Microbiologie generală

1. Date istorice privind microbiologia (MI Popa)

Există organisme şi microorganisme vii care au dimensiuni atât de mici încât nu pot fi observate
decât la microscop (optic sau electronic). Între aceste microorganisme putem discuta despre alge,
fungi, bacterii, virusuri şi paraziţi. Relativ de curând au intrat în discuţie şi alte structuri numite
prioni. Diferitele microorganisme sunt studiate în cadrul disciplinei de microbiologie.
Se consideră că microorganismele sunt dintre cele mai vechi, numeroase şi diversificate forme
de viaţă. Pot fi identificate în mediul înconjurător, au rol în descompunerea materiei organice şi
menţin fertilitatea solulului. Majoritatea microorganismelor sunt utile global sau făcând parte din
flora normală a diferitelor gazde; o mai mică parte sunt implicate, în diferite grade, în patologie.
În acest caz, bolile infecţioase pot să afecteze o persoană, un grup de persoane sau o întreagă
comunitate. Pe măsură ce bolile infecţioase au fost identificate a apărut şi disciplina de
epidemiologie, născută din necesitatea studiului izbucnirilor epidemice. Datorită faptului că iniţial
nu era cunoscută etiologia epidemiilor, acestea au fost considerate drept fenomene ale naturii,
invazii asupra poporului (de la cuvintele grecesti epi -pe, peste, demos - popor). Există o serie de
documente istorice care atestă existenţa epidemiologiei ca ştiinţă privind patologia în masă,
precum tratatele lui Hipocrate (460-377 înainte de Iisus Christos), cele 7 cărţi „Despre epidemii”
şi „Despre aeri, apă şi locuri”.
Microbiologia a avansat continuu, de la nivelul unei ştiinţe relativ simple la un nivel care a
determinat progrese însemnate în diagnosticul, prevenirea şi tratamentul bolilor. În bună parte
datorită aplicaţiilor microbiologiei, speranţa de viaţă a crescut semnificativ. La începutul secolului,
se înregistrau frecvent decese datorită unor cauze infecţioase (difterie, oreion, pestă, poliomielită,
rubeolă, rujeolă, tifos exantematic, tuberculoză, sifilis, varicelă, variolă etc). În acest moment
variola este eradicată, pentru poliomielită a fost stabilită ţinta eradicării (iniţial pentru anul 2000),
pentru alte maladii sunt propuse alte ţinte de prevenire şi control iar evoluţia gravă, letală, survine
numai în anumite situaţii (forme clinice avansate, atipice, neglijate).
Datorită cunoştinţelor în domeniul microbiologiei s-au îmbunătăţit condiţiile sanitare, s-au
descoperit şi aplicat noi metode de conservare a hranei etc. Dezvoltarea „tehnologiei ADN” (în
special după anul 1973) bazată pe cunoştinţele acumulate în cursul ultimelor trei-patru decade de
studiu şi practică privind genetica microbiană are o însemnătate deosebită. Există de un număr de
ani posibilitatea inserării de material genetic provenit de la oricare organism viu în bacterii
selecţionate şi adaptate astfel încât să poată realiza „sarcini” speciale, normale la celula donatoare,
ajungându-se până la posibilitatea ca tulpini de Escherichia coli modificate genetic să sintetizeze
structuri de tipul anticorpilor.
Microbiologia ca ştiinţă este strict necesară pentru sănătate, pentru menţinerea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea modului de transmitere al diferitelor microorganisme
reduce numărul cazurilor de toxoplasmoză, tuberculoză sau gripă, cunoaşterea noţiunilor privind
sterilizarea-antisepsia-dezinfecţia poate permite (în cazul aplicării practice a acestor noţiuni)
evitarea infecţiilor de spital sau a altor infecţii produse în unităţi sanitare cu sau fără paturi,
cunoaşterea imunologiei şi imunopatologiei permite înţelegerea legăturilor şi interreacţiilor
microorganism-gazdă, precum şi importanţa procedeelor de imunizare şi supravegherea aplicării
acestora.
Studiul microbiologiei nu este dificil, în cazul în care se înţelege faptul că pe de o parte
microbiologia este o ştiinţă foarte logică (cele mai multe principii pot fi învăţate prin simpla
înţelegere a acestora) iar pe de altă parte, pe măsură ce reuşeşti să îi descifrezi o parte dintre taine
poţi realiza că este una dintre ştiinţele cele mai fascinante.
