Bact Speciala

CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea „Bacteriologie specială” se adresează rezidenţilor

în specialitatea Medicină de laborator, studenţilor din anul II al
Facultăţilor de Medicină şi din anul I al Colegiilor Universitare
Medicale, elevilor Şcolilor Postliceale Sanitare şi medicilor de alte
specialităţi care au dorinţa de a pătrunde în domeniul misterios
al lumii microbiene.
Fiind elaborată din considerente didactice, în scopul de a
facilita asimilarea unor cunoştinţe fundamentale referitoare la
principalii germeni implicaţi în patologia umană, am încercat să
realizez o prezentare cât mai schematizată a caracterelor generale
ale acestora.
Lucrarea cuprinde date actualizate referitoare la încadrarea
taxonomică, la caracterele morfo-tinctoriale, culturale, biochimice,
fiziologice, de rezistenţă, antigenice şi de patogenitate ale speciilor
bacteriene de importanţă medicală, în relaţie cu afecţiunile umane
în care sunt implicate etiologic.
Cunoaşterea aprofundată a acestor noţiuni teoretice este
absolut necesară în contextul medicinii moderne, pentru diagnosticul
bacteriologic corect dar şi pentru asimilarea unor informaţii din
sfera altor discipline medicale.
Autoarea
CUPRINS
Introducere ..................................................................7
Genul Staphylococcus ..................................................20
Genul Streptococcus....................................................30
Genul Enterococcus .....................................................41
Genul Neisseria ...........................................................47
Genul Haemophilus .....................................................54
Genul Bordetella .........................................................61
Genul Brucella ............................................................68
Genul Francisella.........................................................74
Genul Pasteurella ........................................................80
Genul Corynebacterium ...............................................86
Genul Listeria .............................................................94
Genul Erysipelothrix .................................................. 100
Genul Bacillus ........................................................... 106
Familia Enterobacteriaceae......................................... 112
Genul Pseudomonas .................................................. 121
Genul Clostridium...................................................... 131
Genul Mycobacterium ................................................ 138
Genul Treponema...................................................... 147
Bibliografie ............................................................... 154
Introducere 7
Introducere
SCURT ISTORIC AL MICROBIOLOGIEI
Secole din istoria omenirii au fost dominate de ignoranţă

în ceea ce priveşte cauzele declanşării bolilor şi posibilităţile de
prevenire sau tratare a acestora. Nivelul scăzut al cunoştintelor
generale şi mijloacele primitive de cercetare pot explica faptul
că cercetătorii vremii s-au situat adeseori pe poziţii metafizice.
Unii aveau concepţii fataliste, considerând că bolile reprezintă
pedepse date omului pentru ispăşirea unor păcate, prin urmare
nu se poate face nimic în scopul combaterii lor. Alţii încercau
să explice aceste fenomene pe baza observaţiilor personale. Astfel,
în Antichitate, filozoful grec Aristotle (384-322 î.e.n) a enunţat
„teoria generaţiilor spontane”, conform căreia unele vieţuitoare
mărunte (muşte, viermi, etc.) apar în mod spontan într-o materie
organică aflată în descompunere.
Germenii gândirii materialiste au apărut tot în perioada
antichităţii, prin contribuţia unor medici şi filozofi romani sau
greci care au intuit existenţa unor particule vii, producătoare de
boli transmisibile (Tucidide - „contagium animatum”, Hippocrat -
„miasme morbide”, Titus Lucretius Carus - „germeni ai bolii şi ai
morţii”, Marcus Terentius Varro - „animalis minuta”). Până la
sfârşitul secolului al XVI-lea, nu au fost realizate progrese prea
importante în ceea ce priveşte bolile contagioase.
Un esenţial pas înainte în dezvoltarea cunoaşterii naturii
a constat în construirea primelor microscoape (Zacharias şi Hans
Jansen – 1590). Microorganismele au fost observate şi desenate
pentru prima oară de către un şlefuitor de lentile olandez, Antoni
van Leeuwenhoek („viva animalcule” - 1675). Apoi au fost incluse
8 Bacteriologie specială
în clasificarea lumii vii (“Sistema Nature”), realizată de suedezul

Carol Linné, sub numele de „chaos infusorium”, fără ca acest fapt
să aducă beneficii majore în combaterea bolilor infecţioase ale
vremii respective.
În secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a celui de-al XIX-
lea, studierea microorganismelor i-a preocupat pe mai mulţi cer-
cetători (Francesco Redi, John Needham, Lazzaro Spallanzani,
Theodore Schwan, Georg Friedrich Schroder, Theodor van Dusch,
Felix Pouchet, John Tyndall, Ferdinand Cohn).
A. Leeuwenhoek (1632 - 1723) Louis Pasteur (1822-1895)
Microbiologia s-a fundamentat ca ştiinţă independentă în

a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după descoperirile
epocale ale marelui savant francez Louis Pasteur (1822-1895),
considerat în prezent “părintele microbiologiei”. El a elaborat şi
fundamentat „teoria germenilor” stabilind relaţia cauzală între
microbi şi infecţie şi a introdus practici noi (metoda lucrului
aseptic, sterilizarea cu aer cald, pasteurizarea, prepararea de
vaccinuri, etc.) care au revoluţionat medicina. A studiat bolile
epizootice şi pe cele epidemice umane care făceau ravagii în epocă.
Introducere 9
O altă personalitate marcantă din acest domeniu ştiinţific

a fost medicul german Robert Koch (1843-1910), care a introdus
frotiul în practica microscopiei şi a cultivat, pentru prima oară,
pe medii conţinând agar (un extract de alge folosit ca agent de
solidificare) agenţii antraxului (1876) şi ai tuberculozei (1882). El
a realizat diferite infecţii experimentale pe animale şi a formulat
3 postulate (1882) care au validat această teorie. Tot acesta a fost
şi descoperitorul vibrionului holeric (1883).
Carol Linné (1707 - 1778) Robert Koch (1843 -1910)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numeroşi cer-

cetători, majoritatea colaboratori ai savanţilor Louis Pasteur şi
Robert Koch, şi-au adus aportul valoros la dezvoltarea bacte-
riologiei ştiinţifice.
În această perioadă au fost identificate diverse specii noi
şi toxine bacteriene şi au fost introduse în practica microbiolo-
gică noi modalităţi de sterilizare, de examinare microscopică, de
cultivare in vitro a germenilor, de preparare a unor seruri imune
sau a unor vaccinuri.
Tabelul 1.
CERCETĂTORII ANII CONTRIBUŢII
Ernst Karl Abbé 1878 Introduce condensatorul numit Abbé
şi examinarea microscopică cu imersie
Albert Neisser 1879 Descoperă Neisseria gonorrhoeae
Alexandre Yersin, 1884 Descoperă toxina difterică
Emile Roux
Ilia Mecinikov 1884 Descoperă fagocitoza
Fanny şi Walther 1884 Propune utilizarea agarului ca agent
Hesse de solidificare al mediilor de cultură
George Gaffky 1884 Izolează agentul febrei tifoide
Friederich Loeffler 1884 A descoperit specia
Corynebacterium diphteriae
Hans Christian Gram 1884 Introduce coloraţia Gram
Charles Chamberland 1884 Inventează autoclavul
Theodor Escherich 1885 Descoperă Escherichia coli enteric
Albert Fraenkel 1886 Descoperă Streptococcus pneumoniae
Anton Weichselbaum 1887 Descoperă Neisseria meningitidis
David Bruce 1887 Descrie Brucella sp.
Richard Petri 1887 Realizează placa Petri
Shibasaburo Kitasato 1889 Izolează Clostridium tetani
Sergei Winogradsky, 1890 Studiază bacteriile sulfuroase şi nitro-
Martinus Beijerinck gene şi propune tehnici de cultivare
şi de utilizare a mediilor selective
Emil von Behring 1890 Prepară pentru prima oară antitoxine
difterice şi tetanice
Albert Calmette 1890 Obţine o tulpină atenuată de bacil tu-
berculos utilizată pentru imunizări
William Welch, 1892 Descoperă Clostridium perfringens
George Nuttal
Shibasaburo Kitasato, 1894 Descoperă Yersinia pestis
Alexandre Yersin
Jules Bordet 1895 Introduce R.F.C. şi descoperă bacilul
tusei convulsive
Emile van Ermengem 1896 Descoperă Clostridium botulinum
Kiyoshi Shiga 1897 Izolează agentul dizenteriei
Daniel Salmon 1897 Studiază bacilul tific
Introducere 11
Fondatorul microbiologiei româneşti a fost anatomo-pato-

logul Victor Babeş (1854-1926) care a studiat relaţiile microb-
gazdă şi asociaţiile microbiene intuind şi posibilitatea folosirii
antagonismului bacterian în terapia infecţiilor. De asemenea,
el a pus la punct procedeul de colorare vitală a bacteriilor, a
studiat capsula bacteriană, a descoperit granulele metacroma-
tice ale bacililor difterici (corpusculii Babeş-Ernst) şi s-a ocupat de
vaccinarea şi seroterapia antirabică.
Organizatorul şcolii româneşti de microbiologie a fost însă
remarcabilul om de ştiinţă Ion Cantacuzino (1863 - 1934), elev
al lui Ilia Mecinikov, care a efectuat studii asupra tuberculozei,
scarlatinei, holerei şi a pus bazele medicinei preventive (vaccinări
antiholerice, antidizenterice, antitifoidice).
A urmat o pleiadă de cercetători români care au participat
la dezvoltarea microbiologiei, cum au fost Constantin Levaditi,
Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, Alexandru Slătineanu, Gheorghe
Zotta, Paul Riegler, Constantin Ionescu-Mihăileşti, Gheorghe
Magheru, Ştefan Nicolau, Mihai Nasta, Petre Condrea, Nicolae
Nestorescu, Vlad Bîlbîe, Dumitru Combiescu, etc.
În timpul secolului al XX-lea, realizările în domeniul bacte-
riologiei au continuat, în special în ceea ce priveşte prepararea
unor vaccinuri mai eficace (antidifteric, antipneumococic, anti-
tetanic) şi descoperirea antibioticelor. Deschizătorul acestei ere,
în ceea ce priveşte terapia infecţiilor, a fost Alexandre Fleming,
descoperitorul penicilinei (1945).
Introducerea microscopiei electronice şi mai ales a izotopilor
radioactivi, a permis observarea structurii intime a bacteriilor.
De asemenea, au fost descrise noi specii bacteriene (Treponema
pallidum, Bordetella pertussis, Francisella tularensis, Rickettsia
rickettsii, etc.), s-au elaborat noi încadrări taxonomice şi au fost
descoperite noi boli cu etiologie bacteriană.
PERSPECTIVELE MICROBIOLOGIEI
Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin progrese remarcabile

în domeniul microbiologiei ştiinţifice, al terapiei şi al profilaxiei
bolilor microbiene.
Descoperirile spectaculoase făcute în această perioadă au
eliberat medicina de empirism aşezând-o pe baze ştiinţifice şi
au creat premisele unei noi abordări a patologiei infecţioase.
Eliberarea omenirii de povara marilor „flageluri” ca variola,
ciuma, tifosul exantematic, holera, febra galbenă sau recurentă,
difteria, etc. care au decimat-o secole de-a rândul, a reprezentat
o mare cucerire a medicinii. Acest fapt a determinat în rândul
specialiştilor o euforie nejustificată şi o relativă relaxare în ceea ce
priveşte pericolul reprezentat de emergenţa şi reemergenţa unor
boli infecţioase.
În prezent, ingineria genetică are o contribuţie esenţială
la dezvoltarea bacteriologiei moderne. În laboratoarele performante
testele genetice şi P.C.R. (polymerase chain reaction) sunt utile
pentru identificarea mai rapidă a germenilor patogeni în probele
pacienţilor. Tehnicile de recombinare genetică sunt extrem de
utile, atât pentru aprofundarea cercetării bacteriologice cât şi
pentru producerea de vaccinuri cu eficacitate superioară celor
existente sau de biomolecule utilizate în scop terapeutic.
Bolile de etiologie bacteriană domină în prezent patologia
infecţioasă în diverse regiuni ale globului. În ţările mai dezvoltate
acestea reprezintă 90 % din infecţiile bolnavilor spitalizaţi iar
în cele în curs de dezvoltare, se situează pe locul al doilea ca
morbiditate, după afecţiunile cardio-vasculare.
În contextul actual, importanţa socială a microbiologiei a
crescut semnificativ, printr-o largă utilizare în medicina umană
şi veterinară, industrie, agricultură şi chiar biologie cosmică.
Bacteriile sunt utilizate pentru producerea de alimente (în special
Introducere 13
lactate), antibiotice (streptomicina, tetracicline, rifampicina, eri-

tromicina, etc.), mediatori sau hormoni (insulină, hormon soma-
totrop, interferon, interleukina 2, factorul de necroză tumorală),
vaccinuri, substanţe chimice (acid lactic, acid acetic, etanol), etc.
Termenul de boli infecţioase emergente se referă la afecţiunile
descrise în ultimele decenii ale secolului XX.
Principalele boli infecţioase de etiologie bacteriană emer-
gente la începutul acestui mileniu sunt cele produse de agenţi
patogeni aparţinând speciilor Helicobacter pylori, Campylobacter
jejuni, Legionella pneumophila, Borellia burgdorferi, Bartonella
henslae sau Chlamydia pneumoniae. Au fost descoperiţi recent
noi agenţi patogeni ca Ehrlichia chaffeensis, Tropheryma whippelii,
Afipia felis, Rochalimaea henslae.
Virozele emergente sunt cele produse de Parvovirus B19,
rotavirusuri, virusurile HIV, HTLV1, Ebola, Hantaan, Guanarite,
herpetic uman tip 6, hepatitice C şi E, etc.
Sunt numite boli infecţioase reemergente acelea care şi-au
extins în ultimele decenii aria de răspândire geografică. Fac parte
din această categorie bolile diareice acute, infecţiile respiratorii
de etiologie bacteriană sau virală, bolile venerice, hepatitele virale,
tuberculoza, meningita meningococică, tusea convulsivă, rujeola.
În prezent, morbiditatea şi mortalitatea prin boli infecţioase
este influenţată de condiţiile socio-economice, de utilizarea largă a
numeroase antibiotice, de imunizări, de creşterea duratei de viaţă,
de frecvenţa persoanelor imunodeficiente (în special bolnavi de
SIDA), de tratamentele imunosupresoare, de transplante, etc.
În viitor sunt necesare eforturi pentru descoperirea unor
noi antibiotice şi îmbunătăţirea utilizării celor existente, pentru
punerea la punct a unor vaccinuri mai eficiente şi mai diverse,
pentru supravegherea rezervoarelor naturale şi evitarea răspân-
dirii pe glob a acestor maladii.
LOCUL BACTERIILOR ÎN LUMEA VIE
Prima încercare de a sistematiza lumea vie îi aparţine lui

Carol Linné care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a împărţit
vieţuitoarele cunoscute în epoca contemporană lui în 2 regnuri:
vegetal (Plantae) şi animal (Animalia).
Microorganismele, descoperite de Antoni van Leeuwenhoek,
au fost introduse în clasificarea lui Linné numai după 1700, ca
o nouă categorie, sub denumirea de “chaos infusorium”. Acest
fapt nu a vut o semnificaţie deosebită în următoarele decenii.
În 1786, microscopistul danez Otto Frederich Muller a
încercat să clasifice bacteriile pentru prima dată iar în anul 1866,
Ernst Haeckel a definit al treilea regn, pe care l-a numit Protista,
în care a inclus toate microorganismele unicelulare.
După introducerea microscopiei electronice, în 1950, s-a
constatat că în grupul protistelor existau unele microorganisme
lipsite de membrană nucleară, care au fost clasificate temporar
într-un al patrulea regn, numit Monera sau Procaryotae, pentru
a fi separate de protozoare şi algele unicelulare. Acestea au rămas
în regnul Protista.
În 1967, Robert Whittaker a descris un al cincilea regn, pe
care l-a numit Fungi sau Myceteae care includea organisme cu
mod de nutriţie distinct, de tip absorbativ. Clasificarea făcută de
el cuprindea regnurile Plantae, Animalia, Procaryotae, Protista
şi Myceteae.
După 1980, ca urmare a dezvoltării tehnicilor moleculare
care au permis analizarea secvenţelor A.R.N. ribosomal, Carle
Woese a realizat clasificarea organismelor vii numită „arborele
vieţii”, cu ramurile principale Bacteria, Archaea şi Eucarya. El
a utilizat unităţi taxonomice superioare regnului, numite domenii.
Procariotele sunt divizate în două domenii, Bacteria şi Archaea
iar eucariotele sunt incluse, în totalitate, în domeniul Eucarya.
Introducere 15
Procariotele au reprezentat primele forme de viaţă de pe

Terra. Cele mai vechi rămăşiţe fosilizate descoperite până în
prezent datează de cca. 3,5 miliarde de ani. Probabil, primele
organisme procariote au fost anaerobe, realizând o fotosinteză
anogenică, fără eliberare de O2. A fost necesară o perioadă de
timp îndelungată, de aproximativ 1,5-2 miliarde de ani, până la
apariţia unor organisme mai complexe ca structură, eucariote.
În zilele noastre, procariotele sunt ubicvitare, putându-se
adapta la cele mai diverse condiţii de viaţă, în timp ce organis-
mele eucariote se pot dezvolta numai în anumite biotopuri. În
natură, se stabilesc permanent relaţii complexe între cele două
tipuri de organisme.
Între celula cu structură de tip procariot şi cea de tip euca-
riot există diferenţe de mărime şi structură, aşa cum rezultă din
tabelul 2:
Tabelul 2.
Caracteristici Celula procariotă Celula eucariotă
Dimensiuni 1-3 µm 10-100 µm
Membrana nucleară absentă prezentă
Nr. cromozomi unul caracteristic speciei
Nucleoli nu prezintă prezintă
Compartimentarea citoplasmei absentă prezentă
Mitocondrii nu are are
Aparat Golgi nu are are
Reticul endoplasmic nu are are
Ribozomi 70 S (30 S şi 50 S) 80 S (40 S şi 60 S)
Starea citoplasmei gel permanent gel ↔ soluţie
Curenţi citoplasmatici absenţi prezenţi
Vacuole digestive absente prezente
Sinteza de steroli absentă prezentă
Peretele celular de obicei, prezent la vegetale, levuri
Peptidoglican de obicei, prezent absent
Capsula de obicei, zaharidică absentă
Flageli din unităţi de din microtubuli
flagelină
Se cunosc astăzi peste 2000 de specii de procariote care

se estimează că reprezintă 1 % din cele care populează Terra,
ceea ce reprezintă o rezervă uriaşă de material genetic depo-
zitar de informaţie genetică încă neexplorată.
Organismele din regnul Archaea se aseamănă mai mult cu
acelea din Eucharya decât cu cele din Bacteria. Între procariotele
din regnurile Bacteria şi Eucharya există diferenţe structurale,
după cum rezultă din tabelul 3:
Tabelul 3.
Bacteria Archaea
Structura peretelui celular
• conţine peptidoglican • nu conţine peptidoglican
Sinteza proteică
• iniţiată de N-formil metionina • iniţiată de metionină
• inhibată de streptomicină şi • inhibată de toxina difterică
cloramfenicol
Lipidele membranare
• formate prin esterificare • formate prin eterificare
• neramificate • ramificate
• saturate sau mononesaturate • saturate
În prezent, sistematica organismelor cu implicaţii patogene

este complexă, aşa cum rezultă din tabelul 4.
Tabelul 4.
I. Microorganisme acelulare (subcelulare)
A. Bacteriocine corpusculare
B. Agenţi infecţioşi subvirali („flies”: viroizii, virusoizii,
transposomii, prionii)
C. Regnul Vira (virusuri)
II. Microorganisme unicelulare
A. Procariote (scotobacterii, fotobacterii)
B. Eucariote (plante inferioare, fungi, protozoare)
III. Macroorganisme
A. Regnul vegetal (plantele superioare)
B. Regnul animal (helminţi, artropode)
Introducere 17
De referinţă pentru bacteriologi este Bergey′s Manual of

Systematic Bacteriology, manual publicat în mod constant din
1923 şi până în prezent, care, în a noua ediţie, include clasifica-
rea microorganismelor procariote prezentată în tabelul 5.
Tabelul 5.
Diviziunea I. Gracilicutes (lat. gracilis=subţire, cutis=piele):
bacterii Gram−
Clasa I. Scotobacteria (bacterii non-fotosintetizante)
Clasa II. Anoxyphotobacteria (bacterii anoxi-fotosintetizante)
Clasa III. Oxyphotobacteria (bacterii oxi-fotosintetizante)
Diviziunea II. Firmicutes (firmus=tare, cutis=piele):
bacterii Gram+
Clasa I. Firmibacteria (coci şi bacili)
Clasa II. Thaloobacteria (bacterii ramificate)
Diviziunea III. Tenericutes (tener=moale, cutis=piele)
Clasa I. Mollicutes (bacterii fără perete celular)
Diviziunea IV. Mendosicutes (mendosus=fals, cutis=piele)
Clasa I. Archaebacteria (bacterii cu structură atipică)
NOŢIUNI DE TAXONOMIE
Iniţial, clasificarea bacteriilor s-a efectuat numai pe baza

anumitor caractere fenotipice (caractere morfologice, tinctoriale
sau de cultură). Recent, au fost luate în discuţie şi unele criterii
genetice cum sunt raportul citozină/guanină, secvenţele nucleo-
tidice din ADN, secvenţele oligonucleotidice din ARN ribosomal,
diverse enzime, ceea ce a condus la schimbarea încadrării taxo-
nomice a multora.
Taxonomia (în greacă taxis = ordine, aranjare) reprezintă
ştiinţa care se ocupă cu clasificarea organismelor.
Taxonul (unitatea taxonomică) reprezintă un grup de indivizi
asemănători care au un strămoş comun.
Unităţile taxonomice utilizate sunt, în ordine descrescătoare

a mărimii, regnul, diviziunea (după unii autori), clasa, ordinul,
familia, tribul (după unii autori), genul şi specia.
Specia reprezintă unitatea taxonomică de bază, alcătuită
din indivizi cu numeroase caractere comune care îi diferenţiază
de alţi germeni (caractere de specie). În cadrul acesteia se descriu
subspecii şi tipuri (serotipuri – pe baza caracterelor antigenice,
lizotipuri – în funcţie de sensibilitatea la bacteriofagi, biotipuri –
după activitatea biochimică).
Tulpina este o populaţie bacteriană izolată de la un pacient,
manipulată de microbiolog. Include un grup de indivizi care au
unul sau mai multe caractere comune ce îi diferenţiază de alte
populaţii bacteriene din cadrul aceleiaşi specii. Apariţia unor noi
variante de tulpini în cadrul unei specii poate fi acceptată doar
după compararea cu o tulpină de referinţă care a fost cultivată
în condiţii standard.
NOMENCLATURA BACTERIILOR
Denumirea ştiinţifică a unui germen include un substantiv

din limba greacă sau latină ce denumeşte un caracter evident
al acestuia, latinizat prin sufixul ales pentru ordin (ex.: Eubac-
teriales), aceae pentru familie (ex.: Enterobacteriaceae) şi um, us,
a sau as pentru gen (ex.: Clostridium, Streptococcus, Leptospira,
Pseudomonas).
Denumirea unei specii este întotdeuna binominală. Primul
cuvânt reprezintă genul bacterian iar al doilea denumeşte un
caracter mai reprezentativ (ex.: Staphylococcus aureus), boala
pe care o produce (ex.: Neisseria meningitidis), zona geografică (ex.:
Lactobacillus sanfrancisco) localizarea în organism (ex.: Campy-
lobacter jejuni) sau numele celui care a descoperit-o (ex.: Staphy-
lococcus schleifferi).
Introducere 19
În literatura de specialitate, după ce numele ştiinţific al

speciei a fost scris o dată complet, sunt admise prescurtări ale
denumirii genului (ex.: S. pyogenes).
Dacă într-un anumit laborator nu există dotarea necesară
pentru realizarea identificării până la nivel de specie bacteriană,
la eliberarea rezultatului, pe buletinul de analiză se adaugă la
numele genului prescurtarea „sp.”, ceea ce semnifică “specie
neidentificată” (ex.: Salmonella sp.).
Genul Staphylococcus
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Încadrarea taxonomică actuală (Bergey′s Manual of Systematic

Bacteriology) a acestor germeni este următoarea:
Ordinul: Bacillales
Familia: Staphylococcaceae
Genul: Staphylococcus
Specii principale: Staphylococcus aureus
În 1878, Robert Koch a observat microscopic bacterii de

formă sferică în puroi. Primul care a reuşit să cultive, în mediu
lichid, stafilococi dintr-un furuncul, a fost savantul francez Louis
Pasteur, în anul 1880.
În 1884, Rosenbach i-a izolat şi a observat că, din punct
de vedere al pigmentării coloniilor (galbene şi albe), există două
categorii de stafilococi. El a propus denumirile de Staphilococcus
aureus şi Staphilococcus albus. În anul 1885, Passet a adăugat
varianta Staphilococcus citreus (galben-citrin).
Burnet a evidenţiat, în anul 1929, toxinele stafilococice iar
Dack, în 1943, a reuşit separarea enterotoxinei stafilococice, ca
fracţiune distinctă.
În anul 1974, Subcomitetul Internaţional de taxonomie a
recunoscut existenţa a 3 specii în cadrul genului Staphyloco-
ccus (S. aureus, S. epidermidis şi S. saprophyticus). Numele
genului se datorează modului de grupare a acestor germeni pe
preparate microscopice (lb. gr.: staphylos = strugure).
Genul Staphylococcus 21
Kloos şi Schleifer au introdus, în anul 1975, o schemă de

clasificare a stafilococilor care cuprindea nouă specii. În 1976,
Hajek şi Marsalek au studiat tulpinile de S. aureus de origine
animală, au evidenţiat 6 biotipuri (A-F) şi au propus, pe baza
hibridării A.D.N, introducerea unei noi specii, S. intermedius,
cu biotipurile E şi F. Ulterior, numeroşi cercetători au fost
preocupaţi de clasificarea acestor germeni cu largi implicaţii în
patologie. Astfel, Julianelle şi Wieghard, pe baza unor reacţii de
precipitare cu polizaharizi specifici, i-au separat în 2 grupe (A -
stafilococi patogeni, B - stafilococi saprofiţi).
Cowan şi Oeding au delimitat 3 serogrupuri de stafilococi
patogeni iar Blair şi Downing i-au diferenţiat pe baza sensibili-
tăţii la bacteriofagi.
În anul 1992, în Bergey′s Manual erau introduse 19 specii
de stafilococi. În prezent, în cadrul acestui gen sunt identificate
37 de specii, dintre care 16 au fost izolate din organismul uman.
Specia-tip este Staphylococcus aureus. Alte specii ce pot produce
coagulază sunt S. hyicus şi S. intermedius (subspecia S. schleiferi.).
Celelalte specii aparţinând genului sunt numite generic S.C.N.,
adică stafilococi coagulază-negativi.
Din specia S. epidermidis clasic au fost apoi separate mai
multe specii. Dintre acestea, de la specia umană au fost izolate
S. epidermidis sensu stricto, S. haemolyticus, S. lugdunensis,
S. saccharolyticus, S. capitis, S. caprae, S. warneri, S. hominis,
S. auricularis şi S. pasteuri. Din specia S. saprophyticus au
rezultat S. saprophyticus sensu stricto, S. xylosus şi S. cohni.
Au fost implicate şi S. simulans şi subspecia de S. intermedius
numită S. schleiferi, dar mai rar.
Genul Staphylococcus a fost inclus iniţial în cadrul familiei
Micrococcaceae. Mai recent însă, datorită diferenţelor în ceea
ce priveşte conţinutul în baze nucleotidice, compoziţia peretelui
celular, tipurile enzimatice şi comportamentul faţă de antibiotice,

s-a propus încadrarea acestuia într-o familie separată. Pe baza
analizei A.R.N. ribozomal, s-a constatat că genul Staphylococcus
aparţine, din punct de vedere genetic, grupului Bacillus-Lacto-
bacillus-Streptococcus.
CARACTERE MORFOLOGICE
În practica de laborator, stafilococii pot să fie observaţi pe

frotiuri colorate, din produse patologice sau din culturi, prin
microscopie optică cu imersie.
Dimensiunile
Germenii din genul Staphylococcus au un diametru de 0,8-
1µm. Acesta poate însă varia, în limite restrânse, în funcţie de
vârsta culturii şi de mediu.
Forma
Stafilococii sunt coci sferici, perfect rotunzi. Pot să apară
rar variaţii uşoare de formă, în condiţii neprielnice de mediu.
Modul de grupare
Pe frotiurile efectuate dintr-un produs patologic sau dintr-o
cultură în mediu lichid apar mai ales izolaţi, in diplo sau în
lanţuri scurte. Pe preparatele din culturi de pe medii solide, se
pot grupa şi în grămezi cu un aspect de ciorchine de strugure.
Acest mod de aranjare se datorează diviziunii în planuri perpen-
diculare succesive precum şi separării incomplete a celulelor fiice
de cele parentale.
Prezenţa capsulei
Cu ocazia examinării microscopice, majoritatea tulpinilor
de Staphylococcus apar necapsulate. Prezenţa capsulei la unele
tulpini, pe frotiurile efectuate din produse patologice, constituie
un criteriu de virulenţă.
Prezenţa sporilor
Bacteriile din genul Staphylococcus nu formează spori.
Tinctorialitatea
Stafilococii sunt Gram pozitivi, datorită structurii peretelui
celular, bogat în peptidoglican. Pot să apară Gram negativi, dacă
provin din culturi vechi.
Localizarea
Pe frotiuri din prelevate se localizează mai ales extracelular.
Staphylococcus sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Stafilococii sunt nepretenţioşi nutritiv, crescând uşor şi pe
medii simple, în 18-20 ore de incubare, la 30-37°C şi în aerobioză.
Forma de creştere
Aceşti germeni adoptă forma de creştere S (lb. engl.: smooth =
neted), atât în medii lichide (turbiditate omogenă) cât şi pe cele
solide (colonii de 1-3 mm, opace, cu consistenţă cremoasă,
albe sau pigmentate).
Pe medii care conţin sânge este vizibilă hemoliza. Stafilococii
pot produce β-hemoliză (completă – ex.: S. aureus) sau hemoliză
“cald-rece” (incompletă după 24 de ore de incubare la 37°C, dar

care devine totală după încă o noapte în frigider, la 4°C). Raportul
între diametrul coloniei şi cel al zonei de hemoliză este mare la
aceşti germeni comparativ cu streptococii, ceea ce constituie un
criteriu de diferenţiere.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Stafilococii sunt bacterii chemoorganotrofe (îşi dobândesc
energia necesară prin reacţii chimice de oxidare în care donorul
de hidrogen este reprezentat de o substanţă organică).
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Se dezvoltă mai
bine în prezenţa O2 desfăşurând procesul de respiraţie oxifilă,
dar supravieţuiesc şi în absenţa acestuia, prin fermentaţie sau
respiraţie anaerobă. Unele specii (S. saccharolyticus şi subspecia
S. aureus anaerobius) preferă anaerobioza.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Staphylococcus sunt imobili,
ca şi alte bacterii sferice.
Înmulţirea
Stafilococii se înmulţesc prin diviziune binară, după unul
sau mai multe planuri, aşa cum rezultă din modul de grupare.
Proprietăţile biochimice
Stafilococii fermentează glucoza atât în aerobioză (până la
acid acetic şi CO2) cât şi în anaerobioză (până la acid lactic). De
asemenea, în aerobioză, aceştia degradează şi alte zaharuri, fără
producere de gaz.
Specia S. aureus fermentează manita (zahar conţinut în
anumite medii), acidifiind mediul şi determinând virajul culorii
acestuia. Celelalte specii sunt manită-negative, formând colonii
incolore, vizibile în culoarea mediului.
Unii au proprietatea de pigmentogeneză care se manifestă

numai în aerobioză. Pigmentul elaborat colorează numai coloniile,
nu şi mediul de cultură şi se formează după cca. 24-48 ore de
incubare. Majoritatea tulpinilor de S. aureus produc un pigment
galben-auriu, carotenoid. După unii autori, unele specii de SCN
pot sintetiza un pigment galben-palid (citrini).
Sunt germeni halotoleranţi (suportă concentraţii de NaCl
de 7,5-15 %) ceea ce reprezintă un criteriu de diferenţiere faţă
de alte bacterii.
De asemenea, stafilococii lichefiază gelatina, coagulează
laptele, degradează fosfolipoproteinele şi Tween-ul (polimer de
acizi graşi folosit pentru reacţia lipazei), reduc nitraţii la nitriţi.
Elaborează numeroase enzime (catalază, coagulază, hialu-
ronidază, fibrinolizină, fosfatază, lipază, nucleaze) şi toxine (hemo-
lizine, leucocidină, enterotoxine, toxina epidermolitică şi exfo-
liantă, toxina sindromului de şoc septic).
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
Rezistenţa în mediul extern

