țesuturile din jurul intestinului (si
probabil al tegumentului).
 • Flora colonului, învață SI să recunoască și să atace bacteriile patogene (rele) si să protejeze
organismul si la distanță.
• SI învață să nu atace flora prietenoasă, deci învață așa (probabil) să nu dezvolte reacții adverse față
de propriile celule (imuntoleranță).
• Biofilmele si FN tegumentară ocupa un situs care este potențial sediu pentru patogeni (ex. sinusuri,
flora vaginală, cu pH acid – Lactoba- cillus). Cantitatea de HIV, pentru transmiterea sexuală este de
10.000 de ori mai mare, comparativ cu transmiterea parenterală.
• Biofilmul intestinal este susținut în rolul lui benefic de alimentație saracă în zaharuri și grăsimi
• Producerea de biocine (ex Streptomyces, S. epidermidis – protecție fata de colonizarea cu MRSA/
Methycilline Resistant S. aureus)
• Bariera ecologică antimicrobiană:
o antagonizează cu noii contaminanţi;
o competiţia pentru suport şi nutrienţi
• Protecția față de toxine (bifidobacteriile au rol anti – LPS, astfel, acesta, nu ajunge în sânge; E. coli
enterotoxigen - ETEC, poate fi combătut prin producerea de bacte- riocine de către comensali).
Dezvoltare
• Bacteriile produc acizi [ARA (acid arahidonic) si DHA (acid docosahexaenoic)] - utili în
dezvoltarea creierului (diviziunea celulelor), mai ales la copiii mici (sugari).
• Bacteriile trimit semnale (GABA – acid gama aminobutiric, serotonina, melatonina, aceltilcolina,
etc.) în ambele sensuri către creier pe calea nervilor vegetativi. Formațiunile nervoase de la nivelul
intestinului sunt văzute ca al doilea creier.
• Ar susține și dezvoltarea sistemului limfatic (la animale germ free- sistemul limfatic este slab
dezvoltat).

Efecte negative ale florei normale

• Apariţia de tumori maligne: bacteriile colonului:
o generează produşi carcinogeni;
o generează analogi de estrogeni;
o amorsează ciclul entero-hepatic al hormonilor estrogeni.
• Sindrom de malabsorbţie (deficit de absorbţie al nutrienţilor): apare la pacienţi cu stază intestinală,
spp de Bacteroides prin metabolizarea sărurilor biliare, în intestinul subţire.
Disbiozele = colonizari anormale

• Alterarea unor bariere antiinfecţioase: aclorhidria; staza intestinală; alterarea transportului muco-
ciliar;
• Modificări ale condiţiilor de găzduire:
o nutrienţi: incapacitatea de a digera dizaharidele – diaree prin bacterii care fermentează aceste
zaharuri;
o pH: aclorhidria favorizează colonizarea mucoasei gastrice;
o umiditate: levurile lipofile cresc în exces (ex. Malassesia furfur determină pitiriazis
verzicolor, o epidermofiţie).
• Modificarea receptorilor epiteliali pentru liganzii bacterieni: pierderea fibronectinei, receptorul
pentru streptococii orali, duce la colonizarea cu b.g.n.
• Medicaţie antimicrobiană: duce la boli ecologice prin înmulţirea microorganismelor rezistente;
o Clostridioides (Clostridium) difficile deter- mină enterocolita hemoragică pseudomem-
branoasă (post antibiotice).

Sinergism bacterian
 • Sinergia bacteriană între un membru al florei normale și un potențial agent patogen - un organism îl
ajută pe altul să crească sau să supraviețuiască.
• Există exemple de membri ai florei normale care furnizează o vitamină sau un alt factor de creștere
de care are nevoie un agent patogen pentru a crește. Aceasta se numește hrănire între microbi.
• Un alt exemplu de sinergism apare în timpul tratamentului "infecțiilor cu stafilococi" atunci când
stafilococul rezistent la penicilină (MRSA), care este o componentă a florei normale, împarte
rezistența medicamentului cu agenți patogeni, care altfel sunt sensibili la medicament.

Competiția pentru substratul nutritiv

• Bacteriile din tractul gastrointestinal trebuie să absoarbă o parte din substanțele nutritive ale gazdei
pentru propriile nevoi. Totuși, în general, ele le transformă în alți compuși metabolizabili, dar unii
nutrienți pot fi pierduți de gazdă.
• Este cunoscut faptul că animalele fără germeni cresc mai rapid și mai eficient decât animalele
convenționale.
• O explicație pentru încorporarea antibioticelor în alimentele pentru porcine, vaci și păsări de curte
este aceea că animalul crește mai rapid și, prin urmare, poate fi comercializat mai devreme. Din
păcate, această practică contribuie la dezvoltarea și răspândirea rezistenței bacteriene la antibiotice
la animalele de fermă, precum și la oameni.
Toxemii (eliberarea de endotoxină)
• Inducerea unei toxemii cu grad scăzut
• Cantitățile minime de toxine bacteriene (de exemplu, endotoxină) pot fi găsite în circulație.
• Pe de alta parte, aceste mici cantități de antigen bacterian stimulează formarea anticorpilor naturali.
Infecții endogene
• Flora normală poate fi sursa unui agent etiologic al bolii (sursa este gazda – infecții endogene).
• Membrii florei normale pot cauza o boală endogenă dacă ajung la un situs sau țesut unde nu pot fi
restricționați sau tolerați de apărarea gazdei.
• Multe microorganisme din flora normală sunt agenți patogeni potențiali și, dacă obțin acces la un
țesut compromis, pe care îl pot invada, poate apărea o boală.
Boli asociate florei normale:
− Cariile dentare
− Boala parodontală
Transferul la gazdele sensibile (imunocompromise)
• Unii agenți patogeni ai oamenilor care sunt membri ai florei normale se pot baza, de asemenea, pe
gazda lor pentru transferul către alte persoane în care pot produce boală.
• Acestea includ agenții condiționat patogeni care colonizează tractul respirator superior cum ar fi
Neisseria meningitidis, Streptococcus pneumoniae, Haemophilus influenzae și Staphylococcus
aureus și alți agenți patogeni potențiali cum ar fi E. coli, Salmonella sau Clostridium (în tractul
gastrointestinal).
Boli asociate microbiomului:

− Acnee, Eczeme
− Diareea post-antibiotice
− Astm, alergii
− Boli autoimmune
− Cancer
− Caria dentara, boli parodontale
− Depresia si anxietatea
− Diabet
− Ulcer gastric
− Lezarea arterelor
− Sindromul colonului (intestinului) iritabil
− Malnutritie
− Obezitate
Curs 6
Patogenitatea bacteriilor
Patogenitate = ansamblul proprietăţilor biologice ale unui microorganism care îi permit să determine
îmbolnăvirea gazdei.
Clasificarea bacteriilor în raport de patogenitate:
o nepatogene (prezenţa lor nu determină îmbolnăviri);
o înalt patogene sau patogene primare (determină cel mai frecvent îmbolnăviri la gazda
normoreactivă dar lipsită de apărare specifică);
o condiţionat patogene sau oportuniste (prezente pe suprafeţele de înveliş, pot determina
îmbolnăviri când:
▪ apar disfuncţii ale barierelor de apărare antimicrobiană
▪ variaţia genetică le conferă factori de patogenitate).
Atributele majore ale unei bacterii patogene
• transmisibilitatea = posibilitatea de a trece de la o gazdă la alta;
• infectivitatea = abilitatea de a pătrunde, de a persista prin depăşirea sau neutralizarea barierelor şi
mecanismelor antimicrobiene, de a se multiplica şi (eventual) de a invada organismul gazdei;
• virulenţa = capacitatea microorganismului de a vătăma gazda.

A. Trasmisibilitatea
- conferită de:
• prezenţa endosporilor care asigură indefinit supravieţuirea în condiţii nefavorabile (specii Bacillus şi
Clostridium);
• rezistenţa la condiţii de desicaţie/uscăciune (Mycobacterium tuberculosis, Staphylococcus aureus,
Corynebacterium diphtheriae etc);
• supravieţuirea şi chiar multiplicarea în medii umede, minimale nutritiv (specii din familia
Enterobacteriaceae sau Pseudomonas aeruginosa);
• adaptarea la transmiterea directă (ex. transmitere sexuală) sau prin vectori biologici (artropode
hematofage) în cazul speciilor extrem de fragile în mediul extern (Neisseria gonorrhoeae,
Treponema pallidum, respectiv specii Rickettsia, Borrelia).

B. Infectivitatea
1. Depășirea barierelor externe de apărare
• discontinuităţi ale tegumentului;
• discontinuităţi ale stratului de mucus (plăcile Peyer);
• producere de neuraminidază (hidroliza stratului de mucus);
• forma spiralată şi mobilitatea (Vibrio cholerae, Helicobacter pylori, Campylobacter jejuni);
• producere de urează (neutralizează bariera acidă gastrică , ex. Helicobacter pylori, H. heilmannii);
• sinteza de bacteriocine (afectează bariera biologică a suprafeţelor).

2. Menţinerea prin aderare la suprafeţele de înveliş

• necesită participarea a doi factori:
o adezină sau ligant – componente macromoleculare pe suprafaţa celulei bacteriene,
o receptori celulari prezenţi pe suprafaţa celulelor gazdei;
 • adezinele şi receptorii interacţionează în manieră complementară şi specifică;
• conferă rezistenţă la spălarea mecanică (prin secreţii sau excrete) sau prin mişcări peristaltice;
• structuri de suprafaţă cu rol de liganzi: fimbrii, glicocalix, proteine de suprafaţă (proteina M,
proteina F), acizi teichoici şi lipoteichoici.

3. Invazia
• majoritatea bacteriilor îşi exercită efectul patogen prin invazia ţesuturilor, precedată de aderarea la
suprafaţa mucoaselor;
• invazia poate fi din:
o aproape în aproape,
o pe cale limfatică sau
o hematogenă;
• bacteriile invazive sunt capabile să penetreze în celulele nefagocitare prin endocitoză, graţie unor
proteine de suprafaţă– invazine;
• unele bacterii posedă: factori de difuziune (ex. hialuronidază, colagenază, fibrinolizine), sunt
exoenzime care degradează ţesutul conjunctiv care se opune invaziei (ciment intercelular,
membrană bazală, depozite de fibrină, fascii).

4. Supraviețuirea în organismul gazdei

• protecţia faţă de fagocite şi complement prin:
o inhibarea chemotaxiei fagocitelor şi uneori a producerii şi eliberării lor din măduva
hematogenă;
o sinteza de polizaharide capsulare;
o supravieţuirea şi multiplicarea în celulele fagocitare;
o liza celulelor fagocitare (prin leucocidine);
• eludarea supravegherii imune:
o variaţia antigenică;
o identitatea antigenică cu celulele gazdei;
o diversitatea antigenică;
o localizarea în situs-uri privilegiate anatomic sau celular;
o supresia răspunsului imun.

Exemple:
• inhibarea chemotaxiei fagocitelor (streptolizina distruge fagocitele);
• S. aureus produce coagulaza legată cu producerea de fibrină: bacteria nu poate fi recunoscută de
fagocite;
• capsula cu rol antifagocitar (S. pneumoniae, H influenzae, K. pneumoniae, E coli K1, S Typhi);
• AgO – acţiune antifagocitară, împiedica activarea C’
• Proteina A a S. aureus; leagă IgG prin fragmentul Fc şi blochează fagocitoza mediată de opsonine.
• bacterii facultativ intracelulare (Salmonella spp, Shigella, E. coli enteroinvaziv (ECEI), Legionella
pneumophila, Neisseria spp, Mycobacterium spp, Bordetella pertussis) şi obligator intracelulare
(Rickettsiia spp, Chlamydia spp, Coxiella burnetii) rezistă acţiunii microbicide intrafagocitare;
• leucocidine şi hemolizine produse de S. aureus, S. pyogenes, C. perfringens lizează leucocitele,
respectiv eritrocitele.
- eludarea supravegherii imune:
− variaţia antigenică;
 − identitatea antigenică cu celulele gazdei;
− diversitatea antigenică;
− localizarea în situs-uri privilegiate anatomic sau celular;
− supresia răspunsului imun.
Eludarea supravegherii imune
• variaţia antigenică: infecţia gonococică (Neisseria gonorrhoeae); Borrelia recurrentis – febra
recurentă;
• localizarea în situs-uri anatomice particulare (ex. accesul Ac dificil în LCR, articulaţii, vezica
biliară) sau sedii celulare privilegiate (e.g. bacteriile facultativ sau obligator i.c. nu sunt influenţate
de Ac serici);
• identitatea antigenică: tulpinile K1 de E. coli au determinanţi antigenici comuni cu polisialozil-
glicopeptidele cerebrale – nu sunt recunoscute că nonself – determină infecţii bacteriemice şi
meningite grave la nou-născut; ulterior, cantitatea acestor Ag-ne scade;
• absorbţia Ac prin Ag solubile:
o Ag capsulare solubile “neutralizează” Ac specifici;
o proteina A a S. aureus inactivează parţial IgG;
• producerea de IgA – protează (de către N. gonorrhoeae, N. meningitidis, H. influenzae, S.
pneumoniae) - clivează specific IgA;
• supresia răspunsului imun: rar implicate bacteriille (e.g. lepră, tuberculoză, cu activarea limf. T
supresor).

5. Achiziția de nutrienți
• necesarul de Fe în medii feriprive este asigurat prin:
o sinteza de siderofori (enterochelină, aerobactin);
o legarea transferinei sau lactoferinei la receptori de pe suprafaţă bacteriei;
o reducerea Fe feric în Fe feros.
• Fe complexat cu proteinele: hem şi feritină, intracelular; transferina – T şi lactoferina - L,
extracelular.
• H. influenzae, N. meningitidis, N. gonorrhoeae, leagă, printr-un receptor de suprafaţă, direct L sau
T, alte bacterii, (Vibrio cholerae) fixeaza hemul.
• Sideroforii (enterochelina, aerobactin) cu afinitate mare pentru Fe, îl deplaseaza din complexele
proteice ale gazdei.
• Proteine ale ME au rol de receptori pentru complexul Fe- siderofori – favorizeaza pătrunderea Fe în
celulă.

C. Virulența
• reprezintă capacitatea microorganismelor de a vătăma gazda;
• este un atribut de tulpină cuantificabil (DLM; DL50);
• condiţii majore pentru recunoaşterea unui constituient celular ca factor de virulenţă (postulatele
moleculare Koch)
• genele de virulenţă sunt cel mai frecvent prezente pe elemente genetice mobile (plasmide, fagi,
transpozoni).

Postulatele lui Koch

• factorul de virulenţă este prezent numai la tulpinile virulente;
 • inactivarea prin mutaţie a genei care-l codifică duce la pierderea virulenţei;
• reversia la gena sălbatică restaurează virulenţa;
• produsul genei induce, de regulă, un răspuns imun protector;

Mecanisme de lezare a gazdei:

• Mecanisme directe:
o exotoxine, produse de metabolism bacterian de natură proteică, eliberate în mediul
extracelular atât de bacterii gram-pozitive cât şi gram-negative;
o endotoxine, prezente numai la bacterii gram- negative, eliberate numai în momentul lizei
celulei bacteriene;
o agresine, exoenzime capabile să determine alterări tisulare;
• Mecanisme indirecte:
o reacţii de sensibilizare de tip II, III sau IV (Coombs şi Gell) – vezi Imunologia

Proprietăți comparative:
Exotoxine Endotoxine
Termolabile, în general Termostabile
Intens antigenice Slab antigenice
Pot fi transformate în anatoxine NU pot fi transformate
DLM ng/Kg corp DLM µg/Kg corp
Acțiune specifică (enetrotoxine, neurotoxine, Acțiune nespecifică (febră, leucopenie, urmată de
citotoxine) leucocitoză, CID, șoc endotoxinic)

Definiții:
• Antitoxine: Ac anti-toxine (terapie).
• Anatoxine: toxine care prin tratare cu formol, la cald, pierd toxicitatea, dar păstrează
imunogenicitatea (vaccinare).
• Endotoxinele sunt mai puţin imunogene (ex. şi vaccinuri lipopolizaharidice)
Clasificarea exotoxinelor:
• Citolitice:
o atacă fosfolipide din membrana citoplasmatică (fosfolipaze);
o crează pori prin membrana celulară (hemolizine, leucocidine);
• Bipartite, constituite din două subunităţi:
o subunitatea B permite legarea toxinei la un receptor celular
o subunitatea A, cu proprietăţi enzimatice, pătrunde în celulă acţionând asupra unor ţinte
moleculare;
• Superantigene:
o activează limfocitele T prin legare simultană la receptorii de pe suprafaţa acestora şi la CMH
clasă II de pe suprafaţa macrofagelor
o este stimulată eliberarea unor mari cantităţi de limfokine, mediatorii fenomenelor morbide.

Citolitice: Membrane damaging exotoxins: proteases, phospholipases, detergent-like action

Bipartite: Toxina tetatnică – tip AB
- Inhibă acidul γ-aminobutiric (influxul nervos nu mai este blocat – neuronii motori sunt stimulaţi în
exces – contracturi spastice ale musculaturii striate)

Superantigene:
• activează limfocitele T prin legare simultană la receptorii de pe suprafaţa acestora şi la CMH clasă
II de pe suprafaţa macrofagelor;
• este stimulată eliberarea unor mari cantităţi de limfokine, mediatorii fenomenelor morbide;
• limfokinele care intervin în apărarea imună antibacteriană sunt: factorii chemotactic, de imobilizare
şi activare a M, factorul mitogen şi cel de transfer;
• sunt de 1000 de ori mai eficiente, comparativ cu antigenele.
Efecte biologice ale endotoxinelor:
• Activarea complexului pe cale alternativă cu stimularea procesului inflamator;
• Fixarea pe suprafața macrofagelor, cu eliberare de citokine, (IL-1, IL-6, IL-8, FNT etc.), mediatori ai
inflamației și șocului endotoxic;
• Activarea unor factori ai coagulării, care conduce la CID (coagulare vasculară diseminată- vezi și
Fiziopatologie);
• Activarea plasminei, cu apariția de hemoragii;
• Fixarea pe celule endoteliale cu creșterea permeabilității vasculare.
În infecţii cu bacterii gram-pozitive sau a.a.r., peptidoglicanul, acizii teichoici şi respectiv arabinogalactanul
pot determina efecte endotoxină-like.
Curs 7
Apărarea antiinfecțioasă
• Apărarea antiinfecţioasă nespecifică
• Apărarea antiinfecţioasă specifică:
o Umorală
o Celulară

A. Apărarea antiinfecțioasă nespecifică

• acţionează asupra oricărui microorganism, indiferent de specie;
• mecanisme active la primul contact;
• nu sunt amplificate prin expuneri repetate;
• sunt înnăscute, reprezentate de bariere antiinfecţioase externe şi interne.

1. Bariere externe de apărare nespecifică

• funcţionează la nivelul suprafeţelor de înveliş (tegument şi mucoase);
• reprezentate de bariere:
▪ Mecanice,
▪ Chimice,
▪ Ecologice,
▪ Celulare
Mecanisme de apărare la nivelul tegumentului:
• integritatea anatomică a învelişului tegumentar;
• exfolierea celulelor superficiale;
• condiţii de vieţuire neprielnice (keratina, umiditate scăzută, concentraţii mari de săruri, secreţia de
sebum, pH acid);
• lizozimul, prezent în secreţia glandelor sudoripare;
• bariera ecologică reprezentată de microorganisme comensale rezidente (predominent gram-pozitive).
Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor
• mecanisme antimicrobiene complexe, dar mai puţin eficiente ca cele tegumentare;
• prezente la nivelul tuturor mucoaselor sau particulare pentru anumite mucoase;
• mecanisme comune:
o integritatea mucoaselor;
o prezenţa stratului de mucus care maschează receptorii celulari pentru liganzii microbieni;
conţine lizozim şi lactoferină;
o îndepărtarea microorganismelor prin spălarea suprafeţelor de către secreţii sau excrete;
o bariera ecologică de la nivelul mucoaselor normal colonizate.
• mecanisme particulare
o Conjunctivă
▪ spălarea mucoasei prin secreţia glandelor lacrimale;
▪ îndepărtarea microorganismelor prin mişcări ale pleoapelor;
▪ prezenţa lizozimului în lacrimi.
o Tractus respirator
▪ filtrarea aerodinamică;
▪ sedimentarea;
 ▪ transportul mucociliar;
▪ macrofagele alveolare.
o Tractus digestiv
▪ orofaringe
• descuamarea epiteliului pavimentos;
• masticaţia şi deglutiţia, inclusiv migrarea bolului
• alimentar;
• prezenţa tiocianaţilor şi lizozimului în salivă.
▪ stomac
• secreţia de HCl (ph 2,5-3).
▪ intestin
• mişcări peristaltice;
• acizi biliari, enzime digestive.
o Tractus urinar
▪ spălare prin fluxul urinar unidirecţionat;
▪ pH-ul acid şi osmolaritatea crescută a urinii;
▪ efectul antibacterian al secreţiei prostatice şi a glandelor periuretrale.
o Tractus genital la femeie
▪ descuamarea continuă a mucoasei vaginale şi periodică a mucoasei uterine;
▪ pH-ul acid vaginal prin prezenţa florei lactobacilare;
▪ dopul de mucus cervical;
▪ transport mucociliar la nivelul mucoasei trompelor.

2. Bariere interne de apărare nespecifică

• mecanice: ciment intercelular, membrane bazale, ţesut conjunctiv, fascii;
• chimice:
o constitutive: complement şi lizozim;
o ca răspuns la infecţie: interferoni şi proteine de fază acută;
• celulare: fagocite “profesionale” (PMN şi macrofage), celule NK (natural ucigașe).
Complement seric
• complex de substanţe proteice sintetizate de macrofage (C2 şi C4), ficat (C3, C9), splină (C5şi C8) şi
epiteliul intestinal (C1);
• activare prin reacţii enzimatice în cascadă (proenzime inactive -enzime active)
o pe cale alternativă/alternă (LPS, compuşi endotoxină-like)
o pe cale clasică (proteina C reactivă, anticorpi, complexe Ag-Ac);
o lectine (leagă resturi de glucide): asemănător căii clasice, dar activatorul este MBL
(manosse-binding –lectine - legarea lectinei, la receptorii de manoză de pe suprafața
patogenului); se poate desfăşura şi în absenţa Ac; legarea MBL la receptorii de manoză, de pe
suprafaţa micrgs., duce în final la producerea convertazei C3 (ca şi în calea clasică).
Efectele activării C
• Opsonizarea microbilor ------eficientizează fagocitoza antigenelor de către celule specializate (prin
C3b);
• Chemotaxia - atragerea macrofagelor și neutrofilelor;
• Liza microbilor - este realizată lezarea membranei celulare de către complexul de atac membranar
(CAM) sau ucigaş (C5-C9);
• Stimularea eliberării mediatorilor preformați (histamină, interleukine) și cei nou sintetizați
(leucotriene, tromboxani) ai inflamației (C3a şi C5a);
 • Agregarea agenţilor microbieni, pe suprafața cărora sunt prezente antigene.

Interferoni
• glicoproteine cu gr. moleculară mică de tip:
o alfa (sintetizaţi de leucocite);
o beta (sintetizaţi de fibroblaşti);
o gamma (sintetizaţi de limfocite T, ca limfokine);
• sinteza interferonului alfa şi beta este stimulată de virusuri (în special ARN);
• funcţii:
o inhibă replicarea virusurilor prin blocarea sintezei proteinelor virale (efect antiviral);
o efect antiproliferativ (deci, eficența în terapia unor cancere);
o acţiune imunomodulatoare – activează funcţional macrofagele, celulele NK şi limfocitele T
citotoxice; favorizează exprimarea MHC de clasă I.