Microorganismele au fost descoperite relativ tardiv, în 1680, cu toate că primul instrument de
mărire asemănător cu dispozitivele actuale a fost realizat în 1590 de către Zacharias Janssen.
Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), dorind să examineze ţesătura hainelor fine, deşi era la
bază un vânzător de mărunţişuri se pare că a fost prima persoană care a văzut şi a descris diferite
microorganisme. Microscopul realizat de van Leeuwenhoek, instrument pe care l-a construit singur,
a constat dintr-o lentilă biconvexă într-un cadru metalic, cu o mărire de până la 270 de ori. Cu acest
microscop a examinat iniţial diferite ţesături, însă manifestând o curiozitate deosebită a dorit să
studieze ulterior apa din bălţi, tartrul dentar, materiile fecale provenite de la un pacient cu
„dizenterie” etc. A fost mirat să observe în toate aceste substanţe, mici organisme sferice, altele în
formă de „bastonaş”, spirale, unele aflate în mişcare rapidă, pe care le-a numit „animalicule”.
Desenele pe care le-a făcut probează că a observat cu adevărat bacterii, protozoare şi alte
microorganisme. Pornind de la condiţia sa iniţială, pe parcursul a circa 4 decade, Antony van
Leeuwenhoek a redactat 125 de scrisori traduse în engleză şi predate Societăţii Regale din Londra.
În plus, 27 dintre lucrările sale au fost publicate în Memoriile Academiei Franceze de Ştiinţe. Se
pare că unul dintre microscoapele originale ale lui van Leeuwenhoek se află în muzeul Universităţii
din Utrecht.
Cu mult înainte de a se fi cunoscut faptul că microorganismele sunt cauza bolilor infecţioase
au fost imaginate o serie de metode de prevenire a bolilor. Spre exemplu, Edward Jenner (1796) a
arătat că variola ar putea fi prevenită prin vaccinare. Semmelweis a avut contribuţii importante
privind prevenirea răspândirii bolilor în maternităţi şi spitale utilizând substanţe chimice
„dezinfectante”.
Regulile principale (unele valabile şi astăzi) precum şi metodele ştiinţei microbiologice inclusiv
principiile imunizării, utilizarea microbiologiei în medicina preventivă, prevenirea şi controlul
bolilor infecţioase se bazează pe activitatea a doi cercetători înzestraţi atât cu geniu cât şi cu
tenacitate, probabil având şi şansa de a fi trăit în „perioada marilor descoperiri”, Louis Pasteur
(1822-1895) şi Robert Koch (1843-1910).
Louis Pasteur a fost un chimist francez devenit faimos prin descoperirea polarimetriei. Tot el a
demonstrat că fermentaţia şi putrefacţia sunt cauzate de organisme vii şi a notat o asemănare între
aceste procese şi bolile infecţioase luând în discuţie degradarea vinurilor şi berii ca şi „boli” ale
acestor produse. Pasteur a fost cel care a realizat un experiment prin care a arătat că, atât cât era
cunoscut pe baza datelor disponibile, organismele vii au luat naştere numai din organisme vii, şi
nu din materie moartă. În 1861 a descoperit fenomenul de anaerobioză şi fermentarea butirică
(produsă de Vibrion butyrique, numit ulterior Clostridium butyricum). După elaborarea procedeului
numit „pasteurizare”, a expus în 1877 teoria pasteuriană cu privire la germeni şi a desfiinţat pentru
totdeauna „teoria generaţiei spontanee” care fusese mai multe secole obiect de dispută ştiinţifică.