Stafilococii au rezistenţă mare în mediul extern (rămân
viabili săptămâni sau chiar luni în puroiul uscat). S. aureus se
poate dezvolta la 15-45°C.
Rezistenţa la căldură
Germenii sunt distruşi în 60 minute la 56°C. Sterilizarea
prin căldură este eficientă. Enterotoxinele rezistă la temperatura
de fierbere a apei.
Rezistenţa la antiseptice sau dezinfectante
În general, stafilococii rezistă la antisepticele uzuale, dar
sunt sensibili la unele dezinfectante puternice care îi omoară în
aproximativ 1 oră. S. aureus a dobândit rezistenţă la compuşii
cuaternari de amoniu, cloruri şi chiar fenoli ceea ce favorizează
supravieţuirea lor în mediul spitalicesc.
Rezistenţa la antibiotice
Multe tulpini de Staphylococcus au dobândit rezistenţă la
antibiotice, mai ales în mediul intraspitalicesc. Este cunoscut azi
faptul că aceşti germeni s-au situat multă vreme pe primul loc
în ceea ce priveşte etiologia infecţiilor nosocomiale, punând şi în
prezent probleme, alături de unii bacili Gram negativi, din acest
punct de vedere. În cazul stafilococilor, rezistenţa s-a instalat după
un interval de timp destul de scurt de la introducerea antibioti-
celor în terapie.
Antibioticul de elecţie pentru stafilococi a fost penicilina,
dar numeroase tulpini au devenit rapid rezistente, ca urmare a
sintezei β-lactamazei (penicilinază) de către aceşti germeni. Acest
fapt se datorează folosirii largi, uneori abuzive, a antibioticului.
Au fost utilizate o vreme, cu succes, antibiotice de semisinteză
de tipul oxacilinei sau meticilinei. În prezent, multe tulpini de
S. aureus care circulă în spitale sunt rezistente la meticilină.
Depistarea MRSA (Methicillin resistant Staphylococcus aureus)
are o deosebită importanţă, aceste tulpini fiind, de cele mai multe
ori, rezistente la majoritatea antibioticelor de uz curent. În aceste
situaţii, se administrează vancomicină. Foarte rar, au fost depistate
tulpini rezistente la vancomicină.
Mecanismele prin care se instalează rezistenţa la antibiotice
sunt achiziţia de material plasmidic sau apariţia unor mutaţii
cromozomiale. Relativ recent, au fost detectate, la unele tulpini
de Enterococcus faecalis, plasmide care determină rezistenţa la
vancomicină. Acestea pot fi transferate la S. aureus, in vitro (în
laborator) sau in vivo (în tubul digestiv).
CARACTERE ANTIGENICE
Structura antigenică a germenilor care fac parte din genul

Staphylococcus este complexă, cuprinzând:
A. Antigenele somatice
• Antigenele polizaharidice reprezintă componente structurale
ale peretelui celular bacterian şi sunt de tip A (la S. aureus) şi
B (la S. epidermidis).
• Acizii teichoici reprezintă polimeri de ribitol sau glicerol fosfat,
localizaţi în peretele celular, specifici fiecărei specii.
• Antigenele proteice din structura peretelui celular sunt:
Proteina A este o componentă de suprafaţă, prezentă doar
la specia Staphylococcus aureus. S-a demonstrat expe-
rimental că are acţiuni antifagocitare şi anticomplement,
că lezează trombocitele şi produce stări alergice fiind un
important factor de patogenitate. Poate să reacţioneze cu
fracţiunea Fc a IgG1, IgG2 şi IgG4 ceea ce are aplicaţii la
diagnosticul de grup al streptococilor şi la identificarea
speciei S aureus.
Clumping factor (factorul de legare a fibrinogenului) este
o componentă de suprafaţă prezentă la specia S. aureus.
În pofida faptului că în literatura medicală mai este numit
„coagulaza legată”, acest factor este diferit de enzima cu
acelaşi nume. În practică acest factor poate fi depistat
prin aşa-numita „reacţie a coagulazei pe lamă”.
Receptorul pentru fibronectină reprezintă componenta prin
care stafilococii patogeni aderă la fibronectina prezentă
în cantităţi mari în plăgi, producând infectarea acestora.
• Antigenele capsulare sunt de natură polizaharidică. Capsula
este prezentă in vivo la o proporţie mai ridicată din tulpini. In
vitro, la S. aureus a fost pusă în evidenţă mai frecvent o
microcapsulă, vizibilă numai prin microscopie electronică. La
tulpinile virulente, antigenele capsulare sunt bine exprimate.
Pe frotiurile efectuate din culturi capsula lipseşte, bacteriile
pierzându-şi in vitro capacitatea de a o sintetiza.
B. Antigenele solubile
• Toxinele
Hemolizinele au acţiune litică pe eritrocitele unor specii
animale, letală, după inoculare sistemică, şi dermone-
crotică, după inoculare locală. Din punct de vedere al
hemolizei, au fost evidenţiate 5 tipuri, (α şi δ produc β-
hemoliză, prezentă la majoritatea tulpinilor umane; β
produce hemoliză “cald-rece”, rară la om, dar frecventă la
tulpinile de origine animală; γ produce hemoliză cu un
diametru mic, invizibilă cu ochiul liber; mai recent a fost
depistată o hemolizină ε, probabil implicată în hemoliza
SCN). Hemolizina γ, numită de unii autori şi leucotoxină,
îşi poate exercita acţiunea litică asupra mai multor tipuri
de celule (hematii, monocite, trombocite, etc). Este şi un
factor dermonecrotic, putând fi evidenţiată la 90 % din
bolnavii cu afectări cutanate.
Leucocidina este elaborată numai de specia S. aureus şi
acţionează pe membrana leucocitelor (mai ales pe PMN)
şi pe macrofage.
Enterotoxinele au tropism pentru mucoasa intestinală.
Sunt 6 variante antigenice (A, B, C1, C2, D, E). Produc
toxiinfecţii alimentare şi enterocolite pseudomembranoase
postantibiotice.
Toxina epidermolitică şi exfoliantă induce desprinderea
straturilor epidermului, până la nivelul stratului granulos,
inducând apariţia sindromului “pielii opărite” (S.S.S.S. =
“Staphylococcal Scalded Skin Syndrome”).
Toxina sindromului de „şoc toxic” produce hipertemie,
hipotensiune, rush (roşeaţă) şi afectări multiviscerale, la
persoane cu infecţii stafilococice. Boala a fost descrisă
pentru prima dată la femei ce utilizau tampoane intra-
vaginale. Se cunosc două variante ale toxinei, A (ETA =

exfoliative toxin A) şi B (ETB = exfoliative toxin B).
• Enzimele
Coagulaza este o proteină extracelulară care poate activa
trombina, prin legarea la protrombină şi poate determina
transformarea fibrinogenului în fibrină. Aceasta formează
o reţea care delimitează focarul inflamator şi împiedică
accesul fagocitelor şi al factorilor sanguini bactericizi la
nivelul acestuia. În practica diagnostică, poate fi pusă în
evidenţă prin reacţia coagulazei în tub.
Stafilokinaza (fibrinolizina) este o enzimă ce are capacitatea
de a digera reţeaua de fibrină formată în jurul unui focar
permiţând invazia stafilococică în ţesut sănătos.
Hialuronidaza realizează hidroliza acidului hialuronic din
substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, până la
acid gluconic, acid acetic şi glucosamidă, permiţând astfel
difuzarea germenilor în jurul porţii de intrare. Enzima este
activă în stadiul iniţial al infecţiei fiind inhibată de apariţia
inflamaţiei locale.
Fosfataza are rolul de a scădea valoarea pH-ului la locul
agresiunii microbiene, contribuind la microclimat.
Lipaza degradează lipidele plasmatice ca şi pe cele de pe
tegument, esenţiale pentru nutriţia stafilococilor.
Nucleazele (DNA- za, nucleaza termostabilă) sunt enzime
care pot altera ADN-ului celulelor gazdă.
BOLI UMANE
Stafilococii patogeni sunt implicaţi într-o gamă largă de boli

umane fiind agenţii etiologici ai unor infecţii respiratorii, osteo-
articulare, cutanate, genito-urinare, digestive, cardio-vasculare,
neurologice, etc.
Genul Streptococcus

Ordinul: Lactobacillales
Familia: Streptococcaceae
Genul: Streptococcus
Specii principale: Streptococcus pyogenes
Primii streptococi care au fost incluşi în studii făceau parte

din flora de fermentaţie a laptelui. Aceştia au fost izolaţi în 1873,
de Joseph Lister. În anul următor, Bilroth a observat microscopic
coci în lanţuri în puroiul din plăgi. În 1881, Koch a demonstrat
implicarea etiologică a acestor germeni în erizipel iar Ogston,
în supuraţii. În 1884, Rosenbach a descris streptococii piogeni,
diferenţiindu-i de alte specii. În 1884, Klein a arătat rolul acestora
în scarlatină. Un alt moment important pentru studiul acestor
germeni a fost evidenţierea hemolizei de către Schottmüler, în
1903, clasificată apoi în tipurile α, β şi γ, de Brown, în 1919.
De-a lungul ultimului secol, au existat mai multe tentative
de clasificare a steptococilor. Mai importantă a fost cea realizată
de Rebecca Lancefield, în 1928, în 19 grupe (pe baza unui poli-
zaharid din peretele celular), notate cu literele A-H şi K-T. Tot
aceasta a clasificat bacteriile din genul Streptococcus în tipuri,
pe baza proteinei M. În 1933, Griffith a împărţit streptococii în
Genul Streptococcus 31
tipuri, prin analizarea proteinei T. Unii însă au fost negrupabili

şi au fost denumiţi generic S. viridans.
În ultimii ani, au fost efectuate numeroase remanieri în
cadrul familiei Streptococcaceae, datorate progreselor geneticii
moleculare (hibridări de acizi nucleici, tehnici cu anticorpi mono-
clonali, analiza secvenţelor ARN ribozomal, etc.).
Din genul Streptococcus, au fost excluse specii, introduse
apoi în genuri nou formate (Enterococcus, Lactococcus, Vago-
coccus, Abiotrophia). Noul gen Streptococcus a fost împărţit în 6
grupări incluzând 57 specii, corelate atât din punct de vedere
ecologic cât şi patogenic. Specia-tip este S. pyogenes.
În practica diagnosticului bacteriologic, aceste bacterii sunt

destul de frecvent izolate şi apoi identificate din diverse prelevate.
Evidenţierea caracterelor morfo-tinctoriale ale streptococilor, prin
examinarea microscopică a frotiurilor colorate Gram, are valoare
orientativă ridicată pentru microbiolog:
Dimensiunile
Streptococii au un diametru de 0,8-1 µm, dar acesta poate
varia în funcţie de vârsta culturii şi de calitatea mediului. Prin
prelungirea incubării, mai ales în cazul speciei S. pyogenes, pot
să apară forme alungite, chiar filamentoase.
Forma
Streptococii sunt coci sferici sau ovalari pe frotiurile din
prelevate sau din culturi tinere. Pot să apară însă variaţii ale
formei acestora datorită cultivării în condiţii neprielnice (medii
deficitare din punct de vedere nutritiv, pH, temperatură sau
umiditate necorespunzătoare). În aceste situaţii, pe preparatele
microscopice din culturi prezintă polimorfism (coci, cocobacili,
bacili scurţi sau forme filamentoase).
Modul de grupare
Microscopic, streptococii pot apărea izolaţi, grupaţi in diplo
sau în lanţuri. În prelevate, sunt, de obicei, izolaţi sau în şiruri
de 2 sau 3 elemente. Formarea lanţurilor se datorează diviziunii
lor în planuri paralele succesive şi lipsei de separare completă a
celulelor fiice de cele parentale. Lanţurile sunt cu atât mai lungi,
cu cât condiţiile de mediu sunt mai neprielnice. După unii autori,
lungimea acestora este influenţată şi de virulenţa tulpinii sau
de grupul streptococic din care fac parte.
Streptococcus sp.
- morfologie -
Prezenţa sporilor
Ca şi ceilalţi coci Gram pozitivi, germenii din genul Strep-
tococcus nu au capacitatea de a forma spori dacă condiţiile de
mediu devin nefavorabile.
Prezenţa capsulei
La examinarea microscopică curentă, majoritatea tulpinilor
streptococice sunt necapsulate. Unele prezintă, pe frotiurile din
produsele patologice, o capsulă din acid hialuronic care consti-
tuie un criteriu de virulenţă.
Tinctorialitatea
Germenii din genul Streptococcus sunt Gram pozitivi. Pe
frotiurile efectuate din culturi senescente sau de pe medii de
cultură nefavorabile se colorează Gram variabil.
Localizarea
Dispunerea germenilor pe preparatele microscopice este
predominant extracelulară.
Streptococii sunt pretenţioşi nutritiv, având o capacitate
respiratorie redusă. Se dezvoltă numai pe medii îmbogăţite (cu
glucoză, sânge de la unele specii de animale, extracte de organe,
triptoză din soia, etc.), după 18-20 ore, la 37°C, în aerobioză.
Pot să crească şi în anaerobioză, unele specii preferând chiar
concentraţiile de O2. Incubarea într-o atmosferă de 5-10 % CO2
favorizează creşterea streptococilor.
Forma de creştere
Modul lor de creştere este variabil, în raport cu gradul de
virulenţă al tulpinii, cu specia sau grupul şi cu condiţiile de
cultivare in vitro.
Pe mediile solide, coloniile streptococice sunt, de cele mai
multe ori, de tip S, cu dimensiuni mici (0,5-1 mm), opace sau
transparente. Tulpinile mai virulente cresc sub forma coloniilor
mucoide (rotunde, bombate, cu o consistenţă mucoasă, filantă).
Prin deshidratarea acestora, apar coloniile matt (cu un contur
neregulat, cu suprafaţa mamelonată şi cu tendinţă de a conflua).
Tulpinile mai puţin virulente formează colonii glossy (foarte mici,
rotunde, lucioase, conice) sau rough (cu margini dinţate, turtite,
uscate, cu suprafaţă rugoasă). La anumite specii (S. anginosus,
S. constellatus), coloniile sunt chiar punctiforme.
În mediile lichide îmbogăţite, tulpinile virulente tulbură

mediul şi formează un depozit redus iar cele nevirulente, cresc
sub forma unor grunji, disociabili prin agitare.
Hemoliza este vizibilă pe mediile solide care conţin sânge.
Streptococcus sp. pot să prezinte hemoliză totală (β-hemolitici)
sau incompletă, cu o nuanţă verzuie (α-hemolitici) sau fără (α′-
hemolitici). Unii streptococi nu produc hemoliză (γ-hemolitici).
Raportul între diametrul coloniei şi cel al zonei de hemoliză este
redus la streptococi comparativ cu stafilococii, ceea ce constituie
un element de diferenţiere.
Nutriţia
Streptococii sunt germeni chemoorganoheterotrofi, ca şi alte
bacterii patogene pentru specia umană.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele specii sau
tulpini preferă concentraţiile reduse de O2 (sunt microaerofile)
sau chiar anaerobioza iar altele sunt carboxifile (avide de CO2).
Mobilitatea
Streptococii sunt germeni incapabili de locomoţie, ca şi alte
bacterii din categoria cocilor.
Înmulţirea
Streptococii se înmulţesc prin diviziune simplă, într-un plan
unic (celule izolate sau în perechi) sau după mai multe planuri
paralele succesive (lanţuri).
Germenii fermentează carbohidraţii (glucoza) până la acid
lactic (anaerobioză), fără producere de gaz. Variabil în funcţie
de grup, specie sau chiar tulpină, sunt producători de enzime (ex.:
hialuronidază, fibrinolizină, nucleaze) şi toxine (ex.: hemolizine,
toxina eritrogenă).
Recent, s-a demonstrat că diverse specii de Streptococcus

elaborează leucin-aminopeptidază (L.A.P.), enzimă care mai este
numită şi leucin-arilamidază.

Streptococii rămân viabili câteva săptămâni în secreţiile
nazofaringiene uscate, la temperatura camerei şi la adăpost de
razele solare. Studiile efectuate, mai ales în mediul spitalicesc,
relevă faptul că aceşti germeni pot rezista 4-7 luni în praf, pe
pături sau în unele alimente (brânzeturi) putând fi vehiculaţi,
pe picioare, de către insectele zburătoare.
Aceşti germeni mor în 30 minute la 56°C, prin urmare
metodele de sterilizare prin căldură sunt eficiente asupra lor.
De asemenea sunt distruşi de majoritatea antisepticelor
şi dezinfectantelor, aplicate în concentraţii uzuale.
În cazul streptococilor β-hemolitici de grup A, efectuarea
antibiogramei nu este necesară, pentru că aceştia şi-au păstrat
sensibilitatea naturală la peniciline, în pofida utilizării pe scară
largă a antibioticului, atât în scop terapeutic cât şi profilactic.
Dacă penicilina nu poate fi utilizată pentru că bolnavii sunt
alergici la acest antibiotic, se practică antibioterapia sub controlul
antibiogramei, ca şi în cazul celorlalte grupe streptococice. În
asemenea situaţii, se pot administra, cu mai multă eficienţă,
eritromicina sau cefalosporinele. Au fost evidenţiate şi tulpini
streptococice rezistente la macrolide. Antibioticele cu un spectru
larg, folosite în trecut, nu se mai recomandă astăzi, datorită
procentelor înalte de rezistenţă (mai ales la tetracicline – peste
50 %). Este cunoscută sensibilitatea la bacitracină a grupului
A, care constituie şi un criteriu de identificare a acestor germeni.
De asemenea, comportamentul faţă de trimetoprim-sulfa-

metoxazol permite, pe lângă urmărirea eficienţei terapeutice,
diferenţierea grupurilor A şi B (rezistente) de grupurile C, G şi
de streptococii D neenterococici (sensibili).
Structura antigenică a streptococilor include:

A. Antigene somatice
• Antigenul polizaharidic este localizat la nivelul peretelui celular.
Are specificitate de grup (a stat la baza clasificării Lancefield
în grupuri). Nu a putut fi evidenţiat la unele specii, denumite
generic S. viridans.
• Antigenele proteice sunt situate în stratul exterior al peretelui
celular. Cele mai importante antigene, prezente cu precădere
la streptococii piogeni, sunt:
Proteina M: reprezintă cel mai important dintre factorii
de virulenţă. Face parte din structura fimbriilor, structuri
cu rol de aderare la celulele epiteliale. Are acţiune anti-
fagocitară. Pe baza acesteia, Rebecca Lancefield a realizat
o clasificare în tipuri a streptococilor de grup A.
Proteina T: nu are rol în virulenţă. Este antigenică şi, pe
baza sa, streptococii din grupul A au fost împărţiţi în
tipuri, de către Griffith.
Proteina R: evidenţiată la unele grupe (A, B, C şi G), nu
reprezintă un factor de virulenţă şi a stat, de asemenea,
la baza unor încercări de serotipare.
B. Antigene solubile
• Toxine
Hemolizinele principale streptococice sunt streptolizina O
şi streptolizina S. Streptolizina O are acţiune hemolitică
numai în anaerobioză. Are, de asemenea, acţiune toxică
asupra leucocitelor, macrofagelor şi a celulelor cardiace.
Este sintetizată de streptococii de grup A, C, şi G. Este

antigenică, anticorpii specifici a căror producere o induce
putând fi depistaţi, în practica de laborator, prin tehnica
ASLO. Streptolizina S este hemolitică atât în prezenţa
cât şi în absenţa O2, fiind responsabilă de β-hemoliza
vizibilă pe mediile cu sânge. Acţionează şi pe alte celule
sanguine (leucocite, trombocite) sau tisulare (cardiace,
renale, pulmonare, etc.) alterându-le membrana. Este
sintetizată de grupele A, C şi G. Nu este antigenică. Şi
alte grupuri elaborează hemolizine, diferite ca structură
şi cu acţiuni mai puţin intense.
Toxina eritrogenă este produsă numai de streptococii
de grup A. Este responsabilă de erupţia cutanată din
scarlatină, produsă prin acţiunea sa asupra pereţilor
vaselor capilare. Este antigenică. Au fost descrise 3 tipuri
de toxină, notate cu A, B şi C. Poate fi pusă în evidenţă
prin intradermoreacţia Dick.
• Enzime
Fibrinolizina (streptokinaza) digeră fibrina de la nivelul
focarului inflamator permiţând progresia germenilor în
ţesutul sănătos. Este sintetizată de streptococii de grup
A, C şi G. Este antigenică. Este utilizată în practica clinică
pentru terapia trombozelor venoase.
Hialuronidaza hidrolizează acidul hialuronic din structura
ţesutul conjunctiv permiţând difuzarea infecţiei. Poate să
degradeze şi acidul hialuronic existent în propria capsulă.
Este sintetizată, numai în culturile proaspete (de 2-3 ore),
de majoritatea speciilor patogene.
Streptodornaza este o nuclează streptococică care depoli-
merizează ADN-ul rezultat din degradarea limfocitelor,
eliberând bazele azotate necesare sintezei factorilor de
patogenitate. Este produsă doar de streptococii de grup A.
Au putut să fie evidenţiate tipurile A, B, C şi D. Cea mai

importantă este streptodornaza B care este antigenică şi
are aplicaţii în terapie, în asociere cu streptokinaza.
CARACTERE PARTICULARE ALE SPECIEI S. PNEUMONIAE
Aceşti germeni având denumirea uzuală de “pneumococi”

au fost izolaţi prima dată din salivă, de către Pasteur, în 1881.
În anii care au urmat, mai mulţi cercetători (Talamon – 1883,
Babeş – 1884, Fraenkel şi Weichselbaum - 1886) au reuşit să-i
izoleze din spută şi să stabilească că pot fi agenţi etiologici ai
pneumoniei umane. Incluse la început în genul Diplococcus,
aceste bacterii au fost introduse apoi (Bergey - 1974) în cadrul
genului Streptococcus, ca specia S. pneumoniae. Deşi au unele
caractere genotipice şi fenotipice care justifică încadrarea lor
taxonomică, prezintă şi unele care le individualizează.
Caractere morfo-tinctoriale:
Sunt coci lanceolaţi (formă de “vârf de lance”), cu una dintre
extremităţi mai efilată şi cu diametre de 0,5-1,3 µm. Microscopic,
apar, de obicei, izolaţi sau grupaţi “in diplo”. Pe frotiurile din
culturi vechi sau de pe medii improprii şi din lichidul cefalora-
hidian, pot să formeze filamente, dispuse în lanţuri lungi. Sunt
frecvent incapsulaţi şi nu au capacitate de sporulare. De regulă,
sunt Gram pozitivi. Pot apărea variaţii, dacă provin din culturi
îmbătrânite, datorită autolizei. Sunt localizaţi extracelular.
Caractere de cultură:
Pneumococii sunt germeni pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-
se tot pe mediile de cultură folosite şi pentru ceilalţi streptococi.
Condiţiile de incubare necesare sunt 35-37°C, în aerobioză sau
5-10 % CO2 (este de preferat pentru că sunt carboxifili), în 16-48
ore. Coloniile sunt gri deschis, mate, de 1-2 mm, α-hemolitice,
de obicei de tip S la tulpinile virulente şi R, la cele nevirulente.
După incubarea în atmosferă de 5-8 % CO2, α-hemoliza e mai

vizibilă iar în anaerobioză, coloniile sunt mai mari, cu consistenţă
mucoidă. Cresc sub această formă mai ales tulpinile incapsulate
şi virulente (serotipul 3). Coloniile se autolizează după câteva ore
de incubare (devin crateriforme), cu precădere cele mucoide care
elaborează cantităţi mai importante de enzime proteolitice (lasă
doar o amprentă pe medii).
Caractere biochimice şi metabolice:
Pneumococii sunt germeni chemoorganotrofi, imobili, aerobi
facultativ anaerobi. Degradează glucoza până la acid lactic, fără
producere de gaz. Eliberează enzime proteolitice care alterează
peretele celular, producând autoliza în culturi vechi. Aceasta
este accelerată în medii cu bilă sau săruri biliare. Fermentează
inulina (un zahar).
Caractere de rezistenţă:
Pneumococii pot să supravieţuiască în carcase de animale
6-9 luni, în praf peste 25 zile, pe obiecte 10 zile iar în spută,
păstrată la temperatura camerei şi la adăpost de lumina solară
directă, 1 săptămână. În sputa uscată, în aceleaşi condiţii, îşi
pot păstra viabilitatea mai multe luni. Mor în 30 minute la 56°C
şi sunt susceptibili la multe dezinfectante.
Antibioticul de elecţie pentru pneumococi este penicilina.
A doua variantă terapeutică este eritromicina. Au apărut însă
tulpini rezistente la aceste substanţe şi la cefalosporine (cefota-
xime, ceftriaxone, etc.), la antibiotice cu spectru larg (tetracicline,
cloramfenicol) sau la asociaţia trimetoprim-sulfametoxazol ceea
ce pune probleme serioase în ceea ce priveşte terapia, mai ales în
cazul meningitelor.
Caractere antigenice:
Pneumococii au diferite antigene, somatice (substanţa C,
proteina M), capsulare (CHO) şi solubile (hemolizina = pneumo-
lizina, hialuronidaza, neuraminidaza, enzime proteolitice şi DNA-

ază). Substanţa C, de natură polizaharidică, este prezentă la
toţi pneumococii. Proteina M are specificitate de tip. Polizaharidul
capsular (CHO) este componenta pe baza căruia au fost stabilite
90 de serotipuri. Unele tulpini sunt producătoare de hialuronidază
sau neuraminidază. A fost pusă în evidenţă şi o hemolizină, activă
pe hematiile unor specii de animale.
BOLI UMANE
Grupul A streptococic este implicat mai frecvent în infecţii

respiratorii şi ale cavităţilor adiacente, cutanate, ale ţesuturilor moi,
genitale. S. pyogenes este agentul etiologic al scarlatinei. Aceşti
germeni mai pot produce şi alte infecţii cu localizări variate (otice,
neurologice, cardio-vasculare, etc). Sunt redutabile şi complicaţiile
tardive (2-4 săptămâni) ca reumatismul articular acut, glomeru-
lonefrita acută, coreea sau eritemul nodos.
Grupul B include germeni implicaţi mai ales în infecţii ale
nou-născuţilor sau ale altor persoane imunodeficiente, la care
produc infecţii respiratorii şi meningeale severe şi, într-o mai mică
măsură, infecţii cu alte localizări (osteomielite, artrite, otite, uro-
genitale, conjunctivite, etc.).
Streptococii din grupurile C şi G produc mai frecvent angine
şi excepţional, septicemii sau meningite.
Din grupul D (după excluderea enterococilor) doar S. bovis
a fost implicat în endocardite la persoane cu leziuni colice.
S. viridans reprezintă grupul de germeni implicaţi cel mai des
în endocardite subacute. Sunt şi cariogeni (în special S. mutans).
S. pneumoniae produce infecţii respiratorii, otice, meningeale,
oftalmice, articulare, septicemice, etc.
Genul Enterococcus 41
Genul Enterococcus