Proteine de fază acută

• reprezentate de proteina C reactivă (CRP), alfa1-antitripsina, alfa 2 macroglobulina, fibrinogen,
orozomucoid (imunomodulator care se leaga de mediatori ai inflamaţiei), amiloid A;
• majoritatea sunt sintetizate în ficat, după efectul stimulant al citokinelor proinflamatorii (IL-1, IL-6,
TNF-alfa);
• CRP (C Reactive Proteine), cea mai bine studiată, are efect opsonizant şi de activare pe cale clasică a
complementului.
Celule fagocitare
• polimorfonucleare neutrofile (PMN)
• prima linie de apărare celulară;
• se mobilizează în focarul de infecţie sub efectul chemotactic al unor compuşi de origine bacteriană
sau tisulară, sau prin activarea complementului;
• prezintă receptori pentru structuri de suprafaţă ale microorganismelor;
• prezintă receptori pentru C3b şi componenta Fc a IgG;
• microorganismele fagocitate sunt omorâte şi digerate după fuzionarea fagozomului cu lizozomii,
prin:
o eliberare de radicali toxici de oxigen (“explozie respiratorie” );
o polipeptide bazice cu efect antimicrobian (numite defensine), lizozim, lactoferină, hidrolaze,
pH acid.
Macrofage
• celule cu viaţă lungă, care se mobilizează în focarul de infecţie după PMN;
• mai puţin eficiente în distrugerea microorganismelor fagocitate;
• bacteriile facultativ intracelulare (Mycobacterium tuberculosis, Listeria monocytogenes, specii
Brucella etc.) sunt omorâte numai după activarea lor prin limfokine (IL 2-6, TNF, produse de
limfocitele T helper).
Celule NK (Natural Ucigașe)
• produc perforine care formează canale în membrana citoplasmatică, cu moartea celulei infectate, prin
liză osmotică;
• distrug celulele infectate cu virus (independent de Ac)
• Activitatea lor este stimulată prin interferoni
 B. Apărarea antiinfecţioasă specifică (imunitatea)
• răspuns specific dirijat faţă de structuri recunoscute ca non-self (Ag) de către sistemul
imunocompetent;
• răspunsul primar (după un prim contact) necesită mai multe zile pentru ca efectorii imuni să devină
operanţi;
• răspunsul specific este intensificat prin expuneri repetate (răspuns secundar)
• răspunsul imun poate fi:
o de tip umoral (sau seric), asigurat de Ac specifici produşi de limfocite B;
o de tip celular, fiind implicate limfocite T.

Clasificarea imunității după modul de obținere

• Imunitate activă este
o naturală – postinfecţie;
o artificială- după vaccinări.
• Imunitate pasivă este
o naturală- Ac materni transmişi la nou-născut
▪ transplacentar (IgG)
▪ prin lapte (IgA)
o artificială – seroterapie sau seroprofilaxie.

B. 1. Răspunsul imun umoral:

• este asigurat de Ac serici specifici pentru un anumit tip de epitopi antigenici ( IgM, IgG, IgA, IgE,
IgD), produşi de plasmocite;
• limfocite B recunosc şi se leagă de un anumit Ag,

• maturarea în plasmocite şi proliferarea acestora fiind ajutată de limfocite T (răspuns imun T-

dependent);
• IgM apar primele în cadrul răspunsului imun primar;
• unele limfocite B devin celule cu memorie, responsabile de răspuns imun secundar;
• unele Ag polizaharidice (Ag capsulare, LPS) pot activa limfocitele B fără intervenţia limfocitelor T
(răspuns imun T-independent).

Acțiunea antimicrobiana a Ac:

• neutralizează toxine şi exoenzime (în special de către IgG1);
• blochează ataşarea bacteriilor şi virusurilor la receptorii celulari;
• efect opsonizant (favorizează fagocitoza bacteriilor capsulate, prin legare la receptori pentru
subcomponenta Fc a IgG, de pe suprafaţa PMN);
• efect microbicid prin activarea complementului pe cale clasică, IgM fiind aprox. de 1000 x mai
eficiente decât IgG;
• Ac fixaţi pe determinanţii Ag de pe suprafaţa celule- lor infectate, le transformă în ţinte pentru
complement şi celule NK, cu receptori pentru IgG (citotoxicitate dependentă de Ac);
 • IgA asigură apărarea antimicrobiană a mucoaselor.

B. 2. Răspunsul Imun Celular:

• limfocitele T joacă un rol major în apărarea imună faţă de patogenii intracelulari;
• sunt implicate două subpopulaţii celulare:
o limfocite T citotoxice (Tc – cytotoxic - killer) care identifică celule infectate care exprimă pe
suprafaţa lor Ag virale sau bacteriene, asociate MHC clasă I şi le omoară prin perforine sau
inducerea apoptozei (moarte celulară);
o limfocite T ajutătoare (Th - T helper)
Notă: sunt trei clase MHC; de interes sunt clasele I şi II
• MHC de clasă II, prin interacţiunea cu celule CD4 poziti- ve (limf. T helper), mediază răspunsul
imun specific (dobândit/adaptativ). MHC II prezente şi pe suprafaţa celulelor prezentatoare de
antigen (macrofage, limfocite B, celule dentritice).
• Prin interacţiunea MHC de clasă I, cu molecule CD8 de pe suprafaţa limf. T citotoxice, acesta
mediază distrucţia celulelor infectate sau a celor canceroase (în cadrul imuni- tăţii celulare).
• MHC III: diverse proteine cu rol în imunitate: fracţii ale sistemului C, unele citokine şi proteinele
şocului termic.
• prin subpopulaţia Th-1, activată de Ag asociate cu MHC clasă II de pe suprafaţa celulelor
prezentatoare de Ag (Ag presenting cells - APC) (macrofage, celule dendritice), este stimulată
apărarea celulară prin producere de limfokine (o parte dintre aceste celule, devin cu memorie);
o limfokinele cu rol în imunitatea antibacteriană sunt: factorul chemotactic, de imobilizare şi
de activare a M, factorul mitogen şi factorul de transfer;
• prin subpopulaţia Th-2 este stimulat răspunsul imun mediat de Ac.

Particularităţi ale apărării imune la nou-născut

• nou-născutul are capacitatea de a dezvolta răspuns imun, dar nu are experienţă antigenică;
• apărarea specifică în primele luni este asigurată de IgG materne transmise transplacentar;
• rata catabolismului Ac materni depăşeşte rata de sinteză a Ac proprii, ceea ce explică hipogama-
globulinemia fiziologică între lunile 2-4 de viaţă extrauterină (fereastră imunologică);
• consecinţe:
o receptivitatea crescută la infecţii cu bacili gram- negativi sau cu bacterii intracelulare;
o prevenirea unor infecţii la n.n. prin vaccinarea mamei;
o programarea corectă a vaccinărilor;
o diagnosticul serologic la n.n. a unor infecţii congeni- tale (IgM – infecţia a nn.; IgG –
transmişi transpla- centar).
Curs 8
Infecția
Definiții
Infecţie = ansamblul proceselor biologice care caracterizează interacţiunea dintre organismul gazdă şi
microorganismul agresor (care pătrunde şi se multiplică în zone unde, în mod natural, nu are acces).
Sepsis = infecţie (în orice parte a corpului) + modificări ale homeostaziei cunoscute sub numele de sindrom
inflamator sistemic (febră, tahicardie, tahipnee, leucocitoză).
Sepsis sever = sepsis + unul sau mai multe disfuncţii de organ (cardio-vasculare, renale, hepatice etc).
Şoc septic = sepsis sever + hipotensiune care nu răspunde la administrarea de lichide în perfuzie.

Clasificări

• În raport cu forma de manifestare:

o infecţii aparente (simptomatice): se manifestă prin semne sau simptome;
o infecţii inaparente (asiptomatice sau subclinice): singura manifestare este răspunsul imun.
o Indice de manifeastare = câţi din cei infectaţi fac forma manifestă clinic.
• În raport cu gradul de virulenţă al agentului cauzal:
• infecţii primare, determinate de microorganisme înalt patogene la gazda cu reacţie de apărare
normală;
• infecţii secundare, determinate de microorganisme oportuniste, după infecţii primare care alterează
apărarea antiinfecţioasă a gazdei.
• În raport cu provenienţa agenţilor cauzali:
o infecţii endogene = determinate de microorganisme care colonizează suprafeţele de înveliş şi
trec de la relaţia de comensalism la cea de parazitism;
o infecţii exogene = microorganismele provin dintr-o sursă exterioară; presupun existenţa unui
rezervor al agentului infecţios, o cale de transmitere şi o gazdă receptivă.
• Boli transmisibile = manifestarea clinică a infecţiilor exogene, transmiterea fiind:
o orizontală (de la om, animal sau elemente de mediu la om);
o verticală (de la mamă la făt sau nou născut).
• Boli contagioase = boli infecţioase cu potenţial înalt de transmitere (ex. rujeola).

A. Infecții exogene
1. Rezervorul de agenţi infecţioşi (elimină agentul infecţios prin exsudate, secreţii, excrete, scvame)
Omul
• bolnav cu formă acută sau cronică de infecţie;
• purtător sănătos
o convalescenţi (eliminatori în perioada de convales- cenţă a infecţiei);
o cronici (persistenţa eliminării > 1 an);
o contacţi (cu pacienţi cu boli transmisibile)
o cu infecţii inaparente
o în perioada de incubaţie
o non-contacţi (colonizaţi, prin convieţuire în colectivităţi închise).
Animale (domestice, peridomestice sau sălbatice) cu:

• manifestări clinice de boală;

• infecţii inaparente.
Elemente de mediu extern:

• sol (Clostridium tetani, Clostridium perfringens, Nocardia asteroides etc);

• aer (S. pneumoniae, v. gripal, etc.)
• apă (specii Legionella, specii Vibrio, pseudomonade);
• alimente (Salmonella enterica, Bacillus cereus).

2. Căi de transmitere a infecției

a. Infecţii deschise
Propagarea agenţilor infecţioşi

• directă: contact tegument-tegument, tegument- mucoasă, mucoasă-mucoasă;

• indirectă: vehiculare prin elemente de mediu contaminate (aer, apă, alimente, diferite obiecte).
b. Infecţii inchise

• agentul infecţios este prezent în sânge;

• transmiterea infecţiei poate fi:
o directă (transfuzii, transplacentar);
o indirectă (vectori biologici, instrumentar medical/chirurgical sau nemedical)
3. Gazda receptivă
• poate fi normoreactivă sau imunologic compromisă;
• accesul agentului infecţios poate avea loc prin diferite porţi de intrare (mucoasa tractusului
respirator, mucoasa tractusului digestiv, mucoasa tractusului urinar, mucoasa tractusului genital,
mucoasa conjunctivală, inoculare directă).
Tipuri de boli infecţioase în raport cu mecanismul de virulenţă al agentului microbian
• multiplicarea unei bacterii invazive netoxigene (ex Streptococcus pneumoniae, Neisseria
meningitidis, Haemophilus influenzae etc);
• eliberare de exotoxine:
o toxiinfecţii – ex Clostridium tetani (toxina se produce și elibrează în organism);
o intoxicaţii ex.: Clostridium botulinum) (ingestia toxinei, prin alimente, unde toxina este deja
prezentă);
• invazie + eliberare de toxine (majoritatea agenţilor etiologici) (ex. gangrena gazoasă – Clostridium
spp).
Modele patogenice ale infecției
• infecţii localizate la poarta de intrare;
• infecţii propagate în suprafaţă (din aproape în aproape);
• extinderea infecţiei:
o pe cale limfatică;
o pe cale sanguină (bacteriemie/viremie pasageră, intermitentă sau continuă);
o pe cale nervoasă.
Etapele evolutive ale bolilor infecţioase ciclice
• perioada de incubaţie (de la pătrunderea microorganismului care determină infecţia până la apariţia
primelor manifestări clinice de boală);
• perioada de debut (manifestări nespecifice de infecţie);
• perioada de stare (manifestări clinice caracteristice sau manifestări clinice comune diferitelor
etiologii);
• perioada terminală:
o vindecarea clinică ± vindecare microbiologică;
o cronicizarea infecţiei;
o deces.
Manifestarea infecţiilor transmisibile în populaţii umane
• infecţii sporadice – număr redus de imbolnăviri, diseminate teritorial şi fără filiaţie între ele;
• infecţii endemice – prezenţa constantă a unei boli infecţoase într-un teritoriu, cu o frecvenţă redusă
ce variază puţin de la un an la altul;
• infecţii epidemice – creşterea bruscă a numărului de îmbolnăviri, cu filiaţie între ele;
• izbucnire epidemică – infecţie epidemică intr-o colectivitate redusă numeric (familie, grădiniţă,
şcoală, unitate militară etc);
• infecţie pandemică – infecţie epidemică care cuprinde cel puţin două continente.
Infecția nosocomială
• infecţii localizate sau sistemice care apar în cursul spitalizării, consecutiv condiţiilor de vieţuire în
acest ambient şi/sau actului medical sau chirurgical, explorator sau terapeutic;
• în prezent, termenul de infecţii asociate asistenţei medicale. (IAAM);
• reactivitatea antiinfecţioasă scăzută a bolnavilor, fragilizaţi de afecţiunea care a determinat
spitalizarea sau terapii imunosupresive reprezintă un factor de risc suplimentar;
• pot evolua ca infecţii sporadice sau izbucniri epidemice;
• sursa de infecţie poate fi exogenă (de la un alt pacient, de la personalul de spital sau din mediul
ambiant – fondul microbian de spital) sau endogenă;
• tulpinile “periculoase” de spital sunt
o multirezistente la antibiotice,
o având capacităţi de colonizare
o de virulenţă crescute.
Investigaţia microbiologică a infecţiilor nosocomiale (health-care associated infections – infecții
asociate asistenței medicale)
• precizează sursa şi a modul de transmitere a infecţiei prin demonstraea identităţii izolatelor (de la
pacienţi, personal de spital, elemente de mediu) prin
o metode fenotipice: biotip, serotip, lizotip, bacteriocinotip, rezistotip;
o metode moleculare: profilul elecroforetic al ADN sau al proteinelor din membrana externă şi
enzimelor constitutive celulare, analiza endonucleazelor de restricţie a ADN cromozomal
sau plasmidic etc.
• urmăreşte eficienţa metodelor antiepidemice instituite.

Infecții emergente și reemergente

Infecţie emergentă = infecţie apărută pe glob sau într-un teritoriu, datorită unui microorganism necunoscut
până în urmă cu aproximativ 20 ani sau cauzată de un microorganism binecunoscut, dar care prezintă un
nou fenotip de rezistenţă (ex. infecţia HIV, enterocolita hemoragică cu E. coli O157H7, sau O104H4
(patotip enteroagregativ rezistent la antibiotice – 53 decese, 2011), infecţia holerică (Vibrio cholerae) cu
serotipul O139, infecţia cu S. pneumoniae multirezistent la antibiotice etc).
Infecţie reemergentă = boală infecţioasă a cărei incidenţă creşte semnificativ într-un teritoriu unde era
considerată a fi menţinută sub control (ex. tuberculoza, toxiinfecţia difterică).
Curs 9
Antivirale, Antiparazitare, Antifungice
• număr mai redus de compuşi cu toxicitate selectivă;
• în unele infecţii virale manifestarea clinică apare după o incubaţie lungă;
• în infecţii latente, agenţii antivirali sunt activi numai în cursul reactivării infecţiei;
• în cursul tratamentului antiviral, virusurile pot dezvolta rezistenţă secundară.

Chimioterapice antivirale în utilizare

I. Blocarea decapsidării

• reprezentanţi: amantadina, rimantadina;

• structură chimică: amine sintetice;
• mecanism de acţiune: impiedică decapsidarea şi afectează etapa finală de asamblare a virionului;
• spectru de activitate: virusul gripal A.

II. Inhibitori ai sintezei acidului nucleic viral

a. Inhibitori ai ADN-polimerazei
• reprezentanţi: aciclovir, famciclovir, ganciclovir
• structura chimică: analogi nucleozidici;
• mecansm de acţiune: inhibă ADN-polimeraza virală după activare prin fosforilare de către enzime
virale sau celulare;
• spectru de activitate: virusuri herpetice.

b. Inhibitori ai reverstranscriptazei
• reprezentanţi: zidovudina, didanozina, zalcitabina, stavudina,
• structura chimică: analogi nucleozidici;
• mecanism de acţiune: blochează sinteza ADN proviral al HIV după activare prin fosforilare de către
kinaze celulare;
• spectru de activitate: în tratamentul infecţiei HIV, în asociere cu alţi compuşi pentru prevenirea
rezistenţei secundare.

III. Inhibitori ai proteazelor virale

• reprezentanţi: indinavir, saquinavir, ritonavir;
• structură chimică: peptide sintetice;
• mecanism de acţiune: reproduc situsul de clivare a proteazei virale;
• spectru de acţiune: realizează asociaţii sinergice cu inhibitori ai reverstransctriptazei în tratamentul
infecţiei HIV.

Inhibitori de integrază

• Integraza, utilă introducerii AND proviral în genomul celulei gazdă

 • Inhibitorii, stopează această etapă, iar HIV nu mai poate infecta celule T pentru a se replica.
• FDA a aprobat (2007):
o Raltegravir (Isentress)
o Dolutegravir (Tivicay)
o Elvitegravir (disponibil doar în asociere cu alte medicamte)
o Bictegravir (disponibil doar în asociere cu alte medicamte)
o Dolutegravir și Elvitegravir se găsesc în: Genvoya, Stribild, Trumeq, Juluca, Biktarvy
Alţi agenţi antivirali:
• foscarnet (virusuri herpetice, HIV);
• ribavirin (unele virusuri ARN sau ADN).

Agenti terapeutici antiparazitari

1. AMOEBICIDE
A. AMOEBICIDE TISULARE
a. Nitro – 5 – imidazoli
reprezentant: Metronidazolul
• este medicamentul cel mai utilizat;
• se administrează per os;
• se absoarbe rapid, trece în sânge şi se fixează în ţesuturi, în special în ficat;
• se elimină în proporţie de 80% prin urină (colorată în brun);
• trece în lapte.
reacţii adverse:
• are acţiune mutagenă şi carcinogenă (este contraindicat la gravide);
• potenţează activarea coagulantă a warfarinei;
• acţiune antabus (se contraindică ingestia de alcool);
• provoacă tulburări digestive (greţuri, vărsături).

b. Nitro- 5- imidazoli de a 2-a generaţie

reprezentanti: Tinidazol, Ornidazol, Sicnidazol
• au o concentraţie tisulară mai bună;
• perioada de înjumătăţire mai lungă și permite utilizarea unor doze mai mici şi în cure mai scurte;
• sunt active, de asemenea, asupra protozoarelor flagelate intestinale şi genitale (tricomonicide).

B. AMOEBICIDE DE CONTACT
reprezentant: Tiliquinol
• acţionează asupra formelor vegetative şi chistice din lumenul intestinal

2. ANTIHELMINTICE
A. NEMATODOZE INTESTINALE
Albendazol
• are acţiune polivalentă (activ şi asupra unor protozoare);
• reacţii adverse: greţuri, cefaleee, dureri abdominale, somnolenţă;
• este contraindicat la femeia gravidă.
Mebendazol, Flubendazol
• sunt medicamente de elecţie în tratamentul nematodozelor intestinale prin acţiune polivalentă,
eficacitate şi toleranţă excelentă;
• indicaţii: tricocefaloză, ascaridioză, oxiuroză.
Pamoat de pirantel

• exercită un blocaj neuro-muscular, prin acţiunea curarizantă, imobili- zând parazitul şi antrenând
eliminarea sa;
• indicaţii- nematodoze intestinale (excepţie: strongiloidoza);
• toxicitate redusă, deoarece are o absorbţie intestinală foarte scăzută;
• reacţii adverse: este teratogen.
B. ANTIDISTOMIENI
Triclabendazol
• este indicat în fascioloză (distomatoza hepato-biliara)
C. CESTOCIDE
Niclosamid

• vindecarea este peste 90% în infecţia cu Taenia saginata;

• eficienţa în infecţia cu Hymenolepis nana este mai scăzută.
Praziquantel

• este recomandat în tratamentul neurocisticercozei.

3. ANTIMALARICE
A. SCHIZONTOCIDE
• active pe formele asexuate ale parazitului.
• indicaţii: tratamentul accesului malaric
• Reprezentanți: chinina, amino-4-chinoleine (clorochina), antifolinice, 2 amino-alcooli, cicline,
artemisinine.
Chinina

• este utilizată în tratamentul acceselor malarice severe (datorită acţiunii sale rapide) şi în infecţiile cu
P. falciparum rezistent la 4 amino- chinoleine.

Amino-4-chinoleine: Clorochina

• este antimalaricul cel mai utilizat în zonele endemice.

• indicaţii: tratamentul malariei cu P. vivax, P. ovale şi P. malariae;
• profilaxia malariei.
Antifolinice: Proguanil, Pirimetamina
 • mecanism de acţiune: inhibă o enzimă parazitară ce catalizează trecerea acidului dehidrofolic în acid
tetrahidrofolic.
Amino alcooli: Meflochina, Halofantrina

• indicaţii: tratamentul şi profilaxia infecţiei cu P. falciparum clorochino-rezistent şi

polichimiorezistent.
Cicline: Eritromicina, Clindamicina, Spiramicina, Doxiciclina
• utilizate în tratamentul infecţiei cu P. falciparum.
Artemisinine: Artesunat , Artemether
• au acţiune rapidă și toleranţa clinică bună.
B. GAMETOCIDE
Primachina
• sunt active asupra formelor sexuate sanguine, cât şi asupra schizonţilor hepatici;
• indicaţii: tratamentul infecţiei cu P. vivax şi P. ovale.
4. ANTITOXOPLASMICE
- acţionează numai asupra formei vegetative a parazitului și nu au efect asupra chiștilor;
- reprezentanți: Pirimetamina, Trimetoprimul, Sulfadiazina, Spiramicina, Clindamicina

Agenti terapeutici antifungici

1. POLIENE
• mecanism de acţiune: produc alterarea permeabilităţii celulare, prin formarea unor complexe
insolubile cu sterolii membranei citoplasmatice fungice.
Amfotericina B

• spectru antifungic: larg, acţionează asupra majorităţii micetelor filamentoase şi a levurilor.

• este indicată mai ales în micozele profunde şi invazive.
Nistatina

• spectru antifungic: limitat asupra levurilor.

2. PIRIMIDINE
Flucitozina
• mecanism de acţiune:
o are o activitate asupra micetelor capabile să-l absoarbă şi să-l dezamineze;
o traversează membrana celulară fungică. În interiorul celulelor fungice interferează sinteza ADN
şi sinteza proteică;
o difuzează bine în organism, inclusiv în LCR.
• spectru antifungic: limitat la unele levuri (Candida, Cryptococcus) şi unele micete filamentoase.
3. AZOLI
• mecanism de acţiune: inhibă biosinteza ergosterolului prezent în membrana citoplasmatică fungică;
• includ imidazolii şi triazolii.
A. Imidazoli

• reprezentanti: Econazol, Ketoconazol, Isoconazol, Tioconazol, Ketoconazol

 • spectrul antifungic: levuri, dermatofiţi.
• indicaţii: candidoze cutanate, candidoze cutaneo-mucoase, dermatofitoze.
B. Triazoli
• au o importanţă deosebită în tratamentul antifungic la imunodeficienţi.
Fluconazol (imidazol sistemic)
• spectru antifungic: levuri (Candida, Cryptococcus)
• indicaţii: candidoze oro-faringiene la imunodeficienţi, candidoze diseminate, criptococcoza
meningiană
Itraconazol

• spectru antifungic mai larg: inclusiv Aspergillus spp.

• realizează concentraţii mai bune în ţesuturi, secreţii bronşice şi puroi;
• este contraindicat la gravide şi la femei care alăptează;
• indicaţii: histoplasmoză, micoze cutanate superficiale (inclusiv onicomicoza), aspergiloză.

Voriconazol
• spectru antifungic: levuri şi micete filamentoase.
• indicaţii: candidoze refractare la alte antifungice, aspergiloza, criptococcoza.

4. LIPOPEPTIDE
Caspofungina

• spectru antifungic: Aspergillus, Candida, Pneumocystis.