Actualmente, utilizând substanţe simple, de origine naturală şi gaze, vapori şi arcuri electrice sub
temperatură şi presiune crescută, microbiologii şi biochimiştii pot sintetiza o serie de compuşi
organici care au fost descoperiţi iniţial doar în celulele vii. După studiul fermentării vinului, Pasteur
a investigat o boală transmisibilă la viermii de mătase şi ca rezultat a formulat teoria legată de
implicarea germenilor în producerea unor boli. În ceea ce priveşte maladiile umane, a insistat ca
bandajele să fie curăţate şi instrumentele din spital să fie fierte. Chirurgul englez Joseph Lister
(1827-1912) a aplicat descoperirile lui Pasteur în chirurgie chiar înainte ca bacteriile care determină
infecţiiile chirurgicale / nosocomiale să fi fost descoperite. Lucrările lui Lister reprezintă baza
tehnicii chirurgicale aseptice din ziua de azi. Louis Pasteur a demonstrat în anul 1857, la aproape
o jumătate de secol după lucrările redactate despre vaccinare de către Edward Jenner, legătura
dintre infecţii şi microorganismele susceptibile a fi cultivate şi studiate. În diferite experimente
ingenioase, Pasteur a protejat de antrax diferite ierbivore prin vaccinarea cu un preparat extras din
Bacillus anthracis. „Tratamentul profilactic” al rabiei a fost dezvoltat prin injectarea de material
uscat obţinut din măduva spinării de la animalele care au murit de rabie. Joseph Meister, un băiat
muşcat de un câine turbat, a fost primul om a cărui viaţă a fost salvată prin această metodă fiind
protejat de injecţiile făcute de Louis Pasteur. Tot Pasteur a descoperit bacteriile anaerobe şi a studiat
septicemia şi gangrena. Ca atare, a devenit posibilă punerea la punct a tehnicilor de distrugere şi
de control al diferiţilor germeni (stafilococi, streptococi, pneumococi etc). În 1880, Louis Pasteur
a demonstrat că putem fi protejaţi contra bolilor infecţioase prin injectarea unor germeni atenuaţi.
Ferdinand Cohn (1828-1898) a fost unul dintre cei mai renumiţi microbiologi germani. El a
extins cercetările lui Pasteur lucrând cu bacterii, alge şi fungi. Fiind foarte interesat de bacteriologie
a scris una dintre primele cărţi referitoare la bacterii realizând una dintre primele clasificări
bacteriene în genuri şi specii. Cohn a reprezentat un mare sprijin pentru Robert Koch, încurajându-
l să îşi publice lucrările cu privire la antrax.
Cu două secole înainte de apariţia bacteriologiei, Robert Boyle a sugerat că anumite boli sunt
provocate de organisme vii. Anatomistul Henle a sugerat că bolile infecţioase ar putea fi
determinate direct de către microorganisme.
Robert Koch i-a fost student lui Henle; a asigurat toate datele necesare pentru a demonstra
„teoria microbiană a bolii”. Dezvoltarea metodelor pentru izolarea bacteriilor în cultura pură a
fost printre cele mai importante descoperiri ale tehnicilor microbiologice şi a fost în mare parte
opera lui Robert Koch. O cultură pură de microorganisme se dezvoltă atunci când pornim de la un
singur tip de microorganism care se dezvoltă în eprubetele test sau în plăcile cu mediu de cultură
(în colonii izolate). În condiţii naturale, mai multe microorganisme din specii diferite pot coexista
în acelaşi mediu. Spre exemplu, în materiile fecale ale unui pacient cu febră tifoidă, Salmonella
typhi se află „amestecată” cu un număr extrem de mare de celule din alte specii bacteriene (aerobe
şi anaerobe) sau chiar şi alte forme de microorganisme. În cadrul diagnosticului medical
microbiologic este importantă izolarea în cultură pură a germenilor patogeni. În exemplul
menţionat, pentru diagnostic este necesară folosirea metodelor care permit izolarea S. typhi în
cultură pură, singura care permite identificarea şi stabilirea sensibilităţii / rezistenţei la antibiotice
şi chimioterapice. În 1876 Koch a izolat în „cultură pură” bacteria care determină antraxul pornind
de la splina recoltată de la vite infectate şi procesată pentru a permite obţinerea unui produs
patologic; a fost capabil să infecteze şoareci de laborator utilizând această cultură. Implicat în
cercetarea etiologiei exacte a bolilor infecţioase, Robert Koch a rezumat ceea ce a considerat că
reprezintă datele esenţiale pentru a demonstra că un anume germen este cauza unei infecţii. Aceste
date sunt cuprinse în patru postulate, denumite Postulatele lui Koch, respectiv: 1.
Microorganismele care determină boala trebuie să poată fi identificate în toate cazurile de boală,
în relaţie patogenică directă cu simptomele şi leziunile pe care le determină; 2. Microorganismul
trebuie să poată fi izolat de la victimele bolii, în cultură pură, pentru studiul în laborator; 3. Când
cultura este inoculată la un animal susceptibil, trebuie să reproducă boala (sau, cum s-a stabilit
ulterior, să inducă apariţia anticorpilor specifici la noua gazdă); 4.
Microorganismul trebuie să poată fi izolat din nou în cultura pură din infecţia produsă experimental.