Ordinul: Lactobacillales
Familia: Enterococcaceae
Genul: Enterococcus
Enterococcus faecalis
Specii principale:
Enterococcus faecium
Datorită progreselor spectaculoase realizate în domeniul

biologiei moleculare (hibridări de ADN, utilizarea anticorpilor
monoclonali, analiza secvenţelor ARN ribozomal), în ultimele
decenii au fost practicate remanieri fundamentale în cadrul
familiei Streptococcaceae.
Din genul Streptococcus clasic constituit, au fost separate
5 noi genuri bacteriene şi anume Streptococcus, Enterococcus,
Lactococcus, Vagococcus şi Abiotrophia.
Denumirea generică de „enterococi” a fost sugerată încă din
1903, pentru speciile S. faecalis şi S. faecium.
În 1984, genul Enterococcus a fost recunoscut taxonomic,
cu cele două specii componente. Ulterior însă, a fost reevaluat,
ca urmare a studiilor genetice, alte bacterii fiind transferate în
cadrul genului, sub forma unor specii noi.
În prezent, noul gen Enterococcus include 28 specii care
sunt diferenţiate genotipic şi biochimic.
Speciile de Enterococcus asociate cu infecţii umane sunt

E. faecalis, E. faecium, E. gallinarum, E. durans, E. casselifla-
vus, E. dispar, E. flavescens şi E. raffinosus.
Germenii din noul gen Enterococcus, habitanţi normali ai
tractului gastro-intestinal (105-108/g materii fecale) la om şi la
variate specii de animale cu sânge cald, au unele caracteristici
comune cu bacteriile din genul Streptococcus, dar se diferenţi-
ază totuşi din punct de vedere genotipic şi fenotipic.
Caracterele morfologice ale enterococilor sunt asemănătoare

celor ale streptococilor.
Dimensiunile
Enterococii sunt puţin mai mari decât streptococii având
diametre de 0,6-2,5 µm. În culturi vechi sau obţinute pe medii
improprii pot să apară forme mai alungite, chiar filamentoase,
însă cu o frecvenţă mai redusă decât la Streptococcus sp.
Forma
Germenii incluşi în genul Enterococcus apar sub formă de
coci sferici sau ovalari pe frotiurile din produse patologice sau
din culturi tinere. Cultivarea în condiţii nefavorabile de mediu
sau incubarea mai prelungită pot conduce la polimorfism (forme
cocoide, cocobacilare şi bacilare).
Modul de grupare
În produsele patologice sau în culturi obţinute în medii
lichide, enterococii sunt dispuşi frecvent în perechi şi mai rar
sunt izolaţi sau în lanţuri scurte (2-3 germeni). Când condiţiile
de mediu au fost nefavorabile, lanţurile sunt mai lungi.
Prezenţa sporilor
Ca şi streptococii, enterococii sunt bacterii nesporogene.
Prezenţa capsulei
La examenul microscopic enterococii sunt necapsulaţi.
Localizarea
Dispunerea enterococilor este predominant extracelulară.
Tinctorialitatea
Germenii din genul Enterococcus sunt Gram pozitivi. Pe
frotiurile din culturi senescente sau de pe medii improprii pot să
dobândească o tentă rozalie.
Enterococcus sp.
- morfologie -
Enterococii se dezvoltă cel mai bine pe mediile îmbogăţite
cu sânge (de berbec, cal, iepure sau om). Condiţiile de incubare
necesare, mai ales pentru izolarea din prelevate, sunt tempera-
tura de 35-37°C, aerobioza şi o perioadă de 18-24 ore. Se pot
adapta şi la anaerobioză. Pot creşte şi pe medii cu concentraţii
crescute de bilă sau săruri biliare (40 %). Tolerează limite largi
de temperatură. Majoritatea speciilor cresc la 45°C iar câteva la
50°C. Se dezvoltă şi la pH alcalin (până la 9,6). Sunt halotole-
ranţi (NaCl 6,5 %).
Forma de creştere
Modul de dezvoltare a enterococilor variază în funcţie de
specie şi de condiţiile de cultivare.
Pe mediile solide, coloniile de Enterococcus sunt, de obicei,
de tip S, mai mari decât ale streptococilor (1-2 mm), mate, cu
tentă gri. Pe medii selective, coloniile au dimensiuni mai mici.
Mediile cu sânge permit observarea hemolizei. În general, sunt
α-hemolitici sau nehemolitici. E. faecalis şi E. durans sunt β-he-
molitici. Hemolizina speciei E. faecalis nu este activă pe eritrocite
de berbec. Dacă mediile însămânţate sunt incubate în anaerobioză,
coloniile sunt mai mari. La unele specii nepatogene de Enteroco-
ccus coloniile sunt pigmentate în galben. La E. faecalis poate să
apară uneori o tentă galben-portocalie, datorită precipitării ionilor
din mediu, care induce în eroare examinatorul. În medii lichide
îmbogăţite enterococii determină de obicei turbiditate.
Nutriţia
Enterococcus sp. sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Enterococii sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele
tulpini preferă însă anaerobioza.
Mobilitatea
Majoritatea enterococilor sunt imobili. Speciile E. gallina-
rum şi E. casseliflavus fac excepţie.
Înmulţirea
Enterococii se înmulţesc prin diviziune simplă.
Enterococcus sp. fermentează glucoza până la acid lactic,
fără producere de gaz. Pe baza comportamentului faţă de manitol,
sorbitol şi sorboză, au fost împărţiţi în cinci grupe (I-V) iar unul
din criteriile de diferenţiere a speciilor este fermentarea arabinozei,
arafinozei şi zaharozei. Sunt catalază negativi dar uneori reacţia

catalazei este slab pozitivă (după unii autori, unele tulpini produc
o pseudocatalază). Hidrolizează esculina şi leucin β-naftil amida.
Rezultatele testului PYR (pirolidonil aril amidază) sunt pozitive.
Au fost menţionate în literatura medicală procente mici de tulpini
producătoare de β-lactamază.

În afara gazdei, enterococii pot să supravieţuiască peste 2
luni pe sol şi câteva săptămâni pe suprafeţe. În alimente (brân-
zeturi) rezistă până la 6 luni. Sunt rezistenţi la desicaţie. Prin
congelare la −70°C îşi păstrează viabilitatea ani de zile.
La 60°C sunt omorâţi numai după 30 de minute.
În general, enterococii sunt distruşi rapid, în câteva minute,
sub acţiunea multora dintre substanţele antimicrobiene, aplicate
în doze uzuale. Sunt totuşi rezistenţi la unele antiseptice (ex.:
acid carbolic, cloroform).
Majoritatea enterococilor sunt sensibili la ampicilină. În
cazul E. faecium, specia izolată cel mai frecvent, foarte rar au
fost menţionate tulpini rezistente la acest antibiotic. În schimb
la specia E. faecium au fost semnalate nivele înalte de rezistenţă
la ampicilină (peste 80 %) şi la alte antibiotice (aminoglicozide,
tetracicline, cloramfenicol, etc.), inclusiv la vancomicină (aprox.
50 %). Rezultatele cele mai bune, în special pentru tulpinile cu
diseminare sistemică, au fost obţinute prin administrarea unei
asociaţii ampicilină + aminoglicozid sau penicilină + aminogli-
cozid. Germenii dobândesc repede rezistenţă la aminoglicozide.
Se pare că au capacitatea de a bloca pătrunderea acestora prin
peretele celular. Nu se cunoaşte însă mecanismul intim al acestui

proces. Asocierea cu un antibiotic ce degradează peretele celular
permite exercitarea efectului aminoglicozidului. Relativ recent s-a
demonstrat experimental, pe animale „germ free”, că rezistenţa
la vancomicină nu este corelată cu severitatea evoluţiei clinice.
Ponderea VRE (vancomycin resistant Enterococcus) se află însă
într-o creştere continuă ceea ce reprezintă, pentru medici, un
fapt deosebit de îngrijorător.
Structura antigenică a germenilor din genul Enterococcus

este mai puţin cunoscută. Antigenul polizaharidic din peretele
celular care a stat la baza clasificării Lancefield a streptococilor
este prezent şi în cazul enterococilor. Aceşti germeni au antigenul
de grup D (acidul teichoic). De asemenea, marea majoritate din
tulpinile patogene produc hemolizină şi zinc-metaloprotează.
BOLI UMANE
Enterococii produc infecţii urinare, biliare, intraabdominale,

ale plăgilor, endocardite şi septicemii. Adeseori sunt agenţi ai unor
infecţii nosocomiale (intraspitaliceşti). Sunt afectate, în special,
persoane imunodeficiente sau aflate sub antibioterapie.
Genul Neisseria 47
Genul Neisseria

Ordinul: Neisseriales
Familia: Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Neisseria meningitidis
Specii principale:
Neisseria gonorrhoeae
În anul 1884, Marchiaflava şi Celli au observat, în lichidul

cefalorahidian, agentul bolii numită în epocă meningită cerebro-
spinală epidemică (datorită modalităţii de evoluţie din vremea
respectivă). Aceşti germeni au fost izolaţi în anul 1887, de către
Weichselbaum, care i-a numit Diplococcus intracelularis menin-
gitidis. În anul 1905, Lingelsheim le-a studiat caracterele şi i-a
introdus în genul Neisseria, numind specia N. meningitidis.
Termenul de „gonoree” (lb. gr.: gonos = sămânţă, rhoia =
scurgere) a fost folosit prima dată de Galen, în anul 130 î.e.n.,
boala fiind cunoscută încă din antichitate. Multă vreme a fost
considerată un simptom al sifilisului. În 1879, Albert Neisser a
descoperit germenii în secreţiile unor bărbaţi cu uretrite şi a unor
nou-născuţi cu conjunctivite iar Leistikov şi Loffler i-a izolat,
în anul 1882.
Prin utilizarea tehnicilor de analiză a secvenţelor de ARN
ribozomal şi de hibridare a ADN, s-au efectuat largi remanieri în
familia Neisseriaceae. Iniţial, au fost incluse genurile Neisseria,
Acinetobacter, Moraxella, Eikenella şi Kingella. Mai târziu, s-a

propus excluderea genurilor Acinetobacter şi Moraxella, care au
fost grupate într-o nouă familie şi adăugarea a două genuri noi,
Simonsiella şi Alysiella.
În prezent, genul Neisseria include 21 specii, dintre care
10 pot parazita organismul uman. N. meningitidis (meningococii)
şi N. gonorrhoeae (gonococii) sunt cele mai importante din punct
de vedere al implicaţiilor în patologia umană. Au mai fost izolate
de la bolnavi N. cinerea, N. elongata, N. mucosa şi extrem de rar,
N. canis. Celelalte specii pot afecta gazde imunocompromise.
Caracterele morfotinctoriale ale germenilor incluşi în genul

Neisseria, vizibile pe frotiuri colorate Gram sau cu albastru de
metilen, sunt prezentate în continuare.
Dimensiunile
Sunt germeni cu diametru de 0,6-1µm, care poate suferi
variaţii uşoare în raport cu condiţiile de mediu şi cu gradul de
virulenţă a tulpinii. Dimensiunile sunt puţin mai mari în cazul
speciei N. elongata (1,5/0,5 µm).
Forma
Neisseria sp. sunt coci rotunzi sau ovalari când apar izolaţi
şi reniformi, cu axul lung dispus vertical, când sunt grupaţi.
Pe frotiurile din culturi vechi sau afectate de substanţe anti-
microbiene pot să apară forme balonizate. Face excepţie specia
N. elongata, care este formată din bacili de dimensiuni mici.
Modul de grupare
La microscopul optic, neisseriile sunt, de obicei, izolate sau
grupate in diplo şi mult mai rar, formează tetrade sau grămezi
mici. Modul de aranjare caracteristic este „în perechi” (diplococi)
cu aspect de „boabă de cafea”, datorită faptului că feţele adiacente
sunt uşor aplatizate sau chiar concave. Gruparea neisseriilor este
Genul Neisseria 49
consecinţa lipsei separării complete a celulelor bacteriene după

diviziune. În cazul speciei N. elongata, bacilii pot fi izolaţi sau
grupaţi în lanţuri scurte. Frotiurile din culturi se caracterizează
prin variaţii de formă, datorate autolizei.
Prezenţa capsulei
Majoritatea tulpinilor au capsulă, vizibilă pe frotiurile din
prelevate sau din culturi tinere. Această structură facultativă
este de natură polizaharidică.
Prezenţa sporilor
Toate bacteriile din genul Neisseria sunt nesporogene.
Neisseria sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Neisseriile sunt germeni Gram negativi. Au tendinţa de a
rezista la decolorare. Apar variaţii de colorabilitate pe frotiurile
din culturi autolizate.
Localizarea
În infecţiile acute, neisseriile patogene se găsesc frecvent
intracelular (mai ales în polimorfonuclearele neutrofile). Pot să
fie însă observate şi printre elementele celulare.
Germenii din genul Neisseria sunt, în general, pretenţioşi
nutritiv (cu precădere gonococii) dezvoltându-se numai pe medii
vitaminizate şi îmbogăţite cu lichide biologice sau cu extracte de
organe. Neisseriile saprofite se pot dezvolta şi pe medii simple.
Condiţiile de incubare necesare sunt aerobioza, o temperatură
de 35-37°C, atmosferă umedă, eventual îmbogăţită cu 5-10 %
CO2 (necesară mai ales pentru izolarea din produsul patologic a
speciilor patogene) şi o perioadă de timp de 24-72 ore. Neisseriile
„nepretenţioase” se pot dezvolta şi la temperatura camerei (22°C)
ceea ce le diferenţiază de cele patogene.
Forma de creştere
Aspectul şi dimensiunile coloniilor de Neisseria variază în
funcţie de specie, calităţile nutritive ale mediului şi vârsta culturii.
Neisseriile patogene formează colonii S, de 0,5-2 mm, umede,
translucide, lucioase, gri, nehemolitice şi nepigmentate. Tulpinile
virulente de N. meningitidis pot forma colonii mucoide. N. gono-
rrhoeae are tendinţa de a suferi variaţia de fază S-R, prin sub-
cultivare. Celelalte specii implicate în infecţiile umane cresc tot
sub forma S, dar coloniile sunt opace, pigmentate în galben sau
cenuşiu-gălbui.
Neisseriile se pot dezvolta şi în medii lichide simple şi/sau
îmbogăţite în concordanţă cu necesităţile lor nutritive. Speciile
pretenţioase cresc cu dificultate. Tulbură uşor mediul de cultură
sau formează depozite grunjoase, sărace.
Nutriţia
Germenii incluşi în cadrul genului Neisseria sunt chemo-
organotrofi, din punct de vedere al modului de nutriţie.
Genul Neisseria 51
Respiraţia
Neisseriile sunt bacterii strict aerobe care pot utiliza doar
procesul de respiraţie oxifilă, prin urmare prezenţa O2 este absolut
obligatorie pentru dezvoltarea lor.
Mobilitatea
Neisseriile sunt imobile.
Înmulţirea
Se înmulţesc prin diviziune simplă, într-un plan sau după
mai multe planuri succesive perpendiculare.
Toate speciile de Neisseria au echipament enzimatic bogat,
format din citocrom c-oxidază, catalază (cu excepţia unor subsp.
de N. elongata), enzime zaharolitice şi autolitice. Gonococii pot să
degradeze oxidativ glucoza, cu formare de acid acetic iar menin-
gococii, glucoza şi maltoza. Comportamentul celorlalte neisserii
faţă de zaharuri (glucoză, maltoză, fructoză, zaharoză, lactoză,
etc.) variază în funcţie de specie, ceea ce constituie un criteriu
de identificare. Reduc nitraţii sau nitriţii (excepţie fac speciile
N. gonorrhoeae şi N. canis). Unele specii (N. flavescens, N. sicca,
N. subflava, N. mucosa, N. elongata, etc.) sintetizează un pigment
carotenoid, de culoare galbenă-verzuie. Toate speciile de Neisseria
produc anhidrază carbonică.

Neisseriile au o rezistenţă foarte scăzută în mediul extern.
Sunt sensibile la variaţii de temperatură, uscăciune şi lumina
solară directă. La temperatura camerei (20-25 °C) mor repede (în
20–30 minute), atât în produsele patologice cât şi în culturi,
datorită autolizei. Acest proces este mai rapid la pH alcalin şi
în cazul coloniilor mucoide de N. meningitidis. Pe diverse obiecte
sau instalaţii sanitare, gonococii rămân viabili 1-3 zile.
Aceşti germeni mor rapid datorită variaţiilor termice sau a
desicaţiei. Sterilizarea prin căldură este eficientă în cazul lor.
Neisseriile sunt foarte sensibile la majoritatea acestor subs-
tanţe (fenoli, glutaraldehidă, formaldehidă, sublimat 1 %, alcool
70°, etc.).
Aceste bacterii sunt foarte sensibile la penicilină. Anti-
biograma este utilă, în special în situaţiile în care aceasta nu
se poate administra. Pentru Neisseria meningitidis se mai pot
utiliza, cu destulă eficienţă, ceftriaxone şi ciprofloxacin. În
cazul gonococilor, este indicată, de asemenea, folosirea cefalo-
sporinelor din generaţia a treia şi a fluochinolonelor. La nevoie,
se pot utiliza şi tetracicline sau ceftriaxone. Celelalte specii sunt
sensibile la penicilină, eritromicină, streptomicină şi tetraciclină.
Neisseriile sunt, de obicei, rezistente la vancomicină şi polimixine
care pot fi adăugate, ca agenţi selectivi, în mediile de cultură.
Structura antigenică a microbilor din genul Neisseria este

complexă şi a fost clarificată, într-o oarecare măsură, în cazul
speciilor patogene.
N. meningitidis conţine următoarele tipuri de antigene:
• Antigenele capsulare: Sunt polizaharidice. Pe baza acestora
au fost stabilite 12 serogrupuri (A, B, C, D, I, H, L, W135,
X, Y, Z, 29E). Mai importante din punct de vedere patogenic
sunt A, B, C, Y şi W135.
• Antigenele fimbriale: Sunt de natură proteică (pilina). Intră în
constituţia pililor. Sunt prezenţi la tulpinile virulente.
• Antigenele membranei externe: Sunt situate în peretele celular.
Sunt proteice şi lipozaharidice. Proteinele (OMP = outer mem-
Genul Neisseria 53
brane proteins) fac parte din 5 clase (1-5), cu funcţii diferite.

Antigenele lipozaharidice sunt lipooligozaharide (LOS), diferite
structural de lipopolizaharidele (LPS) din membrana externă
a altor bacterii Gram negative.
Antigenele speciei N. gonorrhoeae sunt similare, în cea mai
mare parte:
• Antigenele fimbriale: Sunt formate tot din pilină.
• Antigenele membranei externe: Proteinele (OMP = outer mem-
brane proteins) sunt de 3 tipuri (I, II şi III). Lipooligozaharidele
sunt prezente şi la nivelul peretelui celular.
BOLI UMANE
Meningococii produc rinofaringite uşoare, dar în condiţiile

unei apărări locale sau generale deficitare, pot străbate mucoasa
respiratorie, diseminează în sânge şi ajung la baza creierului
producând meningita meningococică, cu evoluţie severă.
La bărbaţi, gonococii produc uretrite, complicate cu prostatite
sau epididimite. La femei, determină, de obicei, endocervicite şi
rar anexite sau salpingite. Aceste boli sunt reunite sub denumirea
generică de gonoree sau blenoragie. Sunt agenţii oftalmiei gono-
cocice a nou-născuţilor care poate produce orbire. Tulpinile foarte
virulente pot determina infecţii sistemice cu metastazări septice
articulare, cutanate, meningeale sau endocardice.
Genul Haemophilus

Ordinul: Pasteurellales
Familia: Pasteurellaceae
Genul: Haemophilus
Haemophilus influenzae
Specii principale: Haemophilus aegyptius
Haemophilus ducreyi
H. aegyptius a fost prima specie menţionată în literatură,

fiind observată în secreţiile conjunctivale de către Koch, în 1883
şi izolată de Weeks, în 1889.
H. ducreyi reprezintă o specie patogenă de hemofili care a
fost evidenţiată de Petersen, în 1887, în serozitatea de la nivelul
şancrului moale şi apoi descrisă de Ducrey, în 1889.
Denumirea speciei-tip, H. influenzae, se datorează faptului
că aceşti germeni, izolaţi pentru prima oară de către Richard
Pfeiffer, în 1892, în timpul pandemiei de gripă, au fost consideraţi
la început agenţii etiologici ai acestei viroze (lb. ital.: influenzae =
gripă). În anii care au urmat, au fost izolaţi şi de la bolnavi cu alte
tipuri de infecţii respiratorii, meningite sau artrite septice, fapt
care a demonstrat potenţialul lor patogen.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, au fost descope-
rite şi incluse în cadrul genului şi alte specii. Hemofilii au fost
introduşi, pe rând, în familia Brucelaceae (Bergey) şi Parvobac-
Genul Haemophilus 55
teriaceae (Rahn). Recent, pe baza caracterelor genotipice, genul

Haemophilus a fost inclus în familia Pasteurallaceae.
În ultimele decenii, în cadrul genului s-au făcut continue
remanieri, fiind eliminate sau reevaluate unele specii şi apoi
introduse unele noi.
În prezent, genul Haemophilus include 17 specii, dintre
care importanţă medicală prezintă H. influenzae, H. parainflu-
enzae, H. haemolyticus, H. parahaemomolyticus, H. aphrophilus,
H. paraphrophilus, H. aegyptius, H. ducreyi, H. segnis şi H. para-
phrohaemolyticus.
Prin microscopie optică se pot evidenţia caracterele morfo-

tinctoriale ale germenilor din genul Haemophilus.
Dimensiunile
Hemofilii au o lungime de 0,2–3 µm şi o grosime de 0,2–
0,5 µm. Ca şi în cazul altor bacterii, pot să apară variaţii de
mărime ale acestora în funcţie de specie, vechimea culturii şi
condiţiile de mediu.
Forma
Aspectul acestor germeni este variabil în funcţie de stadiul
infecţiei, specie, vârsta culturii, condiţiile de mediu şi numărul
de subcultivări. În stadiile de debut sau de stare ale bolilor, se
pot evidenţia în prelevate, de obicei, doar formele caracteristice
speciei. La fel se întâmplă în cazul culturilor proaspete, obţinute
în condiţii optime de mediu. La purtători sănătoşi, în perioada
de convalescenţă sau de vindecare a infecţiilor, în culturi vechi,
în condiţii neprielnice de mediu sau după mai multe subculti-
vări, aspectul frotiului este pleomorf, putând apărea chiar forme
aberante, de involuţie care pot conduce la erori de interpretare.
Excepţie face specia H. influenzae care, în lichidul cefalorahidian
al bolnavilor cu meningită, are polimorfism accentuat. Hemofilii
pot fi cocobacili (aspectul tipic, în produsele patologice, al spe-

ciilor H. influenzae, H. haemolyticus, H. ducreyi), bacili scurţi,
medii sau alungiţi, filamentoşi, cu capete rotunjite.
Modul de grupare
Pe frotiuri, hemofilii apar izolaţi sau grupaţi in diplo, în
lanţuri scurte sau medii. Germenii din specia H. influenzae se
pot orienta pe aceeaşi direcţie, realizând un aspect specific de
„bancuri de peşti”. Pe frotiurile din prelevate, germenii din specia
H. ducreyi sunt cocobacilari şi formează înlănţuiri de dimensi-
uni medii, asemănătoare „lanţurilor de bicicletă”.
Prezenţa capsulei
De obicei, hemofilii nu prezintă capsulă. La unele tulpini
patogene de H. influenzae şi H. parainfluenzae aceasta poate fi
evidenţiată, pe frotiuri din prelevate sau culturi proaspete.
Haemophilus sp.
- morfologie -
Prezenţa sporilor
Germenii din genul Haemophilus nu au capacitatea de a
forma spori în condiţii vitrege de viaţă.
Tinctorialitatea
Haemophilus sp. sunt germeni Gram negativi (se colorează
în roşu cu fuxină bazică). H. ducreyi poate să apară sub forma
unor cocobacili coloraţi bipolar (în componenţa „lanţurilor de
bicicletă”). Este recomandată prelungirea perioadelor de decolo-
rare şi mai ales, de recolorare cu fuxină bazică (20-30 minute
în suspiciunea de şancru moale şi 10-15 minute pentru restul
speciilor patogene), pentru a evita confuzia cu pneumococii, cu
care se aseamănă.
Localizarea
Hemofilii se localizează, de obicei, extracelular. Pe frotiuri
din prelevate, H. influenzae şi H. ducreyi se dispun atât intra-
cât şi extraleucocitar.
Hemofilii sunt pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-se doar pe
medii speciale, cu adausuri de factori de creştere X (hemina =
protoporfirina IX) şi/sau V (NAD = nicotinamid-adenin-dinucle-
otid sau NADPH = nicotinamid-adenin-dinucleotid fosfat). În
funcţie de specie, se dezvoltă la 33-34°C (H. ducreyi) sau la 35-
37°C (celelalte specii), după 24-72 ore (cu excepţia H. ducreyi –
5 zile) de incubare în aerobioză sau în 5–10 % CO2.
Forma de creştere
Modul de creştere a germenilor din genul Haemophilus
este variabil în raport cu specia, vechimea culturii şi calităţile
mediului. Pe mediile solide transparente, H. influenzae creşte
sub forma coloniilor de tip S, cu diametrul de 1-2 mm, lucioase,
cu tentă verzuie, asemănătoare celor de S. pneumoniae. Tulpinile
incapsulate, virulente, formează colonii mucoide cu tendinţă
de confluare care strălucesc la iluminarea laterală, solară sau
artificială. Celelalte specii de hemofili formează, pe aceste medii,
colonii mai mari (3 – 4 mm), transparente. Pe mediile solide cu

sânge, coloniile de H. influenzae sunt transparente, gri-albi-
cioase, cu aspect de “picături de rouă”. O mai mare diversitate
se întâlneşte la celelalte specii, care formează colonii plate sau
ridicate în suprafaţă, cu margini mai mult sau mai puţin regulate,
netede sau rugoase, transparente sau semiopace, gri-albicioase
sau gălbui, realizând un aspect de “cultură contaminată”. În
medii lichide, majoritatea speciilor produc turbiditate omogenă.
Unele cresc sub formă de peliculă (H.ducreyi) sau de depozite
aderente de fundul sau de pereţii tubului (H. aphrophilus, H. para-
phrophilus, unele tulpini de H. parainfluenzae).
Pe mediile cu sânge, după 24-48 ore de incubare la 35-37°C,
β-hemoliza este vizibilă la unele specii (H. haemolyticus, H. para-
haemolyticus, H. paraphrohaemolyticus). H.ducreyi poate produce
tardiv, după 2-3 zile de incubare, zone înguste de β-hemoliză,
ceea ce reprezintă un criteriu de identificare preliminară, alături
de analizarea pretenţiilor nutrtive şi a necesităţilor de CO2.
Pe toate mediile, majoritatea tulpinilor de Haemophilus au
un miros înţepător, de indol.
Nutriţia
Hemofilii sunt germeni chemoorganotrofi. Pentru dezvoltare,
necesită prezenţa în mediu a unor factori de creştere.
Respiraţia
Sunt aerobi facultativ anaerobi. Dezvoltarea unor specii
este favorizată de CO2, în concentraţie de 5-10 %.
Mobilitatea
Toate speciile sunt lipsite de structuri sau mecanisme de
deplasare, prin urmare sunt germeni imobili.
Înmulţirea
În general, diviziunea acestora este simplă, binară.
Majoritatea hemofililor elaborează catalază (cu excepţia
H. aphrophilus, H. paraphrophilus şi H. ducreyi) şi oxidază (fac
excepţie H. aphrophilus, H. paraphrohaemolyticus, H. ducreyi).
Unii sunt producători de urează (speciile H. haemolyticus,
H. parahaemolyticus, H. paraphrohaemolyticus, unele serotipuri
de H. influenzae şi H. parainfluenzae), β-lactamază (doar unele
tulpini), ornitin-decarboxilază sau β-galactozidază.
O tendinţă la autoliză a fost descrisă mai ales la specia
H. influenzae. Aceasta se datorează enzimelor endogene. Apare
atât în prelevate cât şi în culturi, mai rapid în mediile lichide.
Este sugerată de colorarea inegală a germenilor.
De asemenea, hemofilii reduc nitraţii la nitriţi, lizează bila
şi fermentează glucoza, cu acidifierea mediului dar fără produ-
cere de gaz (fac excepţie unele tulpini). Unele specii produc indol
din triptofan (unele tipuri de H. influenzae, H. haemolyticus şi
H. paraphrohaemolyticus). Au fost descrise şi tulpini producătoare
de hidrogen sulfurat (H2S).