• indicaţii: aspergiloza refractară la alte antifungice, candidoza sistemică, esofagiană

ALIL AMINE
Terbinafina
• mecanism de acţiune: inhibă sinteza sterolilor din membrana fungică;
• spectru antifungic: dermatofiţi;
• indicaţii: micoze cutanate superficiale, determinate de dermatofiţi.
GRISEOFULVINA
• spectru antifungic: limitat asupra dermatofiţilor;
• indicaţii: micoze cutanate superficiale determinate de dermatofiţi.
 Adenovirusuri
• Termenul a fost introdus in 1953 pentru a desemna un agent infecţios izolat de la nivelul foliculilor
adenoidieni, fiind asociat cu izbuc- niri epidemice de boli respiratorii, în unităţi de recruţi.
• Izolat de Rowe et all.
• Cuprinde numeroase virusuri, izolate de la: păsări, mamifere, marsupiale, amfibieni
• Determină:
o sindroame febrile
o sindroame respiratorii
o faringo-conjunctivite
o Gastroenterite
Clasificare
• genul Mastadenovirus
o mamifere: om, maimuţă,
o ecvine, bovine, canine, porcine, ovine
• genul Aviadenovirus
o păsări: raţe, curcani, gâşte, fazani, găini
• Alte genuri:
o Atadenovirus,
o Ichtadenovirus,
o Siadenovirus

1. Genul Mastadenovirus
• Cuprinde 7 grupe antigenice (A-G), pe baza:
o omologiei structurale;
o proprietăţilor hemaglutinante;
o capacităţii oncogene (doar experimental demonstrate, la animale: înalt oncogene (A) şi slab
oncogene (B);
• 57 serotipuri (imunitate prin Ac neutralizanţi, conferită de regiunea superioară a hexonului şi a
pentonei).
Structrură și replicare:
• sunt virusuri ADN, neînvelite, cu diametrul de 70-90 nm si simetrie icosaedrică a capsidei (capsida
are 252 capsomere şi este compusa din subunităţi cu 6 si respectiv 5 laturi (hexoni în număr de 240
şi 12 pentone prevăzute cu câte o prelungire fibrilară, numită fibra pentonei, cu rol în fixarea
virionului la receptorii celulari).
• Genomul ADN este dublu catenar, linear.
Structură antigenică:
• hexonii sunt antigene fixatoare de C’ care clasifică adenovirusurile în şapte grupe antigenice (notate
de la A la G); în unele manuale, mai vechi, sunt menţio- nate 6 grupe (A - F).
• pentonele şi fibra pentonei sunt hemaglutinine;
• prin RIH şi reacţia de neutralizare s-au pus în evidenţă peste 55 serotipuri de adenovirusuri umane
(în ultimele clasifi-cări sunt 57 serotipuri).
Replicare:
• V. se ataşează la receptorii celulelor susceptibile (celule epiteliale) prin fibrele pentonei după care
este preluat în celula gazdă, pierzându-şi pentonele şi fibrele acestora.
 • După aceasta ajunge la nivelul nucleu- lui unde ADN-ul este eliberat;
• fiind un virus ADN cu genom +/-, d.c., acesta este transcris asimetric (o singură catenă transcrisă)
pentru a forma ARNm.
• Ulterior se sintetizează în jur de 20 de proteine NS “precoce” şi, ulterior, proteinele “tardive”.
• Acestea sunt produse în cantitate mare în citoplasmă fiind mai ales structurale şi mai târziu sunt
preluate şi transportate înapoi spre nucleu unde are loc asamblarea noilor virioni.
• Vizualizarea după fixare şi colorare ca incluzii IN sub forma unor “linii cristaline”.
Patogenie:
• Patogenie: infectează celulele epiteliale de la nivelul mucoaselor tractusului respirator şi digestiv.
• După replicarea locală, viremia cu răspândirea v. la diferite organe poate fi semnalată mai ales la
imunosupresaţi.
• Virusul este celebru prin afinitatea sa pentru ţesutul limfatic, unde poate deveni latent;
• infecţia se poate reactiva prin infectarea gazdei de către un alt microorganism sau prin imunsupresie.
Infecții determinate:
• aparat respirator;
• ocular;
• alte localizări: digestiv, tractus urinar, tegumente, muşchi, SNC, tractus genital, etc.

a. Aparat respirator
La copii:
• Boli respiratorii de severitate medie cu febră, coriză, tuse;
• rar severe şi cu evoluţie spre pneumonie, mai ales la copii mici.
• Infecţii severe: serotip 7
• S-au citat în literatură infecţii generalizate cu serotip 9, la nou-născuţi, ca fiind însoţite de creşterea
CRP.
La copii mari şi adulţii tineri:
• infecţiile respiratorii pot afecta 30-80% dintre recruţii unităţilor militare;
• serotipurile 3, 4, 7, 14, 21 au fost cele mai frecvent semnalate.
• Evoluţie severă: relativ recent (2007, SUA), serotipul 14 (o tulpină mutantă, diferită de varianta
iniţială izolată în 1953) a determinat mai multe decese.
• Aproximativ 2% dintre pacienţi necesită spitalizare;
• izbucniri epidemice în unităţi de copii cu circuit închis.

b. Ocular
• Epidemii de conjunctivită asociate serotipului 8 dar şi: 3, 4, 7, 19, 37.
• Cazurile de conjunctivită pot fi sporadice sau epidemice, mai multe cazuri legate de scăldatul în
piscine, de unde şi de numirea de “conjuncti- vită de piscină”.
• Keratoconjunctivită epidemică: serotipuri 8, 19.

Alte infecţii determinate de adenovirusuri:

• Diaree determinată de serotipuri din grupul F (40, 41 şi 52, recent implicat);
 o în ultimii ani s-au descoperite şase serotipuri noi (42 - 47), cinci dintre ele (43 - 47) fiind
izolate din scaunul pacienţilor cu SIDA; toate cele 6 serotipuri au fost izolate însă şi de la
copii sănătoşi;
o ulterior au fost descoperite noi serotipuri;
o replicarea locală la nivelul intestinului determină o diaree de severitate medie care se
manifestă prin: greţuri, vărsături, diaree, stare de slăbiciune.
• Adenovirusurile serotip 11 şi 21 au fost asociate cu cistite hemoragice mai ales la băieţi de vârstă
şcolară, semnalate, de regulă, după transplant renal sau de măduvă.
• Sindromul tip “pertusis”;
• Alte afecţiuni semnalate: afectarea musculaturii, infecţii genitale (cervicite, uretrite), cutanate sau la
nivelul SNC.
• Câteva tipuri de adenovirusuri, mai ales 12, 18, 31 sunt recunoscute ca oncogene, fapt demon- strat
prin studii experimentale efectuate pe hamsterul nou-născut.
o Virusul nu mai poate fi reizolat de la nivelul ţesutului tumoral pentru că ciclul de replicare
este abortiv;
o se sintetizează ADN viral, ARNm şi un antigen tumoral, dar nu capside şi virioni progeni.
Imunitatea
• Este asigurată de Ac neutralizanţi, specifici de tip, care persistă, probabil, toată viaţa.
• Este activat atât răspunsul umoral, cât şi cel celular: răspunsul umoral este cel mai important în
inducerea Ac specifici de tip.
• Răspunsul celulelor T este mediat de celulele T CD4 (+), proteinele structurale jucând un rol foarte
important.
Diagnostic de laborator:
• Diagnostic direct: prin ME pentru materii fecale (cercetare); nu poate identifica serotipul.
• Detectarea de antigene virale utilizând ca probe exsudatul nasofaringian, prelevat per tampon,
lichidul de spălătură nazală.
• Practic acest diagnostic se bazează pe eviden- ţierea de Ag în preparate celulare:
o IF, ELISA, RIA, IEC, RN, RIH, IME; aceste teste rapide enumerate nu pot diferenţia între
statusul de “purtător” şi cel de “bolnav”.
• Cel mai sensibil test: PCR.
PCR
• Este mai sensibilă decât cultivarea.
• Există mai multe variante multiplex.
o Ex: un test care identifică toate cele 9 serotipuri ale grupului D, implicate în infecţi oculare.
• Identificarea tuturor celor 7 grupe antigenice.
• Localizarea oculară, uneori, cu caracter epidemic a impus proiectarea acestor variante PCR.
• Nu există tratament, dar diagnosticul rapid dictează măsuri de prevenţie nespecifice, pentru stoparea
epidemiei.
• Ideal diagnosticul se face prin cultivare.
• Produse patologice: aspirat nasofaringean, exsudat nazal şi faringian sau ocular, prelevate cu
tamponul, dar şi fecale sau urină.
• Culturi de celule: HeLa, HEp2, KB, A549.
• Utilizarea liniei 293 (culturi de celule transformate de către adenovirusuri) permite şi izolarea
serotipurilor necultivabile: 40, 41. Rotunjirea şi agregarea celulelor apare după 1 - 4 săpt.
• Lichidul prelevat care conţine virus şi antigene virale poate fi apoi utilizat pentru identificare prin
RIH sau RN.
ECP
• Apare în 4-6 zile, la periferie.
• Rotunjire, aglomerarea “în ciorchine” şi desprindere de pe suport
• Nucleul creşte, apar IN, iniţial eozinofile, apoi bazofile, sub forma unor “linii cristaline”.
Tratament
Nu ex. antivirale specifice.
Epidemiologie
• Adenovirusurile recunosc o răspândire universală şi par a fi transmise mai frecvent pe cale fecal
orală decât respiratorie; calea respiratorie pare a fi mai importantă pentru serotipurile cu număr mic.
• Sezonalitatea evoluţiei îmbolnăvirilor este unanim recunoscută:
o multe dintre epidemiile de febră faringo-conjuntivală ce afectează şcoli întregi izbucnesc
vara;
o dimpotrivă, în unităţile de recruţi, epidemiile sunt aproape exclusiv iarna.
• Infecţiile afectează copiii, precoce;
• până la 5 ani, aproape toţi copiii prezintă Ac cel puţin faţă de un serotip.
• Se apreciază ca adenovirusurile determină cel puţin 10% dintre infecţiile febrile ale căilor
respiratorii şi până la 20% din infecţiile TRS.
Profilaxie
• Vaccinarea a fost folosită cu oarecare succes pentru prevenţia infecţiei;
• deşi s-au utilizat ambele tipuri de vaccin, cel viu, atenuat ar conferi o protecţie mai bună.
• Variante de trivaccin: 4, 7, 21 dau 3, 4, 7, utilizate pentru unităţile militare deoarece infecţia poate
afecta până la 70% dintre recruţi.
 Arbovirusuri
Arbovirusurile (arthropode borne viruses) reprezintă un grup de peste 400 de virusuri care se transmit mai
ales, dar nu exclusiv, prin artropode: ţânţari, căpuşe, păduchi, etc.
Iniţial grupate ca arbovirusuri, dar, în prezent denumi- rea nu mai este agreată de taxonomişti deşi este
menţi- nută măcar din motive didactice.
Definiţie: arbovirusurile reprezintă acea entitate ecobiologică alcătuită din mai multe familii virale:
• flavi-,
• toga-,
• bunyav-
• reoviridae
Transmiterea prin vectori este esenţială în realizarea lanţului epidemiologic.
Din cele peste 400 de arbovirusuri doar 15-20% au fost izolate de la om, iar recent au fost clasi- ficate în
aceste 4 familii, care reunesc cele mai importante arbovirusuri;
Unele virusuri au determinat infecţii reemergente (Ebola, Zika).
Pentru zona României şi ţările limitrofe sunt mai importante următoarele virusuri:

Virusuri cu genom cu sens pozitiv

• Flaviviridae: grupul encefalitei ruse de primăvară, West Nile, ocazional Denga, virusul febrei
galbene (nu este de interes pentru ţara noastră, dar ridică probleme deosebite pe glob).
• Complet diferit biologic: virusul hepatitie C (genul Hepacivirus).
• Recent: Ebola şi virusul Zika (nu există risc pentru România – deocamdată)
• Togaviridae: genul Alphavirus (virusul Sindbis), genul Rubivirus (virusul rubeolei, complet diferit
de arbovirusuri ca biologie).

Virusuri cu genom cu sens negativ

• Bunyaviridae: grupul bunyamwera, agenţii febrei hemoragice de Crimeea, genul Hantavirus.
• Arenaviridae: genul Arenavirus (virusul choriomeningitei limfocitare - VCML, virusul febrei de
Lassa).

• Patogenie şi tablou clinic: omul este implicat accidental în ciclul natural al arbovirusurilor, prin
înţepătura ţânţarilor, căpuşelor, flebotomilor.
• Nu se înscriu în acest model febra galbenă urbană şi denga, care pot fi transmise şi interuman, prin
ţânţari.
• In cazul meningoencefalitei central-europene, cu evoluţie difazică, pe lângă transmiterea prin
intermediul căpuşelor infectate s-a mai semnalat transmiterea prin lapte nefiert de la capre şi vaci
infectate.
• Arenavirusurile şi Lyssavirusurile febrelor hemoragice se pot transmite şi pe cale aero-digestivă.
• Înţepătura insectelor hematofage infectate este urmată de replicarea arbovirusurilor în endoteliul
vascular şi în celulele sistemului fagocitic mononuclear din ganglionii limfatici, splină, ficat, etc.
• Ulterior se instalează viremia, care, la rândul ei, poate reprezenta punctul de plecare pentru
infectarea altor insecte.
 • După o incubaţie de 4-7 zile, în paralel cu evoluţia viremiei, se notează un debut de tip pseudo-
gripal (febră, cefalee, frisoane).
• Infecţia se poate limita la acest stadiu sau, alteori, când replicarea virusului are loc la nivelul unor
organe ţintă se instalează manifestările clinice specifice.

Majoritatea infecţiilor arbovirale evoluează subclinic sau se manifestă cu:

• febră,
• artralgii
• cu/sau fără erupţie cutanată
(ex: boala cu virusul Sindbis, febra Denga, febra de West Nile, febra papataci, etc.);

Manifestări clinice cu:

• febră şi hemoragii (febra hemoragică Denga, febra galbenă, febra hemoragică de Omsk, febra
hemoragică de Crimeea- Congo, febra determinată de virusul Ebola sau Marburg, etc);
• febră, hemoragii, hepatită şi nefrită (ex.: febra cu virusul Hantan);
• simptome tipice pentru encefalite: encefalita ecvină de Est, de Vest, encefalita rusă de primăvară-
vară, encefalita japoneză, etc.
Diagnostic de laborator:
• izolarea este posibilă, din sânge, în primele 2-4 zile de boală sau de la nivelul organelor ţintă (în
cazul deceselor).
• Precauţii deosebite la manipularea probelor! Nivel de siguranţă microbiologică 4 (maxim).
• Gazde de laborator receptive: cel mai sensibil este şoarecele sugar, de 1-3 zile, după inocularea
intracerebrală.
• Au fost puse la punct şi metodele de cultivare pe CC, urmate de identificarea prin IF.
• Diagnosticul serologic este posibil prin: RIH, RFC sau RN. Cel mai util, evidenţierea IgM pentru
diagnosticul precoce.

Familia Togaviridae, genul Alphavirus: reuneşte agenţii etiologici ai:

• encefalitei ecvine de Est,
• encefalitei ecvine de Vest,
• virusul Sindbis, etc.
Sunt virusuri învelite, cu diametrul de 65–70 nm, sferice, capsidă isosaedrică, genom ARN m.c. cu sens
pozitiv.
Se replică în citoplasmă şi înmuguresc prin membrana citoplasmatică.
De interes pentru zona Europei de Est este virusul Sindbis.
Denumiri : boala virusului Sindbis, poliartrita epidemică cu rash.
Caracteristici: virion sferic, învelit, 40-70 nm, genom mc., ARN (+).
Sensibil la dezinfectante uzuale (70% etanol, hipoclorit de sodiu 1%, glutaraldehidă 2%), la inactivarea prin
căldură, UV, radiaţii gamma, frig.
Rezistă în picături de sânge, 2 zile, la temperatura camerei.
Tablou clinic:
• boală febrilă cu evoluţie autolimitată.
• Debut brusc cu febră, exantem, artralgii sau artrită (exantemul poate precede, cu 1-2 zile,
apariţia artralgiilor).
• Exantemul de la nivelul trunchiului se extinde la faţă, picioare, palme, plante şi durează aproximativ
10 zile.
• Rar, icter şi leziuni miocardice. Uneori infecţia evoluează subclinic.
Răspândire: Africa, Asia, Australia, Orientul Mijlociu, Europa de Est, Scandinivia.
Gazde: omul, mamiferele, păsările.
Rezervorul de virus: păsările, iar vectorii sunt specii de ţânţari (Anopheles, Aedes, Culex şi Culista spp).
Modul de transmitere: prin înţepătura ţânţarului infectat.
Incubaţie: maxim 7 zile. Nu s-au semnalat transmiteri interumane.
Nu există antiviral specific.
Nu există vaccin şi nici metode de prevenţie specifice.
Genul Rubivirus, familia Togaviridae, cu virusul rubeolei ca reprezentant.

Familia Flaviviridae
Familia Flaviviridae: sunt virusuri ARN sferice, 40- 60 nm, învelite, capsidă icosaedrică, genom ARN (+);
înmuguresc prin reticulul endoplasmatic.
Genul Flavivirus, cu virusul febrei galbene ca reprezentant.
Febra galbenă (FG) este o boală virală care evoluează epidemic în Africa şi America de Sud, fiind
descrisă în urmă cu aproximativ 400 de ani.
Denumirea de “febră galbenă” este legată de icterul prezent la unii pacienţi.
Agentul etiologic
In regiunea Africii de Est şi de Vest, circulă două tipuri de virus genetic distincte (numite topotipuri).
In America de Sud au circulat două tipuri diferite de virus, dar, din 1974, a fost identificat un singur agent
etiologic al izbucnirilor epidemice.
Deşi diferite antigenic, vaccinul anti-VFG este unic, sigur şi eficient în proporţie de 95%.
Forme evolutive
Forma silvatică (sau de junglă) este întâlnită în jungla tropicală; boala este întâlnită la maimuţe infectate de
ţânţari.
Transmiterea de la o maimuţă la alta este posibilă prin intermediul ţânţarilor, iar omul este accidental
infectat, înregistrându-se cazuri sporadice de boală.
Febra galbenă urbană poate înregistra epidemii importante.
Ţânţarii, în special cei din specia Aedes aegypti transmit boala de la o persoană la alta.
Forma intermediară este semnalată în zonele umede sau semi-umede ale savanei africane unde se
înregistrează epidemii neextensive, spre deosebire de cele urbane care, însă, înregistrează puţine cazuri
fatale. Ţânţarii semi-domestici infectează atât oamenii, cât şi maimuţele.
Mortalitatea poate atinge 50% în cazurile severe, cu o medie de 20% pentru celelalte forme de manifestare.
De regulă decesul se înregistrează în a 10-a zi de boală prin colaps circulator, delir şi comă
Diagnostic de laborator, vezi febra denga.
Tratament specific: nu există.
Familia Flaviviridae mai cuprinde:
• virusurile encefalitelor transmise de ţânţari (encefalita de St. Louis, encefalita japoneză, etc);
• virusurile encefalitelor transmise prin căpuşe (encefalita central europeană, encefalita rusă de
primăvară-vară);
• virusurile febrei Denga.
Virusul febrei de West Nile face parte din această familie şi a fost reletiv recent implicat în epidemii de
meningoenecefalită în ţara noastră (1996-1997 şi cazuri sporadice mai recent: sezon 2018, 237 cauzri, cu 30
decese).
De regulă, boala este încadrată în grupul arbovirusurilor care determină: febră, artralgii, cu sau fără
exantem.
Este un virus transmis prin ţânţari.
Sursa de virus: păsările migratoare.
Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West Nile, din Uganda.
Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în Egipt, Israel, Africa de Sud, Asia, Europa.
Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord, Franţa, Israel (2000), Rusia (1999) şi România (1996-
1997).
Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea cazurilor în mediul urban, frecvenţa formelor grave şi
a deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari din specia Culex pipiensis) într-un teritoriu unde
populaţia era neprotejată imunologic (absenţa circulaţiei virusului anterior).
Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează în perioada de incubaţie şi prima săptămână de
boală.
In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a celor serici.
Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibilitatea persistenţei virale.
Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau encefalite. Multe infecţii sunt subclinice.
Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră, din 1996) prin diagnostic serologic prin
evidenţierea Ac de clasă IgM în ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip IgG în LCR sau pe baza
seroconversiei IgG pe două probe de ser.
Din 2017 s-a institut în România sistemul de supraveghere al infecției (confirmarea cu laboratorul a
cazurilor suspecte: Ac IgM și RT-PCR).

Denga este o infecţie transmisă prin intermediul ţânţarilor şi a devenit o problemă de sănătate publică la
nivel mondial.
Boala este răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, mai ales în zonele urbane şi periurbane.
Febra hemoragică denga (FHD) este o complicaţie potenţial letală a bolii, descrisă iniţial în anii 50,’ iar
astăzi reprezentă una dintre principalele cauze de mortalitate, la copii, în multe ţări ale Asiei.
Agent etiologic
• Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus;
• este sferic, învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c., (+) şi simetrie icosaedrică a capsidei.
• Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus, respectiv 1, 2, 3 şi 4.
• Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni ceea ce duce la numeroase reacţii
încrucişate în diagnosticul serologic, care devine astfel inoperabil.
• Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată, fără însă a conferi imunitate încrucişată pentru
celelalte serotipuri.
• Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%, hipoclorit de sodiu 1% sau
glutaraldehidă 2%.
Tablou clinic
Febra denga este o boală care seamănă din punct de vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel mai frecvent
afectaţi.
Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD este o formă de evoluţie potenţial fatală a febrei
denga (50% letalitate).
Diagnosticul, comun pentru toate flavivirusurile, presupune prelucrarea probelor în laborator cu siguranţă
microbiologică 4 (un astfel de laborator există la Institutul de Boli Infecțioase „Prof. Dr Matei Balș„,
București).
Produse patologice:
• sânge și LCR, recoltate cât mai precoce;
• post-mortem se recoltează probe de la nivelul creierului, măduvei, ficatului, rinichiului, cordului.
Diagnosticul direct: presupune identificarea de antigene prin IF, metode imunohistochimice sau
identificarea ARN prin RT/PCR.
IHC- Metoda indirectă ABC
• Etapa 1: Ac primar se cuplează cu Ag urmărit în probă.
• Etapa 2: Ac primar se leagă de un Ac secundar, marcat cu biotină.
• Etapa 3: se introduc molecule cuplate cu avidină, marcată cu peroxidează.
Puterea de legarea a complexului biotină-avidină, crește sensibilitatea reacției.
IHC- METODA DEXTRANULUI
Un schelet de dexdran poate cupla mai multe molecule de enzimă, care la rândul lor vor putea detecta o
cantitate mai mare de Ag (prin intermediul unui Ac intermediar).
Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru virusul febrei galbene, pe CC de maimuţă - Vero,
rinichi de porc – PS;
izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.
Identificarea prin:
• RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin
• teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.
Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale virusului febrei galbene, febra denga şi virusul
febrei de St. Louis.
Criteriile pe două probe de ser stabilesc diagnosticul.
Pentru infecţiile în care există complexe Ag-Ac (febra denga, encefalită sau febră galbenă) se utilizează un
test ELISA tip “captură” pentru a evidenţia Ac IgM.
Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale, deci a encefalitei.
Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine, utilizând RN.
RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă, pot stabili diagnosticul pe baza dinamicii
semnificative sau a seroconversiei.
Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi identi- ficarea virusului, în paralel cu evidenţierea Ac-lor
specifici.
Denga - Epidemiologie
Sursa de virus este reprezentată de om, maimuţe şi ţânţari;
transmiterea transovariană asigură persistenţa virusului, iar glandele salivare produc secreţii infecţioase.
Virusul FHD se transmite îndeosebi prin ţânţarii din specia Aedes aegypti la care se pot adăuga alte specii
(ex. Stegomya spp).
Ouăle de A. aegypti supravieţuiesc timp îndelungat, uneori şi un an, în condiții de uscăciune.
Transmitere: VFHD este transmis la om prin înţepătura
ţânţarului infectat.
Femela devine sursă de virus în timpului “prânzului” infectându-se iniţial de la un bolnav iar apoi, tot restul
vieţii transmite boala la gazde receptive.
Femela infectată poate transmite virusul transovarian generaţiei următoare, însă un asemenea mecanism nu
a fost bine documentat pentru om care este principala gazdă.
Viremia durează 2-7 zile, în paralel cu evoluţia febrei, iar ţânţarii se pot infecta în această perioadă.
Ciclul la maimuţe - ţânţarul este frecvent implicat în transmiterea VFHD în zone ale Africii de Vest şi Sud-
Estul Asiei şi mai puţin în alte zone.
Prevenţia generală
• In prezent singura modalitate de a controla şi preveni FHD este aceea de a combate circulaţia
vectorilor.
• In ultimii ani s-a descris o nouă specie de ţânţar, Aedes albopictus.
• Reducerea densităţii vectorilor presupune aplicarea de măsuri privind tratarea deşeurilor menajere.
• Prevenţia specifică nu este încă posibilă.
Robovirusuri
Acesta este un acronim pentru boala virală transmisă prin rozătoare (rodent borne viruses), care este
transmisă de la rozătoare la rozătoare și direct de la rozătoare la oameni, fără participarea unui artropod.
Transmiterea are loc prin contactul direct cu lichidele corporale sau cu excretele rozătoarelor.
Principalele boli virale transmise de la rozătoare la nivel mondial:
• infecția cu Hantavirus,
• febra Lassa
• febra hemoragică din America de Sud
Dintre Bunyaviridae, de interes pentru zona noastră sunt: febra hemoragică cu sindrom renal (FHSR) şi
febra hemoragică de Crimeea (numită şi FH Crimeea-Congo).
FHSR este o hantaviroză care a fost denumită de-a lungul timpului: nefrozo-nefrita hemoragică, nefropatia
epidemică, febra hemoragică epidemică.
Maladia este determinată de virusul Hantaan numit iniţial şi “virusul fără nume” (ulterior, denumire după
numele unui râu care separă Coreea de Nord de Coreea de Sud) (1951).
Agentul etiologic
• Virionii sferici sau ovalari cu genom ARN au 80-120 nm diametru şi caracteristicile morfologice şi
fizico-chimice ale membrilor familiei Bunyaviridae.
• Datorită gazdei principale, rozătoarele, virusul Hantaan face parte din grupul robovirusurilor.
• S-au descris mai multe variante antigenice.
• Virusul este prezent în materiile fecale sau urina diferitelor rozătoare: şobolanul de bumbac,
şobolanul de orez, şoarecele cu picioare albe sau dihor.
• Transmiterea virusului la om are loc prin intermediul ţânţarilor, căpuşe- lor sau prin contact direct
cu urina şi materiile fecale provenite de la animale infectate.
Patogenie şi tablou clinic
• Poarta de intrare a VFHSR este, cel mai probabil, secundară inoculării artropodului infectat sau
direct la nivelul tractusului respirator sau digestiv.
• Iniţial virusul se replică la nivelul sistemului reticuloendotelial; perioada de viremie, care
corespunde febrei, se înregistrează la 2- 14 zile de la contactul infectant.
• Leziunile de la nivelul capilarelor sunt cele care duc la pierderi de eritrocite şi plasmă.
• S-au mai semnalat hepatita, uneori severă, hemoragii mai ales la nivelul stomacului, intestinului
subţire, rinichilor, plămânilor şi creierului.
• In paralel cu trombocitopenia se instalează fenomene de coagulare intravasculară diseminată cu
stare de şoc şi hemoconcentraţie.
• După o incubaţie de 9-30 de zile, invazia este dominată de febra persistentă, cu valori ridicate la
aproximativ 50% dintre pacienţi, mialgii severe, conjunctivită, peteşii, sângerare şi stare de şoc.
• In general perioada de stare se desfăşoară în trei faze:
o febrilă , cu o durată de 5-7 zile caracterizată mai ales prin febră şi instalarea sindromului
hemoragic;
o faza afebrilă, cu hipotensiune şi uneori instalarea şocului şi, în final,
o faza de recuperare; în cazul evoluţiilor favorabile manifestările hemoragice dispar, iar
diureza se reia.
• Aproximativ un sfert dintre pacienţi rămân cu sechele renale, mai ales prin afectarea parţială a
funcţiei tubulare.
• Evoluţia bolii este diferită:
 o mortalitatea pentru forma coreeană a bolii este de 5-20% în comparaţie cu
o forma europeană, mai benignă, cu mortalitate de 1%.