Utilizând aceste reguli precum şi diferitele tehnici microbiologice, Koch a descoperit bacilul
tuberculos (bacilul Koch), bacilul holeric etc, precum şi modul de transmitere pentru numeroase
alte boli infecţioase. Descoperirile menţionate au reprezentat debutul bacteriologiei, micologiei,
virusologiei, parazitologiei şi imunologiei ca ştiinţe. În doar aproximativ 15 ani (după 1880) au
fost descoperite şi izolate în cultură pură microorganisme implicate în multe dintre bolile
infecţioase importante. Aceste descoperiri au făcut posibilă stabilirea ca entităţi bine definite a
medicinii preventive şi respectiv a terapiei specifice (etiologice).
Ilia Mecinikov a evidenţiat modul natural de apărare a organismului faţă de agenţii infecţioşi
prin anumite celule care au proprietăţi fagocitare şi a scris în 1901 primul tratat de imunologie.
În şcoala germană apar o serie de nume celebre, cum ar fi Behring, care a studiat toxinele
bacteriene, imunitatea umorală şi seroterapia precum şi Paul Ehrlich (1854-1915). Cercetările lui
Ehrlich stau la baza chimioterapiei antimicrobiene. Prin utilizarea derivaţilor arsenicali în
tratamentul sifilisului ipotezele sale au fost confirmate. Mai mult decât atât, în anul 1878 Ehrlich
realizează că există diferenţe de afinitate tinctorială faţă de coloranţii pe bază de anilină. Această
descoperire îl ajută să studieze efectul diferitelor substanţe chimice, dar stă şi la baza apariţiei
coloraţiilor în microbiologie.
Ehrlich arată că mycobacteriile au proprietatea de acido-rezistenţă iar doi ani mai târziu (1884),
cercetătorul danez Christian Gram pune bazele coloraţiei care îi poartă numele şi care are o
remarcabilă utilitate după aproape 125 ani de la această descoperire.
Deşi asistenţa medicală într-o anumită formă a existat încă de la debutul vieţii umane pe pământ,
începuturile nursing-ului profesional au fost realizate de către Florence Nightingale (1820-1910),
care a început munca sa cu mai bine de 140 de ani în urmă, în cursul războiului din Crimeea (1854-
1856). Descoperirile ulterioare, privind relaţia dintre microorganisme şi boală, au necesitat
dezvoltarea unor proceduri de nursing mai complexe şi mai rafinate decât cele utilizate de „Îngerii
din Crimeea”.
Descoperirea măsurilor profilactice precum administrarea de vaccin variolic (1796), de toxoizi
şi antitoxine (în difterie şi tetanos), a serurilor imune (von Behring, Fränkel şi Kitasato, 1890), a
vaccinurilor polio şi rujeolos (Enders, Weller şi Robins 1949; Salk 1954; Sabin şi alţii, 1954-1967),
precum şi utilizarea de gama globuline pentru prevenirea pojarului, rabiei, tusei convulsive etc, au
făcut necesară dezvoltarea de noi concepte şi educaţie în prepararea şi administrarea acestor
substanţe.
Identificarea căilor de transmitere a infecţiilor a condus la dezvoltarea de metode eficace de
prevenire a răspândirii bolilor. În 1895, sir Ronald Ross (1857-1932), medic militar în India, a
demonstrat transmiterea agentului etiologic al malariei prin intermediul ţânţarilor. Parazitul a fost
vizualizat în eritrocitele umane în 1881 de către Laveran, chirurg al armatei franceze în Algeria.
În 1900 a fost demonstrată transmiterea virusului febrei galbene de către o specie particulară de
ţânţari (Aedes aegypti), în Cuba.
Descoperirea unor teste de diagnostic în domeniul microbiologiei a necesitat o pregătire
microbiologică mai avansată a medicilor, asistentelor şi a altor profesionişti ai sănătăţii în metode
pentru colectarea produselor şi raportarea specifică de laborator, astfel încât terapia să demareze
cât mai precoce. Descoperirea de substanţe chimice specifice (de exemplu sulfonamidele, Domagk
1935) şi substanţe antibiotice (de exemplu penicilina, streptomicina, tetraciclina şi
cloramfenicolul) a contribuit la îmbunătăţirea modului de abordare medicală a problematicii
bolilor infecţioase. Primul medicament anti-tuberculos este descoperit în anul 1944 (streptomicina
- Scharty, Bugie, Waksman).
Procedurile chirurgicale moderne ar fi imposibile fără dezinfecţie şi sterilizare. Industria
laptelui, a conservelor, a hranei ambalate şi congelate sunt dependente de microbiologie.