Hemofilii au rezistenţă redusă în mediul extern. Sunt foarte
sensibili la uscăciune. În spută, pe recipiente sau instrumente
nesterilizate îşi păstrează valabilitatea 1-2 săptămâni.
Aceşti germeni mor în 30 minute la 56°C. Sunt distruşi, de
asemenea, prin acţiunea căldurii umede (la 121°C – 15 minute)
sau uscate (la 170-180°C - 1 oră).
În general, sunt omorâţi de antisepticele şi dezinfectantele
cu spectru larg, în concentraţiile uzuale.
Hemofilii sunt sensibili la majoritatea substanţelor anti-
bacteriene active pe bacili Gram negativi sau având un spectru
larg. Unele tulpini au devenit rezistente, în procente reduse, la
anumite antibiotice folosite în terapie (ampicilină, trimetoprim-
sulfametoxazol, cefaclor), prin urmare antibiograma este utilă.
În formele uşoare se utilizează încă ampicilina sau amoxicilina
cu clavulanat de potasiu, dacă şi-au menţinut sensibilitatea la
acestea. În cazurile mai severe sau cu localizări particulare, se
asociază cloramfenicolul. Dacă tulpina este producătoare de β-
lactamază, se utilizează cefalosporine (ceftriaxone, cefotaxime).
Datele din literatura de specialitate referitoare la structura

antigenică a acestor germeni sunt relativ sărace.
În cadrul speciei Haemophilus influenzae, au fost definite
6 serotipuri (Pittman - 1931), notate cu litere de la a la f, pe baza
polizaharidului capsular. Acest lucru a fost posibil doar pentru
tulpinile incapsulate. Au fost evidenţiate fimbrii şi o endotoxină.
Tulpinile virulente produc IgA-protează şi neuraminidază. H. ducreyi
posedă fimbrii şi un antigen care are caracter de specie. H. aegyptius
este producător de neuraminidază şi hemaglutinină.
BOLI UMANE
Hemofilii afectează mai ales copiii, vârstnicii şi persoanele

imunodeficiente complicând, de obicei, evoluţia unor viroze sau a
altor infecţii bacteriene. Pot induce acutizarea unor boli respiratorii
cronice. Majoritatea speciilor produc rinofaringite uşoare sau medii
ce se pot complica, în absenţa tratamentului corect, cu infecţii de
vecinătate sau generalizate. H. aegyptius determină conjunctivite
purulente epidemice în zonele calde iar H. ducreyi, şancrul moale,
boală cu transmitere predominant sexuală.
Genul Bordetella 61
Genul Bordetella

Ordinul: Burkholderiales
Familia: Alcaligenaceae
Genul: Bordetella
Specii principale: Bordetella pertussis
Primele informaţii referitoare la sindromul clinic cunoscut

în zilele noastre sub denumirea de „tuse convulsivă” datează
din secolul al XVI-lea. În 1679, Sydenham relata despre această
boală epidemică, numind-o „pertussis”.
În 1906, Jules Bordet a descoperit microbul „pertussis” şi
l-a izolat, împreună cu Octave Gengou. Ferry a izolat de la câini,
în anul 1911, o altă specie, numită „bronchiseptica”, implicată în
infecţii respiratorii iar Eldering, în anul 1937, germenii „paraper-
tussis”, de la copii cu tuse spasmotică.
Genul Bordetella a fost constituit în anul 1952, de Moreno
Lopez, care a grupat în cadrul acestuia 3 specii (B. pertussis,
B. parapertussis, B. bronchiseptica), cu caractere antigenice şi
de patogenitate asemănătoare. Genul a fost inclus, pe rând, în
familia Brucelaceae (Bergey) şi Parvobacteriaceae (Rahn). Specia-
tip a genului este Bordetella pertussis. În ultimele decenii, au
mai fost adăugate 5 specii (B. avium, B. hinzii, B. holmesii, B. petrii
şi B. trematum).
Studiul caracterelor fenotipice şi genotipice pentru realizarea

unei încadrări taxonomice juste, continuă şi în prezent.
În 1996, Vandamme şi colaboratorii săi au izolat de la om,
din diverse produse patologice, o nouă specie, B. trematum iar
Wintzingerode şi colaboratorii, în anul 2001, B. petrii, dintr-un
bioreactor anaerob.
Examinarea microscopică permite observarea caracterelor

morfologice şi tinctoriale ale bordetelelor.
Dimensiunile
Formele tipice, cocobacilare, au un diametru longitudinal
de 0,5-2 µm iar cel transversal, de 0,2–0,5 µm. Pot să apară
însă variaţii de mărime în funcţie de condiţiile de mediu şi de
numărul de subcultivări.
Forma
În general, bordetelele sunt cocobacili (mai ales B. pertussis,
cu precădere în produse patologice şi în primoculturi). Ca urmare
a unor repicări succesive pe medii, pot deveni bacili scurţi şi
fini, cu capetele rotunjite sau filamentoşi. În aceste situaţii,
aspectul pleomorf al frotiului poate conduce la erori.
Modul de grupare
Microscopic, germenii din genul Bordetella pot să apară
izolaţi sau grupaţi, frecvent in diplo şi rar în lanţuri scurte.
Prezenţa capsulei
De obicei, bordetelele nu sunt incapsulate. Uneori, poate
fi evidenţiată, pe frotiurile din produse patologice sau la scurt
timp după izolarea pe medii de cultură, o capsulă mucoasă,
mai ales la specia B. pertussis.
Prezenţa sporilor
Bacteriile care fac parte din acest gen nu sunt formatoare
de spori (sunt nesporulate).
Genul Bordetella 63
Localizarea
Pe frotiurile efectuate din prelevate se pot observa micro-
scopic bordetelele, dispuse intra- sau extracelular.
Bordetella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Aceşti germeni sunt Gram negativi (se colorează în roşu)
datorită caracteristicilor structurale ale peretelui celular. Pentru
o valoare orientativă mai ridicată a frotiului Gram, este indicată
prelungirea decolorării şi a recolorării cu fuxină bazică, până la 5
minute. Colorarea germenilor este neuniformă, mai accentuată la
extremităţi.
Bordetelele sunt pretenţioase din punct de vedere nutritiv,
mai ales specia B. pertussis, care se dezvoltă cu mare dificultate
chiar şi pe medii cu o compoziţie complexă. Subcultivările sunt
mai facile deoarece germenii se pot adapta. Se dezvoltă în prezenţa
O2, optim la temperatura de 35-36°C, în condiţii corespunzătoare

de umiditate (cameră umedă sau un vas cu apă în termostat),
după 2-7 zile (intervalul este variabil în funcţie de specie şi de
numărul de repicări pe medii). Unele tulpini de Bordetella nu pot
creşte la 37°C.
Forma de creştere
Modul de creştere variază în raport cu specia şi numărul
de subcultivări. În culturile primare, pe mediile solide speciale,
adoptă forma de creştere S. Coloniile sunt gri-albicioase, de
diferite dimensiuni, cu aspect de “picături de mercur”. Pot să
pigmenteze mediul în brun (B. parapertussis, B. holmesii). Prin
repicarea pe alte medii solide de acelaşi tip, coloniile devin mai
neregulate, mai deshidratate şi mai rugoase, trecând progresiv
spre forma R de creştere. Această variaţie de fază, apărută în
mod constant, în paralel cu diminuarea pretenţiilor nutritive,
reprezintă un element sugestiv pentru genul Bordetella.
După 3-4 zile de incubare la 37°C, pe mediile cu sânge,
se pot observa, în jurul coloniilor, zone circulare şi înguste de
β-hemoliză, care se măresc treptat. Această proprietate este relativ
frecventă la B. pertussis, B. parapertussis şi apare inconstant
la celelalte specii.
Nutriţia
Din punct de vedere al modului cum îşi procură energia
necesară metabolismului propriu, bordetelele sunt chemoorga-
notrofe. Necesită medii bogate în aminoacizi (acidul glutamic,
acidul aspartic, serina, glicina, alanina, treonina, fenilalanina,
valina, metionina, cistina, cisteina, etc.), vitamine şi săruri mine-
rale (cloruri şi fosfaţi). Sunt inhibate de prezenţa în mediul de
cultură a acizilor graşi sau a peroxizilor.
Genul Bordetella 65
Respiraţia
Germenii din genul Bordetella sunt strict aerobi, putând
utiliza numai respiraţia oxifilă.
Mobilitatea
Speciile B. pertussis, B. parapertussis şi B. holmesii sunt
imobile fiind lipsite de organe de locomoţie. În schimb, majori-
tatea tulpinilor de B. avium, B. hinzii şi B. bronchiseptica se
pot deplasa prin mişcarea cililor, dispuşi peritriche.
Înmulţirea
Ca şi alţi germeni, bordetelele se divid după unul sau mai
multe planuri.
Bordetelele sunt bacterii producătoare de enzime, cum sunt
catalaza (majoritatea tulpinilor), oxidaza (excepţii: B. holmesii şi
B. parapertussis) şi ureaza (B. parapertussis - în 24 ore, B. bron-
chiseptica – în 4 ore). Produc şi o hemolizină activă pe eritrocitele
de cal, oaie sau iepure.
De asemenea, bordetelele determină alcalinizarea mediilor
de cultură (toate speciile), folosesc citratul de sodiu ca sursă de
carbon (B. bronchiseptica, B. hinzii, unele tulpini de B. avium
şi B. parapertussis) şi reduc nitraţii (B. bronchiseptica).
Bacteriile din genul Bordetella nu au capacităţi fermenta-
tive. Degradează însă oxidativ aminoacizii din mediu, până la
amoniac şi dioxid de carbon.

Aceşti germeni au rezistenţă redusă în mediul extern (în
aer – 19-20 ore, pe suprafeţe – 1-2 ore). Sunt foarte sensibili la
uscăciune şi la lumina solară directă. În produsele patologice
păstrate la temperatura camerei, îşi menţin viabilitatea maxim
3-4 ore. Pot fi păstraţi, fără alterări importante ale proprietă-
ţilor lor, o perioadă mai lungă (până la 1 lună) în frigider, la 4°C.

La temperaturi mai scăzute, sunt vulnerabili.
Bordetelele sunt omorâte în cca. 30 minute la 56°C, mai
ales prin acţiunea căldurii umede. Este eficientă, de asemenea,
şi sterilizarea în poupinel (1 oră la 170 °C).
Germenii din acest gen îşi păstrează încă sensibilitatea la
multe dintre antisepticele şi dezinfectantele uzuale (alcool 70 %,
fenoli, aldehide, etc.).
B. pertussis şi-a menţinut sensibilitatea la eritromicină.
Totuşi, au fost raportate câteva tulpini rezistente. Acest antibiotic
nu este eficient însă în cazul speciei B. bronchiseptica. Pentru
bordetelele rezistente la eritromicină se pot utiliza peniciline,
cefalosporine, aminoglicozide, tetracicline sau cloramfenicol.
Eficienţa tratamentului depinde de precocitatea administrării.
Până în prezent au putut fi puse în evidenţă la bordetele

doar unele dintre componentele antigenice.
Unele specii de Bordetella au fimbrii, factori de adeziune
la epiteliul respirator, care sunt prezente la B. pertussis, B. para-
pertussis, B. bronchiseptica şi B. avium.
De asemenea, bordetelele au o hemaglutinină, proteină cu
structură filamentoasă, activă pe eritrocitele de om, de şoarece,
şobolan, iepure şi găină şi localizată, după unii autori, tot la
nivelul pililor.
Recent a fost descrisă pertactina, evidenţiată la B. pertussis,
B. parapertussis şi B. bronchiseptica.
La Bordetella pertussis a fost descrisă şi toxina pertussis,
termolabilă, formată, probabil, dintr-un complex de factori.
Genul Bordetella 67
La speciile patogene au fost semnalate o fracţiune toxinică

termolabilă cu acţiune probabil dermonecrotică şi o endotoxină
polizaharidică (antigenul O).
În cazul tulpinilor incapsulate, au putut să fie evidenţiate
antigene capsulare (K) care sunt aglutinogene (induc formarea
de anticorpi aglutinanţi) şi au specificitate de gen, specie sau
chiar serotip.
BOLI UMANE
B. pertussis este agentul tusei convulsive, boală infecţioasă

specific umană, care a fost, multă vreme, principala cauză de
deces la copii, în condiţii de malnutriţie şi asistenţă medicală
precară. Incidenţa acesteia a scăzut datorită imunizării active,
prin vaccinări (trivaccinul antidiftero-tetano-pertussis). B. para-
pertussis induce un sindrom clinic asemănător, dar cu evoluţie
mai benignă. B. bronchiseptica produce rar infecţii respiratorii.
Genul Brucella

Ordinul: Rhizobiales
Familia: Brucellaceae
Genul: Brucella
Brucella melitensis
Specii principale: Brucella abortus
Brucella suis
Primii germeni din această categorie au fost izolaţi de la

un cadavru, în anul 1887, de către David Bruce care i-a numit
Micrococcus melitensis. Mai târziu, au fost puşi în evidenţă agenţi
infecţioşi cu caractere asemănătoare, de la diverse specii animale,
fără a se face legătura între aceştia. În anul 1918, Alice Evans
a constatat acest fapt iar, pe baza observaţiilor acesteia, în anul
1920, Meyer şi Show au constituit genul Brucella, numit în acest
fel în onoarea lui Bruce.
Încadrarea taxonomică a acestui gen a suferit mai multe
modificări de-a lungul timpului. A fost introdus pe rând în familia
Parvobacteriaceae (după Rahn) şi Brucellaceae (după Bergey).
Iniţial, în cadrul genului Brucella au fost grupate speciile
B. melitensis, B. abortus şi B. suis. Mai târziu, au fost definite
serotipuri în cadrul acestor specii (B. melitensis: 1-3; B. abortus
1-6 şi 9; B. suis: 1-5) şi au fost incluse şi unele noi (B. canis,
B. ovis şi B. neotomae). Toate tulpinile izolate de la mamifere
Genul Brucella 69
marine au fost introduse într-o specie nouă, denumită generic

“Brucella maris”.
Studiile genetice efectuate în prezent au demonstrat simili-
tudini între specii, dar încă nu s-a renunţat la încadrarea taxo-
nomică actuală (6 specii).
Din punct de vedere al morfologiei lor, germenii încadraţi

taxonomic în genul Brucella au caracteristicile prezentate în
continuare.
Dimensiunile
Brucelele au dimensiuni de 0,5-1,5 µm / 0,5-0,8 µm dar
mărimea lor poate varia în funcţie de tipul de mediu utilizat,
condiţiile de cultivare şi numărul de subcultivări.
Forma
Pe preparatele microscopice din produse patologice sau din
primoculturi de pe medii solide predomină formele tipice, coco-
bacilare. În condiţii nefavorabile de mediu (culturi vechi, mai
ales în medii lichide) sau ca urmare a subcultivărilor succesive,
pot dobândi aspect de bacili scurţi, fini, cu capetele rotunjite sau
pot prezenta polimorfism.
Modul de grupare
La examinarea microscopică, germenii din genul Brucella
apar izolaţi sau grupaţi, mai frecvent în perechi şi mai rar în
lanţuri scurte (3-4 elemente) sau chiar grămezi neregulate.
Prezenţa capsulei
Capsula bacteriană nu este prezentă la aceşti germeni.
Prezenţa sporilor
Brucelele sunt bacterii nesporulate.
Tinctorialitatea
Datorită structurii peretelui celular, brucelele sunt Gram
negative, dar se colorează cu dificultate, într-o nuanţă palidă.
Din acest motiv, se recomandă prelungirea perioadei de

recolorare cu fuxină bazică (3-4 minute). Sunt, într-o oarecare
măsură acido-alcoolo-rezistente, având o tentă roz-portocalie în
coloraţia Ziehl-Nielsen.
Localizarea
Pe frotiurile efectuate din produsele patologice infectate
se pot observa brucelele, dispuse predominant intracelular.
Brucella sp.
- morfologie -
Bacteriile din genul Brucella sunt foarte pretenţioase din
punct de vedere nutritiv, în special specia B. abortus, dezvol-
tându-se doar pe medii bogate în diverşi nutrienţi (aminoacizi,
glucoză, vitamine, factori de creştere). Este necesară îmbogăţirea
mediilor cu ser, sânge, glucoză, triptoză. Se dezvoltă în aerobioză,
la 37°C, după 2-7 zile de incubare. Unele specii (mai ales B. ovis
şi majoritatea tulpinilor de B. abortus) necesită prezenţa CO2,
în concentraţie de 5-10 %.
Genul Brucella 71
Forma de creştere
În primoculturile obţinute pe medii îmbogăţite, Brucela sp.
cresc, mai frecvent, sub forma S. Prin repicarea pe alte medii,
suferă variaţia de fază, tinzând treptat spre forma R.
Coloniile de tip S sunt translucide, galben pal, cu aspect
de “picături de miere” iar cele R sunt mai opace, alb-gălbui,
friabile sau vâscoase. Sunt nehemolitice (pe medii cu sânge).
Dimensiunile lor cresc treptat (0,5-7 mm), dacă se prelungeşte
incubarea. B. canis şi B. ovis formează mai frecvent colonii R.
În mediile lichide (bulion triptozat), brucelele determină, în
primele zile, turbiditate omogenă (creştere S), urmată de formarea
unui depozit grunjos în partea inferioară a tubului (creştere R).
Brucella sp. sunt bacterii facultativ intracelulare putând fi
cultivate şi prin inocularea în ouă embrionate, culturi celulare
sau la animale sensibile.
Nutriţia
Bacteriile din genul Brucella sunt chemoorganotrofe. Pentru
asigurarea substanţelor organice necesare metabolismului lor, se
impune îmbogăţirea mediilor prin adăugarea unor lichide biolo-
gice (ser, sânge, etc.), extracte de organe sau de soia, gălbenuş
de ou, glucoză.
Respiraţia
Sunt germeni strict aerobi. Utilizează respiraţia oxifilă.
Mobilitatea
Bacteriile din acest gen sunt lipsite de structuri contractile
şi nu au capacitatea de a adopta alte modalităţi de deplasare.
Prin urmare sunt imobile.
Înmulţirea
Se realizează prin diviziune simplă binară care reprezintă
modalitatea de înmulţire cea mai obişnuită la bacterii.
Unele tulpini produc hidrogen sulfurat (biovarurile 1-4 şi
9 de B. abortus, 1 de B. suis şi specia B. neotomae). Majori-
tatea acestor germeni (cu excepţia B. ovis şi a unor tulpini de
B. melitensis) hidrolizează ureea (B. abortus şi B. melitensis în
1-2 ore, restul în 15-30 minute). Cu excepţia B. neotomae şi a
B. ovis, brucelele sunt oxidază pozitive. Comportamentul acestora
faţă de diverse zaharuri (inozita, maltoza, manoza, trehaloza,
ramnoza) variază în funcţie de specie. Metabolismul lor este de
tip oxidativ.

Brucelele sunt rezistente în mediul natural, persistând timp
îndelungat (în apă – 2-3 săptămâni iar în sol – până la 3 luni).
Sunt vulnerabile la uscăciune, lumină puternică şi o aciditate
crescută (în aceste condiţii, sunt omorâte în aproximativ 1 oră).
Pot fi însă conservate prin frig (sub 0°C – 1-2 luni). În carcasele
şi organele de animale rezistă peste 135 de zile.
Sunt omorâte în aproximativ 2 ore la 56°C, prin acţiunea
căldurii umede. Sterilizarea în autoclave sau în etuve termore-
glabile este eficientă la fel ca pasteurizarea, în cazul produselor
lactate contaminate.
De asemenea, brucelele sunt sensibile la antisepticele şi
dezinfectantele cu spectru larg (alcool 70 %, hipoclorit de sodiu,
alcool iodat, formaldehidă, glutaraldehidă, etc.), utilizate în con-
centraţii uzuale.
În general, antibioticele au acţiuni bacteriostatice şi sunt
active numai pe germenii circulanţi, extracelulari. O eficienţă
Genul Brucella 73
terapeutică mai bună au substanţele antimicrobiene cu spectru

larg sau administrate în asociaţie (trimetoprim-sulfametoxazol,
streptomicină + tetraciclină). Antibioticoterapia este indicată în
formele acute sau subacute de boală.
CARACTERE ANTIGENICE ŞI DE PATOGENITATE
Au existat multe studii referitoare la structura antigenică

a acestor germeni. De-a lungul timpului, s-au adus numeroase
argumente şi contraargumente referitoare la diverse antigene,
somatice (localizate în peretele celular, membrana externă sau
citoplasmă) sau solubile.
Este demonstrată prezenţa, în peretele celular, a 2 tipuri de
antigene somatice O (din structura lipopolizaharidului), notate
cu M (de la numele speciei B. melitensis) şi A (de la B. abortus),
ce apar, în proporţii diferite, la toate speciile de Brucella. După
unii autori, aceşti germeni conţin şi o endotoxină care are rol
în instalarea stării de şoc.
BOLI UMANE
Germenii din genul Brucella produc la om, care este gazdă

accidentală, bruceloza, boală infecţioasă acută cu evoluţie adeseori
severă şi cu potenţial de cronicizare. B. melitensis este specia mai
frecvent izolată şi care produce formele cele mai grave, urmată de
B. abortus şi B. suis şi, în mod excepţional, de B. canis.
Genul Francisella

Ordinul: Thiotrichales
Familia: Francisellaceae
Genul: Francisella
Specii principale: Francisella tularensis
Datorită proprietăţilor diverse, asemănătoare unor bacterii

diferite, introducerea acestor germeni în cadrul unei familii şi a
unui gen a fost dificilă. Aceştia au fost incluşi iniţial în familia
Parvobacteriaceae (Rahn) şi apoi în Brucelaceae (Bergey). De
asemenea, au fost încadraţi, după ce au fost izolaţi, în genul
Pasteurella. În ultimii ani, ca urmare a studiilor genetice, s-au
efectuat schimbări profunde în ceea ce priveşte încadrarea lor
taxonomică, aşa cum rezultă de mai sus.
Specia-tip a genului a fost izolată de către George Mc Coy,
în anul 1911, de la veveriţele de pământ, în districtul Tulare din
California. În 1920 a fost identificată şi la om. Medicul Edward
Francis a realizat un studiu amplu asupra acestei boli infecţi-
oase, urmărind, de-a lungul a 25 de ani, mai mult de 10.000
de cazuri, inclusiv pe al său.
După izolarea speciei-tip, au fost folosite diverse denumiri
pentru aceasta ca Bacterium tularense, Cocobacterium tularense,
Bacillus tularensis, Brucella tularensis, Pasteurella tularensis.
Genul Francisella 75
În anul 1960, în onoarea lui Francis şi pentru specificarea

ţinutului unde a fost găsită pentru prima oară, a fost introdusă
denumirea Francisella tularensis.
În prezent, din genul Francisella mai fac parte şi speciile
F. philomiragia şi F. novicida. În cadrul speciei F. tularensis au
fost identificate serotipurile A şi B (Jellison) şi recent, a mai
fost propus încă unul. Serotipul A include tulpini de Francisella
înalt virulente iar B pe acelea cu un echipament de patogeni-
tate mai redus.
Din punct de vedere al caracterelor lor morfo-tinctoriale,

germenii din genul Francisella se aseamănă cu alte aşa-numite
parvobacterii (lb. gr.: parvum = puţin) cum sunt Haemophilus sp.,
Bordetella sp., Brucella sp. fiind caracterizate printr-un polimor-
fism accentuat. Aspectul lor microscopic poate varia în funcţie de
specie, condiţiile de mediu sau vârsta culturii.
Dimensiunile
În medie, dimensiunile speciei F. tularensis sunt de 0,5-
0,6 µm / 0,2-0,3 µm. Au fost descrise şi forme mai mici, nedepis-
tabile prin microscopie optică însă vizibile cu ajutorul micros-
copului electronic. În condiţii necorespunzătoare de mediu, pot
să apară forme mai alungite (până la 1 µm). Celelalte specii pot
avea dimensiuni mai mari (1,7 µm / 0,5 µm).
Forma
Formele tipice, cocobacilare, sunt vizibile cu precădere pe
frotiurile din fragmente de viscere ale animalelor infectate şi în
primoculturile de pe medii speciale.
În culturile păstrate mai mult timp sau în condiţii improprii
de cultivare, la toate speciile aspectul microscopic este polimorf,
cocobacilii coexistând cu forme cocoide sau bacilare, chiar şi
filamentoase.
Modul de grupare
Microscopic, aceşti germeni apar de obicei izolaţi, mai rar
se grupează in diplo, în lanţuri scurte sau în grămezi mici.
Prezenţa capsulei
Pe frotiurile efectuate din culturi nu prezintă capsulă.
Această structură este vizibilă uneori, la tulpinile virulente, pe
preparatele microscopice din fragmente de organe ale animalelor
inoculate. Unii autori consideră că nu este o capsulă propriu-
zisă, ci o reţea fină de fibre polizaharidice (glicocalix).
Prezenţa sporilor
Ca majoritatea bacteriilor patogene pentru om, franciselele
nu au capacitate de sporulare.
Francisella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Bacteriile din genul Francisella se colorează Gram cu multă
dificultate, chiar dacă se prelungeşte etapa de recolorare cu
fuxină bazică. Acestea sunt Gram negative. Pe frotiuri, apar palid
colorate (rozalii) în zona centrală şi mai intens la periferie. De
cele mai multe ori însă, colorantul se dispune predominant spre
polii celulei rezultând un aspect “navicular” (de luntre) al bac-

teriilor. Sunt mai vizibile pe frotiuri colorate Giemsa sau prin
imunofluorescenţă.
Localizarea
Pe frotiurile din prelevate bacteriile din genul Francisella se
dispun intra- sau extracelular.
Specia F. tularensis este pretenţioasă nutritiv necesitând
prezenţa obligatorie în mediu a cistinei sau cisteinei. Celelalte
specii din genul Francisella se pot dezvolta şi în absenţa acestor
aminoacizi. Tiamina le favorizează dezvoltarea.
Condiţiile de cultivare necesare sunt aerobioza, 37°C (cu
excepţia speciei F. philomiragia care preferă 25-28°C) şi perioade
lungi de incubare, variabile în funcţie de specie (cu precădere la
F. tularensis) şi de concentraţia inoculului. Se pot dezvolta şi în
sisteme biologice vii (ouă embrionate, animale de laborator).
Forma de creştere
În primoculturile pe medii solide cu cisteină, după 48-72
de ore de incubare, se obţin colonii de tip S, mici (1-2 mm), mate,
alb-cenuşii, uneori mucoide. Prin cultivări repetate, caracteristicile
coloniilor se modifică treptat (devin mai puţin bombate şi mai
transparente), fără a suferi variaţia completă de fază S-R.
Pe mediile care conţin sânge, coloniile au acelaşi aspect şi
nu prezintă hemoliză. Francisella tularensis determină, pe geloză-
sânge, o uşoară înverzire în jurul coloniilor iar pe geloză-chocolat,
o brunificare a mediului.
În mediile lichide care au cisteină, franciselele se dezvoltă
numai în mod excepţional. Acestea tulbură uşor mediul, cu un
mic depozit. Uneori pot să formeze o peliculă care se ramoleşte
în câteva zile.
Nutriţia
Franciselele sunt chemoorganotrofe, dezvoltarea lor fiind
favorizată sau condiţionată de prezenţa în mediul de cultură a
cistinei sau cisteinei.
Respiraţia
Ca şi celelalte parvobacterii, franciselele sunt strict aerobe
utilizând numai procesul de respiraţie oxifilă.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Francisella sunt lipsiţi de
organite de locomoţie, prin urmare sunt imobili.
Înmulţirea
Modul de înmulţire este similar majorităţii bacteriilor (prin
diviziune binară).
Franciselele alcalinizează mediile pe care se dezvoltă. În mod
variabil, în funcţie de specie şi de tulpină, fermentează zaharuri
sau alcooli (glucoza, maltoza, manoza, levuloza, glicerolul), fără
producere de gaz. Eliberează H2S pe mediile cu cistină. Sunt
producătoare de β-lactamază şi, variabil în funcţie de tulpină, de
catalază. Elaborarea unor bacteriocine de către aceşti germeni este
comunicată de unii cercetători.