Confirmarea diagnosticului de laborator se realizează prin:

• evidenţierea Ac IgM specifici sau
• dinamica semnificativă a IgG,
• detectarea genomului viral prin RT-PCR sau
• evidenţierea antigenelor virale prin tehnici de imunohistochimie.
Un argument în suspicionarea bolii îl reprezintă datele anamnes- tice care remarcă o călătorie recentă într-o
zonă endemică pentru febrele hemoragice.
Tratamentul este doar suportiv.
Singura tentativă de a demonstra eficienţa ribavirinei administrate intravenos nu a fost convingătoare, deşi,
autorii afirmă eficienţa acesteia după administrarea precoce.

Febra hemoragică de Crimeea-Congo

• Febra hemoragică de Crimeea-Congo (FHCC) a fost iniţial descrisă în Africa, de unde şi denumirea
de FH de Congo.
• Mai târziu, s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii Sovietice.
• După Al doilea Război Mondial boala a fost descrisă şi în peninsula Crimeea.
• Ulterior s-a generalizat utilizarea denumirii de febra hemoragică de Crimeea-Congo.
• Ultimele izbucniri epidemice s-au semnalat în 1998, în Pakistan şi Afganistan.
Agentul etiologic
• Virusul aparţine familiei Bunyaviridae, grupul Nairovirus;
• este sferic, învelit, cu diametrul de 85-100 nm, genomul alcătuit din trei segmente este mc., ARN,
cu sens negativ.
Tablou clinic
• Incubaţia bolii este de 1-9 zile (în medie de 1-3), în cazul transmiterii prin căpuşe sau de 5-13
(media de 5-6 zile), când aceasta are loc prin intermediul sângelui.
• Boala debutează cu febră şi mialgii, mimând o gripă, dar cu alură severă.
• Manifestările hemoragice apar după câteva zile (exantem, echimoze, gingivoragii, hematemeză
şi melenă) fiind însoţite de leucopenie şi trombocitopenie.
• Mulţi pacienţi prezintă icter, hepatomegalie cu creşterea transaminazelor.
• Rata mortalităţii, în jur de 30% (limite: 10 - 50%).
• Decesul survine, de cele mai multe ori, în a 2-a săptămână de boală prin hemoragii severe, stare de
şoc cu insuficienţă renală.
• Pacienţii care supravieţuiesc fazei acute se vindecă, de regulă, fără sechele.
• Prezenţa anticorpilor specifici, în absenţa unui tablou clinic manifest, sugerează existenţa infecţiilor
subclinice.
Diagnosticului presupune:
• izolarea virusului pe culturi de celule, în termen de 1-6 zile care însă este mai puţin sensibilă decât
• izolarea pe şoarecele nou-născut, care are dezavantajul obţinerii rezultatelor după 6-9 zile de la
inoculare.
Recent a fost pusă la punct o variantă a RT-PCR care permite diagnosticul precoce.
Diagnosticul indirect este posibil prin evidenţierea seroconversiei sau anticorpilor IgM (prin ELISA) care
persistă, în medie 4 luni, fiind înlocuiţi de cei de tip IgG care rămân decelabili 5 ani.
In mod obişnuit persoanele cu infecţii severe sau cele aflate în primele zile de boală nu prezintă un titru
decelabil, preferându- se în aceste cazuri izolarea pe culturi de celule cu identificarea antigenelor sau
evidenţierea direct în ţesuturi, prin IF sau ELISA.

EBOLA
Ebola este o infecţie hemoragică, cu o rată mare de mortalitate.
Virusul descoperit în 1976 (în preajma râului Ebola din actuala Republică Democratică Congo).
Face parte din familia Filoviridae (virsuri ARN)
S-au descris 5 tulpini:
• Tai Forest,
• Sudan,
• Bundibugyo,
• Zaire şi
• Reston.
4 tulpini (primele) – implicate în infecţiile umane.
Recent s-a descris tipul Bombali (izolat de la lilieci din Sierra- Leone).
Virusul Ebola este vehiculat de lilieci, gorile, maimuțe, antilope, cimpanzei și arici.
Oamenii pot contracta virusul prin contact apropiat cu corpul sau fluidele (inclusiv sân- gele) unui animal
infectat.
Odata ce virusul se răspândeşte la un om, este posibilă transmiterea de la o persoană la alta.
Epidemia din 1976: cazuri sporadice în Zair, Sudan, RD Congo, Gabon şi Uganda.
Martie 2014: Guineea, Liberia, Sierra Leone, Senegal, Nigeria.
• Cazuri confirmate: 8033
• Decese: 3865 (48%)
Sursa probabilă: animalele
Cale de transmitere: manipularea animalelor infectate sau de la o persoană la alta.
Transmiterea directă: contact cu sânge sau alte fluide (lacrimi, fecale, urină) sau pe cale sexuală.
Transmiterea indirectă: prin obiecte contaminate.
Tablou clinic
• Incubaţie: 21 zile
• Febră înaltă, vărsături, diaree, cefalee importantă, mialgii, rach, astenie, hemoragii interne.
• Săngerări (apar ultimele): oculare, otice, nazale;
• insuficienţă hepatică şi splenică (demonstrate prin teste de laborator).
• Mortalitate: 20-100%.
The Democratic Republic of the Congo is grappling with the world's second largest Ebola epidemic on
record, with more than 2100 lives lost and 3100 confirmed infections since the outbreak was declared on 1
August 2018. The outbreak is occurring in North Kivu, and Ituri provinces.
Diagnostic
• ELISA
• Rt-PCR
• Este posibilă şi cultivarea;
Prevenție
• Dificilă
• Diagnostic precoce şi izolarea pacienţilor
• Foarte utile: mască, mănuşi, echipament de protecţie.

Virusul Zika
• Flavivirus transmis prin ţânţari (Aedes spp).
• 1974: pădurea Zika (Uganda)
• 1952: primul caz la om
• Ulterior: Africa tropicală, Asia de SE, insule din Pacific.
• Inainte de 2007: 42 cazuri
• Nr cazuri martie 2017: 148 (2015-2017).

Patogenie
Iniţial se replică în celulele dentritice de la poarta de intrare, ulterior diseminat prin sânge şi sistemul
limfatic.
Replicare în citoplasmă (probabil şi în nucleu, deoarece a fost izolat şi din nuclei).

Clinic
• Incubaţie: câteva zile
• Febră, rash cutanat, dureri articulare, conjuncti- vită (durată: aprox o săpt).
• Gravide: microcefalie şi alte leziuni cerebrale la nou-născut.
Diagnostic
• RT-PCR (în primele 10 zile de boală).
• IgM (ELISA) după 3-5 zile de la debut.
• Există R fals pozitive (similitudini cu alte flavivirusuri – denga, febra galbenă, West-Nile, v. encefa-
litei japoneze)
• Cel mai util: testarea sângelui în dinamică (a 2–a probă, după 2-3 săptămâni).
Transmitere: ţânţari din spp Aedes (A. Aegypti şi A. albopictus)
Dificil de controlat!!!
Limitarea circulaţiei vectorilor
 Familia Togaviridae
Genul Rubivirus
Virusul rubeolic
• unic reprezentant al genului, agent etiologic al rubeolei;
• virus ARN monocatenar cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, învelită în peplos în
care sunt implantate glicoproteine cu proprietaţi hemaglutinante;
• cultivă pe diferite tipuri de culturi celulare, cu sau fără efect citopatic, în ultima eventualitate
prezenţa virusului fiind evidenţiată prin fenomenul de interferenţă (în tandem cu ECHO 9: prezenţa
v. rubeolic în probă, inhibă ECP indus de obicei de acest enterovirus);
• corespunde unui singur tip antigenic;
• unicul togavirus transmis pe cale respiratorie, replică la nivelul căilor aeriene superioare şi
ganglionii cervicali, viremia care urmează persistând până la apariţia Ac;
• rubeola este o infecţie eruptivă uşoară, care evoluează la copii şi adolescenţi, posibil la adulţi,
virusul persistând în secreţii nazofaringiene mai multe săptămâni;
• Complicaţii rare: purpură trombicitopenică, encefalite, sindrom Guillain- Barré, f rar, PESS.
Sindrom rubeolic congenital
• infecţie transplacentară a embrionului sau fătului în cursul rubeolei la femeia gravidă;
• n.n. poate prezenta malformaţii congenitale oculare, cardia- ce sau nervoase, virusul fiind eliminat
1-2 ani prin secreţii nazo-faringiene, urină, fecale (infecţie persistentă echili- brată).
• Risc crescut în primele luni de sarcină (scade de la 50-70% în primul trimestru, la 20%, respectiv
5% in trimestrele II si III)
Diagnostic
PP:
• secreţii naso-faringiene, urină, tampon rectal;
• probe necropsice pentru izolare de virus (în caz de deces)
Serologic:
• IgM la nn (patognomonic) (ELISA).
Imunitate
• Conferită de Ac de tip IgM şi IgG;
• Ac IgG transmişi de la mamă la făt, cu persistenţa după naştere până la 6 luni.
Diagnostic de laborator
• direct: cultivare pe CC (culturi renale de maimuţă verde africană);
• diagnostic serologic prin ELISA:
• IgM specifice în diagnosticul infecţiei recente sau la n.n.;
• IgG pentru evaluarea stării de imunitate la gravide.
Profilaxie
• vaccin viu atenuat în perioada prepubertară;
• este contraindicat la gravide şi înainte cu trei luni de sarcină.
 Hepatitele virale
Virusurile hepatitelor
Date generale
• hepatitele virale sunt boli infecţioase sistemice care evoluează cu leziuni necrotice, inflamatorii și
regenerative hepatice, determinate de:
o virusuri cu tropism primar pentru hepatocite: VHA, VHB, VHC, VHD, VHE (VHG?);
o virusuri cu tropism secundar hepatic: v.Epstein-Barr, v.citomegalic, v.herpes simplex;
• se manifesta cu forme subclinice până la forme cu anorexie, greţuri, icter, asociate cu creşterea
transaminazelor si bilirubinei serice (teste indirecte de diagnostic);
• numai testele specifice de laborator permit stabilirea tipului de hepatită virală.

Virusul hepatitei A
Caractere generale

• reprezentant unic al genului Hepatovirus, familia Picornaviridae

• virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, nud (27 nm Ø);
• cultivă dificil pe unele culturi de celule;
• se prezintă cu o singură variantă Ag majoră;
• determină infecţii naturale numai la om, cu transmitere fecal- orală (apă şi alimente contaminate);
răspândire universală.
Patogenia infecţiei
• după replicare la nivelul tractusului digestiv, în cadrul unei viremii de scurtă durată (1-2 săptămâni),
manifestă tropism pentru hepatocite unde replică, infecţia fiind necitocidă;
• leziunile hepatice apar simultan cu prezenţa Ac specifici;
• virusul este eliminat prin materii fecale (aprox.2 săptămâni anterior de debutul infecţiei şi 2
săptămâni după apariţia icterului).
Manifestările clinice
• după o incubaţie de 2-6 săptămâni infecţia evoluează
o la copii, cel mai frecvent asimptomatic;
o la adulţi, în special ci icter;
• foarte rar pot surveni forme grave fulminante, cu necroză acută hepatică (<0,5%);
• semnele clinice şi testele biochimice se remit în 4-8 săptămâni;
• hepatita cu virus A niciodată nu cronicizează.
Imunitate

• infecţia stimulează Ac de tip IgM şi IgG specifici;

• IgG persistă toată viaţa şi conferă rezistenţă la reinfecţii.
Diagnostic etiologic

• diagnostic direct rezervat laboratoarelor de cercetare;

• diagnostic serologic (test ELISA)
o prezenţa IgM este argument al unei infecţii actuale sau recente;
o prezenţa numai a IgG semnifică trecerea prin infecţie.
Tratament etiotrop – nu există.
Profilaxie
 • metode nespecifice, comune infecţiilor cu transmitere fecal- orală;
• Ig umane standard, administrate în primele 2 săptămâni de la expunere, previn formele icterice dar
nu obligatoriu și infecţia;
• vaccinare selectivă: vaccin viu atenuat, inactivat sau prin recombinare genetică.

Virusul hepatitei B
Caractere generale
• aparţine familiei Hepadnaviridae, genul Hepadnavirus;
• virion sferic, cu Ø 42 nm (particula Dane) constituit din ADN circular parţial d.c. (numai 50-80% din
catena pozitivă este sintetizată), înconjurat de o capsidă cu simetrie icosaedrică purtătoare a AgHBc
şi AgHBe, la nivelul anvelopei fiind prezent AgHBs;
• în sângele pacienţilor infectaţi coexistă cu particule sferice (22 nm Ø) sau filamentoase (până la 200
nm lungime), purtătoare numai a AgHBs;
• nu a putut fi cultivat pe culturi de celule;
• AgHBs conţine determinanţi cu specificitate de grup (a) şi de tip (d sau y şi w sau r), cele 4 subtipuri
fiind de interes epidemiologic;
• determină infecţii naturale la om, acute şi cronice, cu distribuţie universală.
Patogenia infecţiei
• virusul replică în hepatocite cu efect minim citopatic, dar posibil şi în ţesuturi extrahepatice;
• maturarea şi eliberarea virusului se realizează prin înmugurire, fiind frecvent întâlnită integrarea
unor fragmente de ADN viral în genomul hepatocitelor;
• leziunile hepatice sunt determinate prin mecanisme imunopatologice (sensibilizări de tip citolitic-
citotoxic);
• nivelul viremiei plasmatice diferă în funcţie de intensitatea răspunsului imun.
Manifestări clinice

• incubaţie lungă (1-3 luni…6 luni);

• forme asimptomatice sau cu manifestări clinice de hepatită acută mai severe decât în hepatita cu
virus A;
• forme fulminante pot să survină în aprox.0,5-1% din cazuri.
Imunitate vs cronicizarea infecţiei
• la normoreactivi replicarea virusului este limitată şi survine vindecarea infecţiei (debarasarea de
virus şi apariţia Ac anti-HBs cu efect protector);
• în 5-10%, la adult, din cazuri infecţia devine persistentă, ca urmare a unui răspuns imun ineficient
(distrucţii celulare fără eliminarea virusului)
o purtători de AgHBs (> 6 luni) cu leziuni hepatice minime;
o pacienţi cu hepatită cronică agresivă ce pot evolua spre ciroză sau cancer hepatic;
• copiii cu infecţii perinatale (în special cu mame la care este prezent AgHBe) şi cei cu stări grave de
imunodepresie devin purtători de AgHBs în 90-95% din cazuri.
Diagnostic etiologic

• markerii serici ai hepatitei cu virus B (Ag şi Ac) evidenţiaţi prin reacţii imunologice (ELISA, HAP,
IF, RIA) prezintă importanţă diagnostică şi prognostică
o diagnostic direct: AgHBs, AgHBe (AgHBc este prezent numai intrahepatic)
o diagnostic indirect: Ac anti-HBc (IgM si totali), anti-HBe, anti-HBs;
• PCR pentru decelarea virusului infecţios (ADN/VHB) – diagnostic direct.
Tratament antiviral
 • interferon α determină debarasarea de virus la mai puţin de 50% dintre purtători.
Epidemiologie
• infecţie cu evoluţie hiperendemică în ţări subdezvoltate economic;
• sursa de infecţie: cei cu infecţii acute sau cronice, aparente sau inaparente clinic;
• transmitere: parenterală, sexuală, perinatală;
• grupe de risc: hemofilici, hemodializaţi, personal medical.
Profilaxie specifică
Vaccin recombinant administrat
• generalizat la naştere în ţările cu prevalenţă a AgHBs la > 8% din populaţie;
• selectiv la personalul medical;
• electiv la hemofilici şi hemodializaţi.

Virusul hepatitei D (delta)

• neîncadrat taxonomic;
• genom ARN m.c. circular, de sens negativ, asociat cu AgD,
• virus defectiv ce replică numai în prezenţa virusului hepatitei B;
• exercită un efect citopatic direct asupra celulelor hepatice în care
• determină coinfecţii sau suprainfecţii la cei cu forme acute sau cronice de hepatită virus B
• în suprainfecţii evoluţia clinică poate fi severă, sporind riscul unei hepatite cronice agresive
(fulminante);
• diagnostic etiologic practicat numai la cei cu prezenţa AgHBs
o direct: RT-PCR pentru evidenţierea ARN viral sau AgD (ELISA- prezent pasager)
o indirect: evidenţierea Ac IgM şi IgG anti-HD (asociat cu markeri pentru hepatita virus B)
• epidemiologia şi profilaxia se suprapune cu cea a hepatitei cu virus B.

Virusul hepatitei C
Caractere generale
• face parte din genul Hepacivirus, familia Flaviviridae;
• virus ARN cu polaritate pozitivă, inclus într-o capsidă cu simetrie icosaedrică, învelit;
• nu a putut fi cultivat;
• genomul viral conţine gene care codifică proteine structurale (C, E1, E2) şi gene ce codifică proteine
nestructurale (NS1- NS5) implicate în replicare;
• sunt descrise 11 genotipuri şi 70 subtipuri antigenice, unele cu distribuţie geografică particulară;
(clasisificarea Simmons- 6 genotiouri, de la 1, la 6, cumai multe subtipuri);
• genotipul 1b răspunde slab la tratamentul cu interferon, fiind mai frecvent întâlnit la cei cu ciroză
sau carcinom hepatic;
• determină infecţii naturale la om cu transmitere asemănătoare hepatitei cu virus B;
• nu este precizată patogenia infecţiei (efect citopatic direct sau/şi mecanisme imunopatologice).
Manifestări clinice
• incubaţie: 5-12 săptămâni;
• 2/3 din infecţii evoluează asimptomatic;
• în peste 50% din cazuri infecţia se poate croniciza (în prezent se consideră, 70-80%);
• în aprox. 20% din cazuri infecţia cronică evoluează spre ciroză;
• după 20-30 ani, infecţia cronică poate conduce la cancer hepatic;
 • Ac specifici nu au efect protector, probabil datorită variaţiei antigenice a glicoproteinelor de înveliş
(E1 şi E2).
Diagnostic etiologic

• direct: evidenţierea ARN viral prin RT-PCR;

• indirect:
o evidInhibitoenţierea Ac specifici prin test ELISA de generaţia III (Ag structurale şi
nestructurale);
o confirmarea prin RIBA nu mai este valabila (prezenţa a cel puţin două categorii de Ac).
o RT-PCR.
Tratament antiviral
• interferon α + ribavirin, cu urmărirea viremiei.
• In prezent noi antivirale, valabile și în stadii avansate de ciroză.
Tratamentul infecției VHC - agenții antivirali direcți
Țintele DAA (direct acting antivirals) – procesarea proteinelor și replicarea
Toți inhibitorii NS3-4A se administrează împreună cu peginterferon și ribavirină!
RVS (răspuns viral susținut) boceprevir/telaprevir – 60-70% RVS simeprevir – 80%
Tratamentul infecției VHC
Inhibitori NS5B:
- Nucleozidici
- Non-nucleozidici
Nucleozidici Non-nucleozidici
blochează situsul activ al NS5B alterează conformația NS5B
Au barieră de rezistență superioară inhibitorilor de Prezintă risc de apariție a mutanților rezistenți (se
proteză leagă la distanță de centrul activ NS5B)
Sofosbuvir

− inhibitor nucleozidic
− spectru pangenotipic
− eficient în stadii avansate de fibroză
− efecte adverse minime (cefalee și fatigabilitate, în asociere cu ribavirina).
Inhibitorii NS5A
• proteina NS5A – fosfoproteină cu rol în replicare, asamblare și eliberare; nu are omolog uman;
• inhibitorii NS5A – activi împotriva genotipurilor 1, 3 și 4;
• se folosesc în asociere cu peginterferonul și ribavirina sau în regimuri interferon-free alături de
sofosbuvir;
• exemple – Daclatasvir, Ledipasvir.
Epidemiologie- similar VHB
 Virusul hepatitei E
• încadrat în genul Hepevirus, familia Caliciviridae;
• virus ARN cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică, nud (29-32 nm Ø);
• cultivă dificil pe culturi de celule;
• determină infecţii naturale la om, cu transmitere fecal-orală, numai în anumite zone geografice (Asia
de Sud-Est, Mexic, unele ţări din Africa); determină și infecți la animale (ex. porci). Este în prezent
considerată o zoonoză.
• după o incubaţie mai lungă decât în hepatita A (în medie 6 săptămâni) evoluează cu forme
simptomatice mai ales la tineri, la gravide putând surveni forme fulminante;
• nu cronicizează niciodată;
• diagnostic etiologic: evidenţierea Ac specifici IgM şi IgG;
• tratament etiotrop nu există;
• în studiu vaccin anti-hepatită E.
 Familia Retroviridae
Caractere generale
• virusuri al căror genom diploid (2 copii identice) este de tip ARN m.c. cu polaritate pozitivă, asociat
cu o reverstranscriptază, capsida cu simetrie icosaedrică este înconjurată de o matrice proteică şi un
peplos pe care proemină glicoproteine cu aspect măciucat;
• genomul proviral include 3 gene majore ce codifică proteine structurale (gag, pol,env), flancate de
secvenţe nucleotidice repetate (LTR) cu rol în integrarea în ADN celular;
• determină o gamă largă de afecţiuni la animale şi om, cele de interes medical fiind incluse în două
subfamilii:
o Oncornavirinae, cu proprietăţi oncogene, agenţi etiologici ai leucemiilor şi limfoamelor de tip
T (HTLV 1 şi HTLV 2);
o Lentivirinae ce determină afecţiuni lent progresive (HIV 1 şi HIV 2).