Sanitaţia sistemelor de apă şi tratarea apelor poluate sunt posibile numai datorită cunoştinţelor
acumulate prin microbiologie în cursul ultimului secol. În multe moduri profesiunea medicală şi
fiecare latură a ei este dependentă de cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea informaţiilor din
microbiologie.
La şcoala română de microbiologie înfiinţată de profesorii Victor Babeş (1854-1926) şi Ion
Cantacuzino (1863-1934) s-au pregătit multe generaţii de microbiologi, viitori cercetători şi
profesori, care au contribuit la dezvoltarea microbiologiei din ţara noastră.
Victor Babeş s-a născut la Viena în anul 1854, a studiat la Facultatea de medicină din
Budapesta, apoi în Viena unde a fost numit preparator la catedra de Anatomie condusă de
profesorul Lauder. Ulterior este recomandat pentru a deveni asistent la catedra de Anatomie
patologică la Facultatea de medicină din Budapesta. A fost în acelaşi timp anatomopatolog şi
microbiolog. A fost atât elevul lui Robert Koch, cât şi al lui Louis Pasteur. A fost numit docent şi
profesor la Facultatea de medicină din Budapesta la o vârstă foarte tânără (27 ani). Cu patru ani
mai târziu, în anul 1885, publică împreună cu A.V. Cornil primul tratat de bacteriologie medicală
din lume (în 1891 apare a treia ediţie a tratatului). A doua ediţie a acestui tratat se află în
Biblioteca Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie
„Cantacuzino”. Victor Babeş a demonstrat importanţa introducerii tehnicilor microbiologice în
anatomopatologie. Ar putea fi menţionat şi faptul că pe parcursul celor 10 ani de activitate la
Facultatea din Budapesta, a dat indicaţiile necesare pentru construirea unui nou Institut de anatomie
patologică iar în cadrul acestuia a unei secţii dedicate bacteriologiei. A evidenţiat proprietăţile
neutralizante ale serurilor imune, a descoperit corpusculii metacromatici ai bacilului difteric
(Babeş-Ernst), o nouă metodă de preparare a serului antidifteric etc. În 1886 a fost numit profesor
de anatomie patologică şi bacteriologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Este fondatorul
Institutului de Bacteriologie pe baza căruia s-a dezvoltat actualul Institut „Victor Babeş”. A
preparat în 1889 vaccin antirabic, ţara noastră fiind a treia ţară din lume care a reuşit să
prepare acest vaccin. A condus institutul creat până aproape de sfârşitul zilelor sale, care a fost la
puţin timp după pensionarea sa. Din păcate, pentru cel care pusese temelia vieţii ştiinţifice din
România nu s-a găsit un loc, cât de mic, în care să-şi poată continua cercetările şi după pensionare.
Cu privire la poziţia acestui mare cercetător precum şi la situaţii care par a fi foarte asemănătoare
peste ani, în ciuda trecerii timpului şi a speranţei că evoluţia societăţii noastre este într-o direcţie
pozitivă, vom prezenta în continuare un fragment din discursul profesorului Victor Babeş, ţinut la
Universitatea din Cluj în anul 1919. „Astăzi lumea civilizată aşteaptă deci lucruri mari din partea
noastră; nu îmbogăţirea oligarhiei politice în afaceri, certuri politice, persecuţiuni şi denunţuri
infame pentru interese egoiste şi înguste, ci păstrarea şi sporirea celor mai valoroase achiziţiuni
ale omenirii: sănătatea, prosperitatea, forţa, justiţia, instrucţiunea şi ştiinţa, spre a asigura pacea
şi progresul şi prin ele forţa şi fericirea poporului român, servind de exemplu popoarelor din
Orient.
Dar politica noastră de până acum n-a făcut decât să ne ducă în cea mai mare desorganizare,
desbinare şi dezastru economic, permiţând prin egoism şi nepăsare ca ţărănimea să fie azi
degenerată, analfabetă, lipsită şi îndatorată peste măsură; politicienii noştri au reuşit să oprime
toate valorile, înlocuindu-le prin clientela lor politică; au adus funcţionarismul, birocratismul,
nepotismul la culme; politicienii noştri în nepăsarea lor pentru interesele ţării au lăsat armata la
începutul războiului aproape nepregătită în clipele cele mai periculoase prin care a trecut ţara şi
din care nu ne-a scăpat decât vitejia fără pereche a soldatului român.
Trebue să ne întrebăm dacă nu acest politicianism este cauza tuturor relelor şi dacă nu este o
datorie patriotică să întrebuinţăm toate mijloacele necesare ca să-l nimicim şi să-l înlocuim cu o
altă putere care să ne garanteze regenerarea şi progresul.