În condiţii acceptabile de mediu, au o rezistenţă ridicată,
ceea ce prezintă importanţă epidemiologică. Persistă în sol, apă
sau pe cereale până la câteva săptămâni. Mor relativ rapid la
uscăciune, lumină puternică sau pH acid. În organele cadavrelor
animale şi mai ales în pieile acestora îşi păstrează viabilitatea 1-3
luni. Rezistă perioade îndelungate la frigider, în special după
congelarea produselor animale (la −15°C rezistă până la 3 ani). De

asemenea, pot fi păstrate multă vreme pe mediile de cultură,
la temperaturi coborâte.
Sunt vulnerabile la acţiunea căldurii, mai ales în condiţii de
umiditate. Prin căldură umedă, franciselele sunt omorâte în 5-
10 minute la 56°C.
Franciselele sunt sensibile la majoritatea antisepticelor şi
dezinfectantelor folosite în practică, ce le ucid în câteva minute.
Antibioticul de elecţie pentru francisele este streptomicina,
cu rezultate bune chiar şi în cazurile cu evoluţie severă. Pot fi
utilizate şi alte aminoglicozide sau antibiotice cu spectru anti-
microbian larg cum sunt cloramfenicolul şi, într-o mai mică
măsură, tetraciclinele. Eficienţa în timp a unora dintre acestea
este însă discutabilă, existând risc de recăderi ale bolii. Anti-
biograma este utilă deoarece au fost evidenţiate unele tulpini
rezistente, chiar şi la streptomicină.
În prezent, se cunoaşte faptul că aceştia posedă antigene

comune cu alte bacterii Gram negative ca Brucella sp., Yersinia
pestis. Este acceptată de către majoritatea cercetătorilor, existenţa
antigenului somatic O în structura membranei externe a acestor
bacterii. Tulpinile virulente au un antigen capsular.
BOLI UMANE
Specia patogenă este F. tularensis care produce, de obicei,

o zoonoză numită tularemie (“febra iepurilor”). Localizarea cea mai
frecventă este cutanată (bubonul tularemic). Au mai fost descrise
forme pulmonare, oculare, septicemice, tifice, meningitice, ultimele
trei fiind letale în absenţa unui tratament corect efectuat.
Genul Pasteurella

Ordinul: Pasteurellales
Familia: Pasteurellaceae
Genul: Pasteurella
Specii principale: Pasteurella multocida
Germenii ce fac parte din specia Pasteurella multocida au

fost izolaţi pentru prima oară în 1879, de către M. Toussaint,
de la găini. Numele genului a fost propus în onoarea lui Louis
Pasteur, primul care a cercetat „holera găinilor” şi a preparat
chiar un vaccin pentru profilaxia acestora.
Specia principală a fost ulterior izolată de la multe animale
şi păsări. La om, a putut fi evidenţiată în diferite regiuni ale
organismului, cu precădere la nivel nazo-faringian şi în plăgile
traumatice provocate de animale. Iniţial, au fost utilizate diverse
denumiri care făceau referire la spectrul de gazdă. Din 1885, an
când Kitt a utilizat pentru prima dată termenul „multocida”, a
fost adoptat numele actual al speciei.
În cadrul genului au existat şi se produc încă remanieri
importante, datorate caracterelor fenotipice similare cu cele ale
genului Actinobacillus. Ca urmare a hibridizărilor ADN, în genul
Pasteurella au fost introduse, în ultimii ani, specii noi şi au fost
propuse altele pentru reclasificare. În prezent, acest gen include 18
specii care sunt analizate, în continuare, de către specialişti.
Genul Pasteurella 81
Germenii incluşi în prezent în genul Pasteurella se caracteri-

zează, ca şi alte parvobacterii clasice, prin pleiomorfism, vizibil mai
ales pe preparatele microscopice din culturi de pe medii necores-
punzătoare sau păstrate câteva zile. Nu au fost evidenţiate diferenţe
semnificative între specii în ceea ce priveşte morfologia germenilor.
Dimensiunile
Pasteurelele au dimensiuni de 0,5-2 µm/0,2-0,5 µm. Variaţiile
de mărime se datorează, ca şi în cazul altor bacterii, speciei şi
condiţiilor de cultivare. Ca urmare a subcultivărilor, pot să apară
forme alungite, filamentoase.
Forma
Formele tipice sunt cocobacilare, vizibile cu precădere pe
frotiurile efectuate din produsele recoltate de la şoareci inocu-
laţi în laborator. Mai frecvent, aspectul microscopic este chiar
derutant, datorită polimorfismului accentuat, constând într-un
amalgam de forme cocoide, cocobacilare şi bacilare.
Modul de grupare
La microscopicul optic, germenii din genul Pasteurella apar
izolaţi, grupaţi in diplo sau în lanţuri scurte.
Prezenţa capsulei
La tulpinile virulente, pe frotiurile din produsele patologice,
capsula este, în general, prezentă, dar greu evidenţiabilă în
coloraţiile obişnuite. Poate fi vizualizată prin microscopie electro-
nică sau prin utilizarea unor coloraţii speciale. Unii autori au
descris o pseudocapsulă polizaharidică (glicocalix). Alţii însă au
semnalat prezenţa unei capsule din acid hialuronic la speciile
P. multocida şi P. haemolytica.
Prezenţa sporilor
Pasteurella sp. nu au capacitatea de a sporula în condiţii
improprii de mediu extern.
Pasteurella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Pasteurelele se colorează Gram cu dificultate fiind necesară
recolorarea prelungită cu fuxină bazică. Sunt Gram negative (ro-
zalii). Apar frecvent colorate mai intens la polii celulei bacteriene,
mai ales în prelevate. Aspectul bipolar este mai sugestiv pe frotiuri
colorate Giemsa sau cu albastru de metilen.
Localizarea
La examinarea microscopică obişnuită, germenii aparţinând
genului Pasteurella pot fi evidenţiaţi atât în interiorul elementelor
celulare cât şi în afara acestora.
Cultivarea în bune condiţii a speciilor de Pasteurella impune
îmbogăţirea mediilor cu lichide biologice (sânge, ser, etc.). Unele
tulpini sunt mai puţin pretenţioase din punct de vedere nutritiv,
dezvoltându-se şi pe medii uzuale, lichide (bulion de carne) sau
solide (geloză simplă). Pasteurelele pot fi cultivate în aerobioză,
la 37°C, după 24-72 ore de incubare.
Forma de creştere
Pe geloză simplă, pasteurelele pot forma colonii cu aspect
diferit, care pot coexista uneori. De obicei, acestea sunt de
tip S, de dimensiuni mici sau medii (1-3 mm), mate sau semi-
transparente. Tulpinile cu virulenţă crescută, incapsulate, pot
forma colonii M, mari, cu consistenţă mucoidă. Uneori, pot creşte
sub forma R (colonii rugoase, uscate).
Pe mediile care conţin sânge, modul de creştere este S
sau M, coloniile fiind alb-cenuşii, opace sau mucoase, frecvent
nehemolitice. P. haemolytica produce o zonă de β-hemoliză în
jurul coloniilor iar P. multocida brunifică geloza.
Datorită producerii de indol, pe toate mediile, P. multocida
degajă un miros particular, de „şoarece ud”. În mediile lichide,
Pasteurella sp. determină turbiditate omogenă, cu un depozit
redus în porţiunea inferioară a tubului. Uneori poate să formeze
o peliculă subţire.
Nutriţia
Germenii din genul Pasteurella îşi obţin energia necesară
metabolismului prin oxidarea substanţelor organice. Prin urmare,
sunt chemoorganotrofe.
Respiraţia
Sunt bacterii aerobe facultativ anaerobe. Utilizează, în mod
obişnuit, respiraţia oxifilă, dar pot realiza, la nevoie, respiraţie
anaerobă sau fermentaţie.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Pasteurella nu au organite
de locomoţie, prin urmare sunt imobili.
Înmulţirea
Modul de înmulţire al pasteurelelelor este asemănător cu
al altor bacterii realizându-se prin diviziune binară.
Majoritatea tulpinilor fermentează diverse zaharuri (glucoză,
manoză, galactoză, zaharoză, fructoză, manitol, sucroză), fără
producere de gaz. Pe baza comportamentului faţă de acestea au
putut fi diferenţiate speciile şi au fost stabilite biotipuri. Produc,
în general, hidrogen sulfurat, indol, catalază, oxidază, ornitin-
decarboxilază şi reduc nitraţii la nitriţi.

Variază în raport cu condiţiile de mediu (săptămâni, luni).
Nu rezistă la uscăciune, lumina solară directă sau pH acid. În
cadavrele animalelor sunt viabile până la 3 luni.
Toate speciile de Pasteurella sunt distruse în 5-10 minute
la 60°C, ca urmare a acţiunii căldurii umede.
De asemenea, Pasteurella sp. sunt vulnerabile la o gamă
largă de antiseptice şi dezinfectante, care le pot distruge doar în
câteva minute.
Antibiograma nu este obligatorie, germenii fiind sensibili
la numeroase antibiotice. Cele mai bune rezultate se obţin prin
administrarea penicilinelor. Pot fi utilizate şi cefalosporinele,
eritromicina, aminoglicozidele şi antibioticele cu spectru anti-
microbian larg (cloramfenicol, tetracicline).
Ca şi alte bacterii Gram negative, pasteurelele au antigenul

somatic O în membrana externă. Pe baza acestuia, în cadrul
speciei P. multocida au fost identificate 11 serotipuri. Tulpinile
virulente de Pasteurella sp. conţin însă şi antigene capsulare.
Specia P. multocida are 4 tipuri (A, B, D, E). Ţinând cont de

aceste aspecte, au fost stabilite pentru specia P. multocida 23 de
serotipuri, prin combinaţii ale variantelor celor două categorii de
antigene (ex.: A2). Şi în cazul P. haemolytica au fost identifi-
cate, în acelaşi mod, cel puţin 15 serotipuri.
La unele specii de Pasteurella au fost puse în evidenţă şi
toxine. Tulpinile de P. multocida din serotipul D şi unele din A
produc o exotoxină cu acţiune dermonecrotică. Acest fapt a fost
demonstrat experimental.
P. haemolytica produce o leucotoxină cu acţiune toxică pe
macrofagele alveolare şi leucocitele polimorfonucleare neutrofile.
A fost pusă în evidenţă mai ales la tulpini izolate de la ovine.
BOLI UMANE
Pasteurelele determină infecţii mai ales la imunodeficienţi,

principalele specii patogene fiind P. multocida şi P. haemolytica.
Sunt implicate în infecţii ale plăgilor produse prin muşcături sau
zgârieturi de animale şi în infecţii respiratorii inferioare. Uneori
evoluţia clinică este mai severă, prin extensia în vecinătate sau
generalizarea infecţiei.
Genul Corynebacterium

Ordinul: Actinomycetales
Familia: Corynebacteriaceae
Genul: Corynebacterium
Specii principale: Corynebacterium diphteriae
Difteria era binecunoscută încă din antichitate ca o boală

transmisibilă, cu o evoluţie severă, frecvent letală la copii, dar
multă vreme nu a fost definită ca o entitate clinică distinctă.
Abia în 1821, Pierre Bretoneau a analizat şi a descris manifestările
clinice ale infecţiei şi a utilizat pentru prima dată, pentru acest
sindrom clinic, denumirea de „difterită” (lb. gr.: diphtera = mem-
brană ). Mult mai târziu, Trousseau a fost cel care i-a schimbat
numele în difterie.
În anul 1883, Klebbs a observat bacilii în falsele membrane
recoltate de la pacienţi iar în 1884, Friederich Loeffler i-a izolat
pe mediul cu ser coagulat de bou care astăzi îi poartă numele.
Clasic, denumirea de “bacili corineformi” se referea la mai
multe genuri care au unele caractere morfo-tinctoriale, culturale
şi biochimice comune.
În ultimele decenii, genul Corynebacterium, ce includea
iniţial 33 de specii, a fost reevaluat, prin analizarea conţinutului
de baze nucleotidice din structura ADN şi a unor constituienţi
Genul Corynebacterium 87
ai peretelui celular. În prezent, sunt 68 de specii incluse şi

altele propuse pentru a fi reclasificate în acest gen, datorită
caracterelor fenotipice şi filogenetice.
Speciile care prezintă importanţă, din punct de vedere al
medicinii umane, sunt, Corynebacterium diphteriae şi, în mai mică
măsură, Corynebacterium ulcerans şi Corynebacterium pseudo-
tuberculosis (specii toxigene).
Biotipurile speciei C. diphteriae sunt gravis, intermedius
şi mitis. Recent, unii autori au definit al patrulea biotip, belfanti.
De asemenea, în cadrul speciei C. ulcerans, au fost identificate
subtipurile gravis şi intermedius.
În cazul bolnavilor sau al purtătorilor de bacili difterici, se

efectuează, mai frecvent, frotiuri colorate Gram, din prelevate
sau din culturi, pe care pot fi observate caracteristicile morfo-
tinctoriale ale acestora.
Dimensiunile
Corynebacteriile au o lungime de 1–8 µm şi o grosime de
0,5–1 µm. Aceste dimensiuni pot varia în funcţie de specie sau
biotip (mai mici la gravis; mai mari la intermedius şi mitis) şi
condiţiile de creştere (pe medii necorespunzătoare din punct de
vedere nutritiv, la temperatură, umiditate sau pH neprielnice
sunt mai scurţi şi mai groşi).
Forma
Pe frotiurile efectuate din diverse produse patologice sau
din culturi de pe medii îmbogăţite cu proteine animale (ser de
bou, gălbenuş de ou) C. diphteriae prezintă aspectul caracte-
ristic, de bacili drepţi sau uşor incurbaţi, măciucaţi la unul sau
la ambele capete (lb. gr.: coryne = măciucă). În schimb, pe pre-
paratele microscopice din culturi obţinute pe medii ce le satisfac
într-o mai mică măsură cerinţele nutritive, bacilii difterici iau

forme atipice, cocoidale, cocobacilare sau bacilare (scurţi, groşi,
cu extremităţi rotunjite sau ascuţite), asemănătoare corynebac-
teriilor nepatogene.
Modul de grupare
Prin microscopie optică se poate observa dispunerea carac-
teristică a acestor germeni, în zig-zag (sub forma literelor L, M,
N, Y, V) sau formând palisade (aspecte asemănătoare literelor
chinezeşti). Această modalitate de aranjare se datorează diviziunii
în planuri paralele succesive, lipsei separării complete a celulelor
rezultate de cele iniţiale şi alunecării unora faţă de celelalte. Pot
să apară şi izolaţi, dar formarea grupărilor specifice este mai
frecventă la corynebacterii ceea ce conferă valoare orientativă mai
ridicată examinării microscopice.
Prezenţa capsulei
Speciile patogene din genul Corynebacterium nu prezintă
capsulă bacteriană.
Prezenţa sporilor
Acest caracter taxonomic este absent la corynebacterii.
Tinctorialitatea
Bacilii difterici sunt Gram pozitivi la limită (se colorează în
roşu-violaceu) ceea ce subliniază importanţa respectării stricte
a duratei etapelor coloraţiei Gram, în special a decolorării. Pe
frotiurile efectuate din culturi de pe medii bogate în fosfaţi (ex.:
mediul Löeffler) apar diferenţe tinctoriale, de-a lungul fiecărui
bacil alternând zone mai intens colorate (violet) cu altele mai
palide (rozalii). Acest aspect granulat se datorează acumulării în
celula bacteriană a unor incluzii de polifosfaţi, foarte rezisten-
te la decolorarea cu amestec alcool-acetonă (3/1), care formează
corpusculii metacromatici Babeş-Ernst (apar coloraţi în violet,
pe fondul rozaliu al bacilului), patognomonici pentru bacilul

difteric. Aceşti markeri sunt dificil de evidenţiat pe frotiurile din
culturi obţinute pe medii sărace în fosfaţi. Numărul acestora este
ridicat la biotipul C. diphteriae gravis, scăzând semnificativ la
intermedius şi, mai ales, la mitis.
Localizarea
Prin examinarea microscopică a frotiurilor din prelevate,
bacilii difterici apar dispersaţi printre elementele celulare (extra-
celular).
Corynebacterium sp.
- morfologie -
Bacilii difterici pot să fie cultivaţi pe medii nutritive uzuale,
dar dezvoltarea acestora este favorizată de adăugarea de lichide
biologice sau de proteine de origine animală (sânge, ser de bou,
gălbenuş de ou, etc.). Cultivarea în laborator a corynebacteriilor
patogene poate fi realizată prin incubarea timp de 24-48 ore, la
37°C, în aerobioză.
Forma de creştere
Modul de creştere al germenilor din grupul Corynebacte-
rium diphteriae este variabil în funcţie de compoziţia mediului
de cultură, de specie şi de biotip. C. diphteriae gravis formează
colonii cu un diametru de 1-2 mm, cu aspect de “margaretă”,
plate, cu marginile crenelate, cu striaţii radiare, cu suprafaţă
uşor granulată şi cu consistenţă untoasă. Biotipul C. diphteriae
intermedius creşte sub forma unor colonii mai mici, rotunde,
plate sau uşor acuminate, cu suprafaţa granulară şi consistenţă
semicremoasă. Coloniile biotipului mitis au dimensiuni mici,
sunt rotunde, bombate, lucioase, cu consistenţă cremoasă. În
general, coloniile au această morfologie pe majoritatea mediilor
folosite în practica diagnosticului bacteriologic dar există unele
particularităţi de creştere pe unele dintre acestea.
Pe geloză-sânge, coloniile de C. diphteriae au o culoare
gri-albicioasă iar β-hemoliza, uneori prezentă, sub forma unei
zone înguste, circulare, în jurul coloniilor (cu excepţia biotipului
gravis, nehemolitic) reprezintă un caracter inconstant, puţin
valoros pentru identificarea speciei sau biotipului. Numai unele
tulpini de C. ulcerans prezintă β-hemoliză discretă. În schimb,
la specia C. pseudotuberculosis, caracterul este mai constant.
Pe medii care au în conţinut telurit de potasiu (ex.: mediul
Tinsdale - geloză cu adaus de ser, cistină, telurit şi thiosulfat;
mediul Gundel-Tietz - geloză cu sânge, cistină şi telurit), coloniile
de C. diphteriae sunt, în general, de talie medie (1,5-2 cm),
negre, opace, cu un halou brun în jur. În cazul biotipului inter-
medius, sunt mai mici (0,5-1 cm), transparente şi lucioase iar
cele de C. diphteriae gravis sunt foarte friabile. C. ulcerans şi
C. pseudotuberculosis formează, pe aceste medii, colonii negre,
mate, foarte uscate.
Pe mediul electiv Löeffler (ser coagulat de bou), cultura de

C. diphteriae este semicremoasă, cu aspect granular, de culoare
alb-gălbuie. În cazul celorlalte specii de corynebacterii, este mai
cremoasă, cu suprafaţa mai netedă şi lucioasă.
În medii lichide, corynebacteriile pot determina turbidi-
tate (intermedius şi mitis), pot forma peliculă (gravis), inel (in-
termedius) sau un depozit grunjos (gravis, mitis).
Nutriţia
Bacteriile introduse în cadrul genului Corynebacterium sunt
chemoorganotrofe, putând utiliza compuşi organici.
Respiraţia
Majoritatea corynebacteriilor sunt aerobe facultativ anae-
robe. Doar unele specii de difterimorfi sunt strict aerobe.
Mobilitatea
Bacteriile din genul Corynebacterium sunt imobile.
Înmulţirea
Se înmulţesc prin diviziune binară, după planuri paralele.
Comportamentul corynebacteriilor faţă de unele mono- şi
polizaharide diferă în funcţie de specie şi de biotip constituind
un criteriu de identificare a acestora. Zaharurile sunt fermentate
fără producere de gaz.
Spre deosebire de C. diphteriae, C. ulcerans şi C. pseudo-
tuberculosis sintetizează urează ceea ce constituie un criteriu
de diferenţiere.
Corynebacteriile patogene sunt producătoare de enzime:
• Catalaza: eliberează oxigen din peroxidul de hidrogen; este
elaborată de majoritatea speciilor de corynebacterii.
• Cistinaza: descompune cistina cu eliberare de hidrogen sul-
furat; este prezentă atât la C. diphteriae cât şi C. ulcerans.
• Hemolizina: acţionează asupra hematiilor de cobai, iepure şi

oaie; este produsă de unele tulpini de C. diphteriae aparţi-
nând subtipurilor mitis şi gravis.
• Nitratreductaza: reduce nitraţii până la nitriţi; este elaborată
de speciile difterogene de Corynebacterium.
• Neuraminidaza: desface acidul N-acetil neuraminic de la nivelul
mucoaselor; este produsă, în cantităţi crescute, de C. ulcerans
şi, într-o mai mică măsură, de C. diphteriae.
Tulpinile de C. diphteriae lizogenizate de un bacteriofag
purtător al genei tox+ elaborează o exotoxină, responsabilă de
declanşarea procesului morbid din difterie. C. ulcerans şi după
unii autori, C. pseudotuberculosis, pot produce o toxină asemă-
nătoare, fiind însă mai rar implicaţi în etiologia acestei infecţii.
Bacilii difterici reduc sărurile de telur, cu eliberarea telurului
metalic, proprietate ce are aplicaţie practică la prepararea mediilor
selective pentru aceştia.
De asemenea, elaborează bacteriocine, cu acţiuni asupra
altor tulpini din cadrul speciei şi chiar asupra altor specii. Aceste
substanţe bactericide sunt produse mai ales de tulpinile toxi-
gene aparţinând biotipului mitis.

Corynebacteriile au rezistenţă crescută în mediul extern (pe
sol – 1 an, în aer – 3 ore, în praf – 100 zile), chiar în condiţii de
uscăciune, ceea ce le diferenţiază de alţi germeni. Păstrate la
temperatura camerei, la adăpost de lumina directă a razelor
solare, culturile sunt viabile până la 3 luni.
Aceşti germeni sunt sensibili la acţiunea căldurii umede
sau uscate (procedeele clasice de sterilizare). La 60°C, mor în
10 minute.

În general, antisepticele şi mai ales dezinfectantele uzuale
îi omoară în câteva minute.
De obicei sunt sensibili la antibioticele folosite mai des în
practica clinică. Eficienţa terapeutică este însă mai ridicată în
cazul penicilinei şi al eritromicinei. Au fost semnalate tulpini
rezistente la eritromicină.
C. diphteriae elaborează neuraminidază, ce produce necroză

la poarta de intrare, favorizând multiplicarea germenilor.
Toxina difterică este o exotoxină produsă doar de tulpinile
de C. diphteriae ce au dobândit această capacitate prin conversie
lizogenică (au un fag β specific, purtător al genei care codifică
sinteza toxinei). Toxina are structură proteică, fiind constituită
din 2 fragmente A (zona activă, toxică) şi B (dimensiuni mai mari,
permite ataşarea pe membrana celulei-gazdă). Prin expunere la
formol şi căldură, toxina poate fi detoxificată şi transformată în
anatoxină, care îşi păstrează antigenicitatea.
C. ulcerans produce cantităţi mari de neuraminidază, o
toxină asemănătoare celei difterice, cu efecte patogene similare
şi o fosfolipază D. C. pseudotuberculosis este mai puţin studiată,
dar unii autori menţionează aceiaşi factori de patogenitate.
BOLI UMANE
Tulpinile toxigene de C. diphteriae sunt agenţii etiologici ai

difteriei, boală infecţioasă acută, transmisibilă. Forma cea mai
frecventă este difteria faringiană (angina cu „false membrane”). Alte
forme sunt difteria laringiană (crup difteric), nazală, a plăgilor, otică,
oculară, vulvară, anală. Pot apare complicaţii cardiace sau neuro-
logice. C. ulcerans şi C. pseudotuberculosis, fiind toxigene, au fost
implicate rar într-un sindrom clinic similar celui difteric.
Genul Listeria

Ordinul: Bacillales
Familia: Listeriaceae
Genul: Listeria
Specii principale: Listeria monocytogenes
Implicarea acestor germeni în patologie a fost semnalată

prima oară de Hulphen, în 1911, care i-a observat pe preparate
microscopice efectuate din leziuni necrotice hepatice ale iepu-
rilor. Murray şi Swan au reuşit să-i izoleze de la iepurii dintr-o
crescătorie, în 1926, numindu-i Bacterium monocytogenes. În
1927, Pirie a izolat tulpini de la şoareci de deşert şi a introdus
denumirea de Listerella hepatolitica. Tot el, în 1939, a izolat aceşti
germeni de la un bolnav cu meningită şi a propus schimbarea
numelui în Listeria monocytogenes.
Primele tulpini de provenienţă umană au fost cultivate în
anul 1912, de Nyfeldt. Ulterior, listeriile au putut fi implicate
în diverse infecţii umane, ale unor specii de animale, păsări şi
chiar peşti.
Genul Listeria a fost introdus iniţial în familia Corynebac-
teriaceae (Bergey).
Ca urmare a studierii ARN ribozomal, în 1983, Stackebrandt
şi colaboratorii au demonstrat că acesta face parte din ramura
Genul Listeria 95
filogenetică Clostridium-Lactobacillus-Bacillus. Pe baza caracte-

relor genetice, a fost realizată încadrarea taxonomică actuală
şi, în cadrul genului, au fost incluse 6 specii (L. monocytogenes,
L. ivanovii, L. seeligeri, L. welshimeri, L. grayi, L. innocua). De
asemenea, unele specii din genul Listeria au fost împărţite în
subspecii (L. ivanovii – în ivanovii şi londoniensis, L. grayi – în
grayi şi murray).
Examinarea la microscopul optic a unor frotiuri Gram din

produse patologice sau culturi permite observarea caracterelor
morfo-tinctoriale ale listeriilor:
Dimensiunile
În medie, listeriile au dimensiuni de 0,5-3 µm/0,3-0,5 µm.
În culturi vechi sau obţinute în condiţii improprii, pot să apară
forme mai alungite sau mai groase (până la 20 µm/0,8 µm).
Forma
Pe frotiurile din produse patologice sau din culturi tinere
predomină formele cocobacilare. Pe preparatele din culturi vechi
sau obţinute pe medii cu potenţial nutritiv scăzut, este specific
un tablou polimorf, în care sunt vizibile atât forme cocoide cât
şi cocobacilare şi bacilare. Bacilii sunt drepţi sau incurbaţi, cu
capetele rotunjite, de diferite dimensiuni (scurţi, medii sau lungi).
Predomină formele filamentoase, nespecifice, ceea ce conferă o
valoare orientativă redusă a examinării microscopice.
Modul de grupare
Microscopic, listeriile apar izolate sau grupate. Pe prepa-
rate din produse patologice (mai ales lichid cefalorahidian) sau
din culturi în fază S se dispun in diplo, în palisade sau în
grupări mici, în formă de litere (V, Y).
Germenii din culturi aflate în fază R formează, de obicei,
lanţuri scurte (3-5 elemente).
Prezenţa capsulei
Capsula nu a fost evidenţiată la genul Listeria.
Prezenţa sporilor
Listeriile nu sunt bacterii sporogene.
Listeria sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Sunt bacterii Gram pozitive, dar pot dobândi o tentă roşie-
tică dacă etapa de decolorare este prea lungă sau dacă provin
din culturi senescente.
Localizarea
Pe frotiurile din produse patologice, listeriile sunt libere (ex-
tracelulare) sau fagocitate (intracelulare).
Listeria sp. nu sunt bacterii pretenţioase nutritiv putând
fi cultivate şi pe medii simple. Dezvoltarea lor este favorizată
de adăugarea în medii a unor produse biologice (sânge, ser,
lichid de ascită, extract de ficat, etc.) sau a glucozei. Cresc şi se
Genul Listeria 97
multiplică optim la 20-37°C, dar se pot adapta la valori termice

cuprinse în intervalul −4 ÷ 45°C. Preferă aerobioza, dar pot fi
cultivate şi în absenţa O2. Viteza de creştere variază în funcţie de
calităţile mediului şi de temperatură.
Forma de creştere
Pe mediile solide simple (agar glucozat sau agar triptozat),
listeriile formează colonii de tip S, mici sau medii (0,2-1,5 mm),
transparente, apoase, cu un aspect de „picături de rouă”, cu o
tentă albastru-verzuie la examinarea în lumină oblică. Uneori,
adoptă forma de creştere R, cu colonii mai mari şi mai opace,
ombilicate şi friabile. În culturile mai vechi, cresc în dimensiuni,
devin gri, vâscoase şi au tendinţă de disociere.
Pe mediile care conţin sânge, coloniile au un aspect asemă-
nător. Hemoliza de tip β apare la unele specii (L. monocytogenes,
L. ivanovii, L. seeligeri), în faza S.
În mediile lichide listeriile induc o turbiditate omogenă (în
bulionul peptonat) sau formarea unui depozit floconos (în bulion
glucozat sau triptozat), care, după câteva zile, devine aderent şi,
prin agitare, se ridică de la fundul tubului, ca un vârtej.
L. monocytogenes degajă un miros de lapte acidulat.
Nutriţia
Germeni Listeria sunt chemoorganotrofi. Dezvoltarea lor
este dependentă de anumiţi factori de creştere.
Respiraţia
Listeriile sunt bacterii aerobe, dar facultativ anaerobe. Pot
utiliza respiraţia oxifilă, anaerobă sau fermentaţia. Au fost însă
semnalate şi tulpini microaerofile.
Mobilitatea
Sunt germeni mobili ce se deplasează cu ajutorul cililor.
Localizarea şi numărul organitelor de locomoţie sunt variabile în
funcţie de forma sub care se prezintă germenii, de temperatura

de cultivare şi de vechimea culturii. Acestea pot fi absente sau
sunt unice şi dispuse subterminal, în cazul cocobacililor, a cul-
turilor la 37°C sau 4°C şi pe frotiurile din culturi vechi. Mai
mulţi cili, dispuşi peritriche, au formele bacilare din culturi
proaspete obţinute la temperatura camerei (22°C).
Înmulţirea
Ca şi la alţi germeni de importanţă medicală, multiplica-
rea se realizează prin diviziune simplă binară.
Acţiunea fermentativă a listeriilor asupra zaharurilor este
unanim acceptată, dar rezultatele obţinute de diverşi autori diferă
într-o anumită măsură. Se pare că-şi pot pierde această proprietate
în anumite condiţii de cultivare. Se consideră că aceşti germeni
pot fermenta, în mod variabil în funcţie de specie şi de tulpină,
diverşi carbohidraţi (glucoza, levuloza, ramnoza, manoza, trehaloza,
maltoza, esculina, etc.), fără eliberare de gaz. Comportamentul
lor faţă de zaharuri reprezintă un criteriu de diferenţiere între
specii şi faţă de bacterii asemănătoare.
Listeriile sunt producătoare de catalază, pozitivează testele
roşu metil, Voges-Proskauer, T.T.C. (clorură de trifeniltetrazolium)
şi sunt halotolerante. De asemenea, elaborează bacteriocine.