Virusul imunodeficienţei umane (HIV)

Structură

• virus sferic cu Ø de 80-130 nm;

• structura de bază este asemănătoare cu a celorlalte retrovirusuri:
• glicoproteine de înveliş sunt reprezentate de gp120 cu rol în ataşarea virusului la receptorii celulari şi
gp41 transmembranară (PRECURSOR GP 160);
• matricea proteică situată între peplos şi miez este formată din p17;
• nucleocapsida include:
o proteina mjoră p24;
o proteina internă asociată ARN-ului viral, p7 şi p9;
o enzimele virale – reverstranscriptaza, integraza şi proteaza.

Replicarea

• interacţiunea gp120 şi gp41 cu receptorul CD4 (limfocite T helper, macrofage, celule dendritice,
celule Langerhans etc) şi coreceptorii CCR5 (macrofage) şi CXCR4 (limfocite) permite ataşarea
virusului şi penetrarea nucleocapsidei în interiorul celulelor, urmată de decapsidare;
• reverstranscriptaza formează pe tiparul de ARN viral o catenă de ADN negativă, apoi un ADN
proviral d.c., transportat în final, cu ajutorul p17, în nucleul celulei şi integrat în genom sub
controlul integrazei virale;
• prin activarea limfocitelor T, ADN proviral este transcris în ARNm şi ARN genomic, cu sinteza
proteinelor structurale şi a enzimelor virale;
• virusul imatur este eliberat din celula prin înmugurire, maturarea extracelulară realizându-se sub
efectul proteazei virale.
Patogenia infecţiei

• virusul poate pătrunde în organism prin contact sexual, transfuzii de sânge, obiecte contondente
contaminate sau perinatal (transplacentar, la naştere sau prin alăptare);
• infecţia induce o stare de imunodepresie prin distrugerea limfocitelor T helper de către virus sau prin
răspunsul gazdei faţă de celulele infectate cu virus;
• evoluţia infecţiei spre stadiul SIDA recunoaşte mai multe faze:
o infecţia primară care evoluează în 50-70% din cazuri cu sindrom mononucleozic după 3-6
săptămâni de la contagiu;
o perioada de latenţă care durează luni sau ani, când infecţia evoluează asimptomatic sau poate
fi prezentă limfadenopatie persistentă generalizată;
 o perioada de pre-SIDA când sub efectul unor inductori are loc activarea replicării virusului,
cu pierdere în greutate , oboseală, transpiraţii nocturne, unele infecţii oportuniste;
o perioada finală de SIDA caracterizată prin infecţii multiple recurente (bacteriene, virale,
fungice, parazitare) sau boli neoplazice
Diagnostic etiologic

• diagnostic direct
o izolarea virusului prin cocultivare;
o decelarea ADN proviral în limfocite sau ARN viral în plasmă prin PCR (calitativ sau
cantitativ);
o dozarea Ag p24 prin ELISA;
• diagnostic serologic
o reacţii de triaj
▪ teste rapide: pe membrană, immunodot, latexaglutinare;
▪ ELISA indirect sau competitiv;
o reacţii de confirmare (corectează reacţiile fals-pozitive)
▪ Western Blot (2 categorii de AC env +/- gag +/- pol);
▪ IF.
Tratament antiviral
• Agenți antivirali
o inhibitori ai reverstranscriptazei: zidovudina, didanozina, zalcitabina, stavudina;
o inhibitori ai proteazei virale: indinavir, ritonavir, sakinavir.
• principii de tratament
o se administrează antivirale în asociaţii, pentru a creşte eficienţa terapeutică şi a preveni
selecţia de tulpini rezistente;
o se începe tratamentul când limfocitele CD4 au ajuns la 500/μL;
o administrarea zidovudinei la gravide scade riscul transmiterii transplacentare a infecţiei.
• aprecierea eficienţei terapiei
o creşterea numărului de limfocite CD4;
o absenţa Ag p24;
o nivel scăzut al viremiei plasmatice.
Profilaxie
• nu există vaccin;
• nu există chimioprofilaxie eficientă;
• măsuri nespecifice: sex protejat, obiecte personale de toaleta, controlul serologic anterior sarcinii, al
donatorilor de sânge etc;
• educaţie medicală, morală şi religioasă.
Pandemia de HIV/SIDA
• evoluează cu două tipuri de virus ce diferă prin secvenţele genomice: HIV1 şi HIV2;
• HIV1 are o răspândire universală, HIV2 circulă numai în Africa de Vest;
• HIV1 este mai virulent, intervalul de timp până la stadiul de SIDA fiind de 2 ori mai scurt;
• 2003 pe glob: 40 milioane cazuri din care aprox.50% sunt femei, cu 3 milioane decese;
• 2003 în România: 13.972 cazuri din care 5722 sunt HIV-infecţii, 4414 fiind copii.
• "Numarul pacientilor HIV/SIDA in viata este 12.732, din cele 19.906 cazuri inregistrate in perioada
1985-2014, in aceeasi perioada fiind inregistrate 6.540 de decese", a declarat managerul Institutului
National de Boli Infectioase "Matei Bals", profesor dr. Adrian Streinu Cercel.
• In prezent, Romania are cel mai mare numar de supravie- țuitori de lunga durata inregistrati in grupa
de varsta 19-29 de ani, peste 50 la suta dintre acestia apartinand cohortei cazurilor inregistrate in
perioada 1987-1990.
• El a precizat ca din cele 12.732 de persoane infectate cu HIV/SIDA care sunt in viata, 90 la suta
reprezinta populatia care a fost depistata ca purtatoare a acestui virus la inceptul anilor '90, rata
incidentei infectiei cu HIV in randul populatiei adulte mentinandu-se scazuta (11.2014).
 Familia Herpesviridae
Virusurile herpetice umane
Familia Herpesviridae
• subfamilia Alphaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 1(Herpes simplex tip 1)
o Herpesvirus uman 2 (Herpes simplex tip 2)
o Herpesvirus uman 3 (virusul varicela-zoster - VVZ)
• subfamilia Betaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 5 (virusul Citomegalic - VCM)
o Herpesvirus uman 6
o Herpesvirus uman 7
• subfamilia Gammaherpesvirinae
o Herpesvirus uman 4 (virusul Epstein-Barr - VEB)
o Herpesvirus uman 8
Caractere generale
• virusuri mari sferice, cu Ø de 120-200 nm;
• genomul viral de tip ADN d.c. liniar este inclus într-o capsidă icosaedrică constituită din 162
capsomere; prezintă peplos în care sunt dispuse, sub formă de spiculi, mai multe tipuri de
glicoproteine virale;
• replicarea şi morfogeneza au loc în nucleu, cu maturare prin membrana nucleară;
• enzime implicate în replicarea virală constituie ţinte pentru chimioterapice antivirale;
• infecţiile primare sunt urmate de persistenţa integrată a virusurilor, cu posibile reactivări.

Virusurile herpes simplex (VHS)

VHS -1
• determină infecţii primare cu poartă de intrare tegumentară sau mucoasă (orală, conjunctivală) mai
ales la copii de vârstă mică;
• evoluţia poate fi subclinică sau cu manifestări de tip:
o gingivo-stomatită acută;
o kerato-conjunctivită;
o meningită sau meningo-encefalită;
o herpes generalizat;
• urmează infecţia persistentă necitocidă a celulelor din ganglionii nervilor sensitivi (nervul
trigemen);
• sub efectul unor stimuli diverşi are loc reactivarea virusului şi propagarea centrifugă cu constituirea
de leziuni veziculare în teritoriul cutanat respectiv (labial, nazal).
VHS-2
• determină infecţii primare cu transmitere sexuală;
• leziunile apar la nivelul regiunii genito-urinare sau perineale sub formă de vezicule care evoluează
spre ulceraţii, însoţite de adenopatie regională;
• recurenţele sunt mai puţin numeroase şi cu manifestări clinice discrete;
• infecţia poate fi transmisă la n.n. în timpul sarcinii sau la naştere cu consecinţe grave (afectare
cerebrală severă şi orbire).
Imunitate
 • Ac umorali nu au efect protector;
• controlul infecţiei este asigurat de răspunsul imun celular.
Diagnostic de laborator
• examen microscopic al raclatului de la nivelul leziunii cu evidenţierea de celule gigante
multinucleate şi incluzii Cowdry;
• IF pentru identificarea Ag virale;
• izolarea virusului pe culturi de celule;
• examenul serologic în dinamică prin RFC, ELISA sau RN practicat numai în infecţia primară.
Tratament
• aciclovir are efect în perioada de replicare activă a virusului, dar nu în infecţia latentă; vidarabina
(mai toxica), se poate administra in cazul tulpinilor rezistente la aciclovir.
Profilaxie
• disponibile numai măsuri de profilaxie nespecifică;
• în studiu un vaccin glicopeptidic purificat.

Virusul varicela-zoster
Manifestări clinice
• determină două boli: varicela (infecţia primară) şi herpes zoster sau zona (reactivarea infecţiei
persistente);
• varicela este o infecţie sistemică extrem de contagioasă transmisă aerogen, care evoluează cu erupţie
tegumentară veziculo-pustuloasă însoţită de febră;
• complicaţii posibile: pnumonii interstiţiale, meningo- encefalite, sindrom Reye (asocierea cu
aspirina);
• infecţia latentă este consecinţa migrării virusului pe cale centripetă în gg spinali şi ai nervilor
cranieni;
• herpes zoster este manifestarea clinică a reactivării (în condiţii de stress sau imunodepresie) infecţiei
persistente, cu migrarea centrifugă a virusului pe calea unui nerv senzitiv, cu apariţia unor leziuni
veziculoase restrânse la teritoriul inervat de nervul respectiv.
Imunitate
• efectorii imunităţii umorale şi celulare conferă protecţie faţă de infecţia primară.
Diagnostic de laborator
• manifestările clinice cel mai frecvent sunt suficiente pentru stabilirea diagnosticului;
• în formele atipice de boală se poate recurge la diagnostic de laborator, asemănător cu cel din infecţia
herpetică.
Tratament etiotrop
• administrat numai în formele grave de boală: aciclovir, vidarabină, asociat cu Ig umane specifice.
Profilaxie specifică
• vaccin viu atenuat folosit în unele ţări;
• Ig specifice sau chimioprofilaxie cu aciclovir la imunodepresaţi în perioada de incubaţie.

Virusul citomegalic
• generează sinciţii cu incluzii intranucleare caracteristice (“ochi de bufniţă”);
 • determină una din cele mai frecvente infecţii (70-80% din populaţie) cu transmitere orală, sexuală,
prin transfuzii sau transplant de organe; majoritatea inaparente;
• infecţia simptomatică poate evolua în 3 circumstanţe:
o infecţia congenitală la n.n. (hepatosplenomegalie, raş peteşial-purpuric, microcefalie,
calcificări cerebrale, retard psihic, tulburări de auz);
o primoinfecţia simptomatică la adolescent sau adult (10%) care evoluează ca sindrom
mononucleozic;
o infecţii severe la imunocompromişi (pneumonii, hepatite, retinite, encefalite);
• diagnostic de laborator prin metode directe sau teste serologice;
• infecţiile severe pot fi tratate cu ganciclovir sau foscarnet.
Diagnostic direct:
• Microscopia, pentru evidenţierea incluziilor “în ochi de bufniţă” pe frotiul din sedimentul urinar sau
pe secţiuni tisulare.
• Izolarea poate fi oricând tentată la pacienţii simptomatici.
• Se realizează pe CC (celule fibroblastice umane – MRC5 sau W138) iar ECP, incluziile “în ochi de
bufniţă” apar după 10-21 de zile (ceea ce limitează utilizarea metodei).
• IF cu Ac monoclonali, la 2-5 zile de la cultivare, scurtează perioada diagnosticului.
• Uneori, cultivarea unor probe cu mari cantităţi de virus, cum este urina de la nou-născut, determină
un ECP cu celule mari, aglomerate şi lent progresive care apare după 1-2 zile.
• Izolarea rămâne singura metodă ce pune la dispoziţie tulpina infectantă pentru studii ulterioare.
Depistarea constituenţilor virali:
• evidenţierea de antigene (Ag nuclear precoce): prin IF sau ELISA (fără amplificare pe CC);
• determinarea fosfoproteinei pp65 (proteina majoră de suprafaţă a VCM) în PMN circulante
(examenul denumit antigenemia leucoci- tară a VCM este foarte rapid - 5 ore).
• Urmărirea antigenemiei are şi valoare prognostică, fiind utilă pentru monitorizarea terapiei.
• detecţia acizilor nucleici din prelevate ca: urină, lichid de lavaj bronho-alveolar, leucocite, material
bioptic:
o hibridizarea acizilor nucleici (mai puţin sensibilă)
o sau PCR.
Diagnostic indirect:
• Cel mai util este serodiagnosticul pe 2 probe de ser, recoltate la 2 săptămâni interval.
• Ac se pot evidenţia şi în LCR sau umoarea apoasă.
• Teste utile:
o ELISA evidenţiază IgM sau IgG cu o mare sensibilitate şi specificitate, fiind cea mai
folosită;
o IF se efectuează pe monostraturi celulare, evidenţiind Ac IgG anti-VCM;
o Latexaglutinarea (LA) este rapidă, dar uneori dificil de interpretat;
o RFC este laborioasă, iar titrurile Ac-lor fixatori de C’ sunt reduse;
Diagnosticul de laborator este recomandat:
• pentru precizarea primo-infecţiei: seroconversia sau apariţia IgM anti-VCM la un pacient viremic
sau excretor de virus;
• pentru diagnosticul infecţiei latente:depistarea IgG anti-VCM (reprezintă şi riscul
potenţial de transmitere a bolii);
• infecţia congenitală: demonstrarea viruriei în prima săptămână de viaţă, iar în boala generalizată se
determină prezenţa virusului în sânge, LCR sau la nivelul unui organ (altul decât parotida sau
rinichiul);
 • diagnostic indirect: evidenţierea IgM anti-VCM din cordon;
• infecţia la imunodeprimaţi: evidenţierea VCM sau a acizilor nucleici în leucocite sau lavajul bronho-
alveolar.
• Excreţia VCM sau răspunsul serologic au valoare limitată.

Virusul Epstein-Barr
• determină infecţii a căror manifestări clinice şi evoluţie depind de reactivitatea imună a
organismului:
o mononucleoza infecţioasă la normoreactivi;
o sindromul de mononucleoză cronică la hiporeactivi;
o tumori maligne (limfom Burkitt, boala Hodgkin, unele limfoame cu celule T, carcinom nazo-
faringian) la imunocompromişi, asociat altor co-factori;
• celula ţintă este limfocitul B cu receptorul pentru C3d;
• răspunsul imun este:
o umoral (Ac faţă de VCA – viral capsid Ag, EBNA – E-B nuclear Ag, EAD – early Ag
difuse) şi
o celular (limfocite T citotoxice care limitează proliferarea limfocitelor B infectate);
Diagnosticul
• de laborator – este necesar pentru a confirma suspiciunea clinică:
• cresc celulele albe ca şi celulele albe atipice (10%) şi testul “monospot” devine pozitiv
o (test rapid pe lamă pentru evidenţierea aglutininelor =Ac heterofili) şi se confirmă prin testul
Paul-Bunell (TPB)
Diagnosticul – nespecific
• la tabloul clinic clasic: febră, faringită, limfadenopatie care durează 1-4 săptămâni, se adaugă TPB
pozitiv.
• Alte teste nu mai sunt necesare dacă se îndeplinesc aceste criterii.
• Ac heterofili detectaţi prin TPB cresc în prima lună de boală şi scad repede după săptămâna a 4-a.
• Există şi reacţii fals pozitive la un număr mic de pacienţi şi reacţii fals negative, la 10-15% dintre
bolnavi.
• Reacţiile fals (+) apar mai ales la copii sub 10 ani.
• Titru minim semnificativ: 40.
• Dacă testul “mono spot” este negativ sau Ac heterofili sunt absenţi se impun alte teste. (diagnostic
diferenţial cu infecţiile cu VCM, adenovirusuri, Toxoplasma gondii).
Criterii de diagnostic:
• diagnostic orientativ (tablou clinic, leucograma, Ac heterofili);
• diagnostic serologic (Ac IgM şi IgG specifici faţă de Ag virale);
• Evidențierea Ac-lor prin ELISA, iar a Ag-lor, prin IF;
• teste de biologie moleculară (PCR) sau izolarea, pentru diagnostic specific direct;
Nu dispunem de un tratament etiotrop;
Există vaccinuri în studiu.
Imunitate
• Răspunsul umoral, în Ac este rapid, primii Ac sunt cei faţă de structuri de înveliş (VCA şi EA),
iniţial IgM apoi IgG.
• Ulterior, apar Ac anti-EBNA1.
 • După aproximativ 4 săptămâni dispar Ac anti-VCA IgM, cei IgG scad, dar persită la titruri reduse
toată viaţa.
• Ac anti-EA pot persista aproximativ 6 luni, reapariţia lor fiind dovada reactivării infecţiei latente.
• Ac anti-EBNA sunt characteristici perioadei de convalescenţă.
• Caracteristic pentru MNI este apariţia Ac heterofili, de tip IgM.
• Sunt diferiţi faţă de Ac anti-VEB şi sunt aglutinaţi de hematii de oaie, cal şi bovine.
• Evidenţierea lor face parte dintre testele nespecifice de laborator deoarece apar doar în 50% din
cazuri și, în plus, sunt puși în evidență în absența infecției cu VEB.
Dinamica anticorpilor
• Dacă reacţia PB este negativă se preferă următoarea combinaţie de teste:
o IgM şi IgG faţă de Ag capsidal (VCA);
o IgM faţă de Ag precoce (EA)
o Ac faţă de Ag nuclear (EB nuclear antigen – EBNA)
o IgM faţă de Ag capsidal apar precoce şi dispar în săptămâna 4-6 de boală.
• IgG faţă de Ag capsidal (VCA) apar din faza acută, cu un maximum în săptămânile 2-4 de la debut,
scad încet şi apoi persistă toată viaţa.
• IgG faţă de Ag precoce (EA) apar din timpul fazei acute, devenind în general nedecelabili după 3 –
6 luni.
• La cei mai mulţi pacienți, evidenţierea IgG anti-Ag precoce (EA) este semn de infecţie activă, deşi
aproximativ 20% dintre persoane pot prezenta aceşti Ac pentru perioade de ani de zile.
• Ac anti-Ag precoce, determinaţi prin IF nu se evidenţiază în faza acută;
• devin decelabili la 2-4 luni de la debut, persis- tând toată viaţa.
• In cazul ELISA, aceşti Ac devin decelabili mai repede, respectiv după câteva săptămâni de boală.
• Când unele teste, ca de exemplu Ac anti-Ag precoce, sugerează o reactivare a infecţiei acest rezultat
nu implică automat că VEB este responsabil de starea respectivă a pacientului:
• unii indivizi sănătoşi, asimptomatici, au Ac anti Ag-precoce timp de ani de zile.
• In concluzie:
o Ac antiVCA (anti proteină a capsidei) (IgM) apar rapid şi persistă 3 luni; fac dovada, cu
certitudine a infecţiei recente;
o Ac antiVCA IgG se evidenţiază prin IF;
o ating nivelul maxim la 3-4 săptămâni şi persistă la titruri mici toată viaţa, evoluând în
paralel cu Ac neutralizanţi;
o Ac anti-Ag precoce, componenta difuză (EBV- EA), se evidenţiază la 70% dintre pacienţii
cu infecţii acute;
o Ac anti-antigen nuclear (EBNA-IgG) apar la 1-2 luni de la primo-infecţie şi persistă toată
viaţa la imunodeprimaţi.
Algoritmul de diagnostic presupune:
• detectarea antigenelor virale în celule;
• izolarea VEB în culturi de limfocite;
• cultivarea limfocitelor bolnavului;
• detectarea sau/şi cuantificarea ADN/VEB;
• detectarea de ARN viral intermediar;
• detectarea sau/şi titrarea de Ac.
 Familia Poxviridae
Caractere generale
• virusuri mari (400/230 nm) cu aspect de cărămidă;
• au o structură complexă: un miez alungit biconcav flancat de 2 corpi laterali, inclus într-o anvelopă
lipoproteică cu structură microtubulară;
• genomul viral este de tip ADN d.c. liniar, replicarea având loc integral în citoplasma celulei;
• cultivă pe membrana corio-alantoidiană a embrio- nului de găină cu formare de pox-uri cu aspect
diferit în raport cu tipul de virus;
• include 3 genuri de interes medical: Orthopoxvirus, Parapoxvirus şi Molluscipoxvirus.
Genul Orthopoxvirus
• include agentul etiologic al variolei, boală eruptivă epidemică foarte gravă, prima boală contagioasă
eradicată (OMS, 1980);
• eradicarea a fost posibilă din următoarele motive:
o omul este singura gazdă naturală;
o toate infecţiile evoluau aparent;
o contagiozitatea corespundea debutului erupţiei;
o nu erau purtători de virus;
o virusul este unic Ag (mai ex tulpini pentru cercetare; nivel de siguranţă microbiologică
maxim!);
o Vaccinul antivariolic era stabil, eficient şi ieftin;
• alte orthopoxvirusuri: virusul variolei bovine, virusul variolei maimuţelor, virusul vaccinia.
Genul Parapoxvirus
• virusul Orf determină infecţii naturale la oi şi capre şi ocazional infecţii la om (leziune unică papulo-
veziculară la nivelul mâinii, care se vindecă fără cicatrice).
Genul Molluscipoxvirus
• Molluscum contagiosum determină la om mici tumorete benigne pe faţă, braţe, trunchi sau fese,
infecţia fiind transmisibilă prin contact direct (sexual) sau prin intermediul ustensilelor de toaletă.
Virusuri Papilloma
STRUCTURA HPV
Virusuri ADN mici (50-55 nm, fără anvelopă, cu simetrie icosaedrică, având tropism epitelial, afectând
epiteliul mucos şi cutanat.
Au fost identificate peste 100 de tipuri de papiloma- virusuri umane (respectiv 120), aproximativ jumătate
dintre ele infectând tractul genital.
GENOMUL HPV, PROTEINELE VIRALE ŞI CICLUL REPLICǍRII VIRALE
Genom cu aproximativ 8000 nucleotide
Domeniile de citire pot fi împărţite în trei regiuni funcţionale:
• regiunea timpurie – early (E), care codifică proteinele (E1 – E7) necesare pentru replicarea virală;
• regiunea târzie – late (L), care codifică proteinele structurale (L1 – L2), necesare pentru asamblarea
virionului;
• regiunea de control îndelungat – long control region (LCR) – regiune mare, necodantă. Această
ultimă regiune conţine elemente cis, necesare pentru replicarea şi transcrierea ADN-ului viral.
Familia – Papillomaviridae
Genul Alpha Papillomavirus
In funcţie de riscul oncogen:
• 15 tipuri HPV au fost clasificate ca fiind tipuri cu risc înalt oncogen (High Risk HPV – HR HPV)
(16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58, 59, 68, 73, şi 82);
• 3 au fost clasificate ca fiind cu risc probabil înalt oncogen (Probably High Risk HPV – PHR HPV)
(26, 53, and 66);
• 12 au fost clasificate ca fiind cu risc scăzut oncogen (Low Risk HPV – LR HPV) (6, 11, 40,
42, 43, 44, 54, 61, 70, 72, 81 şi CP6108).
HPV, ca şi alte virusuri oncogene, induce această evoluţie în calitate de cofactor.
Alţi factori s-au dovedit asociaţi semnificativ: fumatul, contraceptivele, parteneri sexuali multipli, paritatea
(peste 5 sarcini), starea de imunsupresie, inclusiv HIV infecţia.
Cancerul endocervical- cauză majoră de deces!
România – primul loc în Europa!
INCIDENŢA ŞI MORTALITATEA ESTIMATĂ PENTRU CANCERUL DE COL UTERIN, PENTRU 20
DE ŢĂRI DIN EUROPA:
ISTORIA NATURALA A INFECTIEI HPV SI A CANCERULUI CERVICAL

Sunt 4 etape în dezvoltarea cancerului cervical:

• infectia,
• persistenţa,
• progresia,
• invazia
HPV este unul din cele mai frecvente virusuri transmise pe care sexuală, fiind elementul necesar în
dezvoltarea cancerului cervical.
Aproape toate femeile şi bărbaţii vor fi infectaţi cu HPV măcar o dată în cursul vietii, dupa începerea vieţii
sexuale, dar numai o mică parte dintre femeile infectate vor dezvolta leziuni precanceroase şi cancer
cervical.
Cele mai multe dintre infectiile HPV sunt asimptomatice şi se elimina spontan în 2 ani;
- cele care persistă peste această limită sunt de obicei asociate cu leziunile precanceroase.
Oncoproteinele virale E6 şi E7 deregleză ciclul celular al gazdei, iniţiind proliferarea şi supraviețuirea
celulelor HPV infectate.
Persistenţa expresiei acestor oncoproteine permite acumulări de mutaţii genetice, care conduc către
imortalizarea celulară şi, în final, către conversia malignă.
Tipurile HPV 16 şi 18 sunt cele mai frecvente tipuri asociate cancerului cervical (~ 70%).
Se cunosc 4 etape ale dezvoltarii cancerului cervical:
 • Infecția HPV la nivelul epiteliului metaplazic al zonei de transformare
• Persistenţa virală HPV
• Progresia catre leziunile precanceroase
• Invazia membranei bazale a epiteliului
Evoluţia poate fi şi în sens invers: clearance-ul infecției HPV și, mai puțin frecvent, regresia leziunilor
precanceroase către normalitate.
CICLUL REPLICARII VIRALE
Ciclul viral incepe când particulele virale infecţioase ajung la nivelul stratului bazal, unde se fixează si intră
în celule prin intermediul unor mici breşe.
Genomul viral este menţinut la nivelul stratului bazal al epiteliului.
Pe măsura ce celulele stratului bazal se diferenţiază, ciclul viral parcurge amplificarea genomică,
asamblarea si eliberarea virală.
Concomitent are loc un shift între expresia genică, de la proteinele late (tardive) la cele early (precoce):
• L (late) 1 si L2 sunt exprimate în etapele finale ale diferenţierii;
• E (early) 1, 2, 5, 6 si 7 sunt exprimate precoce, în timpul diferenţierii;
• E 6 si E7 sunt oncoproteinele HPV primare.
In anumite etape ale progresiei leziunilor precanceroase, expresia E6 si E7 este dereglată, apar modificari
genetice si epigenetice, conducând la supraexpresia lor si la îngroşarea leziunilor epiteliale.
GENOMUL VIRAL SI EXPRESIA SA LA NIVELUL EPITELIULUI

TIPURILE HPV
Au fost identificate mai mult de 120 tipuri HPV umane
~ 40 infectează epiteliul cervical
12 sunt considerate oncogene
Tipurile genitale au fost clasificate în grupuri diferite, în funcţie de asocierea lor cu cancerul cervical
TIPURI HPV
• HR HPV (risc înalt): 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58 si 59
• HPV 16 şi 18 ~ 70 din toate cazurile de cancer cervical
• HPV 68: probabil oncogen
• HPV 26, 30, 34, 53, 66, 67, 69, 70, 73, 82, 85 si 97: posibile HR
 • LR (risc scăzut): 6 si 11 – identificate la nivelul condiloamelor genitale si in epiteliul normal.
FACTORII DE RISC PENTRU PERSISTENTA SI PROGRESIA INFECTIEI CATRE CANCER
Co-factorii exogeni:
• Fumatul
• Contraceptivele hormonale
• Co-infectia cu alți agenți transmişi pe cale sexuală:
o Chlamydia trachomatis
o VHS 2
• Paritatea (≥ 5)
• Alţi cofactori
o Vârsta scăzută la prima sarcină
o Dieta
Cofactori virali:
• Tipul HPV este cel mai important cofactor care afecteaza riscul absolut de persistentă virală si de
progresie către leziunile precanceroase.
• Tipurile HPV sunt clasificate în grupe diferite, în raport cu riscul de progresie.
• Variante ale tipurilor HPV pot modifica riscul.
• Coinfecţia cu diferite tipuri HPV (16, 18 …paciente HIV pozitive).
• Încărcătura virală (Viral load) a ADN HPV 16 poate fi un marker al infecţiei persistente si
creşte riscul progresiei.
• COFACTORI AI GAZDEI
o Factorii imunologici
o Imunosupresia – infecția HIV.
LEZIUNILE PRECANCEROASE
Principalele etape ale carcinogenezei cervicale: înainte de infecţia epiteliului metaplazic al zonei de
transformare cervicală cu unul / mai multe tipuri HR HPV; persistenţa virala, progresia infecţiei persistente
si invazia (CIN- cervical intraepithelial neoplazia; CIS- cancer in situ – localizat la locul iniţieri leziunilor,
fără invazie de vecinătate).
In caz de displazie intraepiteliala premalignă (LSIL, HSIL (low- grade squamous intraepithelial
lesion și high) sau neoplazii cervicale intraepiteliale de grade diferite - CIN 1-3), femeile sunt de obicei
asimptomatice, dar pot apare semne locale, cum ar fi prurit, iritaţie, dispareunie, secreţii vaginale anormale.
CLASIFICARE BETHESDA
Atypical squamous cells
Atypical squamous cells of undetermined significance (ASC-US)
Atypical squamous cells – cannot exclude HSIL (ASC-H)
Low grade squamous intraepithelial lesion (LGSIL or LSIL)
High grade squamous intraepithelial lesion (HGSIL or HSIL)
Squamous cell carcinoma
Atypical Glandular Cells not otherwise specified (AGC-NOS)
Atypical Glandular Cells, suspicious for AIS or cancer (AGC- neoplastic)
Adenocarcinoma in situ (AIS)
CANCERUL CERVICAL
Este o complicaţie rară si târzie a infecţiei persistente cu HPV.
Riscul pentru cancerul cervical este în principal o consecinţa infectiei HPV asociat cu diverși cofactori şi
a lipsei efective a screening-ului.
Vârsta medie a femeilor cu leziuni precanceroase este 27 – 30 ani, în timp ce vârsta medie a pacientelor cu
cancer cervical este în jur de 45-50 ani.
Cel mai frecvent subtip histologic este carcinomul celular scuamos (80 – 85%).
Adenocarcinomul care apare la nivelul celulelor glandulare este al doilea tip ca frecvenţă.

EPIDEMIOLOGIA INFECȚIEI HPV

TRANSMITERE
• Sexual
• Mamă-copil
• Non-sexual
- Există diferenţe în diferitelor forme de cancer, în funcţie de standardul socio-economic

DIAGNOSTIC
TESTE DE TIP SCREENING: Testul Papanicolau (depistare leziuni precanceroase) – nespecific
IDEAL: screening prin teste de biologie moleculară
METODE DE DETECŢIE ALE INFECŢIILOR CU HPV
• Tehnici non-moleculare de detectare a infecţiei cu HPV:
o Tehnici de inspecţie vizuală – cu acid acetic (VIA – visual inspection with acetic acid);
o Colposcopie;
o Citologie şi histologie.
• Detecţia proteinelor HPV în ţesuturile infectate (e.g., p16INK4a).
• Detecţia ADN / HPV:
o Tehnici bazate pe tehnologia PCR calitativ (e.g.):
 ▪ INNO LiPA;
▪ Amplicor Human Papilloma Virus;
▪ Linear Array HPV Genotyping Test.
o Tehnici de biologie moleculară care cuantifică numărul de cópii virale:
▪ Real Time PCR;
o Metode bazate pe tehnicile de hibridizare (Hybrid Capture);
o Hibridizarea Southern şi Northern Blot;
o Hibridizarea in-situ.
• Detecţia infecţiilor HPV şi a neoplaziilor asociate cu HPV prin tehnici serologice
• Testarea markerilor corelaţi cu virusul:
o ADN/HPV;
▪ Testarea ADN/HPV
▪ este indicată ca test primar de screening, în special dacă testul este clinic validat.
o HPV E6/E7 mARN;
▪ detectează activitatea virusului şi deci este mai mult asociată cu boala, comparativ cu
detectarea ADN/HPV;
▪ din această categorie de teste, cele mai importante sunt HPV Proofer (Norchip) şi
HPV Aptima (Genprobe).
o genotiparea HPV
▪ utilă pentru triajul/urmărirea femeilor detectate prin test ADN/HPV ca fiind pozitive,
cu sau fără citologie asociată.

TESTAREA MARKERILOR CORELAŢI CU BOALA

- supraexpresia markerilor – p16INK4a; prezenţa proteinelor HPV în ţesuturile infectate;
- markeri de metilare, care detectează regiunea promotor metilată, responsabilă de inactivarea genelor
tumorale supresoare (TSG), cum ar fi CADM1, SOX17.
 Orthomixovirusurile
Izolarea virusului gripal
In 1901, un “agent filtrabil”, aşa cum erau iniţial cunoscute virusurile, a fost izolat de la păsări (tipul
A/H7N7) ce sufereau de aşa-numita „ciumă a păsărilor”; acest virus a fost descris ulterior de Schäfer
(1955) ca fiind virusul gripal.
In 1933, Smith şi colaboratorii au inoculat animale de laborator, intranasal, cu lichid de spălătură recoltat de
la om; acest lichid inoculat inducea o formă de gripă care se transmitea între animale.
Virusul uman gripal A (VGA) a fost transmis de la animal la om: unul dintre tinerii cercetători voluntari, a
fost, cel ce avea să devină mai târziu Sir Charles Stuart-Harris de la care, ulterior, s-a reizolat virusul gripal
uman (Francis, 1934).
Un virus distinct antigenic a fost denumit virusul gripal B (tulpina B/Lee/40) iar cel de-al treilea tip major,
respectiv tipul C, a fost izolat în 1947 de către Taylor.
Alte tulpini izolate recent au fost:
• A/H5N1, în 1997 şi A/H9N2, o tulpină aviară, în martie 1999.
• A/H5N2: în Asia SE şi a fost cauza unor îmbolnăviri cu deces.
• 2009: noul virus AH1N1 (pandemia a fost stopată în 2011).
• 2013: AH7N9 (pare a fi consecinţa reasortării dintre 4 tulpini virale).

Orthomixovirusurile
Dintre cele 4 genuri ale familiei, interes medical prezintă 3:
• virusul gripal A (VGA);
• virusul gripal B (VGB);
• virusul gripal C VGC).
Sunt:
• virioni sferici, pleomorfi, cu diametrul 80 – 120 nm, nucleocapsida helicală și anvelopă;
• genomul este ARN m.c. linear cu polaritate negativă, segmentat și are asociată o ARN-polimerază;
• numărul segmentelor genomice variază în funcție de gen: 8 la virusurile gripale A sau B și 7 la
virusul gripal C;
• anvelopa virusurilor gripale conține două glicoproteine:
o hemaglutinină (H) și
o neuraminidază (N), care proemină ca spiculi.
Caracteristici:
• hemaglutinina funcționează ca ligand la receptori celulari care conțin acid sialic;
• neuraminidaza rupe resturile de acid sialic din moleculele glicoproteice ale mucusului și
glicocalixului eucariot, fiind o sialidază, cu următoarele funcții:
o lichefiază mucusul de înveliș al epiteliului respirator și deschide accesul virionilor gripali
spre receptorii celulari;
o facilitează eliberarea virionilor de pe suprafața celulelor după morfogeneza prin înmugurirea
membranei citoplasmatice;
o previne autoagregarea virionilor prin resturile de acid sialic din anvelopă.
Replicarea virusurilor gripale
 • după fixarea pe receptorii celulari, virusurile gripale sunt endocitate prin fuziunea membranei
celulare cu anvelopa;
• decapsidarea are loc în citoplasmă;
• transcripția și replicarea genomului au loc în nucleul celulei gazdă cu afectarea minimă a funcțiilor
acestora (este o excepție: virusurile ARN replică în citoplasma);
• această diferență față de replicarea altor virusuri ARN m.c. cu polaritate negativă, decurge din faptul
că primerii pentru transcripție, extremitățile 5’ metilate, sunt sintetizate de ARN-polimeraza celulară
II.
• în prezența acestor primeri devine funcțională ARN-polimeraza virală care controlează sinteza
catenei ARN cu polaritate pozitivă și a ARNm.
• catena ARN cu sens pozitiv completă este folosită ca matrice (model) pentru replicarea genomului
viral;
• sinteza proteică și asamblarea nucleocapsidei au loc în citoplasmă, iar virionii se maturează
înmugurind prin membrana citoplasmatică.

Virusurile gripale
Habitat:
• VGA infectează omul, mamifere (cai, porci), păsări (rațe, gâște, găini)
• VGB și VHC sunt găzduite numai de om.
Structura antigenică:
• proteinele nucleocapsidei, identificate prin reacții de fixare a complementului, sunt specifice de
gen;
• glicoproteinele de anvelopă au variații antigenice de subtip și tulpină la VGA și VGB, dar sunt
stabile la VGC.
• virusurile gripale au două tipuri de variație antigenică:
o variația minoră, mutațională;
o variația majoră, prin reasortare genomică.
Variația antigenică minoră
• mutații ale genelor care codifică glicoproteinele anvelopei fac hemaglutina și neuraminidaza doar
parțial recunoscute de sistemul imun;
• mutantele au capacitatea de a genera infecții într-o populație imună la tulpina parentală;
• sub presiunea imunologică a populațiilor gazdă, sunt selectate tulpinile epidemice ale VGA și VGB.
Variații antigenice gripale
Antigenic drift prezintă o modificare graduală a antigenicității, datorată mutațiilor punctiforme care
afectează majoritatea situsurilor antigenice ale glicoproteinelor;
Antigenic shift implică o modificare abruptă datorată reasortării genomice cu o tulpină străină;
Modificările la nivelul NA și HA apar independent;
Variația antigenică majoră
• proprie numai VGA, apare prin reasortări genomice între subtipuri virale;
• acestea sunt posibile când subtipuri de VGA provenite de la gazde diferite infec- tează aceeași
celulă;
• în cursul morfogenezei segmente genomi- ce cu subtip diferit sunt asamblate în aceeași
nucleocapsidă.

• varianta rezultată va avea o hemaglutinină și/sau neuraminidază complet noi, care surprind
imunologic descoperită toată omenirea;
• rezultă răspândirea explozivă, pandemică a noii variante;
• VGA izolate de la gazdele cunoscute însumează 16 variante antigenice ale hemaglutininei (H1 – H
16) și 9 ale neuraminidazei;
• de aici rezultă potențialul deosebit al variației antigenice majore de a determina periodic noi și noi
subtipuri de VGA.
Nomenclatura subtipurilor de VGA
• Respectă reguli stabilite de Organizația Mondială a Sănătății (OMS);
• Numele sunt compuse și include:
o genul;
o gazda de origine (alta decat omul);
o aria geografică a izolării;
o numărul tulpinii;
o anul izolării, cu precizarea formulei antigenice:
▪ e.g., A/equin/Praga/1/56 (H7N7)
• gazdele incriminate în geneza reasortanților VGA au fost caii, porcii, ulterior si păsările;
• densitatea mare a populației umane din teritoriul de apariție a variantei, favorizează replicarea
explozivă, cu amorsarea pandemiei;
• frecvent asemenea arii sunt China, Hong Kong, Singapore (Asia de SE).
Infecția naturală și patogeneza
• ajunse la nivelul mucoasei respiratorii, VG fluidifică mucusul prin neuraminidază;
• astfel se creează accesul virionilor spre receptorii celulelor ciliate și caliciforme ale epiteliului
respirator, pe care le infectează și le necrozează;
• celulele tinere, bazale, nu sunt afectate;
• de la celulele inițial infectate, virusul cuprinde din aproape în aproape, tot epiteliul respirator.
• interferonul apare în secrețiile respiratorii la o zi după contagiu și
• joacă un rol principal în vindecarea bolii care survine în 3-7 zile;
• anticorpii sunt detectați abia după 1 – 2 săptămâni de la debutul bolii;
• virsul este prezent în nasofaringe 1-2 zile înainte de debutul bolii, până la 1-2 zile după vindecarea
clinică.
• moartea și descuamarea celulară determinate de replicarea virală inițiază edemul și infiltrația cu
mononucleare, răspunzătoare de simptomatologia respiratorie a gripei;
• simptomatologia sistemică a bolii nu este încă explicată satisfăcător pentru că virusurile gripale sunt
rar izolate din sânge;
• vindecarea completă a leziunilor epiteliului respi- rator durează și o lună de zile, iar dezorganizarea
transportului mucociliar deschide calea compli- cațiilor prin suprainfecția bacteriană (S. pneumo-
niae, H. influenzae, S. aureus).
• gripa debutează brusc, la 1-4 zile după contagiu, cu frisoane, cefalee, tuse uscată;
• curând apare febra mare, dureri musculare generalizate, stare de rău, anorexie și astenie;
• febra și manifestările sistemice cedează după 3 zile, dar tusea și astenia mai persistă 1-3 săptămâni;
• există și infecții inaparente;
• acest tablou clinic este caracteristic pentru VGA și VGB; infecția cu VHC evoluează ca o răceală
comună.
Complicațiile majore ale gripei
• pneumoniile
• sindromul Reye, dar pot apărea și suprainfecții bacteriene ale
o sinusurilor;
o urechii medii;
o Pulmonilor.
Pneumoniile
• pot fi determinate de însuși virusul gripal, sau de suprainfecții bacteriene;
• ~ 75% sunt viro-bacterine;
• determină excesul mortalității prin gripa la gravide și la pacienții cu boli cardio-vasculare,
pulmonare ori renale cronice;
• bacteriile frecvent implicate:
o Staphylococcus aureus;
o Streptococcus pneumoniae;
o Haemophilus influenzae;
• mortalitatea până la 42% a pneumoniilor cu S. aureus este explicată de sinergismul acestei bacterii
cu virusul gripal: o protea- ză a S. aureus clivează hemaglutinina și crește astfel titrul infecțios al
virusului gripal din pulmoni.
Sindromul Reye
• encefalopatie acută cu degenerescență grasă a ficatului;
• mortalitatea de cca 40%;
• afectează copii în vârstă de 2-16 ani supuși tratamentului cu derivați ai acidului salicilic (aspirina)
în cursul gripei (mai ales B) sau varicelei;
• evoluează epidemic în infecțiile cu VGB.

Imunitatea
• VG nu imunizează încrucișat; există un răspuns în Ac faţă de infecţii din antecedente (aşa numita
teorie a “păcatului orginar”); Ac cresc în infecțiile noi si față de antigene ale virusurilor anterioare,
dar în titru redus
• anticorpii IgA secretori anti-hemaglutinină previn infecția;
• anticorpii anti-neuraminidază previn infecția invazivă și limitează contagiozitatea bolii;
• rolul anticorpilor serici este necunoscut;
• limfocitele T citotoxice lizează celulele infectate.
• anticorpii fixatori de complement au viața limitată la câteva luni, iar cei inhibitori ai hemaglutinării
persistă mulți ani;
• variațiile antigenice minore ale VG deter- mină forme ușoare de boală la persoane care au trecut
prin infecția cu tulpina parentală;
• față de subtipurile pandemice de VHA populația nu are experiență imună și îmbol- năvirile pot fi
grave.
Diagnostic
Produse patologice:
• Tampoanele faringian şi nazal recoltate la debutul bolii sunt descărcate în acelaşi mediu de transport
(pentru un pacient);
• pot fi recoltate pentru izolarea v.g pe culturi de celule de rinichi de maimuţă sau pentru inocularea
pe ouă embrionate.
• Atenţie la transport şi conservare! Transportul, cât mai rapid sau, dacă inocularea este întârziată,
proba se conservă la 4°C dar nu se congelează!
• Aspiratul naso-fariangian, la copil, poate fi util atât pentru izolarea de virus, cât şi pentru
diagnosticul rapid, direct, prin evidenţierea de antigene în probă.

• Cultivarea pe culturi de celule:

o culturi primare de rinichi de maimuţă (PMK), linia celulară MDCK (Madin-Darby Canine
Kidney), celule Vero;
o temperatura optimă de cultivare, 33ºC, mai ales în sitemul rotativ de culturi de celule.
o După inoculare, apare un efect citopatic, nespecific, în medie, după 4 zile.
• Cultivarea pe ouă embrionate
o Se folosesc embrioni de găină de 10-11 zile.
o Iniţial se inoculează produsele patologice, pentru adaptarea la noua gazdă în cavitatea
amnitotică, după care, pasaje succesive, prin inocularea în cavitatea alantoidină, cresc
şansele obţinerii unor cantităţi importante de antigen.
Identificarea VG
 • Identificarea antigenelor izolate pe gazde vii se face prin RFC pentru identificarea antigenelor
specifice de tip sau şi prin RIH, R de hemadsorbţie, IF sau EIA (pentru subtip).
• Identificarea rapidă a antigenelor direct în produsul patologic, în celulele exfoliate sau în culturi de
celule (după o scurtă perioadă de timp, anterior apariţiei efectului citopatic): IF, EIA.
Diagnosticul gripei prin metode rapide
Se bazează pe evidenţierea directă a antigenlor gripale în produsele patologice.
• IF
o Test laborios, presupune dotare tehnică specială şi personal instruit.
o In plus, costul truselor este încă prohibitiv, iar identificarea se face până la nivel de tip (A
respectiv B).
o Din aceste motive IF nu a intrat în practica curentă.
• ELISA
o Deşi prezintă dezavantajul identificării doar a subtipului, ELISA are în mod evident unele
avantaje faţă de IF: este automatizată, mai ieftină, nu presupune prezenţa de celule intacte (se
poate lucra şi pe produse patologice menţinute câteva zile la frigider).
o Se poate utiliza direct produsul patologic sau se poate recurge la
o identificarea prin ELISA după o inoculare iniţială pe CC de 12-24 ore, de regulă, pe celule
MDCK.
• Testul imunenzimatice de tip directigen: principal asemănătoare cu ELISA, este o reacţie de
culoare, care apare în câteva minute.
o Deşi nu are sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a IF, poate fi utilizată ca test de tip
screening de către medicii de familie.
• RT-PCR: nu înlocuieşte metodele clasice însă este foarte utilă pentru detecţia rapidă a genomului
subti- purilor circulante cu potenţial epidemigen crescut, permiţând luare de măsuri rapide în
context epidemio- logic particular (evoluţia rapidă în populaţie a unui nou subtip).
• Testul imunenzimatice de tip directigen: principal asemănătoare cu ELISA, este o reacţie de
culoare, care apare în câteva minute.
o Deşi nu are sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a IF, poate fi utilizată ca test de tip
screening de către medicii de familie.
• RT-PCR: nu înlocuieşte metodele clasice însă este foarte utilă pentru detecţia rapidă a genomului
subtipurilor circulante cu potenţial epidemigen crescut, permiţând luare de măsuri rapide în context
epidemiologic particular (evoluţia rapidă în populaţie a unui nou subtip).
• Dignosticul serologic presupune recoltarea a 2 probe de ser (la 10 – 14 zile interval);
o nu este util practic diagnosticului clinic, ci, mai curând celui epidemiologic, fiind util pentru
precizarea circulaţiei VG în populaţie (în vederea stabiliri formulei vaccinale) şi pentru
aprecierea eficienţei vaccinării.
Diagnosticul etiologic al gripei
Diagnostic direct:
• Produs patologic: tampon faringian, nazal sau spălătură nazală. Sensibilitatea diagnosticului crește
dacă reoltarea este cât mai precoce (primele 3-4 zile) și dacă probele sunt examinate imediat sau
conservate la 4 grd C.
• Metode rapide (permit diferențierea tipurilor):
o Detecția antigenelor prin ELISA sau IF
o Detecția ARN viral prin RT-PCR
• Metode clasice (permit caracterizarea subtipurilor și a tulpinilor circulante, în scop epidemiologic
sau al preparării de vaccinuri)
o Izolarea pe ouă embrionate;
 o Culturi de celule.
RIH (reacția de hamaglutinare)
• evidenţiază prezenţa virusului în produsul patologic, graţie capacităţii virusului de a aglutina
hematii;
• titrează cantitatea de virus hemaglutinant.
• Necesar:
o suspensie hematii de cocoş;
o antigen gripal:
▪ pentru stabilirea apariţiei şi multiplicării virusului se va folosi lichid amniotic şi
alantoidian din ouă embrionate;
▪ pentru titrarea antigenelor hemaglutinante se folosesc antigene standard, preparate pe
oul embrionat.
• Interpretarea reacţiei:
o reacţie negativă = hematiile sedimentează sub forma unui disc roşu cu margini perfect
regulate;
o reacţie pozitivă = depozit granulos / depunere a hematiilor sub formă de umbrelă cu margini
neregulate; supernatantul este incolor.
Diagnostic serologic:
• ELISA (Ac specifici de tip)
• RIH (reacţia de inhibare a hemaglutinării) - reacţia Hirst.
Principiu RIH: unele virusuri posedă capacitatea de a aglutina hematii (RH). Reacţia este împiedicată de
prezenţa Ac prezenţi în serul de testat (post-infecţie sau post-vaccinare), în prezenţa antigenului omolog.
RIH (Reacția de inhibare a hemaglutinării):
• oferă posibilitatea identificării unui virus hemaglutinant (diagnostic direct);
• permite stabilirea diagnosticului unei viroze, prin evidenţierea anticorpilor specifici inhibitori ai
hemaglutinării în serurile testate (seruri perechi: acut și de convalescent); dezavantajul legat de timp
(scop epidemiologic și mai puțin pentru pacienți);
• permite aprecierea eficienței vaccinării și studierea Ac-lor anamnestici, după trecerea prin infecție,
pentru populații largi (serograme) – seroarheologie (istoria circulației virusurilor gripale, de-a lungul
timpul, prin determinarea Ac-lor în seruri obținute de la vârstnici).
• Necesar:
o seruri pacient (serul I şi serul II, recoltate la 10-14 zile interval);
o antigene hemaglutinante;
o hematii.
• Interpretare:
o reacţie pozitivă (sedimentarea hematiilor -buton);
o reacţie negativă (hemaglutinare).
Tratament
• Amantadina și Rimantadina – reduc la jumătate perioada bolii (ţinta: canalele aflate la nivelul
proteinei matricei – subcomponenta M2);
• au apărut tulpini de VGA rezistente la aceste medicamente antivirale;
• Oseltamivir (tamiflu), Zanamivir – inhibitori de neurminidază;
• pentru combaterea febrei este formal contraindicată utilizarea antipireticelor derivate din acid
acetilsalicilic (pericolul sindromului Reye);
• suprainfecția bacteriană poate fi prevenită prin tratament patogenetic și antibiotice.
Epidemiologie
• sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC, iar pentru VGA sursa este umană sau animalele
care asigură reasortările genomice ale virusului;
• boala se transmite prin picături Flűgge și mâini sau obiecte contaminate cu virsus gripal;
• receptivitatea este generală;
• gripa cu VGC apare sporadic, cea cu VGB epidemic, iar cea cu VGA epidemic sau pandemic.
• subtipurile pandemice de VGA sunt:
o H1N1 porcin pentru pandemia de “gripa spaniolă” din
o 1918 – 1919, când au murit peste 20.000.000 oameni;
o H2N2 asiatic – pandemia din 1957;
o H3N2 Hong Kong – pandemia din 1968;
o H1N1 – tulpina rusească, pandemia din 1977.
• ultimile două subtipuri mai sunt cocirculante;
• epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2-3 ani, iar cele cu VGB de 3 - 6 ani;
• pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.
Virusuri gripale noi
• în anul 2013 au fost raportate infecţii umane cu un nou serotip: A/H7N9
• sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea interumană
• forma de manifestare: cazuri sporadice;
• cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia (12 februarie 2014; pacient care a
călătorit în zonele afectate din China);
• OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;
• noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei genetice a acestui virus,
impunând continuarea supravegherii acestei infecţii.
Epidemiologie
• periodic apar noi variante, unele dintre ele cu potențial epidimigen mai mare, cum ar fi noul
AH1N1, pandemic 2009;
• unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii de gripă umane sau aviare;
• în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind pandemică, aceasta tulpină fiind
responsabilă de 17.000 decese, numai în anul 2010;
• în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmat e 33 decese, în rândul persoanelor infectate cu
noul virus A/ H1N1.
Profilaxia
• vaccinul gripal este eficient în măsura în care include noile tulpini epidemice;
• pentru aceasta, OMS (Organizația Mondială a Sănătății), după analiza comunicărilor făcute de
Centrele Naționale de Referință pentru supravegherea epidemiologică a gripei, în luna februarie a
fiecărui an, recomandă tulpinile care trebuie incluse în vaccinul pentru sezonul următor de gripă.
• vaccinurile utilizate în prezent sunt:
o vaccinul integral inactivat;
o vaccinuri purificate care conțin fracțiuni de virion sau antigene de suprafata;
• au eficiență în jur de 80%;
• vaccinarea este selectivă (colectivitate cu risc) sau electivă (pacienți cu risc);
• vaccinul integral inactivat conține proteine din ou, de aceea este contraindicat la cei sensibilizați la
aceste antigene.
 • în campania de vaccinare antigripală din 1976 cu virus porcin, în SUA a apărut sindromul Guillain-
Barré cu o frecvență de 5 ori mai mare la vaccinați, decât la nevaccinați; s-au instituit măsuri
riguroase de control, pentru evitarea acestor complicații post-vaccinale;
• chimioprofilaxia cu amantadină sau rimantadina este electivă.
• principiile controlului infecțiilor;
o identificarea căii de transmitere:
▪ contact
▪ aerosoli
▪ picaturi Flügge
o precauțiile standard se bazează pe modul de transmitere:
▪ igiena mainilor;
▪ echipament protectiv;
▪ controlul mediului;
▪ izolarea pacientului.
o prevenirea transmiterii gripei aviare pandemice la om.
GRIPA SEZONUL 2016-2017
De la inceputul sezonului de supraveghere a infectiilor respiratorii acute au fost confirmate cu laboratorul
631 cazuri de gripa, preponderent cu virus gripal tip AH3N2 si s-au inregistrat 27 decese la cazurile
confirmate de gripa.
 Paramixovirusuri
• paramixovirusurile au structură și morfologie asemănătoare ortomixovirusurilor, dar sunt mai mari
(150 – 300 nm) și mai polimorfe;
• au genomul nesegmentat și sunt antigenic stabile;
• două glicoproteine le diferențiază în 3 genuri:
o Paramyxovirus;
o Morbilivirus;
o Pneumovirus.
• o glicoproteină mai mare funcționează ca ligand, este numită H sau NH, după cum are numai
activitate hemaglutinantă sau/și neuraminidazică;
• o altă glicoproteină, numită F, pentru că determină fuziunea membranelor citoplasmice cu formare
de sinciții, este hemolitică.
Genul Paramyxovirus
• Reunește virusuri care au glicoproteinele NH și F;
• de interes medical sunt:
o virusurile paragripale umane și
o virusul parotiditei epidemice.
Genul Morbilivirus
• cuprinde virusuri care prezintă glicoproteinele H și F;
• spre deosebire de celelalte paramixovirusuri produc incluziuni citoplasmatice și nuclere;
• de interes medical este numai virusul rujeolei;
• înrudite antigenic sunt virusul jigodiei canine și al pestei bovine.
Genul Pneumovirus
• este particularizat prin glicoproteina mare lipsită de activitate hemaglutinantă și neuraminidazică,
motiv pentru care este numită proteina G;
• glicoproteina F determină fuziunea membranelor celulare, dar nu este hemolitică;
• cu interes medical este numai virusul respirator sincițial (VRS).
Paramixovirusuri
• paramixovirusurile sunt replicate în citoplasmă, iar efectul citopatic comun constă în formarea de
sinciții și incluziuni acidofile citoplasmatice;
• virusurile paragripale și respirator sincițial sunt cel mai frecvent implicate în infecțiile respiratorii la
copii sub vârsta de 5 ani și omoară anual cca 4.000.000 copii;
• virusul rujeolic și cel urlian determină infecții sistemice frecvente ale copilariei: rujeola, respectiv
parotidita epidemică.

1. Genul Paramyxovirus – virusul paragripal

• infecții la om determină serotipurile 1-3; unele taxonomii recente, enumeră 4 serotipuri;
• evoluția infecției diferă cu vârsta;
• la copilul mic, este, după virusul respirator sincițial, a doua cauză a infecțiilor respiratorii grave:
o laringotraheite cu crup (serotipul 2);
o bronșite;
o bronșiolite;
o pneumonii.
• infecțiile copilului mare și adultului evoluează ca răceli comune.
 • anticorpii IgA secretori previn infecția;
• anticorpii neutralizanți serici nu previn infecța, dar îi diminuează severitatea;
• răspunsul imun celular are rol în vindecare, dar este insuficient studiat;
• imunitatea este de durată;
• sunt posibile reinfecții la vârste mai mari.
Diagnostic direct:
• produse patologice: spălătură nasală, aspirat naso- faringian;
• succesul diagnosticului direct este asigurat de exami- narea probelor prelevate în primele 3-4 zile de
boală;
• virusul poate fi detectat rapid prin IF sau ELISA;
• poate fi izolat pe culturi primare de rinichi de maimuță, în care determină formarea de sinciții și
hemadsorbția eritrocitelor de cobai;
• izolatele sunt identificate prin reacția de inhibiție a hemaglutinării, reacția de neutralizare sau
colorație imunofluorescență.
Serodiagnostic:
• este prea tardiv pentru decizia clinică;
• poate fi util cu scopuri epidemiologice;
• serul acut trebuie prelevat în prima săptă- mână de boala, iar cel tardiv după minimum două
săptămâni de convalescență.
Concluzii
• tratamentul viral nu este încă posibil;
• în cazurile grave de infecție la imunodeficienți a fost încercat ribavirinul;
• infecția cu virusul paragripal este ubicvitară;
• serotipul 1 circulă mai ales iarna, iar seroti- pul 3, vara;
• prima infecție este precoce, de aceea majoritatea copiilor au anticorpi față de acest virus;
• nu există vaccin antivirus paragripal.
Genul Paramyxovirus – virusul urlian
• virusul urlian, antigenic omogen, determină parotidita epidemică, boala contagioasă acută
caracterizată prin inflamația nesupurativă a glandelor parotide;
• incubația bolii este de 7-25 zile, în medie 18 zile;
• ~ 1/3 din infecții sunt inaparente;
• inițial virusul este replicat în epiteliul tractului respirator superior, după care se răspândește viremic
cu localizări în variate organe.
• parotidele sunt infectate direct prin canalul Stenon sau hematogen;
• pacienții au febră moderată cca o săptămână;
• virusul se elimină prin salivă: o săptămână anterior debutului şi o alta, după tumefierea glandelor
parotide;
• complicațiile parotiditei epidemice sunt urmare a replicării virusului în organele țintă, altele decât
glandele parotide.
• rinichii sunt frecvent infectați, încât majoritatea pacienților au virurie până la 14 zile, dar rar cu
semne de nefrită;
• până la 15% din infecții se însoțesc de meningoencefalite, care debutează la 5-7 zile după inflamația
glandelor salivare, dar pot fi semnalate și concomitent, sau în absența parotiditei; evoluția este
benignă;
• la pubertate sunt bine cunoscute orhitele și ovaritele urliene.
 • complicații rare:
o poliartrite autolimitate;
o tiroidite;
o pancreatite;
o nevrite auditive unilaterale (urmate de surditate);
o hidrocefalie, prin stenoza apeductului silvian.
• interferonul creşte în cursul infecției, dar cu rol neprecizat în evoluția bolii;
• imunitatea post infecțioasă este asigurată de anticorpi IgG neutralizanți;
• rolul imunității celulare este necunoscut; cu toate acestea, intradermoreacția utilizând antigenul
urlian este un test pentru a demonstra capacitatea unui organism de a monta răspunsul imun celular.
Diagnostic etiologic:
• diagnostiul etiologic, data fiind evoluția tipică a bolii, rămâne justificat numai în cazurile de
meningoencefalită care evoluează fără parotidită;
• produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină;
• izolarea virusului din lichid cefalorahidian, de cele mai multe ori, nu este posibilă;
• virusul izolat în culturi primare de rinichi de maimuță este identificat prin efectul citopatic (formare
de sinciții- orientativ) și prin colorație imunofluores- centă, inhibarea hemadsorbției, sau a
hemaglutinării.
Diagostic serologic:
• serologic, ELISA este mai utilă pentru că diferențiază IgM de cei IgG;
• alternativ putem recurge la metodele clasice:
o RFC;
o inhibiția hemadsorbției, prin care urmărim creșterea de cel puțin 4 ori a titrului anticorpilor
în serul de convalescent, comparativ cu serul acut.
Concluzii:
• tratament antiviral nu există;
• rezervorul de infecție este uman, transmiterea aerogenă, iar receptivitatea generală;
• izbucniri epidemice limitate sunt posibile la nevaccinați, infecția afectează până la 90% dintre copiii
sub 15 ani;
• contagiozitatea relativ redusă a bolii face ca unii adulți să rămână receptivi;
• un vaccin viu atenuat previne boala cu eficiență de 95%.
Genul Morbilivirus – virusul rujeolei
• Este antigenic omogen, fiind considerat un singur tip serologic.
• Caracterizarea genetică indică, pentru tulpina salbatică, 8 clade (A-H), care împreuna reunesc 23
genotipuri:
o cladele B, C, D si G conțin multiple genotipuri, iar
o A, E si F, câte un genotip.
• In formula vaccinală se utilizeaza genotipul A (derivat din tulpina salbatică).
• Ultima epidemie din Romania – genotipul B3.
• rujeola este o boala contagioasă acută caracterizată prin febră, semne respira- torii și erupție
maculo-papuloasă;
• după contagiu, virusul este replicat în epiteliul respirator și se propagă în țesutul limfoid regional
unde este replicat în continuare;
• replicarea în unele limfocite favorizează diseminările hematogene ale virusului.
 o viremia primară diseminează virusul în sistemul reticuloendotelial, iar
o viremia secundară la nivelul tegumentului, tractusului respirator și conjunctivei;

+ replicarea virusului rujeolei determină ca efect citopatic: sinciții, sinteza în exces de nucleocapside
și antigene virale;
Simptomatologie:
• pacienții elimină virusul prin lacrimi, secreții naso- faringiene și urină, cu 2-4 zile înaintea debutului
bolii și 5 zile după apariția erupției.
• rujeola debutează brusc prin: febră, coriză, tuse, conjuncti- vită şi apariția petelor /semnului Köplik;
• petele Köplik: semn patognomonic, precoce, caracterizat prin mici macule, cu centru alb-albăstrui,
pe mucoasa jugală, în dreptul molarilor inferiori (sau cu alte localizări mai rare);
• prodromul durează 2-4 zile;
• din ziua a 5-7-a a bolii, apare erupția maculo-papulară, care se generalizează centrifug spre
extremități, fiind o manifes- tare care evoluază în papalel cu apariția efectorilor imunitari;
• după 2-3 zile, erupția dispare odată cu febra.
Complicații:
• rujeola are numeroase complicații, unele foarte grave;
• complicațiile rujeolei au 3 mecanisme patogenetice:
o diverse forme de sensibilizare;
o deficit imun celular;
o suprainfecții bacteriene.
Complicații imunopatologice:
• Complicaţii imunopatologice: erupția rujeolică este expresia unui asemenea mecanism, deoa- rece
pacienții cu deficit imunitar fac rujeolă, fără erupție.
• encefalita rujeolică apare la 1/1000 pacienți; pentru că virusul este rar izolat din creier, a fost
incriminat un mecanism imun;
• panencefalita slerozantă subacută (PESS): infecție persistentă a neuronilor cu o mutantă defectivă a
virusului rujeolic ce transformă celulele care exprimă pe membrana glicoproteine virale, în ținte de
atac ale efectorilor imunitari prin reacții citolitic – citotoxice;
Complicalție- Sindrom Guillain- Baree
• copii vaccinați cu un vaccin antirujeolic inactivat care contractau infecția naturală curând după
vaccinare făceau forme atipice, grave ale bolii;
• inactivarea virusului este eficientă asupra glicoproteinei H, dar nu și a celei F, încât la acești copii
virusul infecta pulmonul propagat de la celula la celulă, prin fuziune;
• reacția virusului din pulmoni cu anticorpii anti-H postvaccinali declanșa, probabil, un fenomen
Arthus, tradus prin pneumopatie gravă (in prezent, fenomen înlăturat prin modificarea vaccinului).
Genul Morbilivirus– virusul rujeolei
Complicații prin deficit imun celular:
• encefalita acută, progresivă, mortală, eventualitate rară, se datorează replicării active a virusului
rujeolic în creierul unor copii;
• pneumonia cu celule gigante (sinciții) evoluează de asemenea letal.
Complicații prin suprainfecții bacteriene: otite, pneumonii (mai ales cu streptococi beta hemolitici),
evoluează grav la copii malnutriți;
 • peste 90% din mortalitatea rujeolei este datorată pneumoniilor prin suprainfecție bacteriană.
Imunitatea postinfecție
• imunitatea postrujeolică este persistentă;
• primii apar anticorpii anti proteină N, urmați de cei față de proteinele H și F;
• rolul protector al anticorpilor anti-virus rujeolos rezultă din două observații:
o anticorpii adminstrați pasiv, protejează de rujeolă contacții nevaccinați;
o în prezența anticorpilor materni, evoluția rujeolei poate fi atipică, cu semne prodromale
minore, absența petelor Köplik şi erupție discretă.
Diagnosticul de laborator
• este necesar numai în formele atipice;
• virusul poate fi cultivat în culturi de celule primare de rinichi uman sau de maimuță;
• efectul citopatic apare după 7-10 zile: sinciții și incluziuni citoplasmatice și nucleare;
• izolatele sunt identificate prin colorații imunofluorescente și inhibiția hemadsorbției.
Alte diagnostice:
• serologic, valoroasă este ELISA pentru că poate depista anticorpii IgM; util pentru formele atipice;
• prin RFC, reacţia de neutralizare sau de inhibare a hemaglutinării: depistăm seroconversia sau
creșterea de cel puțin patru ori a titrului anticorpilor în seruri perechi (dinamica semnificativă):
primul ser prelevat, la 3-4 zile după apariția erupției, iar cel de-al doilea, după 3-4 săptămâni;
• confirmarea PESS impune depistarea anticorpilor antirujeolici în LCR (titrul Ac in LCR de 3 ori mai
mare, comparativ cu serul)
Concluzii:
• tratament antiviral nu există;
• rujeola este una dintre bolile cele mai contagioase;
• transmiterea se face prin picături Flűgge și secreții conjunctivale;
• boala survine mai frecvent iarna și spre primăvară;
• epidemiile de rujeolă survin cu peridiocitate de cca 2 ani în țările fără program național de vaccinare
împotriva acestei boli;
• un vaccin viu atenuat administrat generalizat, la copii în vârstă de 9-12 luni, cu revaccinare înaintea
intrării în școala primară , previne rujeola cu eficiență de 90-95%.
• Epidemia care a debutat în ianuarie 2016 a impus cresterea acoperii vaccinale (ca sa se atingă 90-
95%).

• Primul vaccin atenuat: Edmonston B, (licențiat in SUA, in 1963, ca Rubeovax.)

• Alte tulpini: Schwartz si Edmonston-Zagreb.
• Inlocuite de vaccinul si mai atenuat, tulpina Moraten.
• Tulpinile vaccinale aparțin toate genotipului A, deoarece acesta circula predominant la data obținerii
vaccinului.
• Alte tulpini care nu derivă din tulpina Edmonston: CAM-70,TD 97, Leningrad-16 si Shanghai 191
(Ji-191).
• Se foloseste ca:
o vaccin monovalent
o vaccin bivalent (anti/rubeola)
o vaccin trivalent (ROR – anti- rujeola, oreion, rubeola)
 Rujeola 2016-2017 Romania
• Numărul total de cazuri confirmate cu rujeolă în România pâna la data de 24.03.2017 era de 3911.
• Au fost înregistrate 17 decese, astfel: 5 în jud. Arad, 4 în jud.Timiș, 3 în jud. Dolj, 3 în jud. Caraș
Severin, 1 in jud. Satu Mare și 1 in București.
• S-au înregistrat cazuri de rujeolă în 37 de județe.
• Ca masura de limitare a extinderii rujeolei a fost organizata si se desfasoara la nivel national o
campanie de vaccinare copiilor cu varste cuprinse intre 9 luni si 9 ani.
o Octombrie 2018- 15343 cazuri
o 59 decese
o 2019 – 18.578 cazuri (15.11.2019)
o 64 decese!!!
Genul Pneumovirus– Virusul respirator sincițial
• Semnele clinice apar după o incubație de 4-5 zile, iar bolnavii elimină virusul timp de 1-3
săptămâni;
• la copilul mare și adult infecția cu VRS evoluează ca o răceală comună;
• în ciuda prezenței anticorpilor specifici, reinfecțiile cu VRS sunt frecvente.
• diagnosticul etiologic este important din două motive: evită excesul de antibiotice, în contextul în
care există un tratament antiviral;
• evoluția rapidă, acută și gravă a infecțiilor sugarului, impune metodele rapide ale diagnosticului
direct:
o depistarea prin colorație IF a antigenelor virale în celulele descuamate ale epiteliului
respirator sau prin
o ELISA, în secrețiile nasofaringiene.
• boala respiratorie a sugarului determinată de VRS beneficiază de tratament cu ribavirin, administrat
în aerosoli, timp de 3-6 zile;
• infecțiile cu VRS sunt mai frecvente iarna;
• în creșe și spitalele de pediatrie poate evolua ca izbucniri de infecție nozocomială;
• problema unui vaccin anti-VRS eficient și lipsit de riscuri nu este rezolvată.
 Coronavirusurile
Familia Coronaviridae, genul Coronavirus
• virusuri mari (120-160 nm) cu genom ARN monocatenar de sens pozitiv, capsida cu simetrie
helicală, anvelopate;
• glicoproteine virale pedunculate, dispuse caracteristic “în coroană” permit ataşarea virusului la
receptorii celulari, cu epitopi recunoscuţi de Ac neutralizanţi;
• determină infecţii la om (OC43, 229E), la numeroase specii de mamifere şi păsări, tulpinile animale
nefiind transmise la om;
• manifestă tropism pentru tractusul respirator, dar pot replica la nivelul mucoasei intestinului subţire,
fiind implicate în infecţii respiratorii superioare şi pneumonii interstiţiale, posibil și în gastroenterite;
• diagnostic etiologic bazat pe examen serologic: ELISA, HAP (hemaglutinare pasivă), RFC;
• nu dispunem de un tratament etiotrop sau profilaxie specifică.
SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome)
• reprezintă prima infecţie emergentă a secolului XXI, care a afectat 8.098 de persoane din 26 ţări şi a
cauzat aproape 780 decese;
• determinat de o tulpină de coronavirus de la animale care a depăşit bariera de specie şi a trecut la
om;
• transmis prin aerosoli sau pe cale fecal-orală, este capabil să determine infecţii sistemice cu
manifestări severe de pneumonie, asociate mai ales la copii, cu fenomene digestive;
• virusul a fost izolat pe culturi de celule din secreţii respiratorii, materii fecale, sânge, urină;
• diagnosticul de laborator poate fi direct, prin RT-PCR sau indirect, prin ELISA, IFI;
• în studiu agenţi terapeutici antivirali şi vaccin.
Orthomyxoviridae
Influenza A, B, C
Clasificare
Familia cuprinde patru genuri (dintre care trei sunt de interes uman):
Virusul gripal A (1933)
Virusul gripal B (1940)
Virusul gripal C (1947)
Thogotovirusuri (infectează țânțari, purici)

Structura
• Virioni sferici, 80 – 120nm
• Există si forme filamentoase
• Virusuri învelite
• Simetrie helicală a capsidei
• Genom segmentat, ARN, sens (-) (8 segmente pentru A si B, 7 pentru C)
• Poseda o ARN-polimerază-ARN dependentă (esențială pentru infectivitate; dictează
transcri- erea ARN (-) pentru sinteza de ARNm).
• NC este înconjurată de proteina M1 care formeză un înveliș situat imediat sub
anvelopa, spre exterior.
• Proteina M2, proemină spre exterior, traversează învelișul, formând canale ce permit
schimburile de ioni; în acest fel, determina modificarea Ph-ului în endozom.
• Prezintă 2 tipuri de proiecții: H si N
• Hemaglutinina (H): denumită așa, datorită capacității de a aglutina diferite tipuri de
eritrocite (util în RH și RIH);
• Lungime: 10 nm; Gm: 225.000 daltoni
• H este implicată în atașarea la receptorii membranei celulare, care conțin acid sialic.