În adevăr trebue să fim profund îngrijaţi şi să ne întrebăm înainte de toate cum vom putea să
eşim din acest dezastru şi cum vom putea face faţă creanţei mari pe care am contractat-o faţă de
lumea civilizată.
Publicul care, până deunăzi, a observat la guvernanţii noştri aceleaşi viţiuri politice, aceeaşi
nepăsare pentru interesele reale ale ţării, acelaşi nepotism, aceeaşi venalitate, acelaşi egoism care
ne-a condus la degenerare ca şi înainte războiului, aşteaptă cu nerăbdare o schimbare radicală
a moravurilor politice care să ne pună în poziţiunea de a îndeplini măreaţa noastră misiune.
Faţă de aceste adevăruri ar fi trebuit să ne aşteptăm ca România nouă să pună piciorul în prag
şi să rupă odată pentru totdeauna cu vechiul politicianism. Însă ce vedem spre profunda noastră
descurajare; că aceeaşi principii dezastruoase, egoiste, aceeaşi fraze goale domină şi politica de
astăzi şi că mergem orbi înainte spre un dezastru sigur. În loc ca întinderea şi bogăţia acestei ţări
binecuvântate să ne asigure un loc de frunte şi stare economică briliantă, ne găsim astăzi în deplin
faliment, expuşi ruinei şi foametei şi mai mult decât oricând sub dependenţa şi exploatarea
nemiloasă a naţiunilor mari.”
Ion Cantacuzino a avut o personalitate cu totul deosebită, imposibil de cuprins într-o trecere
atât de sumară prin istoricul microbiologiei. A studiat la Paris Filozofia şi Literele, Ştiinţele
naturale şi Medicina. Pregătirea în microbiologie a desăvârşit-o pe parcursul a 9 ani, în laboratorul
lui Ilia Mecinikov, la Paris. A cunoscut mai multe limbi străine, inclusiv latina şi greaca. A studiat
la Paris şi a revenit în ţară pentru satisfacerea stagiului militar (genişti, Jilava). A continuat studiile
în Franţa (ştiinţe naturale 1886, medicină 1887). Lucrează în Institutul Pasteur începând cu 1892,
devine doctor în medicină în 1894 şi este numit profesor suplinitor de Morfologie animală la
Facultatea de Ştiinţe din Iaşi (1894). A fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti
în anul 1901 şi a grupat în jurul său un mare număr de tineri medici, care au devenit la rândul lor
îndrumători şi creatori de şcoală (Al. Slătineanu, C. Ionescu-
Mihăieşti, M. Ciucă, Al. Ciucă, D. Danielopolu, D. Combiescu, N. Gh. Lupu, I. Bălteanu, I.
Nicolau, Lidia şi I. Mesrobeanu şi mulţi alţii).
Alexandru Slătineanu (1873-1939) a organizat învăţământul universitar de microbiologie la
Iaşi (cercetări în domeniul febrei tifoide, tuberculozei, tifosului exantematic etc).
Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962) a abordat teme importante în domeniul virusologiei,
bacteriologiei, parazitologiei, imunologiei, hematologiei, anatomiei patologice şi epidemiologiei.
A avut contribuţii deosebite în studierea mycobacteriilor şi enterovirusurilor. A muncit intens
pentru dezvoltarea Institutului „Cantacuzino”.
Mihai Ciucă (1883-1969) a dezvoltat o bogată activitate ştiinţifică în domeniul bacteriologiei
şi epidemiologiei, experimental, terapeutic şi clinic. A studiat împreună cu Jules Bordet fenomenul
lizogeniei; a avut contribuţii deosebite în domeniul malariei.
Dumitru Combiescu (1887-1961) a cercetat capitole majore ale patologiei infecţioase (febra
tifoidă, febra recurentă, dizenteria, tetanosul, antraxul, gangrena gazoasă etc). A avut contribuţii
deosebite în domeniul rickettsiozelor şi leptospirozelor.
Matei Balş (1905-1989) a fost cea mai proeminentă personalitate a secolului XX, în România,
în domeniul bolilor infecţioase. A făcut un stagiu de microbiologie la Institutul Pasteur din Paris şi
ulterior a intrat între personalităţile cu formaţie „cantacuzinistă”, lucrând alături de Ion
Cantacuzino, Mihai Ciucă, I. Bălteanu. Deşi era un foarte bun clinician a devenit şi întemeietorul
şcolii moderne de bacteriologie clinică. Tehnicile şi metodele de diagnostic imaginate i-au adus
numeroase brevete şi inovaţii care îi poartă numele atât în ţară cât şi în străinătate.