Germenii care fac parte din genul Listeria au o rezistenţă
remarcabilă în mediul extern. În stratul superficial al solului,
în apele de suprafaţă, pe vegetale sau pe obiecte pot să rămână
viabili şi capabili de multiplicare săptămâni, luni sau ani, în
funcţie de condiţiile de mediu. Rezistă perioade îndelungate în
produsele animalelor bolnave (lapte, carne, ouă), dejectele acestora,
pe mediile de cultură (până la 6 luni) sau la îngheţare.
Genul Listeria 99
Listeriile sunt distruse prin autoclavare (peste 15 minute)
sau sterilizare în cuptorul Poupinel (peste 1 oră). Pasteurizarea
laptelui nu este întotdeauna o metodă eficientă.
Rezistenţa la radiaţii
Toate speciile de Listeria sunt vulnerabile la aceşti agenţi
sterilizanţi, fiind distruse de razele γ, ultraviolete şi microunde.
Sensibilitatea la dezinfectantele folosite frecvent (hipoclorit
de sodiu, etanol 70 %, glutaraldehidă) este moderată.
Listeriile sunt sensibile cu precădere la ampicilină. Pot fi
folosite în terapie şi penicilina, eritromicina, aminoglicozidele şi
antibioticele cu spectru larg (tetraciclinele, cloramfenicolul), însă
pe baza antibiogramei.
Tulpinile virulente de Listeria monocytogenes sintetizează şi

eliberează, în cantităţi variabile, listeriolizină (LLO), o proteină
cu greutate moleculară de 58 KD, asemănătoare altor toxine
bacteriene (streptolizina O, pneumolizina, perfringolizina). Are
acţiune hemolitică şi reprezintă un factor major de virulenţă.
De asemenea, secretă fosfolipaze (PI-PLC = phosphatidyl-
inositol-specific phospholipase; PC-PLC = phosphatidyilcholine-
specific phospholipase) care hidrolizează fosfolipidele gazdei şi o
metaloprotează Zn-dependentă.
BOLI UMANE
În infecţiile umane a fost izolată specia L. monocytogenes şi

mai rar, L. ivanovii şi L. seeligeri. La persoanele imunocompetente,
infecţia este de obicei asimptomatică. Forme severe apar la imuno-
deficienţi (meningoencefalită, endocardită, septicemie). Rar apar
forme localizate (cutanate, faringiene, genito-urinare).
Genul Erysipelothrix

Ordinul: Incertae sedis

Familia: Erysipelotrichaceae
Genul: Erysipelothrix
Specii principale: Erysipelothrix rhusiopathiae
Informaţiile din literatură referitoare la aceşti germeni sunt

sumare datorită implicării relativ reduse în patologia umană,
cu precădere la anumite categorii profesionale (măcelari, pescari,
veterinari, crescători de animale, etc.).
Singura specie de importanţă medicală este Erysipelothrix
rhusiopathiae, pentru care sunt menţionate în literatură mai multe
denumiri sinonime ca Erysipelothrix erysipeloides, Erysipelothrix
porci, Erysipelothrix murisepticus, Erysipelothrix insidiosa,
Bacterium rhusiopathiae, Bacillus rhusiopathiae suis, Bacillus
insidiosus. Denumirea uzuală este „bacilul rujetului”.
În cadrul speciei-tip, Erysipelothrix rhusiopathiae, au fost
definite mai multe serovaruri (1a, 1b, 2a, 2b, 4-6, 8, 9, 11-13,
15-21, 24-26). În cadrul genului a fost inclusă recent specia
E. tonsillarum, neimplicată până în prezent în patologia umană
sau veterinară. Recent, Bergey′s Manual menţionează şi a treia
specie, Erysipelothrix inopinata, mai puţin cunoscută încă în
ceea ce priveşte potenţialul patogen.
Genul Erysipelothrix 101
Diferenţierea între speciile genului şi de alte bacterii Gram

pozitive asemănătoare (Arcanobacterium sp., Listeria sp., Bron-
chothrix sp, Corynebacterium sp., Kurthia sp., etc.) se bazează
pe caracterele biochimice şi mobilitate.
Aspectul microscopic al germenilor din genul Erysipelothrix

este diferit în funcţie de modul de creştere pe mediile de cultură.
Dimensiunile
Aceşti germeni au, mai frecvent, o lungime de 0,5-2,5 µm
şi o grosime de 0,2-0,5 µm. Dimensiunile pot varia în funcţie de
forma de creştere (S sau R), de condiţiile de mediu sau vechimea
culturii. Pot ajunge uneori până la 60 µm.
Forma
Aspectul microscopic al germenilor din genul Erysipelothrix
este diferit în funcţie de modul de creştere pe medii. Pe frotiu-
rile efectuate din colonii de tip S, se pot observa bacili scurţi,
drepţi, cu capetele rotunjite. În cazul formelor R, apar forme
alungite, filamentoase, uneori ramificate. Dacă provin din culturi
învechite, bacilii au tendinţă de a se incurba uşor.
Modul de grupare
Bacilii scurţi ce corespund formelor S apar la microscopul
optic izolaţi sau formând lanţuri scurte. Formele lungi, filamen-
toase sunt izolate dar au tendinţă, în special dacă provin din
culturi vechi, de a se dispune în palisade, în mod asemănător
corynebacteriilor.
Prezenţa capsulei
Bacilii din genul Erysipelothrix nu prezintă capsulă.
Prezenţa sporilor
De asemenea, nu sunt bacterii sporogene.
Localizarea
Pe frotiurile din prelevate se dispun intra- sau extracelular.
Tinctorialitatea
În genul Erysipelothrix sunt incluse bacterii Gram pozitive,
însă este necesară respectarea riguroasă a etapelor coloraţiei
Gram, în special a celei de decolorare, fiindcă sunt foarte sensibile
la acţiunea amestecului alcool-acetonă (se decolorează repede şi
pot să apară ca Gram negativi). Uneori acestea se colorează ne-
omogen (zone violet pe un fond rozaliu – „aspect moniliform”).
Erysipelothrix sp.
- morfologie -
Erysipelothrix sp. sunt pretenţioase în ceea ce priveşte
cerinţele nutritive. Pe medii obişnuite, unele tulpini pot creşte,
însă sărac, cu dificultate, după mai multe zile de incubare. În
practica bacteriologică, este necesară îmbunătăţirea calităţilor
nutritive ale mediilor (prin adaus de sânge, ser sau extracte de
organe, glucoză, triptoză, etc.) şi incubarea în atmosferă de CO2
5-10 % care favorizează dezvoltarea acestora. Unele tulpini se
dezvoltă doar în medii lichide cu tioglicolat. Temperatura optimă
este 37°C iar perioada de incubare necesară apariţiei semnelor de

creştere este, în general, de 24-48 ore.
Forma de creştere
Modul de creştere pe medii de cultură, lichide sau solide,
al diferitelor tulpini de Erysipelothrix rhusiopathiae variază în
raport cu forma clinică de boală şi cu stadiul evolutiv. Astfel,
în formele cu diseminare sistemică sau în stadiul acut al erizi-
peloidului, germenii au, în primoculturi, o creştere de tip S iar
în stadiile cronice şi localizările endocardice sau artritice, de
tip R. Repicările sau prelungirea incubării au drept consecinţă
obţinerea unor culturi difazice (forme S şi R), apărute ca urmare
a variaţiei de fază S-R.
Pe mediile solide îmbogăţite, Erysipelothrix rhusiopathiae
formează colonii de tip S (mici, transparente, strălucitoare, cu o
iridiscenţă albastru-verzuie în lumină reflectată) sau R (puţin mai
mari, mai opace, plate, de formă neregulată şi cu o suprafaţă
denivelată). Păstrarea culturilor timp de câteva zile se însoţeşte de
opacifierea coloniilor. Pe mediile cu sânge, formele S şi R sunt
α-hemolitice.
În mediile lichide (ex.: bulion cu tioglicolat), aceşti germeni
produc turbiditate omogenă (creştere S) sau determină apariţia
unor flocoane care sedimentează.
Nutriţia
Bacteriile din genul Erysipelothrix sunt chemoorganotrofe,
obţinâdu-şi energia necesară metabolismului prin oxidarea unor
substanţe organice.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi, prin urmare pot
să utilizeze la nevoie atât procesul de respiraţie aerobă cât şi
fermentaţia.
Mobilitatea
Erysipelothrix sp. sunt germeni imobili.
Înmulţirea
Toate speciile se înmulţesc prin diviziune binară.
Erysipelothrix sp. au activitate fermentativă slabă. Erysipe-
lothrix rhusiopathiae fermentează glucoza şi lactoza, în general
fără producere de gaz.
Majoritatea tulpinilor produc hidrogen sulfurat pe mediul
T.S.I. Aproape toate testele de identificare biochimică folosite de
obicei pentru bacterii sunt negative.
Specia-tip nu este toxigenă, dar elaborează hialuronidază
şi neuraminidază. Unii autori menţionează că această specie
este producătoare de coagulază (90 % din tulpini).
Serovarul 2 aglutinează hematiile unor specii de păsări.

Erysipelothrix rhusiopathiae are o rezistenţă remarcabilă
în mediul extern. Rezistă câteva săptămâni pe sol şi în mediul
acvatic (mai ales în nămol, dejecte şi ape reziduale de la ferme
şi abatoare), luni de zile (6-9) în cadavre animale şi chiar ani în
produsele din carne, chiar afumate sau sărate. Preferă pH-ul
alcalin şi temperaturile scăzute.
Germenii sunt distruşi în 15 minute la 55°C şi aproape
instantaneu prin fierbere. Metodele de sterilizare prin căldură
sunt eficiente.
În general, Erysipelothrix sp. sunt sensibile la dezinfec-
tantele utilizate mai frecvent în practica medicală care le ucid în
câteva minute.
Antibioticul de elecţie este penicilina G. În general, aceşti
germeni şi-au menţinut sensibilitatea la eritromicină, cefalo-
sporine, clindamicină şi ciprofloxacin. În schimb, sunt rezistenţi
sau au dobândit această proprietate faţă de unele aminogli-
cozide, polimixine, acid nalidixic, novobiocină, vancomicină sau
sulfamide.
Structura antigenică a germenilor incluşi în acest gen nu

este pe deplin clarificată. Datele prezentate de diverşi autori, ca
urmare a studiilor experimentale efectuate, sunt neconcludente,
chiar contradictorii.
Studii genetice efectuate au demonstrat că aceşti germeni
sintetizează o microcapsulă cu rol antifagocitar.
Rolul invaziv al hialuronidazei este contestat de către unii
autori, datorită patogenităţii similare a tulpinilor secretante şi
neproducătoare.
Neuraminidaza clivează glicoproteinele, glicolipidele şi oligo-
zaharidele din compoziţia mucusului, prin acţiuni pe reziduurile
terminale de acid sialic, fiind implicată şi în aderarea la endotelii.
Este eliberată în cantităţi mai mari de tulpinile virulente, în
faza de creştere exponenţială.
BOLI UMANE
E. rhusiopathiae, agentul rujetului porcului, produce la om o

boală profesională numită erizipeloidul Baker-Rosenbach, caracte-
rizată printr-o maculă pruriginoasă, roşie-violacee, în jurul porţii
de intrare, ce se extinde centrifug în următoarele ore. Rar, mai
ales la imunodeficienţi, poate apare erizipeloidul difuz, artrite de
vecinătate, septicemii, endocardite.
Genul Bacillus

Ordinul: Bacillales
Familia: Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specii principale: Bacillus anthracis
Primul microb observat microscopic pe preparate native din

prelevatele animalelor bolnave a fost Bacillus anthracis. Cei care
au reuşit acest lucru, în 1850, au fost Davaine şi Rayer.
Mai târziu, Robert Koch a introdus frotiul în practica micro-
scopiei şi a reuşit să cultive, pentru prima oară, în anul 1876,
agentul antraxului. De asemenea, a realizat infecţii experimentale.
Savantul francez Louis Pasteur a studiat boli epizootice şi
umane, printre care şi antraxul, şi a reuşit să stabilească relaţia
de cauzalitate între microbi şi infecţii, punând bazele “teoriei
germenilor” (1862). El a preparat vaccinuri, obţinând şi culturi de
Bacillus anthracis cu virulenţă atenuată.
Ulterior, au fost descoperite şi alte specii de Bacillus, condi-
ţionat patogene (B. cereus, B. megatherium, etc.).
În prezent, în cadrul genului Bacillus au fost introduse, pe
baza caracterelor fenotipice şi genotipice numeroase specii (92),
reunite în 5 grupe filogenetice (I-V). Din grupa I fac parte majori-
tatea speciilor de importanţă medicală.
Genul Bacillus 107
Caracteristicile germenilor din genul Bacillus pot fi studiate

pe frotiuri din prelevate sau culturi.
Dimensiunile
Variază în funcţie de condiţiile de mediu, vârsta culturilor,
specie sau chiar de tulpina bacteriană. Lungimea acestor germeni
se încadrează în intervalul 3-10 µm iar grosimea este de 0,5-3 µm.
B. anthracis are o lungime de 3-5 µm şi o grosime de 1-1,2 µm.
Forma
Bacteriile care fac parte din genul Bacillus sunt bacili medii
sau lungi, de obicei groşi, cu extremităţile retezate drept (princi-
palele specii de importanţă medicală – B. anthracis, B. cereus)
sau rotunjite. Polimorfismul poate fi observat în culturile vechi.
Modul de grupare
Aceşti bacili pot fi observaţi pe frotiuri izolaţi sau grupaţi in
diplo şi în lanţuri de diferite lungimi, uşor incurbate, cu aspect
de „trestie de bambus”. Lanţurile de bacili sunt, de obicei, scurte
în prelevate şi lungi, adesea încâlcite, în culturi.
Prezenţa capsulei
Unele specii prezintă capsulă, care se formează numai în
anumite condiţii de mediu. B. anthracis, cea mai importantă în
contextul patologiei umane, apare incapsulat pe frotiurile din
produsele bolnavilor sau din culturi pe medii nutritive, bogate
în proteine animale, incubate într-o atmosferă de 5-10 % CO2.
B. cereus este neincapsulat. B. megatherium poate însă prezenta
uneori această componentă facultativă. Capsula apare incoloră
şi refringentă, dispusă în jurul bacilului sau a unui lanţ bacilar, în
coloraţiile uzuale. În coloraţia cu albastru de metilen policrom,
aceasta este rozalie.
Prezenţa sporilor
Toate speciile din genul Bacillus sporulează, în prezenţa
oxigenului din atmosferă. Temperatura optimă sporulării este de
32-35°C. Prezenţa în mediu a ionilor de calciu inhibă procesul.

Bacillus sp. formează spori pe sol sau în cadavrele animalelor
moarte datorită antraxului. In vitro, sporii sunt vizibili pe frotiuri
din culturi pe medii solide, în cazul tulpinilor virulente. Aceştia
sunt nedeformanţi (diametrul sporului este mai redus decât cel
al corpului bacterian), ovalari sau cilindrici, localizaţi central sau
subterminal, cu dimensiuni de 0,7-1 µm/1,2-1,5 µm.
Tinctorialitatea
Majoritatea speciilor, printre care şi cele de interes medical,
sunt Gram pozitive şi se colorează, de obicei, omogen. Sunt însă
introduse în acest gen şi unele bacterii Gram variabile sau chiar
Gram negative.
Localizarea
Pe frotiurile din prelevate se dispun intra- sau extracelular.
Bacillus anthracis
- morfologie -
Speciile de Bacillus sunt nepretenţioase nutritiv, putându-se
dezvolta pe mediile simple, după 24-48 de ore de incubare la
Genul Bacillus 109
35-37°C. B. anthracis necesită prezenţa în mediu a tiaminei.

Temperatura optimă de creştere şi multiplicare variază în funcţie
de specie iar pH-ul optim este de 7-7,4.
Forma de creştere
Modul de dezvoltare pe mediile de cultură este dependent
de calităţile nutritive ale acestora, de condiţiile de temperatură şi
de umiditate, de vechimea culturii, de gradul de sporulare şi, nu
în ultimul rând, de specia de Bacillus. Coloniile tipice de Bacillus
anthracis (tulpinile virulente, incapsulate) sunt gri-gălbui, de 1-3
mm, opace, cu marginile neregulate, cu suprafaţa rugoasă, cu
prelungiri filiforme care determină asemănarea cu un „cap de
meduză”. Sunt aderente şi au consistenţă relativ crescută. Uneori
cultura este polimorfă (colonii de tip R, S sau M). Acest aspect a
fost observat mai ales în condiţii favorabile de cultivare (medii cu
sânge, în atmosferă de 5-10 % CO2). Poate prezenta opacitate
neomogenă, corelată cu proporţia celulelor sporulate. Coloniile
de Bacillus cereus, altă specie de importanţă medicală, sunt de
3-5 mm, au un aspect asemănător, dar pot prezenta un pigment
verde fluorescent şi brunifică în jur mediul de cultură. La unele
specii, coloniile au tendinţa de a invada mediul, având marginile
lobate sau cu prelungiri ca firele de păr. Pe mediile cu sânge, colo-
niile de B. anthracis sunt nehemolitice sau slab hemolitice. Unele
specii (ex.: B. cereus, B. subtilis) produc β-hemoliză. Au fost men-
ţionate şi specii acidofile (ex.: B. coagulans → pH = 6).
Nutriţia
Bacilii incluşi în acest gen sunt chemoorganotrofi ca şi alte
bacterii patogene pentru specia umană.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi, prin urmare pot
să utilizeze procesul de respiraţie aerobă cât şi fermentaţia.
Mobilitatea
Majoritatea speciilor de Bacillus sunt mobile, deplasându-se
prin mişcarea cililor dispuşi peritriche. Sunt însă şi specii sau
subspecii (ex.: B. anthracis, B. cereus ssp. mycoides) imobile sau
tulpini mutante, incapabile de locomoţie, din specii mobile.
Înmulţirea
Toate speciile se înmulţesc prin diviziune simplă.
Bacillus sp. lichefiază gelatina şi hidrolizează amidonul sau
cazeina. De asemenea, în funcţie de specie, fermentează glucoza,
fructoza, zaharoza, trehaloza, maltoza, dextrina. Din acest proces
nu rezultă gaz. Unele specii (ex.: B. anthracis) sunt producătoare
de enzime (catalaza, lecitinaza, colagenaza sau proteaza), toxine
sau bacteriocine. Produc acetoină (reacţia Voges-Proskauer) sau pot
utiliza citratul ca sursă de carbon. Au fost menţionate şi specii
halotolerante (tolerează 5-10 % NaCl).

Formele vegetative au o rezistenţă comparabilă cu a altor
bacterii, variabilă în funcţie de valorile termice, expunerea solară
şi umiditate. În cadavrele sau pieile de animale pot rezista 1 sau 2
săptămâni. Sporii au însă o rezistenţă remarcabilă, chiar în medii
nefavorabile. Aceştia îşi menţin viabilitatea perioade îndelungate şi
în condiţii de uscăciune, la variaţii largi de temperatură. În sol sau
la întuneric rezistă zeci de ani. Sub acţiunea luminii solare directe
sunt distruşi în 3-4 zile. Pot să rămână viabili şi pe frotiurile fixate
şi colorate.
Formele vegetative mor la 60°C în 30 minute. Sporii sunt
rezistenţi, fiind omorâţi prin fierbere, autoclavare sau sterilizare
la poupinel, după 30 minute şi, respectiv, 2 ore.
Genul Bacillus 111

Substanţele utilizate mai frecvent în aceste scopuri sunt, de
obicei active pe formele vegetative (în 10-15 minute) şi ineficiente,
de cele mai multe ori, asupra sporilor. Sunt sensibili la formol 5 %,
glutaraldehidă şi formaldehidă 2 %. Sărarea cărnii şi tăbăcirea
pieilor nu distrug sporii.
Germenii din genul Bacillus sunt sensibili, în majoritatea
cazurilor, la penicilină, cloramfenicol, ciprofloxacin, eritromi-
cină şi tetracicline. Au fost semnalate şi unele tulpini rezistente
la penicilină şi cloramfenicol.
Tulpinile virulente de B. anthracis prezintă capsulă forma-

tă din poli-δ-glutamat-polipeptid. Din 1954, au fost descoperite
şi capacităţile toxigene ale acestei specii, producătoare de o
exotoxină cu două componente active biologic (EF = edema factor;
LF = lethal factor) şi una de legare la ţintă (PA = protective antigen
→ induce răspuns imun la şoareci de experienţă). La B. cereus,
au fost identificate recent enterotoxina termostabilă (G. molec. = 5000
D) şi enterotoxina termolabilă (G. molec. = 50.000 D).
BOLI UMANE
B. anthracis produce antraxul (denumiri sinonime: cărbunele,

buba neagră), boală a cărei localizare şi evoluţie clinică variază în
funcţie de poarta de intrare a germenilor. Antraxul cutanat constă
în apariţia unei leziuni tegumentare cu aspect sugestiv şi potenţial
de diseminare a germenilor în organism în absenţa unui tratament
prompt. Antraxul pulmonar este rapid letal, prin insuficienţă respi-
ratorie şi şoc. Antraxul intestinal reprezintă o formă rară, letală prin
complicaţiile de tip septicemic. B. cereus determină toxiinfecţii
alimentare cu incubaţie scurtă (1-6 ore) sau mai lungă (8-16 ore).
Familia Enterobacteriaceae

Bacteriology) a acestor germeni, foarte numeroşi, este prezentată
în continuare:
Ordinul: Enterobacteriales
Familia: Enterobacteriaceae
Escherichia, Shigella, Proteus
Genuri principale: Salmonella, Enterobacter,
Klebsiella, Yersinia, Serratia
Datorită complexităţii acestei familii bacteriene, s-au făcut

multiple încercări de modificare a încadrărilor taxonomice. Primele
datează din perioada 1955-1960, aparţin lui Kauffman, Ewing şi
Edwards şi erau bazate pe caracterele biochimice, serologice şi
pe sensibilitatea la bacteriofagi.
În anul 1974, în ediţia a VIII-a a Bergey′s Manual, în familia
Enterobacteriaceae erau separate 5 triburi, incluzând numeroase
specii. În 1981, Brenner regrupează speciile de enterobacterii în 7
triburi. Genul-tip era considerat Escherichia.
În prezent, familia Enterobacteriaceae include 43 de genuri
bacteriene, majoritatea dintre acestea putând fi izolate de la om.
Peste 100 de specii au fost implicate în patologia umană. În ultimul
deceniu, au fost făcute numeroase remanieri (reunirea genurilor
Shigella şi Escherichia într-unul singur, introducerea sau excluderea
unor specii), majoritatea fiind încă necunoscute sau neutilizate în
practica bacteriologică datorită dificultăţilor de asimilare.
Familia Enterobacteriaceae 113
Aspectul şi tinctorialitatea diverselor specii de enterobacterii

sunt asemănătoare, identificarea lor bazându-se pe caracterele
biochimice şi antigenice.
Dimensiunile
Lungimea germenilor incluşi în familia Enterobacteriaceae
este de 1-4 µm iar grosimea, de 0,4-1 µm. Dacă condiţiile de viaţă
sunt improprii, pot fi evidenţiate pe frotiurile din culturi forme de
involuţie cu lungimi de până la 8 µm.
Forma
Enterobacteriile sunt bacili cu extremităţile rotunjite, drepţi
sau uşor incurbaţi. Pe frotiurile din culturi vechi sau de pe medii
deficitare din punct de vedere nutritiv, unele specii (Shigella sp.,
Yersinia sp.) sunt caracterizate de polimorfism accentuat (forme
cocobacilare, bacilare şi filamentoase). Pe preparate microscopice
din culturi proaspete invazive, unele specii de Proteus iau forme
alungite, filamentoase.
Modul de grupare
Germenii incluşi în familia Enterobacteriaceae apar izolaţi
pe frotiurile colorate din produse patologice sau culturi.
Prezenţa capsulei
Această componentă bacteriană facultativă este prezentă
la unele specii (Klebsiella sp., Yersinia pestis, unele specii de
Salmonella sau unele tulpini de Escherichia coli), cu precădere
pe frotiurile din prelevate sau din colonii mucoide. Poate fi o
capsulă propriu-zisă sau o microcapsulă.
Prezenţa sporilor
Enterobacteriile nu fac parte dintre germenii sporogeni.
Tinctorialitatea
Bacteriile incluse în această familie sunt Gram negative (se
colorează în roşu cu fuxină bazică). La cele aparţinând genului
Yersinia, coloraţia este mai intensă spre polii celulei bacteriene.
Salmonella sp.
- morfologie -
Localizarea
Pe frotiurile obţinute din diverse produse patologice, bacilii
din familia Enterobacteriaceae se localizează extracelular.
Enterobacteriile sunt nepretenţioase nutritiv, dezvoltându-se
cu uşurinţă pe mediile simple. Unele specii tolerează prezenţa
în mediu a unor substanţe, de obicei, inhibitoare (săruri biliare,
detergenţi, coloranţi, concentraţii crescute de NaCl). Temperatura
optimă de dezvoltare este de 35-37°C, dar unele specii cresc şi se
multiplică în intervale termice largi (4-43°C). Perioada de incubare
suficientă este, de cele mai multe ori, de 24 ore. Mai rar sunt
necesare 48 de ore pentru apariţia coloniilor caracteristice (ex.:
Yersinia pestis – colonii cu aspect de „pălărie chinezească”).
Forma de creştere
În mediile lichide, cresc de obicei sub forma S (turbiditate
uniformă) sau R (lichid uşor tulbure, cu un depozit grunjos pe
pereţii eprubetei). Unele specii de Proteus cresc S sub forma unui
văl iar Klebsiella sp. formează un inel la suprafaţa lichidului. Pe

mediile solide simple, tulpinile virulente de enterobacterii, de obicei,
formează colonii S (medii sau mari, bombate, lucioase, umede,
cu suprafaţa netedă, cu marginile regulate) iar cele nevirulente,
R (plate, uscate, cu suprafaţă rugoasă, de formă neregulată). De
asemenea, unele specii (Klebsiella sp., tulpinile foarte virulente
de Escherichia coli) formează colonii M (cu diametru de 4-5 mm,
bombate, cu consistenţă mucoidă). Unele specii prezintă aspecte
particulare. Proteus sp. formează culturi S invazive, ce se extind,
din aproape în aproape, sub forma unor valuri concentrice, în
jurul zonei însămânţate. Coloniile S sunt pigmentate în cazul unor
specii (ex.: Enterobacter agglomerans – galben, Serratia marces-
cens - roşu). Pe mediile cu sânge, enterobacteriile formează colonii
gri, de tip S sau R, în funcţie de gradul de virulenţă, eventual β-
hemolitice. Hemoliza nu are valoare diagnostică în cazul acestor
germeni, fiind o caracteristică de tulpină, nu de gen sau specie. Pe
mediile de cultură cu grade diferite de selectivitate, coloniile au
aspecte specifice (ex.: mediul Wilson-Blair – coloniile de Salmo-
nella sunt negre, rugoase, cu halou maro).
Nutriţia
Toţi germenii din femilia Enterobacteriaceae sunt chemo-
organotrofi, obţinându-şi energia necesară metabolismului lor
din substanţe organice.
Respiraţia
Din acest punct de vedere, enterobacteriile pot utiliza atât
procesul de respiraţie oxifilă cât şi pe cel de fermentaţie, în funcţie
de condiţiile de mediu. Sunt aerobe, facultativ anaerobe.
Mobilitatea
Majoritatea speciilor de enterobacterii sunt mobile, depla-
sându-se prin rotaţia cililor dispuşi peritriche. Această proprietate
este mai accentuată la genul Proteus, fiind exprimată prin capa-

citea acestor germeni de a invada mediile de cultură neinhibante,
simple. Este însă suprimată de prezenţa în mediile solide a unor
coloranţi, detergenţi sau săruri biliare. Unele genuri sunt, în mod
constant, imobile (Kebsiella, Shigella). Yersinia sp. sunt imobile la
37°C şi mobile la temperatura camerei (22-30 °C).
Înmulţirea
Modul de înmulţire este cel întâlnit la majoritatea bacteriilor
şi constă în diviziune binară transversală.
Enterobacteriile fermentează glucoza cu (ex.: Escherichia
coli, Salmonella, Klebsiella, Enterobacter, Proteus) sau fără (ex.:
Shigella, Yersinia) producere de gaz. Un zahar important pentru
orientarea diagnosticului de gen sau specie este lactoza, care,
introdusă în medii, este fermentată (ex.: Escherichia coli) sau nu
de aceşti germeni (ex.: Proteus, Yersinia). Uneori, acest proces este
lent (2-4 zile). Fermentarea glucozei şi lactozei poate fi evidenţiată
şi la celelalte genuri de enterobacterii cu importanţă medicală, la
procente variabile din tulpini. Pot să fermenteze însă, variabil în
funcţie de specie sau biotip şi alţi carbohidraţi (zaharoză, maltoză,
trehaloză, arabinoză, ramnoză, etc.). Toate bacteriile din această
familie, cu excepţia unor tulpini izolate, pot produce catalază şi au
capacitatea să reducă nitraţii la nitriţi. Unele sunt producătoare
de indol (Escherichia coli şi inconstant, alte specii), acetoină (dau
reacţia Voges Proskauer pozitivă Enterobacter sp., Serratia sp. şi
inconstant, alte specii), hidrogen sulfurat (Proteus, Salmonella şi
rar tulpini din alte genuri), urează (Proteus sp. şi inconstant alte
specii), lizin-decarboxilază, ornitin–decarboxilază şi arginin–de-
carboxilază (Salmonella şi variabil, specii aparţinând altor genuri),
fenilalanin-dezaminază (Proteus şi variabil, specii rar implicate în
patologie), β-galactozidază (majoritatea speciilor, cu excepţia celor
din genul Proteus şi genuri cu importanţă patogenă redusă) şi
DNA-ază (Serratia). Pot utiliza citratul (Enterobacter, Klebsiella,

Serratia şi alte specii, inconstant) sau malonatul (Enterobacter şi
variabil, alte specii) ca sursă de carbon şi pot induce pozitivarea
reacţiei roşu metil (Escherichia coli, Proteus, Salmonella, Shigella,
Yersinia şi majoritatea tulpinilor din celelalte specii). Proteus sp.
şi Serratia sp. lichefiază gelatina. Unele tulpini de Escherichia coli
sunt producătoare de bacteriocine (colicine), substanţe cu acţiune
antimicrobiană.