Hmaglutinina -Structuri/funcții
• Epitopii implicati în atasare, demonstrează o mare variabilitate din cauza mutațiilor
ARN care dicteaza schimbarea configuratiei HA1 (aceste modificări sunt localizate în
arii restrânse aflate la nivelul situs-ului de atașare).
• Neuraminidaza: rol de enzima ce catalizează clivarea acidului sialic si un rest de
zahar aflat în glicoproteinele mucusului;
• astfel, virusul eludează apărarea nespecifică locală.
NA este importanta și în eliberarea virusului.
Previne autoagregarea particulelor virale mature prin îndepărtarea resturilor de acid sialic de
la nivelul anvelopei.
Rezistenta la agenți fizico-chimici
• Relativ scazută.
• Poate supraviețui, timp de mai multe zile, în picături septice, în condiții de umiditate
și temperatură scazută si în absența razelor solare;
• A fost evidențiat, în praf, dupa 2 săptămâni.
• Persistă pe mâini – 30 – 40 min.
• In LA (lichid alantoidian) infectat sau țesuturi introduse în soluţie salină de glicerol,
persistă mai multe săptămâni la 4 0 C.
• Poate fi pastrat timp îndelungat la – 70 0 C.
• Este inactivat dupa expunerea la 56 0 C, timp de 30 min; unele particule care persistă,
pot fi distruse dupa 90 min.
Habitat/gazde naturale
• Virusul gripal A, infecteaza omul, mamiferele (cai, porci, etc) si păsările (rațe, gâște,
găini, etc). Există tropism de gazdă, dictat de atașarea situs specifică.
• Virusurile gripale B si C, infecteaza doar omul.
• Virusul C a fost izolat și de la porci (în China).
• Tulpinile au specificitate de specie; rar se notează transmiterea interspecii (e.g.
izbucnirea epidemica din 1977, cu o rată crescută de mortalitate, a apărut la om în
Hong Kong; o tulpină aviară(H5N1) s-a transmis direct de la păsări (nu s-au
semnalat atunci transmiteri inter-umane).
Nomenclatura
• Denumire adoptată prin convenție internațională (OMS– 1980)
• Genul (tipul)
• Gazda de origine (cu excepția omului)
• Aria geografica/orașul izolării
• Numărul tulpinii
• Anul izolării
• Pentru virusul gripal A, se specifică, în paranteză, formula antigenică (pentru: H si N)
o Ex: A/Iași, 1/60/H3N2; A/equin/1/56 (H7N7)
Replicarea
• Se desfașoară pornind de la ARN, segementat, cu sens (-).
• Neuraminidaza scindează acidul sialic din moleculele glicoproteice ale mucusului si
glicocalixului eucariot (este o sialidază).
• Funcțiile NA:
o lichefiaza mucusul;
o facilitează eliberarea virionilor la finalul sintezelor proteice si asamblării;
o previne autoagregarea de virioni prin resturile de acid sialic din anvelopă.
• Atașarea prin intermediul HA, cu recunoașterea de receptori specifici prezenți la
nivelul celulelor respiratorii ale TRS.
 • După fixare, virusurile sunt endocitate prin fuziunea membranei celulare cu
membranele gazdei.
• Decapsidarea are loc în citoplasmă.
• Transcripția si replicarea genomului au loc în NUCLEUL celulei gazdă (excepție față
de alte virusuri ARN cu sens negativ).
• Explicație: primerii pentru transcriptie, extremitățile 5’metilate sunt sintetizate de
ARN-polimeraza celulară II.
• In prezența acestor primeri, ARN polimeraza virală devine funcțională, controlând
sinteza catenei ARN cu sens (+) și a ARNm.
• Catenele ARN complete, cu sens (+) sunt folosite ca matriță pentru replicarea
genomului viral.
• Ulterior se sintetizează proteine capsidale si antigene structurale;
• Sintezele proteice și asamblarea au loc în citoplasma.
• Virionii se maturează prin înmugurire prin membrana citoplasmatică.
• O celulă produce sute de cópii de virus.
Variabilitatea antigenică
Evoluția virusului gripal A
1874 --- (H3N8)
1890 --- (H2N2) .........................Pandemic
1902 --- (H3N2)
1918 --- (H1N1)..........................Pandemic
1933 --- (H1N1)..........................First strains isolated
1947 --- (H1N1)..........................Variation detected
1957 --- (H2N2).........................."Asian" Flu pandemic
1968 --- (H3N2).................."Hong Kong" Flu pandemic
1976 --- (H1N1).........................."Swine" Flu, non-epidemic
1977 --- (H1N1) + (H3N2)........."Russian" Flu epidemic
Din 1977 circulă în paralel A̸H1N1, A̸H3N2 si B
Reasortarea genetică
• Tulpini umane și aviare fac obiectul reasortării genetice
• Recombinarea prin reasortare independentă în timpul infecției duble.
• Dupa infectarea unei celule cu doua virusuri, poate apare reasortarea segmentelor
replicative. Consecința: apariția unui virus progen al cărui genom conține segmente
de genom de la ambele virusuri parentale (variație genetică majoră, sau antigenic
shift).
Variabilitatea antigenică
 • Secundar variabilitaății genetice, au rezultat de-a lungul timpului 16 tipuri de H (H1
– H16) și 9 tipuri de N (N1-N9).
• Prin combinarea lor, rezultă noi subtipuri de virus.
• Intrarea în circulație a unui nou serotip presupune dispariția serotipului precedent
(excepție, din 1977, circulă, în paralel, virusurile gripale A (res- pectiv A/H3N2 si
H1N1) și B.
• Variații antigenice minore (antigenic drift)– HA si NA sunt parțial recunoscute.
• Mutantele induc infecții într-o populatie imună;
• sub presiunea imunologică a populațiilor gazdă sunt selectate tulpini epidemice de
virus A si B.
• Variatia antigenică majoră (antigenic shift)– consecința reasortarii genomice între
subtipuri de virus. Valabila doar pentru virusul gripal A.
• Rezultă HA sau/și NA complet nouă.
• Generează pandemii.
Variații antigenice gripale
• Antigenic drift prezintă o modificare graduală a antigenicității, datorată mutațiilor
punctiforme care afectează majoritatea situs-urilor antigenice ale glicoproteinelor;
• Antigenic shift implică o modificare abruptă datorată reasortării genomice cu o
tulpină străină;
• modificările la nivelul NA și HA apar independent;
Patogenie
• Răspîndirea virusului de la o personă la alta se face prin intermediul aerosolilor sau
prin contactul cu mâini și suprafețe contaminate.
• Virusul inhalat este depozitat la nivelul mucoasei ce căptușește tractusul respirator.
• Ținte pentru virus sunt celulele epiteliale, cum sunt cele ciliate sau secretoare de
mucus;
• Consecința: afectează imunitatea de tip nespecific, sau primară.
• NA facilitează infecția prin clivarea reziduurilor de acid sialic de la nivelul stratului
de mucus si, în acest fel, permite atasarea virusului, via H.
• Când virusul capătă acces la nivelul TRI, poate determina descuamarea importantă a
epidetiliului bronhiolar sau alveolar.
• Pe această cale v.g. permite aderarea bacteriilor la nivelul celulelor epiteliale.
• Secundar acțiunii primare a v.g. evoluția poate fi spre:
o o pneumonie atipică primară (interstițială) sau, secundar unei infectii
bacterine se ajunge
o la pneumonie lobară acută: cel mai frecvent suprainfectia bacteriană este cu:
S. pneumoniae, H. influenzae sau. S. aureus (explică chimioprofilaxia cu
antibiotice la vârstnici).
• Lezarea celulelor induce un proces acut inflama- tor cu edem si atracția celulelor
fagocitare.
Manifestări clinice
Posibilitățile evolutive sunt variate: de la afecțiuni respiratorii moderate cu rinită si farinigită,
la PAP cu posibil deces.
Infectiile asimptomatice pot atinge 50% dintre infecții (surse imposibil de detectat).
Tipic, fără a fi patognomonic pentru gripă este debutul brusc cu febră si tuse.
Tabloul clinic nu diferentiază în nici într-un caz gripa de alte infecții cu localizarea la nivelul
TR (este mai severă).
Diagnosticul de laborator este util acestui scop.
Tablou clinic
• Adulţi: debut- febră, frisoane, cefalee, dureri în gat, tuse uscată, mialgii, astenie,
anorexie.
• Febra de 38 – 40° C se atinge la 24 de ore de la debut.
• Febra durează, de regulă, 3 zile (limite 1 – 5 zile).
• Simptomatologia se remite cel mai frecvent într-o săptămînă, dar tusea şi astenia pot
persista încă o săptămână după remiterea febrei.
• In ultimul timp au evoluat v. gripale A: H1N1, H2N2, H3N2 si B, toate determinînd o
simptomatologie asemănătoare.
• In general v.g. B determina infecții mai putin severe decât v.g A.
• Virusul gripal A/ H3N2 pare a fi cel mai “periculos”.
• La bătrâni simptomele majore sunt: anorexia, lentoarea, febra neexplicată, astenia,
rinita si starea de confuzie.
Copii și nou-născuți
V.g. A si B sunt , pentru copii, agenți etiologici importanți, atât pentru TRS, cât si pentru
TRI.
Simptomatologia este asemănătoare cu cea a adultului, dar tulburările gastrointestinale cum
ar fi durerile abdominale , vărsăturile si diareea sunt mai frecvent semnalate. In plus,
miozitele, crupul si otita medie sunt si ele mai frecvente la copii.
Infectia la nou-născut este posibil fatală si se poate manifesta doar prin febră de etiologie
neprecizată.
Complicatii
• TRS: sinuzite bacteriene, otite medii;
• TRI: exacerbarea unor boli pulmonare cronice obstructive, insuficiență cardiacă
congestivă, crup, bronșite, pneumonii .
• Pneumonia rar este determinată de v.g., mai frecvent, constă în suprainfectii
bacteriene deci, de instalarea unei pneumonii lobare acute.
• Aparat circulator: rar implicat. Posibile miocardite, pericardite si tromboflebite.
• Sindromul Reye este o complicatie rară ce constă în insuficientă hepatică si
encefalopatie, avand o rată a mortalităţii de 30%- 40%.
 • Apare mai ales la copii, (între 2-16 ani) secundar unor infectii virale (e.g. gripă, mai
ales cu tip B, varicelă) si a terapiei cu aspirină administrata ca antipiretic. De aici
rezultă interdicția utilizării ei ca tratament simptomatic, la copii în infecții virale.
• Patogenie, necunoscută.
Imunitatea
• VG nu imunizează încrucișat; există un răspuns în Ac faţă de infecţiile din
antecedente (aşa numita teorie a “păcatului orgi- nar”); Ac cresc în infecțiile noi si
față de antigene ale virusurilor anterioare, dar in titru redus;
• anticorpii IgA secretori anti-hemaglutinină previn infecția;
• anticorpii anti-neuraminidază previn infecția invazivă și limitează contagiozitatea
bolii;
• rolul anticorpilor serici este necunoscut;
• limfocitele T citotoxice lizează celulele infectate;
• anticorpii fixatori de complement au viața limitată la câteva luni, iar cei inhibitori ai
hemaglutinării persistă mulți ani;
• variațiile antigenice minore ale VG determină forme ușoare de boală la persoane care
au trecut prin infecția cu tulpina parentală;
• față de subtipurile pandemice de VHA populația nu are experiență imună și
îmbolnăvirile pot fi grave.
Diagnostic
Diagnosticul de laborator: direct şi indirect
Produse patologice:
• Tampoanele faringian şi nazal recoltate la debutul bolii sunt descărcate în acelaşi
mediu de transport (pentru un pacient);
• pot fi recoltate pentru izolarea v.g pe culturi de celule de rinichi de maimuţă sau
pentru inocularea pe ouă embrionate.
• Atenţie la transport şi conservare! Transportul, cât mai rapid sau, dacă inocularea este
întârziată, proba se conservă la 4°C dar nu se congelează!
• Aspiratul naso-fariangian, la copil, poate fi util atât pentru izolarea de virus, cât şi
pentru diagnosticul rapid, direct, prin evidenţierea de antigene în probă.
Cultivare: OE, CC si identificarea prin RIH.
OE: adaptarea în cavitatea amniotică, ulterior pasaje oarbe pentru inocularea în cavitatea
alantoidiană; se pot repeta
LA (lichid alantoidian): evidenţiere de virus prin RH si identificare prin RIH
Culturi de celule Madin - Darby canine kidney
(MDCK) – cea mai utilizată
CC: celule primare epiteliale adenoidiene umane sau epiteliale de la nivelul bronhiilor
Urmat de identificare
Identificarea VG
Identificarea antigenelor izolate pe gazde vii se face prin RFC pentru identificarea
antigenelor specifice de tip sau ⁄ şi prin RIH, R de hemadsorbţie, IF sau EIA (pentru subtip).
Identificarea rapidă a antigenelor direct în produsul patologic, în celulele exfoliate sau în
culturi de celule (după o scurtă perioadă de timp, anterior apariţiei efectului citopatic): IF,
EIA.

Evidentierea rapida a antigenelor: Rapid influenza diagnostic tests (RIDTs)- pot identifica
vgA sau B, în câteva minute sau automatizat (ex. 10 variante aprobate de FDA)
• Sensibilitate: 50-70%
• Specificitate: 90-95%
• Mai sensibil: IF
Testul imunenzimatic de tip directigen: principial asemănă- toare cu ELISA, este o reacţie de
culoare (test cromatografic), care apare în câteva minute.
Deşi nu are sensibilitatea şi specificitatea ELISA sau a IF, poate fi utilizată ca test de tip
screening de către medicii de familie.
RT-PCR
IF: diagnostic direct și indirect.
DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
Serologie: RFC, RIH, ELISA, IF.
Sensisibilitatea si specificitatea sunt diferite în funcție de testul utilizat, laborator, probă.

Diagnosticul etiologic al gripei

Diagnostic direct:
- Produs patologic: tampon faringian, nasal sau spălătură nazală.
- Sensibilitatea diagnosticului crește dacă recoltarea este cât mai precoce (primele 3-4
zile de boală) și dacă probele sunt examinate imediat, sau conservate la 4 grd. Celsius
- Metode rapide (permit diferențierea tipurilor)
o Detecția antigenelor prin ELISA sau IF
o Detecția ARN viral prin RT-PCR
- Metode clasice: permit caracterizarea subtipurilor și a tulpinilor circulante, în scop
epidemiologic sau al preparării de vaccinuri:
o Izolarea pe ouă embrionate
o Culturi de celule
RH (reacţia de hemaglutinare):
 • Evidenţiază prezenţa virusului în produsul patologic, graţie capacităţii virusului de a
aglutina hematii;
• titrează cantitatea de virus hemaglutinant.
Necesar:
• suspensie hematii de cocoş;
• antigen gripal:
• pentru stabilirea apariţiei şi multiplicării virusului se va folosi lichid amniotic şi
alantoidian din ouă embrionate;
• pentru titrarea antigenelor hemaglutinante se folosesc antigene standard, preparate pe
oul embrionat.
Interpretarea reacţiei:
• reacţie negativă = hematiile sedimentează sub forma unui disc roşu cu margini perfect
regulate;
• reacţie pozitivă = depozit granulos / depunere a hematiilor sub formă de umbrelă cu
margini neregulate; supernatantul este incolor.
Diagnosticul etiologic al gripei
Diagnostic serologic:
• ELISA (Ac specifici de tip)
• RIH (reacţia de inhibare a hemaglutinării) - reacţia Hirst.
Principiu RIH: unele virusuri posedă capacitatea de a aglutina hematii (RH). Reacţia este
împiedicată de prezenţa Ac prezenţi în serul de testat (post-infecţie sau post-
vaccinare), în prezenţa antigenului omolog.
RIH (Reacția de inhibare a hemaglutinării):
oferă posibilitatea identificării unui virus hemaglutinant (diagnostic direct);
permite stabilirea diagnosticului unei viroze, prin evidenţierea anticorpilor specifici
inhibitori ai hemaglutinării în serurile testate (seruri perechi: acut și de convalescent);
dezavantajul legat de timp (scop epidemiologic și mai puțin pentru pacienți);
permite aprecierea eficienței vaccinării și studierea Ac-lor anamnestici, după trecerea prin
infecție, pentru populații largi (serograme) – seroarheologie (istoria circulației virusurilor
gripale, de-a lungul timpul, prin determinarea Ac-lor în seruri obținute de la vârstnici).
Necesar:
• seruri pacient (serul I şi serul II, recoltate la 10-14 zile interval);
• antigene hemaglutinante;
• hematii.
Interpretare:
• reacţie pozitivă (sedimentarea hematiilor -buton);
• reacţie negativă (hemaglutinare).
Tratament
• Analgezice si antitusive , ca tratament simptomatic. Ca antipiretic se preferă
acetominofen (pentru a preveni sindromul Reye).
• Amantadina si rimantadina sunt drogurile de elecție (rimantadina mai ales la cei cu
insuficientă renală).
• Inhibitori de neuraminidază: oseltamivir, zanamivir (utilitate în cazul rezistenţei la
amantadină/rimantadină).
• Se adminstrează cât mai precoce, atât cu scop profilactic, cât si terapeutic; reduc
perioada de boală cu aprox. 50%.
• Clasic gripa “durează 7 zile fără tratament si o săptămînă cu tratment ”); dificil de
apreciat eficiența tratamentului.
• Pare foarte util la batrâni (previne complicațiile si evolutiile severe).
• Antibiotice numai pentru profilaxia sau terapia suprainfecţiilor bacteriene.
Epidemiologie
• Variabilitatea antigenică face ca permanent un număr mare de persoane să fie
receptive la boală; copiii sunt mai frecvent afectaţi.
• In zonele temperate, epidemiile sunt practic anuale, durează 4-6 săptămîni si desigur
sunt caracteristice sezonului rece.
• sursa de infecție este umană pentru VGB și VGC, iar pentru VGA sursa este umană
sau animalele care asigură reasortările genomice ale virusului;
• boala se transmite prin picături Flűgge și mâini sau obiecte contaminate cu virsus
gripal;
• receptivitatea este generală;
• gripa cu VGC apare sporadic, cea cu VGB epidemic, iar cea cu VGA epidemic sau
pandemic.
• subtipurile pandemice de VGA sunt:
• H1N1 porcin pentru pandemia de “gripa spaniolă” din 1918 – 1919, când au murit
peste 20.000.000 oameni;
o H2N2 asiatic – pandemia din 1957;
o H3N2 Hong Kong – pandemia din 1968;
o H1N1 – tulpina rusească, pandemia din 1977.
• ultimile două subtipuri mai sunt co-circulante;
• epidemiile de gripă cu VGA se succed la intervale de 2 - 3 ani, iar cele cu VGB de 3 -
6 ani;
• pandemiile survin la intervale de 10 - 40 ani.
Virusuri gripale noi
• în anul 2013 au fost raportate infecţii umane cu un nou serotip: A/H7N9
• sursa probabilă: păsările; nu a fost demonstrată transmiterea interumană
• forma de manifestare: cazuri sporadice;
• cazuri iniţiale: China (primăvara anului 2013) şi ulterior Malaezia (12 februarie 2014;
pacient care a călătorit în zonele afectate din China);
• OMS: cazuri înregistrate în primavara 2013: 132; decese: 44;
 • noua variantă de virus A demonstrează din nou potenţialul variaţiei genetice a acestui
virus, impunând continuarea supravegherii acestei infecţii.
Epidemiologie
• periodic apar noi variante, unele dintre ele cu potențial epidimigen mai mare, cum ar
fi noul AH1N1, pandemic 2009;
• unele tulpini de H1N1 sunt endemice și pot cauza epidemii de gripă umane sau
aviare;
• în iunie 2009, OMS a declarat tulpina noua de H1N1 ca fiind pandemică, aceasta
tulpină fiind responsabilă de peste 17.000 decese, numai în anul 2010;
• în ianuarie 2014, în Texas (SUA) au fost confirmate 33 decese, în rândul persoanelor
infectate cu noul virus A/ H1N1.
• Variațiile antigenice minore determina izbucniri epidemice, iar cele majore,
pandemii.
• OMS a recomanadat ca în fiecare țară să existe Centre Nationale de Referintă pentru
supravegherea sero-epidemioligcă a gripei cu scopul surprinderii noii variante
antigenice cât mai precoce si, implicit, a producerii de vaccin.
Imunizarea
• Singura capabilă să prevină infecția.
• Scopul imunizării: producerea de Ac neutralizanți anti-H si anti-N.
• Protecția este strict față de tulpinile înrudite celor din compoziția vaccinului: H3N2,
H1N1 si B.
Tipuri de vaccin
Vaccin integral inactivat prin formol sau beta- propiolactonă. Vaccinul cultivat pe
embrion de găină are drept contraindicație majoră alergia la proteinele din ou.
Alte tipuri:
• viu atenuat si
• corpuscular (conține numai H si N).
Vaccinul cu administrare locală are avantajul sintezei de IgA. dar nu este acceptat de
populație.
Forma vie atenuată, cu admnistrare nazală (copii).
Vaccinarea
Formula vaccinală este indicată anual de OMS
Ex: sezonul 2001/2002
• Virus gripal A/Moscow/10/99 (H3N2)
• Virus gripal A/New Caledonia/20/99 (H1N1)
• Virus gripal B/Beijing/184/93.
Vaccinare, anuală, în sezon preepidemic (septembrie - octombrie)
25 February 2016 (recomandări OMS):
• It is recommended that trivalent vaccines for use in the 2016- 2017 influenza season
(northern hemisphere winter) contain the following:
• an A/California/7/2009 (H1N1)pdm09-like virus;
• an A/Hong Kong/4801/2014 (H3N2)-like virus;
• a B/Brisbane/60/2008-like virus.
• It is recommended that quadrivalent vaccines containing two influenza B viruses
contain the above three viruses and a B/Phuket/3073/2013-like virus.
FDA-2018-2019
The committee recommended that the trivalent formulation influenza vaccines for the U.S.
2019-2020 influenza season contain the following:
• an A/Brisbane/02/2018 (H1N1)pdm09-like virus;
• an A/Kansas/14/2017 (H3N2)-like virus;
• a B/Colorado/06/2017-like virus (B/Victoria lineage).
The committee also recommended that quadrivalent influenza vaccines contain the above
three strains and the following additional B strain: a B/Phuket/3073/2013-like virus
(B/Yamagata lineage)

WHO- 2019-2020
It is recommended that quadrivalent vaccines for use in the 2019-2020 northern hemisphere
influenza season contain the following:
• an A/Brisbane/02/2018 (H1N1)pdm09-like virus;
• an A(H3N2) virus to be announced on 21 March 2019* (May WHO recommended
A/Kansas/14/2017 (H3N2)-like virus);
• a B/Colorado/06/2017-like virus (B/Victoria/2/87 lineage);
• a B/Phuket/3073/2013-like virus (B/Yamagata/16/88 lineage).
It is recommended that the influenza B virus component of trivalent vaccines for use in the
2019-2020 northern hemisphere influenza season be a B/Colorado/06/2017-like virus of the
B/Victoria/2/87-lineage.
* In light of recent changes in the proportions of genetically and antigenically diverse
A(H3N2) viruses, the recommendation for the A(H3N2) component has been postponed.

Vaccinarea
Grupe de risc:
• Persoane peste 65 ani
• Copii (mai ales prematuri, distrofici, cu malformații, etc.)
• Femei gravide dupa primul trimestru de sarcină (orice stadiu, vaccinare cu vaccin
omorât).
 • Copii si adulți cu afectiuni cronice pulmonare, boli cardiovasculare, diabet, maladii
dismetabolice.

GRIPA SEZONUL 2016-2017

De la inceputul sezonului de supraveghere a infectiilor respiratorii acute au fost confirmate
cu laboratorul 631 cazuri de gripa, preponderent cu virus gripal tip AH3N2 si s-au inregistrat
27 decese la cazurile confirmate de gripa.

Statistici sezonul gripal 2017 -2018

Conform datelor oficiale furnizate de catre Centrul National de Supraveghere si Control al
Bolilor Transmisibile, din octombrie 2017, de la inceputul sezonului de supraveghere a
infectiilor respiratorii acute, a gripei si a SARI si pana la data de 22.05.2018 au fost
confirmate cu laboratorul 1750 cazuri de gripa (125 decese):
• 416 cazuri tip A, subtip H1
• 65 cazuri tip A, subtip H3
• 122 cazuri tip A, nesubtipat
• 1144 cazuri tip B
• 3 cazuri coinfectie AH1 + B
În România, în sezonul gripal 2017-2018, acoperi- rea vaccinală în populaţia generală a fost
de 5,2%, iar la persoanele cu vârsta de peste 65 de ani a fost de 16,3%.
Ca în fiecare an, personalul medical are cel mai mare procent de vaccinare, respectiv 34,6%.

SEZON 2018-2019
"Avem în continuare epidemie de gripă, dar numărul total de cazuri de infecții respiratorii
acute (gripă clinică, IACRS și pneumonii) înregistrat la nivel național a fost de 83.275, cu
14,4% mai mic comparativ cu cel înregistrat în aceeași săptămână a sezonului precedent
(97.277), și cu 9,1% mai mic comparativ cu cel din săptămâna anterioară (91.618),
precizează sursa citată.

S-au înregistrat la nivel național 721 de cazuri de gripă clinică".

Epidemia de gripă continuă să facă victime.
Numărul persoanelor care au murit din cauza gripei a ajuns la 188, conform ultimei statistici
a Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile din cadrul
Institutului Național de Sănătate Publică.

• ,
• ,