Şcoala astfel întemeiată a avut o activitate cu rezultate excepţionale pentru ştiinţa românească,
pentru microbiologie şi pentru sănătatea publică.
În perioada 1908-1910, profesorul Cantacuzino este numit Director General al Serviciului
Sanitar, face Legea de organizare a acestui serviciu, înfiinţează sanatoriile Bisericani, Bârnova,
Nifon, Cărbuneşti, Filaret precum şi primele laboratoare regionale de bacteriologie şi igienă
(Craiova, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Sulina). Începe în 1912 prepararea vaccinului contra febrei tifoide
şi a holerei asiatice, ulterior începe prepararea serului antidifteric. Este numit în 1917 Director al
Directoratului Sănătăţii Publice civile şi militare, calitate în care coordonează combaterea
epidemiilor de holeră, tifos exantematic, febră recurentă. În 1920 începe prepararea serurilor
antimeningococic şi anti gangrenos (în Laboratorul de Medicină experimentală) iar în data de 4
iunie semnează în calitate de prim delegat, Tratatul de la Trianon. Un an mai târziu se înfiinţează
Institutul de Seruri şi Vaccinuri, în 1926 începe vaccinarea BCG în România iar în 1928 înfiinţează
„Archives Roumaines de Pathologie Expérimentale et de Microbiologie”. Din păcate, modul în
care a fost „tratată” această publicaţie după anul 1990 a făcut ca în momentul de faţă „Romanian
Archives of Microbiology and Immunology” (numele actual al revistei, care a ajuns la volumul cu
numărul 66) să nu fie listată între publicaţiile recunoscute oficial în ţara noastră. Actualul comitet
editorial încearcă să refacă prestigiul revistei, ca o datorie morală faţă de înaintaşi.
În perioada 1931-1932 face parte din Guvernul prezidat de Nicolae Iorga, în calitate de ministru
al sănătăţii publice. Lucrează la elaborarea unei noi legi sanitare. Cu numai nouă zile înainte de a
înceta din viaţă prezidează Congresul de Tuberculoză şi propune înfiinţarea Ligii contra
Tuberculozei.
Pe lângă şcoala pe care a format-o, una dintre cele mai mari realizări ale Profesorului
Cantacuzino a fost înfiinţarea în anul 1921 a Institutului de Seruri şi Vaccinuri, numit astăzi
INCDMI „Cantacuzino” (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi
Imunologie), centru de cercetare ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, centru de învăţământ de
specialitate, instituţie care a preparat şi prepară seruri, vaccinuri şi alte produse biologice utile în
diagnosticul bolilor transmisibile. După 1989, Institutul a reintrat în Reţeaua Internaţională a
Institutelor Pasteur şi a Institutelor Asociate ceea ce a permis obţinerea unor rezultate, importante.
INCDMI „Cantacuzino” trebuie să continue tradiţia înaintaşilor şi să îşi menţină poziţia importantă
în cadrul instituţiilor care se ocupă de sănătatea publică la nivel naţional şi internaţional. Eforturile
de la nivel central din perioada 1997-2000 şi respectiv eforturile depuse în perioada 2005-2007 au
reprezentat un sprijin important în acest sens.
Datorită eforturilor depuse, incidenţa şi prevalenţa anumitor boli infecţioase a scăzut. Trebuie
avută însă în vedere emergenţa şi re-emergenţa diferitelor maladii. Microbiologul, medicul
clinician şi asistenta medicală trebuie să aplice cunoştinţele de microbiologie în practica de zi cu
zi. Deşi anumite tehnici pot fi învăţate din rutină, persoana cu adevărat profesionistă înţelege
faptele ştiinţifice precum şi principiile aflate la baza acestor tehnici. Profesionistul ştie de asemenea
în ce mod ar trebui adaptate aceste tehnici în cazul anumitor tipuri de pacienţi (ex. pentru cei supuşi
chirurgiei cardiace, pacienţilor care au suferit arsuri pe suprafeţe întinse), ce tehnici trebuie utilizate
în sălile de operaţie, de aşteptare şi în instituţiile unde sunt îngrijiţi copii mici sau foarte mici, cum
pot fi modificate acestea în condiţii de urgenţă (de exemplu în caz de război sau alte calamităţi
produse de om sau calamităţi naturale) şi cum trebuie făcută informarea pacienţilor, populaţiei, de
exemplu referitor la imunizări. Un membru antrenat al echipei medicale poate să diferenţieze
adevărul de interpretarea greşită şi / sau dezinformarea din aşazisa „literatură medicală” scrisă
pentru publicul larg şi poate recunoaşte erorile apărute în mass media, dacă are noţiunile necesare
de microbiologie.