Bacteriile din familia Enterobacteriaceae supravieţuiesc, de
obicei, perioade îndelungate în mediul extern (mai ales pe sol sau
în apă), dacă condiţiile de temperatură şi umiditate sunt cores-
punzătoare, cu precădere unde există materie organică aflată în
descompunere. În praf, unele specii supravieţuiesc peste 30 de
zile (ex.: Salmonella sp., Serratia sp.). Acestea rămân viabile o
perioadă de timp chiar şi pe pardoseli acoperite cu linoleum (10
ore) sau pe tegument (10-30 minute). Speciile mai rezistente, în
materiile fecale trăiesc 2-3 luni, în alimente 10-180 de zile iar
pe îmbrăcăminte sau pe lenjerie, 15-200 de zile. Unele specii de
Enterobacter se dezvoltă în rezervoarele de apă ale echipamen-
telor medicale. Majoritatea speciilor de enterobacterii îşi conservă
viabilitatea în gheaţă 2-3 luni.
Bacilii incluşi în această familie sunt omorâţi la 60°C în 5-
30 minute. Sub acţiunea căldurii umede (minimum 15 minute la
120°C) sau uscate (1 oră la 170-180°C) ucide chiar şi speciile mai
rezistente de enterobacterii.
Aceşti germeni sunt sensibili la antisepticele şi dezinfectan-
tele obişnuite (alcool etilic 70 %, hipoclorit de sodiu, formaldehidă,
glutaraldehidă, fenoli, compuşi iodaţi, sublimat, cloramină, etc.).

Serratia sp. sunt mai rezistente decât celelalte enterobacterii la
detergenţi şi dezinfectanţi. În schimb, bacteriile din genul Yersinia
sunt distruse rapid, în câteva minute, de aceste substanţe.
Sensibilitatea naturală a enterobacteriilor este variabilă în
funcţie de genul din care fac parte. Substanţele antimicrobiene ce
includ în spectrul de acţiune bacilii Gram negativi sunt, în grade
variabile, active şi pe aceşti germeni. Perioada actuală se carac-
terizează prin creşterea ponderii tulpinilor de Enterobacteriaceae
rezistente şi multirezistente la multe dintre acestea (chiar şi faţă
de imipenem). De asemenea, uneori rezistenţa se instalează pe
parcursul tratamentului cu un anumit antibiotic (ex.: Serratia sp. –
la unele cefalosporine sau aminoglicozide).
Germenii incluşi în familia Enterobacteriaceae au structură

antigenică complexă:
• Antigenul O este de natură lipido-glucido-polizaharidică. Are
structură complexă, fiind alcătuit din lipidul B, o componentă
proteică şi lipopolizaharidul (LPS = endotoxina), responsabil
de toxicitate şi de specificitatea antigenică. LPS este format din
unităţi monozaharidice repetate (4-6), care formează lanţuri
lungi şi ramificate şi a căror dispunere variază de la o specie
la alta, un miez (“core”) polizaharidic, similar celui din alte
bacterii Gram negative şi lipidul A (unităţi dizaharidice de glu-
cozamină şi acizi graşi comuni mai multor bacterii), ancorat
în membrana externă. Antigenul O este termorezistent, acido-
rezistent, alcoolorezistent, dar poate fi inactivat cu formol. Se
găseşte în peretele tulpinilor virulente (creştere S) şi per-
mite stabilirea grupului de enterobacterii.
• Antigenul R este prezent numai la tulpinile avirulente sau

cu virulenţă diminuată ca urmare a unor mutaţii genetice.
Are structură asemănătoare antigenului O, însă polizaharidul
este incomplet sintetizat. Poate aglutina, în mod spontan, cu
serul fiziologic, prin urmare pentru aceste tulpini nu se poate
practica identificarea antigenică. Nu este imunogen.
• Antigenul H face parte din structura cililor, fiind prezent doar
la bacteriile ciliate. Conţine o proteină contractilă (pilină =
flagelină). Este sensibil la acţiunea căldurii şi la alcooli, însă
rezistă la formol. Apare sub 2 forme (H1, H2), codificate de 2
grupe de gene, care se pot exprima fenotipic alternativ, la
o anumită bacterie. Evidenţierea sa prin aglutinări cu seruri
specifice, permite stabilirea tipului de enterobacterii. Grunjii
apar rapid (câteva secunde pe lamă şi 2 ore în tuburi) şi
sunt uşor disociabili. Are specificitate înaltă.
• Antigenul K se află în capsulă sau în glicocalix putând masca
antigenul O. Structura sa este polizaharidică. Are specificitate
mai redusă decât a antigenului O. Este vulnerabil la acţiunea
căldurii, rezistă la alcooli şi formol. Poate fi pus în evidenţă in
vitro prin aglutinări şi permite stabilirea tipului. Denumirile
utilizate pentru acesta diferă, într-o anumită măsură, de la un
gen bacterian la altul (K – la Klebsiella, B – la Shigella, Vi –
la Salmonella, K, A, B şi L – la Escherichia coli).
• Toxinele:
hemolizina: este responsabilă de producerea β-hemolizei,
vizibilă uneori pe mediile cu sânge provenind de la unele
specii de animale (mai frecvent la E. coli); poate fi pusă în
evidenţă doar la unele tulpini;
enterotoxinele: au fost evidenţiate la diverse specii de ente-
robacterii (E. coli, Salmonella sp., Klebsiella sp., Shigella
dysenteriae, etc.); mai bine studiate au fost cele secretate de

tulpinile enterotoxigene de E. coli (ETEC); LT (enterotoxina
termolabilă) se aseamănă structural (1 subunitate A activă şi
5 subunităţi B de aderare la enterocite) şi ca mecanism de
acţiune cu cea holerică (stimulează adenilatciclaza şi sinteza
de AMP ciclic cauzând pierderi hidro-electrolitice intestinale);
poate fi pusă în evidenţă prin imunodifuzie sau pe ansă in-
testinală de iepure; ST (enterotoxina termostabilă) este poli-
peptidică, activează guanilatciclaza afectând permeabilitatea
memebranei enterocitelor şi poate fi evidenţiată pe ansă de
şoarece sugar.
BOLI UMANE
Familia Enterobacteriaceae include genuri implicate într-o

gamă largă de infecţii umane. Escherichia coli determină infecţii
enterale (boli diareice acute) şi extraenterale (urinare, biliare, ale
tractului respirator, genitale, ale plăgilor, etc.). Germenii din genul
Shigella sunt agenţi ai dizenteriei bacilare. Speciile patogene de
Salmonella sunt implicate în producerea febrelor enterice (tifoidă –
S. typhi, paratifoide - S. paratyphi A, B, C), toxiinfecţiilor alimen-
tare (restul speciilor) şi a septicemiei. Yersinia pestis este agentul
pestei (ciuma) iar alte specii ale genului sunt implicate în infecţii
digestive, respiratorii, urinare, etc. Klebsiella pneumoniae deter-
mină infecţii respiratorii severe, fiind rar implicată şi în infecţii cu
alte localizări. K. ozaenae produce ozena iar K. rhinoscleromatis,
rinoscleromul. Proteus sp. se situează pe al doilea loc ca frecvenţă
la pacienţii care au infecţii urinare. Klebsiella sp. şi Proteus sp.
sunt implicate mai rar şi în alte infecţii nespecifice.
Genul Pseudomonas 121
Genul Pseudomonas

Ordinul: Pseudomonadales
Familia: Pseudomonadaceae
Genul: Pseudomonas
Specii principale: Pseudomonas aeruginosa
Primele informaţii din literatură despre aceste bacterii se

referă la faptul că acestea pot determina colorarea în albastru-
verzui a pansamentelor rănilor.
În anul 1860, Fördos a reuşit să separe, pentru prima oară
acest pigment, numit piocianină. Această substanţă chimică a
fost analizată în 1888, de către Lederhose.
Schroeter a folosit, pentru prima dată, în anul 1872, pentru
aceşti germeni, denumirea de “bacterium aeruginosum” (lb. lat.:
aeruginosus = plin de rugină verde).
Bacilii piocianici (producători de puroi albastru) au fost
izolaţi in vitro prima oară în 1882, de către Gessart. El a studiat
proprietăţile acestei specii, observând că include germeni mobili,
care pot elabora pigmenţi (piocianina, fluoresceina).
Clasic, în cadrul genului Pseudomonas, foarte heterogen
din punct de vedere antigenic şi metabolic, au fost descrise 265
specii. Doar o mică parte dintre acestea prezintă interes medical.
Specia-tip a genului este P. aeruginosa (bacilii piocianici).
Multă vreme, bacilul piocianic a fost considerat un saprofit

sau un germen cu o slabă patogenitate. S-a dovedit ulterior că
acesta poate fi agentul etiologic al unor infecţii severe.
Pe baza studiului efectuat asupra ARN ribozomal şi asupra
raportului între acesta şi ADN, în anul 1977, Palleroni a clasificat
speciile de interes medical în 5 grupe.
Recent, au fost făcute remanieri profunde în cadrul acestei
clasificări. Ca urmare a analizării A.R.N. ribozomal, reclasificarea
speciilor de Pseudomonas existente continuă şi în prezent.
Principalele caractere morfo-tinctoriale ale germenilor din

genul Pseudomonas, evidenţiate în practica diagnosticului bacte-
riologic pe preparate fixate şi colorate Gram, sunt prezentate în
continuare.
Dimensiunile
Germenii au, de obicei, lungimea de 1,5–3 µm şi grosimea de
0,5–0,8 µm. Dimensiunile acestora pot varia în funcţie de calităţile
nutritive ale mediului, condiţiile de incubare şi vârsta culturii.
Forma
Pseudomonadele sunt bacili drepţi, cu capetele rotunjite.
Pe frotiurile din culturi tinere pot prezenta forme filamentoase.
Pe preparatele microscopice efectuate de pe medii de cultură ce
conţin substanţe antiseptice (ex.: fenoli, acid boric) sau din culturi
senescente pot apărea forme de involuţie (cocoidale, cu aspect
de virgulă sau filamente ondulate). Acestea pot avea adeseori un
aspect granulat.
Modul de grupare
Germenii aparţinând genului Pseudomonas sunt vizibili
prin microscopie optică frecvent izolaţi, dar formează uneori
perechi sau lanţuri scurte.
Prezenţa capsulei
De obicei, aceşti germeni sunt necapsulaţi. Au fost însă
menţionate, de către unii autori, şi tulpini care aveau o capsulă
polizaharidică, izolate de la bolnavi cu infecţii severe.
Prezenţa sporilor
Pseudomonadele sunt bacterii nesporulate.
Tinctorialitatea
Ca urmare a structurii peretelui celular, sunt bacterii Gram
negative (se colorează în roşu cu fuxină bazică 1 %).
Pseudomonas sp.
- morfologie -
Localizarea
Pe frotiurile efectuate din produse patologice, bacilii din
genul Pseudomonas se situează printre elementele celulare (ex-
tracelular) şi nu înăuntrul acestora.
Pseudomonas sp. sunt germeni nepretenţioşi din punct de
vedere nutritiv, crescând uşor, chiar şi pe mediile uzuale. Nu
necesită prezenţa unor factori de creştere în mediu. Pot utiliza,
pentru obţinerea energiei necesare, mai mult de 70 de compuşi

organici. Datorită pretenţiilor lor nutritive minimale, cresc şi se
multiplică chiar şi în apă distilată. Se pot dezvolta în condiţii
fizice diverse. Temperatura optimă de creştere este de 37°C, dar
pot tolera valori de 25-42°C. Preferă aerobioza, dar în absenţa
oxigenului molecular, pot să utilizeze şi amoniacul ca acceptor de
electroni. Necesită 24-72 ore de incubare.
Forma de creştere
Specia P. aeruginosa este izolată în peste 80 % din infec-
ţiile umane cu pseudomonade. Creşte cel mai frecvent în forma
S. Pe medii solide formează, de obicei, colonii de tip S, lucioase,
cu reflex metalic, fluorescente, în general pigmentate, cu dimen-
siuni şi morfologie diferită. Unele sunt mari, ovalare, cu centrul
proeminent şi marginile neregulate, având aspect de “ou prăjit”
iar altele sunt mici, convexe, cu suprafaţa netedă sau granulară.
Tulpinile virulente formează colonii mucoide sau gelatinoase
iar cele izolate de la pacienţi trataţi în prealabil cu antibiotice,
colonii de tip R sau pitice. În unele situaţii coexistă mai multe
tipuri de colonii creând falsa impresie că au fost izolate mai
multe specii bacteriene.
În mediile lichide, bacilul piocianic determină turbiditate
omogenă iar la suprafaţă se formează o peliculă compactă care,
după câteva zile, se fragmentează şi cade la fundul tubului.
Lichidul devine filant, vâscos şi se pigmentează.
Pe geloză-sânge, P. aeruginosa formează colonii gri, lucioase,
frecvent β-hemolitice. Au fost izolate şi tulpini nehemolitice.
Majoritatea tulpinilor de piocianic produc pigmenţi dar au
fost descrise şi tulpini acromogene. Pigmentogeneza este favori-
zată de aerobioză şi inhibată de treceri de pe un mediu pe altul.
Culturile tinere se pigmentează în galben-verzui iar cele vechi,
în roşu, brun sau negru.
O caracteristică relativ constantă a speciei P. aeruginosa o

constituie mirosul aromatic de flori de tei, datorat eliberării de
aminoacetofenonă, prezent pe toate mediile de cultură.
Nutriţia
Pseudomonas sp. sunt bacterii chemoorganotrofe. Au un
metabolism de tip oxidativ, fiind nefermentativi.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi. Dezvoltarea este
optimă în prezenţa O2, dar la nevoie, în anaerobioză, pot utiliza
NO3 ca acceptor de electroni.
Mobilitatea
Bacilii piocianici sunt germeni mobili având, mai frecvent,
un singur cil, dispus polar (monotriche). Uneori pot avea 2-3 cili
polari (lofotriche). Există şi tulpini neciliate, imobile.
Ca şi multe alte bacterii ciliate, se deplasează prin mişcări
de rotaţie ale cililor. Direcţia de rotaţie a acestor organite imprimă
sensul de mişcare.
La bacteriile monotriche, rotaţia antiorară (contrară celei a
acelor de ceas) a cilului propulsează bacteria înainte. Un mod
particular de mişcare, numită “prin secuse”, este cea a bacililor
piocianici lophotriche, care alunecă discontinuu pe suprafaţa
mediilor solide, ca urmare a contracţiilor mănunchiului de cili,
localizat la un pol.
Înmulţirea
Pseudomonas sp. se înmulţesc prin diviziune binară simplă.
P. aeruginosa degradează oxidativ glucoza cu producere de
acid gluconic, acid α-cetogluconic şi alţi compuşi intermediari.
De asemenea, hidrolizează anumite proteine animale (liche-
fiază gelatina, coagulează laptele şi digeră lent cheagul).
Sunt bacterii halotolerante (suportă concentraţii de NaCl

de 7,5-10 g %), pot folosi citratul şi malonatul ca şi surse de
carbon, reduc nitraţii la nitriţi şi clorura de trifeniltetrazolium
la trifenilformazan.
Specia P. aeruginosa elaborează diverse enzime (catalază,
oxidază, fosfolipază, lecitinază, esterază, colagenază, proteaze,
nucleaze) şi toxine (hemolizine, leucocidina, enterotoxina, exo-
toxinele A şi S, endotoxina).
La bacilii piocianici, pigmentogeneza constă în elaborarea
de substanţe cu rol în respiraţie:
• piocianina: este specifică speciei Pseudomonas aeruginosa;
are culoare verde-albăstruie; este solubilă în apă încălzită,
nitrobenzen, fenol, piridină şi cloroform; în soluţii acide,
se colorează în roşu iar în cele alcaline, devine albastră;
formarea acesteia este favorizată de unii constituenţi ai
mediului de cultură (asparagina, sulfatul de amoniu, tirozina,
ionii de Mg, Fe, K, SO4, PO4) şi inhibată de alţii (NaCl 5 %,
KNO3 5%, KClO3 8% sau dezinfectanţi slabi); prin cultivări
repetate, piocianicul îşi pierde capacitatea de a o sintetiza;
nu este produsă în absenţa oxigenului; are acţiune
antagonică faţă de Aspergillus fumigatus, Vibrio cholerae şi
Staphylococcus aureus; este toxică pe leucocite şi pe
celulele epidermice;
• pioverdina (fluoresceina): este galben-verzuie, fluorescentă;
este produsă şi de alte specii de Pseudomonas; este solubilă
în apă şi insolubilă în cloroform; formarea sa este dependentă
de prezenţa ionilor de Mg, K, Fe, PO4, SO4; în culturile
vechi devine roşu-brună datorită oxidării; în mediu acid este
incoloră şi nefluorescentă iar în mediu alcalin este galben-
brună şi fluorescentă;
• piorubina: este elaborată de unele tulpini de piocianic; are
culoare roşie la orice pH; este solubilă în apă şi insolubilă în
cloroform; structura chimică nu este clarificată pe deplin;

pentru a o putea pune în evidenţă, este necesară îndepăr-
tarea piocianinei, prin extracţie cu cloroform;
• piomelanina (pigmentul brun): este produsă foarte rar, de
unele tulpini de piocianic;
• clororafina şi oxiclororafina: semnalate de către Kanner, în
anul 1978; mai târziu, informaţiile despre aceşti pigmenţi
sunt foarte sărace.
Unii produşi rezultaţi din metabolismul P. aeruginosa au
activitate antibiotică (sunt bacteriocine):
• piocianaza: a fost prima substanţă cu proprietăţi antibacte-
riene cunoscută şi preparată la nivel industrial; are struc-
tură lipoidică; a fost utilizată pentru tratamentul erizipelului,
antraxului şi difteriei; este activă pe Shigella sp., Brucella sp.,
C. diphteriae, B. anthracis, B. pertussis şi Vibrio sp.; nu a
mai fost folosită după introducerea în terapie a antibioticelor
şi chimioterapicelor;
• piocinele: au structură proteică; au fost descrise de Jacob
în 1954; sunt active asupra altor tulpini de piocianic decât
cea producătoare şi asupra altor specii de Pseudomonas; sunt
de mai multe tipuri (R, F, A2, A3, S); deoarece majoritatea
tulpinilor de piocianic le secretă, au putut fi folosite pentru
tipizarea în scopuri epidemiologice; mecanismul de acţiune
al acestora nu este cunoscut.
Rezistenţa în mediu extern

Bacteriile care fac parte din genul Pseudomonas sunt larg
răspândite în natură (pe sol, în apă, pe obiecte, pe plante, pe
suprafeţele şi în organismul omului şi animalelor) având capa-
citatea de a se adapta la condiţii de mediu diverse. Piocianicul
tolerează limite largi de temperatură (5ºC–42ºC). La tempera-
tura camerei, pe medii lichide sau solide, supravieţuieşte mai

multe luni. Este mai rezistent decât alte bacterii la radiaţiile
ultraviolete deoarece poate transforma razele cu lungime de
undă mică în unele cu λ mare putând folosi diferenţa de energie.
Deşi preferă mediile umede, rezistă la uscăciune.
Bacilii piocianici sunt omorâţi în aproximativ 15 minute la
56ºC şi aproape instantaneu la 100ºC.
Germenii prezintă rezistenţă naturală sau dobândită faţă
de majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor, cu precădere în
dozele uzuale. Se pot dezvolta şi în unele dezinfectante. Pentru
tulpinile rezistente, se recomandă folosirea unor dezinfectante
alcoolice. În situaţiile când nu se poate estima sensibilitatea la
agenţii de dezinfecţie, este utilă efectuarea antiseptogramei.
Piocianicul este natural rezistent la majoritatea antibio-
ticelor şi chimioterapicelor. Rezistenţa acestuia la unele substanţe
antimicrobiene, existentă înainte de a fi administrate în scop
terapeutic, se datorează lipopolizaharidului din membrana sa
externă (funcţionează ca o barieră pentru acestea), convieţuirii
în sol cu alte bacterii (rezistă la antibioticele produse de acestea),
tendinţei de a forma biofilme pe suprafeţe (pelicule de microbi
care limitează pătrunderea antibioticelor în focar) şi faptului că
posedă plasmide implicate în codificarea acestui caracter. De
asemenea, specia P. aeruginosa poate dobândi rapid (în câteva
zile) rezistenţă la antibiotice.
În prezent, mai pot fi utilizate, după testarea tulpinii prin
antibiogramă, colistina, unele fluochinolone (ciprofloxacin) şi
aminoglicozide (gentamicină, amikacină), cefalosporinele şi imi-
penemul. Prima linie de tratament constă în asocierea unui
aminoglicozid cu o β-lactamină (gentamicină + carbenicilină). Şi
în cazul acestor antibiotice au fost evidenţiate procente variabile

de tulpini rezistente, prin urmare antibiograma este obligatorie
în cazul acestui germen. În anumite situaţii, se impune determi-
narea concentraţiei antibioticelor în umori precum şi studierea
unor asociaţii sinergice.
P. aeruginosa are o structură antigenică complexă:

• Antigenul O nu este specific speciei, fiind înrudit cu antigenele
somatice O ale altor bacterii Gram pozitive şi Gram negative.
Este termostabil. Sunt imunogene.
• Antigenele H sunt proteice. Au fost izolate atât din flageli cât
şi din fimbrii. Sunt termolabile. Sunt antigenice.
• Antigenele R sunt prezente la tulpinile cu virulenţă redusă şi
sunt slab imunogene. Pot să determine reacţii încrucişate cu
antigenele O. Nu sunt imunogene.
• Mucusul (slime layer) este polizaharidic, antigenic şi toxic
pentru şoareci. Este produs de unele tulpini nemucoide de
piocianic, în anumite condiţii de mediu.
• Substanţa mucoidă (alginic slime), menţionată de către unii
autori, poate fi extrasă din coloniile mucoase. Are compoziţie
chimică asemănătoare cu acidul alginic din algele marine.
Nu este antigenică. Inhibă aglutininele anti-antigen O afec-
tând tipizarea serologică când se foloseşte suspensie vie,
efect care poate fi înlăturat după fierbere 1 oră.
• Enzimele proteolitice sunt proteice, antigenice şi îşi exercită
acţiunile locale, sistemice sau letale. Cele mai importante sunt
fosfolipaza, lecitinaza, colagenaza, proteazele (elastaza şi pro-
teaza alcalină), nucleazele.
• Toxinele îşi exercită acţiunile asupra membranelor celulare

sau intervin activ în diverse etape ale metabolismului celulelor
eucariote. Acestea sunt:
hemolizina: este responsabilă de producerea β-hemolizei;
in vivo, determină înroşirea şi induraţia tegumentului;
endotoxina: este o componentă a corpului bacteriei (face
parte din lipopolizaharid) şi este eliberată doar prin liza
celulei bacteriene; este antigenică şi toxică pentru şoareci;
exotoxina A: este proteică; este specifică piocianicului;
este antigenică; este termostabilă; inhibă sinteza proteinelor
în celulele-ţintă şi favorizează invazia în ţesuturi; nu este
sintetizată de toate tulpinile de piocianic; poate fi tranfor-
mată în anatoxină; este secretată extracelular;
exotoxina S (exoenzima S): este proteică; este termostabilă;
poate fi evidenţiată în sânge înainte de apariţia bacililor (se
pare că pregăteşte invazia), mai ales la bolnavi cu arsuri;
enterotoxina: a fost descrisă de Kutota şi Liu în anul 1971;
este termostabilă; acţiunile sunt similare altor enterotoxine;
neurotoxina: este menţionată doar de către unii autori, are
o structură lipoproteică; este termostabilă; toxicitatea sa
variază în funcţie de tulpină.
BOLI UMANE
În general, germenii din cadrul acestui gen nu produc boli

în organisme indemne, ci pe fondul scăderii locale sau generale
a apărării antiinfecţioase. Specia P. aeruginosa a fost asociată
cu o gamă largă de infecţii, frecvent locale, dar cu tendinţă de
generalizare în condiţiile scăderii rezistenţei organismului. Este
implicată în infecţii cutanate (plăgi, escare, arsuri, leziuni tegu-
mentare diverse), respiratorii, ale cavităţilor aeriene adiacente,
urinare, oftalmice, meningeale, osteoarticulare, cardiovasculare,
otice, biliare, genitale, septicemice.
Genul Clostridium 131
Genul Clostridium

Ordinul: Clostridiales
Familia: Clostridiaceae
Genul: Clostridium
Clostridium perfringens
Specii principale: Clostridium botulinum
Clostridium tetani
În 1861, Louis Pasteur a observat că bacteriile pe care le-a

încadrat în specia C. butyricum mor în prezenţa aerului. Tot el a
descoperit, în anul 1877, C. septicum, prima specie de germeni
anaerobi patogeni.
În anul 1885, Nicolaier a depistat C. tetani într-o plagă iar
în 1889, Kitasato l-a izolat în cultură pură. În anul 1892, Welch
şi Nuttall au descoperit C. perfringens iar Van Ermengem, în
1896, a depistat specia C. botulinum.
În 1898, Veillon a împărţit germenii anaerobi patogeni, în
funcţie de habitat, în 2 categorii (floră telurică şi floră endogenă),
menţionând faptul că aceştia pot fi sporulaţi sau nesporulaţi.
În prezent, numărul bacteriilor anaerobe cunoscute este
mare, acestea fiind încadrate taxonomic în numeroase familii
şi genuri. În ultimii ani, ca urmare a utilizării metodelor moderne
ale geneticii şi biologiei moleculare, s-au făcut remanieri continue
în cadrul acestora.
Pe frotiurile colorate Gram, din produse patologice sau din

culturi, pot fi observate următoarele caractere ale germenilor din
genul Clostridium:
Dimensiunile
Germenii incluşi în acest gen sunt mari, cu lungimi de 3-10
µm şi grosimi de 0,1-1 µm. C. tetani măsoară, în medie, 3-4µm/
0,4-0,5 µm, diametrul sporului fiind de 2-4 ori mai mare decât
al corpului bacterian. C. perfringens este un bacil gros, de 0,8-
1,2 µm iar lungimea sa poate varia, chiar în aceeaşi cultură,
între 3 µm şi 10 µm. C. botulinum este un bacil lung şi gros de
4-6 µm /0,8-1,2 µm.
Forma
Clostridiile sunt bacili lungi sau medii, de grosime variabilă,
cu capetele retezate drept sau uşor rotunjite. Prezenţa sporului,
dispus frecvent subterminal şi rar terminal sau central, conferă
acestor germeni un aspect de rachetă de tenis, băţ de tobă sau fus.
C. tetani este alungit, cu extremităţi drepte, cu spor sferic, dispus
terminal. C. perfringens este gros, rotunjit la capete, cu spor ovalar,
subterminal sau central. C. botulinum are aspect asemănător şi
aceeaşi distribuţie a sporilor. La majoritatea speciilor, sporii sunt
ovalari şi dispuşi central sau subterminal. Unele specii prezintă
polimorfism (ex.: C. septicum).
Modul de grupare
Clostridium sp. nu se grupează, apărând pe frotiuri izolaţi.
Prezenţa capsulei
În general, sunt necapsulaţi. C. perfringens poate prezenta,
în produsele patologice, o capsulă care apare pe frotiurile Gram
ca un halou incolor, refringent, în jurul corpului bacterian.
Prezenţa sporilor
În cazul genului Clostridium, sporii au diametrul mai mare
decât bacilii, pe care îi deformează specific. În condiţii obişnuite de
cultivare sau în produsele din organismul uman, C. perfringens

sporulează rar, acest proces fiind mai intens în medii speciale.
Culturile de C. botulinum pot forma numeroşi spori. Gradul de
sporulare variază în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu.
Tinctorialitatea
Clostridiile sunt în general Gram-pozitive. Unele specii sunt
Gram-variabile sau Gram negative. Acest aspect poate să apară
şi în culturi vechi.
Localizarea
Germenii din genul Clostridium sunt localizaţi pe frotiuri de
obicei extracelular.
C. perfringens
- morfologie -
Clostridiile pot fi cultivate doar în condiţii de anaerobioză,
de obicei la 37-39°C, în 24-48 ore. Unele specii (ex.: C. perfringens)
se dezvoltă mai rapid la 45-46°C. Eliminarea O2 din medii se poate
realiza prin metode fizice (răcirea bruscă), chimice (utilizarea unei
substanţe chimice reducătoare) sau biologice (competiţie micro-
biană). Mai folosite în prezent sunt incorporarea în mediu a unui

agent reducător (ex.: acid tioglicolic sau tioglicolat de sodiu) sau
introducerea acestuia într-o incintă închisă (ex.: pirogalolul).
Forma de creştere
Aspectul culturilor şi viteza de creştere variază în raport cu
specia de Clostridium. Tulbură omogen mediile lichide degajând
gaze cu miros putrid, de material organic ars. C. botulinum se
dezvoltă cu dificultate în medii lichide, având miros rânced. Pe
geloză-sânge, coloniile diferă în funcţie de specie, având forme şi
dimensiuni variabile. Acestea sunt transparente sau opace, in-
colore, alb-cenuşii sau gălbui, frecvent hemolitice. C. perfringens
produc hemoliză „cald-rece”. Majoritatea speciilor sunt β-hemolitice.
Unele sunt nehemolitice (ex.: C. botulinum). Culturile de clostridii
sunt fine, cu tendinţă de extindere pe suprafaţa mediilor solide. Pe
mediile cu lecitină, speciile producătoare de lecitinază determină
formarea de precipitate opace în jurul coloniilor.
Nutriţia
Clostridiile sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Aceşti germeni sunt omorâţi de oxigen, fiind strict anaerobi.
Prin urmare pot utiliza numai procesul de fermentaţie. Au fost
descrise şi specii anaerobe aerotolerante.
Mobilitatea
Majoritatea speciilor sunt mobile, prezentând flageli dispuşi
peritrichi. C. tetani este foarte mobil, prezentând, în condiţii de
anaerobioză, fenomenul de “căţărare” pe suprafaţa gelozei turnată
înclinat într-un tub, similar cu al germenilor din genul Proteus.
Această capacitate se datorează rotaţiei celor 20-30 de cili. Au
fost identificate şi specii imobile, principala din punct de vedere
medical fiind C. perfringens.
Înmulţirea
Clostridiile se multiplică prin diviziune simplă, urmată apoi
de separarea celulelor fiice de celulele parentale.
Unele specii degradează zaharurile fermentativ, altele însă
sunt azaharolitice. C. perfringens fermentează majoritatea zaha-
rurilor folosite în diagnosticul bacteriologic. Majoritatea speciilor
pot digera proteinele sau alţi constituenţi tisulari prin enzimele
proteolitice produse (peptidaze, lipaze, hialuronidază, dezaminaze,
decarboxilaze, colagenază, gelatinază). Unele specii, printre care
C. perfringens, secretă lecitinază. Această specie coagulează laptele,
determinând aspectul de „cheag alveolar” şi secretă bacteriocine.
Există şi specii producătoare de lipază sau de indol.