 Persoanele care lucrează în domeniul sanitar dar şi orice altă persoană realmente interesată,
constată sau pot constata că în aproape orice activitate cotidiană există o aplicabilitate a
cunoştinţelor microbiologice.
1. 1. Povestire adevărată
Girolamo Fracastoro (1478-1553) - parintele patologiei infectioase
S-a născut într-o veche familie de medici. A fost coleg la Facultatea de Medicină cu Nicolaus
Copernicus (astronom şi medic). S-a ocupat atât de medicină cât şi de astronomie, matematică,
poezie, geografie, muzică etc.
Poate fi considerat un bun diagnostician; este primul medic care a făcut diferenţa între ciumă
şi tifosul exantematic (au existat 2 izbucniri epidemice de tifos, analizate de această minte luminată,
în 1505 şi în 1528). Se poate spune că a descris corect din punct de vedere epidemiologic, în lumina
datelor cunoscute la acea vreme, ciuma, variola, febra tifoidă şi tifosul exantematic.
A scris mai multe lucrări în domeniul medical, care cuprind informaţii incredibil de corecte,
dintre care unele au fost confirmate ulterior aproape în totalitate.
Prima dintre aceste lucrări a fost scrisă în versuri şi se pare că a fost publicată la Veneţia
[Syphilis sive morbus Gallicus (Sifilisul sau boala galică), 1530, trei volume; numele se datorează
faptului că se presupune că sifilisul ar fi fost răspândit în Italia de trupe franceze asediatoare]. În
primele două volume, Fracastoro descrie cu bune amănunte sifilisul; a descris şi luesul ca entitate
în cadrul acestei patologii, a discutat modalităţile de debut şi chiar diferenţele între cele trei stadii
ale bolii. Apar menţionate şi informaţii despre modalităţi de diagnostic şi „tratament” (vapori de
mercur, mixturi din sulf, mercur şi extracte vegetale etc). În această scriere sunt discutate chiar şi
metode de prevenţie. În al treilea volum, Girolamo Fracastoro prezintă date privind călătoriile lui
Columb în Indiile de Vest (se pare că boala era foarte răspândită printre băştinaşi) dar şi o poveste
din mitologie, povestea păstorului Syphil (numele sifilisului are, se pare, o vechime foarte mare)
care a fost pedepsit de zeul Apollo, tocmai prin această boală.
Lucrarea De contagione, contagionis morbis et eorum curratione („Despre contagiune, boli
contagioase şi tratamentul lor”), publicată tot la Veneţia, la vârsta de 68 de ani, include toate
cunoştinţele şi teoriile lui Fracastoro referitor la bolile contagioase ale acelor vremuri. În mod
uimitor, cu sute de ani înainte ca aceste aspecte să fie studiate şi parţial demonstrate ştiinţific de
către Louis Pasteur, într-o vreme când bolile erau considerate drept „pedeapsa zeilor”, teoria
„miasmelor morbigene” a lui Hipocrate este combătută iar Fracastoro emite ipoteza conform căreia
bolile contagioase sunt transmise prin intermediul unor „fiinţe invizibile” [Seminaria morborum
(seminţele bolilor)]. După mai mult de 130 de ani, Antony van Leeuwenhoeck utilizează
microscopul pentru a studia câteva dintre microorganisme. În plus, Girolamo Fracastoro discută
căile de intrare a „seminţelor bolii” în organism: a. pe gură, b. prin respiraţie, c. prin răni, d. direct
prin piele. Mai mult decât atât, clasifică „contagiul” drept fiind de trei feluri: a. prin contact direct
(ex. în tuberculoză, lepră, sifilis); b. prin contact indirect, prin fomites (haine, aşternuturi, farfurii)
şi c. la distanţă („seminţele morbigene” fiind purtate la distanţă de către vânt, ploaie, apa râurilor
etc. ca în cazul ciumei). Cu toate că a oferit incredibil de multe explicaţii, cu toate că teoriile sale
au fost în bună parte confirmate ulterior, la acea vreme nu au fost acceptate iar teoria „miasmelor
morbigene” a fost pentru încă mult timp considerată ca fiind valabilă.