Formele vegetative de Clostridium au rezistenţă în mediul
extern comparabilă cu a altor bacterii nesporulate. Sporii pot să
reziste în sol perioade îndelungate. Unele specii rămân viabile zile
sau săptămâni în carne, unele produse agricole, materiale textile
sau reziduuri organice.
Ca şi alte specii bacteriene, formele vegetative sunt omorâte
la 56°C în cca. 1 oră. Sporii au rezistenţă moderată sau marcată
la căldură. Majoritatea sunt distruşi prin fierbere, în 10-60 minute
şi prin autoclavare, în 15-30 minute. Unii rezistă la 100°C până la
8 ore (ex.: sporii de C. sporogenes, unii de C. perfringens). Toxina
botulinică este distrusă în 10 minute prin fierbere.
Formele vegetative sunt distruse de multe dezinfectante.
Sporii au sensibilitate variabilă în funcţie de specie. Majoritatea
sunt moderat sensibili la hipocloritul de sodiu şi la glutaraldehidă,
distrugerea acestora necesitând expuneri prelungite. Rezistă mult

timp la alcool 70° sau sublimat 1 %.
În general, clostridiile sunt sensibile la multe antibiotice,
din clase diferite. Au fost însă evidenţiate şi tulpini rezistente la
peniciline, tetracicline, cloramfenicol, macrolide şi metronidazol,
active în mod obişnuit. Au rezistenţă naturală la aminoglicozide.
Sunt sensibile la piperacilină şi imipenem.
Toate speciile de Clostridium au capacitate de toxigeneză.

C.tetani şi C. botulinum produc exotoxine care sunt considerate
cele mai puternice otrăvuri pentru specia umană. C.tetani secretă
tetanospasmina, Zn-protează cu neurotropism, ce inhibă sinapsele
neuro-musculare şi produc paralizii spastice. Au fost identificate
11 tipuri de tulpini, diferenţiate prin capacitatea de a o elabora.
C. botulinum produce toxina botulinică, neurotoxină cu mecanism
de acţiune similar, dar care determină paralizii flasce. Tipul A este
mai frecvent implicat în botulismul uman şi, într-o măsură mai
mică, B, E şi F. Tipurile C şi D produc toxiinfecţii la unele specii
de animale iar G nu are efecte biologice morbide. C. perfringens
elaborează α-toxina, lecitinază ce descompune lecitina de la nivelul
membranelor celulare, cu efect necrotic. De asemenea, este hemo-
litică, dermonecrotică şi letală la animalele de laborator. Această
specie secretă şi o enterotoxină care stimulează adenilatciclaza şi
AMPc determinând alterarea permeabilităţii epiteliului intestinal,
acumularea de lichid în lumen şi diaree apoasă. C. difficile produce
toxina A, cu proprietăţi de enterotoxină, şi toxina B, citotoxică pe
celule embrionare umane. Şi celelalte specii de Clostridium pot să
secrete exotoxine, în cantităţi diferite şi cu efecte de intensitate
variabilă. În cadrul acestora se află şi tulpini netoxigene. Unele
specii produc hemolizine.
BOLI UMANE
C. perfringens este principala specie implicată în etiologia

gangrenei gazoase (60-80 % din cazuri). Ca şi alte specii, poate
determina şi alte infecţii nespecifice (oftalmice, biliare, genitale,
celulite, abcese cu diverse localizări). De asemenea, se situează pe
locul al treilea ca frecvenţă, după salmonele şi stafilococii patogeni,
în etiologia toxiinfecţiilor alimentare C. tetani produce tetanosul.
C. botulinum este agentul botulismului, intoxicaţie alimentară cu
evoluţie severă în lipsa unui tratament prompt şi corect. C. difficile
produce colite pseudomembranoase.
Genul Mycobacterium

Ordinul: Actinomycetales
Familia: Mycobacteriaceae
Genul: Mycobacterium
Mycobacterium tuberculosis
Specii principale:
Mycobacterium leprae
În anul 1873, agentul leprei a fost observat de Hansen, pe

preparate native din leziuni iar în 1879, de Neisser, pe frotiuri
colorate. În anul 1882, bacilii tuberculozei au fost descoperiţi de
Koch care a reuşit să-i izoleze doi ani mai târziu. În 1882, Erlich
a colorat bacilii şi a constatat acidorezistenţa lor. În acelaşi an,
Ziehl a folosit fuxina fenicată iar în 1883, Neelsen a introdus
acidul sulfuric, ajungându-se, în acest mod, la coloraţia care în
prezent le poartă numele.
În 1891, Koch a realizat infecţii experimentale la cobai ce
au permis explicarea mecanismelor patogene ale tuberculozei şi
reacţia organismului la agresiune.
Mai târziu, au fost descrise şi introduse în cadrul genului
Mycobacterium numeroase specii, clasificate apoi, de-a lungul
timpului, după mai multe criterii. Din punct de vedere al posi-
bilităţilor de cultivare in vitro, se disting mycobacterii neculti-
vabile pe medii acelulare, cu creştere lentă (câteva săptămâni)
Genul Mycobacterium 139
sau rapidă (câteva zile). În ceea ce priveşte potenţialul patogen,

pot fi clasificate în agenţi ai leprei, ai tuberculozei şi micobac-
terii atipice. În ultima categorie au fost incluse, de Runyon, specii
fotocromogene (pigmentogene doar în prezenţa luminii), scotocro-
mogene (elaborează pigment la lumină şi la întuneric), necromo-
gene şi mycobacterii cu creştere rapidă.
Recent, prin metodele biologiei moleculare, numeroasele
specii de Mycobacterium (peste 80) au fost încadrate în grupe sau
complexe cu importanţă strict epidemiologică.
Principalele specii de mycobacterii patogene pentru specia
umană sunt M. tuberculosis şi M. bovis.
Spre deosebire de majoritatea bacteriilor implicate în infecţii

umane, în cazul mycobacteriilor, examinarea microscopică a unor
frotiuri colorate Gram nu aduce informaţii semnificative. De aceea
este necesar un examen riguros al unor preparate pentru care
s-au utilizat alte coloraţii diferenţiale sau speciale.
Dimensiunile
Mycobacteriile pot prezenta variaţii în funcţie de specie,
virulenţa tulpinii, provenienţa frotiului (din produs patologic sau
cultură), modalităţile de prelucrare şi manipulare a prelevatului
sau condiţiile de cultivare. Lungimea lor poate fi de 1-10 µm iar
grosimea de 0,2-0,6 µm. Formele tipice au 1-5 µm/0,2-0,3 µm.
Forma
Mycobacteriile sunt bacili cu capete rotunjite, drepţi sau
uşor incurbaţi, subţiri, uneori filamentoşi sau cu tendinţă de
ramificare. Rareori sunt vizibile aceste forme (filamentoase sau
ramificate) cu ocazia examinării microscopice. În general, acestea
se fragmentează uşor, datorită friabilităţii lor, rezultând forme
cocoide şi bacilare scurte sau medii.
În cazul M. leprae, este menţionat în literatură aspectul

polimorf al frotiului din prelevate apărând variaţii în funcţie de
forma clinică de boală, de stadiul evolutiv şi de tratament.
Modul de grupare
Pe frotiurile din produse patologice, agenţii tuberculozei
apar izolaţi sau cu extremităţile în contact realizând un aspect
de „litere unghiulare” (L, M, N, V, Y, W, etc.). Pe frotiurile din
culturi, germenii din aceste specii (M. tuberculosis, M. africanum
şi M. bovis) se orientează în plan pe aceeaşi direcţie, descriind
trasee sinuoase. Acest aspect caracteristic a fost numit „creştere
în corzi” şi se datorează prezenţei în peretele celular a „cord-
factorului” (6,6′- dimicolat de trehaloză), glicolipid care a fost
descris de Bloch, în 1948. Este mai vizibil pe preparatele din
culturi în medii lichide. Poate fi simulat de unele mycobacterii
atipice, dar corzile sunt neregulate, puţin sinuoase, deşirate.
Prezenţa capsulei
Mycobacteriile sunt bacterii lipsite de această componentă
facultativă.
Prezenţa sporilor
De asemenea, sunt germeni nesporogeni.
Tinctorialitatea
Datorită structurii particulare a peretelui celular, bogat în
lipide (20-45 % din greutatea uscată), mycobacteriile, în special
cele cu potenţial patogen mai ridicat (M. leprae, M. tuberculosis,
M. bovis) se colorează cu dificultate prin metodele uzuale. În
cazul coloraţiilor simple (cu albastru de metilen sau fuxină bazică)
sau Gram, necesită prelungirea etapelor tehnicii. Înformaţiile
obţinute sunt puţin relevante. Sunt Gram pozitive.
Din aceste motive, pentru colorarea optimă este necesară
utilizarea unor coloranţi mai concentraţi (fuxină bazică 1 %) şi
stimularea pătrunderii acestora în peretele celular prin căldură.
De elecţie pentru mycobacterii este coloraţia Ziehl-Nielsen

care permite diferenţierea mycobacteriilor acido-alcoolo-rezis-
tente (roşii) de bacteriile obişnuite (albastre). Utilizarea acestei
coloraţii în cazul mycobacteriilor este posibilă datorită capacităţii
acestora de a rezista la acţiunea acizilor, spre deosebire de flora
normală. Unii germeni au un aspect granulat.
Cu ajutorul unor coloranţi (cristal violet, verde malahit) pot
fi diferenţiaţi bacilii vii de cei morţi.
Mai pot fi utilizate coloraţii cu fluorocromi (auramină-roda-
mină), situaţie în care frotiurile sunt examinate prin microscopie
cu fluorescenţă. Acestea permit doar depistarea germenilor, nu şi
evidenţierea proprietăţilor tinctoriale.
Tinctorialitatea poate fi modificată sub acţiunea tuberculo-
staticelor. Dacă frotiurile au fost efectuate din culturi foarte tinere,
germenii sunt vulnerabili la acţiunea amestecului decolorant şi
se colorează în albastru.
Localizarea
Pe frotiurile din produse patologice, mycobacteriile se dispun
extracelular. Pentru specia M. leprae, grămezile sferice intrace-
lulare (“globi”) sunt patognomonice.
Mycobacterium sp.
- morfologie -
Mycobacterium sp. sunt pretenţioase nutritiv dezvoltându-
se numai pe medii complexe cu glicerol, asparagină şi adaus
de ouă. Unele mycobacterii atipice se pot însă adapta şi la medii
cu un potenţial nutritiv mai redus. Cele mai multe specii au ca
temperatură optimă de creştere valoarea de 37°C. Unele specii
însă (M. haemophilum, M.ulcerans, M. marinum, M. chelonae,
M. fortuitum, M. phlei) cresc, în mod exclusiv sau preferenţial,
la 24-32°C sau la 45°C (M. shimoidei, M. xenopi). Sunt bacterii
aerobe, dar o concentraţie de 5-10 % CO2 le favorizează creşterea.
Majoritatea mycobacteriilor cu creştere lentă formează colonii
după 2-4 săptămâni. Unele specii (M. ulcerans, M. malmoense,
M. bovis, M. celatum, M. xenopi) se dezvoltă foarte lent, motiv
pentru care un rezultat negativ se eliberează numai după 90
de zile de incubare. La cele cu o creştere rapidă, cultura este
vizibilă după maximum o săptămână de la însămânţarea pe
medii. Specia M. leprae nu poate fi cultivată în vitro.
Forma de creştere
Pe mediile de cultură solide sau lichide bacteriile incluse
în genul Mycobacterium pot să adopte o modalitate de creştere
eugonică sau disgonică.
Pe mediile solide, coloniile sunt de tip S sau R, în funcţie
de specie. Prin învechirea culturii sau subcultivări pot suferi
variaţia de fază S-R sau modificarea modului de creştere (eugo-
nic ↔ disgonic). Există diferenţe de friabilitate, consistenţă şi
aderenţă la mediu între coloniile diverselor specii de micobac-
terii. Sunt mai uşor sau mai greu emulsionabile în ser fiziologic
steril. În funcţie de specie (M. asiaticum, M. kansasii, M. simiae,
M. marinum, M. szulgai, M. flavescens, M. gordonae şi M. scro-
fulaceum) şi de expunerea culturii la lumină (fotocromogene
sau scotocromogene), mycobacteriile pot sintetiza un pigment

galben-portocaliu. În cazul speciei M. szulgai, declanşarea şi
intensitatea pigmentogenezei sunt dependente de temperatura
de incubare (maxime la 37°C).
M. tuberculosis are o creştere eugonică. Pe mediile solide
formează colonii de tip R, alb-gălbui, opace, conopidiforme, cu
marginile neregulate, cu suprafaţa rugoasă, uscate, neaderente,
greu emulsionabile. În mediile lichide îmbogăţite creşte sub forma
unui văl alb-gălbui care acoperă suprafaţa, se îngroaşă şi se
încreţeşte progresiv urcând pe pereţii eprubetei. Acest mod de
creştere se datorează faptului că este strict aerob.
M. bovis creşte de obicei disgonic, dar prin subcultivări sau
prin adăugarea de piruvat în mediu poate adopta un mod de dez-
voltare eugonic. Coloniile acestei specii sunt S, de talie medie,
albicioase, rotunde, bombate, cu o suprafaţă netedă, cremoase,
aderente la mediu, dar uşor emulsionabile. În lichide, se dezvoltă
pe suprafaţă dar şi în stratul superficial de mediu, M. bovis fiind
microaerofil (tolerează şi concentraţii mai reduse de oxigen).
M. africanum are o creştere disgonică, de tip R. Formează
colonii plate, rugoase, albicioase. Pe medii lichide creşte în mod
asemănător speciei M. bovis.
Nutriţia
Mycobacteriile sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Majoritatea speciilor de Mycobacterium sunt strict aerobe
utilizând numai procesul de respiraţie oxifilă. După unii autori,
unele specii din cadrul genului se pot adapta şi la concentraţii
mai reduse de oxigen (microaerofile).
Mobilitatea
Mycobacteriile nu au organite de locomoţie fiind imobile.
Înmulţirea
Modalitatea de înmulţire a acestor germeni este similară
altor bacterii de interes medical fiind reprezentată de diviziunea
simplă, binară.
Mycobacteriile pot degrada oxidativ carbohidraţi şi produc
catalază. Specia M. tuberculosis şi unele tulpini de M. simiae
şi M. marinum sunt producătoare de niacină. M. tuberculosis
reduce nitraţii. Această proprietate a fost evidenţiată inconstant
şi la unele mycobacterii atipice, la care însă nu reprezintă un
criteriu de identificare. Majoritatea speciilor hidrolizează Tween-
ul 80 şi reduc teluritul, în proporţii ce sunt variabile. M. celatum,
M. fortuitum şi M. chelonei sintetizează aril-sulfatază după 3
zile. Alte specii produc tardiv (după 10 zile) această enzimă. Doar
M. africanum, M. genavense şi M. scrofulaceum sunt, în mod
constant, urează pozitive. Unele tulpini aparţinând altor specii
de Mycobacterium pot produce urează, în procente variabile.

Mycobacteriile patogene sunt relativ rezistente în mediul
extern, datorită compoziţiei peretelui lor celular. Rezistă în praf
până la 3 luni, pe covoare sau obiecte 2 luni iar pe îmbrăcă-
minte 45 de zile.
În sputa uscată, la temperaturi scăzute şi la adăpost de
lumina solară directă îşi pot păstra viabilitatea până la 1 an. În
lumină difuză, puţin intensă, rezistă câteva luni. De asemenea,
sunt destul de rezistente la uscăciune.
Mycobacteriile atipice au rezistenţă mai crescută. Pe sol,
în apă sau pe diverse cereale rămân viabile 2-3 ani. În gunoiul
de grajd, folosit ca îngrăşământ, sau în praf rezistă 5-6 luni iar
în carcase sau organe de animale, peste 1 an.
În lapte, mycobacteriile rezistă 5 minute la 100°C, prin
urmare fierberea acestui aliment trebuie prelungită peste acest
interval de timp. La 70°C pot rezista 30 minute. Pasteurizarea
este eficientă. De asemenea, sunt omorâte prin procedeele de
sterilizare care utilizează căldura umedă sau uscată.
Datorită conţinutului mai ridicat de lipide din peretele lor
celular, mycobacteriile sunt rezistente la acizi minerali (HCl,
H2SO4, etc.) şi la baze (NaOH) ceea ce permite decontaminarea
sputei pentru îndepărtarea florei de asociaţie şi explică proprie-
tăţile lor tinctoriale. De asemenea, nu sunt influenţate de unii
coloranţi (verde malahit, violet de genţiană) ce pot fi adăugaţi
în mediile de cultură, ca agenţi selectivi. Prezintă nivele înalte
de rezistenţă la dezinfectanţi. Chiar şi în cazul substanţelor care
pot fi utilizate în acest scop (fenol 5 %, hipoclorit de sodiu 1 %,
ioduri, glutaraldehidă, formaldehidă, crezoli, alcool 90 %), sunt
necesare concentraţii relativ crescute şi perioade prelungite de
expunere pentru a fi eficiente.
Mycobacteriile patogene sunt sensibile, în general, la
asociaţiile de 2-3 tuberculostatice (HIN = izoniazida acidului
nicotinic, rifampicină, streptomicină, etambutol, pirazinamidă).
Au fost semnalate recent tot mai multe tulpini rezistente, mai
frecvent la izoniazidă şi la rifampicină. De aceea este necesară
în permanenţă testarea sensibilităţii la aceste substanţe, prin
efectuarea antibiogramei.
Tratamentul fiind lung (6-12 luni), schema terapeutică este
modificată uneori pe parcurs, pentru a evita instalarea rezis-
tenţei la tuberculostaticele administrate. M. leprae răspunde la
administrarea îndelungată (ani) a diamino-difenil-sulfonei.
Structura antigenică a mycobacteriilor este încă incomplet

clarificată. Mai bine analizată a fost compoziţia absolut particu-
lară a peretelui celular, unic în lumea bacteriană. Este foarte
bogat în lipide (peste 60 % din greutatea uscată). Acestea sunt
acizii micolici, cord-factorul şi ceara D. Din structura peretelui
mai fac parte peptidoglicanul şi un grup de proteine ce constituie
complexul antigenic 85.
Acizii micolici reprezintă mai mult de 50 % din greutatea
uscată a peretelui celular, sunt intens hidrofobi şi formează o
mantie în jurul bacteriilor.
Cord-factorul inhibă migrarea PMN. Experimental, la mami-
fere, a fost demonstrată, acţiunea sa citotoxică. Induce „creşterea
în corzi” a mycobacteriilor virulente.
Ceara D se extrage din M. tuberculosis şi este folosită ca un
component al adjuvantului Freund.
BOLI UMANE
Principalele specii implicate în patologia umană fac parte

din complexul M. tuberculosis. M. tuberculosis, M. africanum şi
M. bovis sunt agenţii tuberculozei umane. M. leprae este agentul
leprei (tuberculoidă sau granulomatoasă), infecţie specifică răs-
pândită în zilele noastre mai ales în zonele tropicale. Alte specii
ale genului au fost rar implicate etiologic în infecţii nespecifice
ale persoanelor imunodeficiente (infecţii respiratorii, ale plăgilor,
leziunilor cutanate şi ţesuturilor moi, limfadenite, osteomielite,
meningite, nefrite, artrite, etc.)
Genul Treponema 147
Genul Treponema

Ordinul: Spirochaetales
Familia: Spirochaetaceae
Genul: Treponema
Treponema pallidum
Specii principale:
Treponema carateum
Originea bolilor treponemice, cu precădere a sifilisului, este

încă neclară, născând dispute aprinse între cercetători. Unii con-
sideră că această boală venerică a apărut în Europa şi s-a extins
apoi în toată lumea. Alţii plasează primele cazuri în Lumea nouă.
Prima epidemie despre care există informaţii a apărut în Franţa,
la sfârşitul secolului al XV-lea. Specia cu cea mai mare importanţă
medicală, T. pallidum, a fost descrisă, pentru prima oară, în 1905,
de către Schaudinn şi Hoffmann.
Genul Treponema include 16 specii, unele fiind saprofite pe
mucoase şi cultivabile pe medii acelulare şi altele necultivabile,
responsabile de treponematozele umane.
Studiile bazate pe hibridări de ADN au arătat că, în cadrul
speciei Treponema pallidum, sunt 3 subspecii patogene, diferen-
ţiate prin 1-4 aminoacizi şi prin patogenitatea la om sau animale
de laborator (T. pallidum sp. pallidum, T. pallidum sp. pertenue şi
T. pallidum sp. endemicum). T. carateum reprezintă altă specie de
importanţă medicală.
Prin microscopie optică obişnuită nu se pot observa carac-

terele morfologice ale treponemelor datorită grosimii lor foarte
reduse. În acest scop este necesară o examinare pe fond întunecat
sau în contrast de fază a preparatelor native din produse patologice
sau utilizarea unor coloraţii speciale (ex.: metoda de impregnare
argentică Fontana Tribondeau). Se mai poate utiliza şi microscopia
cu fluorescenţă. Coloraţiile uzuale, diferenţiale sau simple, nu
sunt eficiente în practica diagnostică.
Dimensiunile
Au dimensiuni de 6-20 µm/0,1-0,3 µm, deci sunt foarte fine.
Treponemele saprofite sunt mai groase decât cele patogene.
Forma
Treponemele sunt spirochete, adică bacterii spiralate flexibile.
Sunt filamente subţiri, efilate la capete, răsucite în spirală, cu un
aspect de „arc de pix”. Spirele sunt regulate (au amplitudine şi
lungime de undă constante) la cele patogene şi mai puţin regulate
la celelalte specii de Treponema.
Treponema sp.
- morfologie -
Genul Treponema 149
Modul de grupare
Microscopic, în general, treponemele apar izolate.
Prezenţa capsulei
Se pare că treponemele au un înveliş mucoid asemănător
capsulei bacteriene, situat la exteriorul anvelopei (pseudocapsulă).
Se consideră că acesta derivă din materialul gazdei şi are un rol
important în protecţia germenului (îi scade imunogenitatea, ceea
ce implică nerecunoaşterea lui ca non-self). A putut fi detectată
în ţesutul orhitic obţinut de la iepurii infectaţi.
Prezenţa sporilor
Treponemele nu sporulează în condiţii improprii de mediu.
Tinctorialitatea
În secţiuni de ţesut, treponemele reduc azotatul de argint la
argint metalic ce le impregnează suprafaţa şi le face vizibile prin
microscopie optică. Impregnarea argentică modifică foarte puţin
morfologia treponemelor. Este cunoscut faptul că acestea sunt
Gram negative. Apar palid colorate, aspect care a determinat şi
denumirea speciei tip („pallidum”). Pot fi colorate şi Giemsa. Prin
microscopie pe fond întunecat se observă mai bine treponemele,
ce apar brune pe fondul bej al preparatelor.
Localizarea
Treponemele sunt facultativ intracelulare.
Treponemele patogene sunt foarte pretenţioase nutritiv şi

nu au putut fi cultivate pe medii acelulare, în pofida eforturilor
susţinute din ultimul secol. În culturi celulare de testicule de
maimuţă, în anaerobioză şi la 25ºC, s-a constatat menţinerea
virulenţei germenilor timp de 4 zile şi a motilităţii acestora până
la 30 de zile, fără a putea fi observată multiplicarea treponemică.
În prezenţa unor agenţi reducători şi a unor factori de creştere, s-a
obţinut, prin cocultivări cu celule prepuţiale umane, multiplicări
limitate la câteva generaţii. Unele treponeme saprofite cu habitat
pe mucoasa bucală sunt cultivabile. Altele, asociate gingivitelor

ulcerative şi periodontitelor, denumite generic PROS (Pathogen
Related Oral Spirochetes), sunt necultivabile.
CARACTERE FIZIOLOGICE
Nutriţia
Treponemele sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Clasic, treponemele erau considerate germeni strict anaerobi
deoarece acestea îşi pierd rapid mobilitatea în prezenţa oxigenului.
În prezent, sunt considerate bacterii microaerofile. Experimental
s-a demonstrat că dacă sunt suspensionate în medii care conţin
agenţi reducători de tip cisteină sau glutathion şi li se asigură o
concentraţie redusă de oxigen (cca 3 %, aceasta corespunzând
valorii normale a oxigenului în ţesuturi), îşi pot păstra un timp
mai îndelungat atât virulenţa cât şi mobilitatea in vitro. Datorită
dificultăţilor de cultivare, metabolismul acestor germeni nu este
suficient cunoscut. Sursa principală de energie a treponemelor
patogene este glicoliza anaerobă, prin catabolismul incomplet
al glucozei şi piruvatului până la acid lactic, acetat şi dioxid de
carbon (ciclul Embden – Mayerhof), aceşti germeni neutilizând
ciclul Krebs. Sursa de carbon pentru sinteza diferiţilor metaboliţi
este reprezentată de acidul palmitic şi acidul oleic. Treponema
pallidum are capacităţi anabolice, fapt dovedit de încorporarea
moleculelor de glucoză şi de aminoacizi marcate. Folosirea de
substanţe marcate a pus în evidenţă şi capacitatea de sinteză
a ARNr şi a ADN de către treponemele virulente. Prin cercetări
recente s-a evidenţiat şi capacitatea treponemelor patogene de
a consuma oxigen, pe care îl folosesc ca acceptor final de electroni
prin intermediul citocromoxidazei. Se pare că activitatea metabo-
lică a treponemelor continuă un timp limitat in vitro, probabil
datorită intervenţiei unor factori necunoscuţi.
Genul Treponema 151
Mobilitatea
Spre deosebire de spirili, care au perete rigid şi se deplasează
prin rotaţia cililor polari, spirochetele pot înainta în mediile lichide
şi străbate medii semisolide datorită filamentelor axiale, structuri
interne specifice, formate din peste 100 de fibrile care străbat tot
corpul bacteriei, situate între peretele celular şi membrana externă.
Mecanismul acestei mişcări nu este complet descifrat dar se pare
că, prin rotaţia filamentelor axiale, este antrenată şi membrana
externă iar bacteria este propulsată prin mediul lichid din jur.
Numărul filamentelor axiale variază în funcţie de specie. Mişcările
spirochetelor sunt de înşurubare, flexie şi translaţie. T. pallidum
posedă 3 filamente axiale, cu originea în corpusculi bazali.
Înmulţirea
Germenii introduşi în genul Treponema se înmulţesc prin
diviziune binară transversală (sciziparitate). Prin studii experi-
mentale pe iepuri s-a demonstrat că ciclul de diviziune este destul
de lung, în aceste gazde fiind de 30–35 ore. În mijlocul celulei
parentale se formează noi filamente axiale iar ulterior, tot la acest
nivel se produce sciziunea, celulele fiice rămânând legate însă
un timp prin anvelopa externă.

Treponemele au o rezistenţă redusă în mediul extern. La
temperatura camerei T. pallidum îşi pierde virulenţa în cca. 2 ore.
Nu supravieţuieşte în mediul extern fiind strict adaptată la gazda
umană. Aceşti germeni sunt sensibili la uscăciune, la frig şi la
variaţii de temperatură. La 4ºC, rămân virulenţi în sânge şi în
plasmă cca. 24 ore, interval ce explică producerea sifilisului post-
transfuzional. Prin răcirea bruscă la temperatura de - 70º C şi în
azot lichid, treponemele pot fi conservate mai multe luni. La 42ºC
T. pallidum moare după cca. 1 oră.
La 65ºC treponemele sunt distruse în cca. 30 de minute.
Treponemele sunt distruse rapid sub acţiunea săpunului,
antisepticelor uzuale şi a majorităţii detergenţilor, chiar în con-
centraţii slabe. Sunt sensibile la alcool etilic 70 %, hipoclorit
de sodiu 1 %, glutaraldehidă 2 %, etc. T. pallidum este foarte
sensibilă la blocanţii grupărilor –SH (bismut, arseniu trivalent,
ioni de mercur).
Treponemele sunt sensibile la penicilina G care poate fi
înlocuită, în cazul unei intoleranţe, cu un antibiotic din clasa
macrolidelor sau cu doxiciclină.
Treponemele au structură particulară, diferită de a altor

bacterii Gram negative. T. pallidum are un înveliş glucozamino-
glicanic derivat probabil din structurile gazdei, o membrană externă
săracă în proteine transmembranare care înveleşte cei 3 flageli
şi un conţinut mare de lipide (până la 20 % din greutatea uscată).
Structura sa antigenică este complexă şi insuficient cunoscută
datorită dificultăţilor de cultivare. Conţine numeroase antigene,
comune, în mare parte, şi altor specii de treponeme patogene.
Peptidele, glicoproteinele şi polizaharidele din membrana externă,
proteinele flagelare, proteinele intracitoplasmatice eliberate prin
liza bacteriană şi cardiolipina din membrana citoplasmatică sunt
imunogene. Conţine fosfolipide şi un glicopeptid diferit din punct
de vedere biochimic şi imunologic de lipopolizaharidul bacteriilor
Gram negative enterice. În practica diagnostică, au importanţă,
pentru Treponema pallidum, antigenul lipoidic ubiquitar (haptena
Wassermann), antigenul proteic specific de gen, antigenul poliozidic
de înveliş şi antigenele somatice. Antigenul lipoidic ubiquitar este
Genul Treponema 153
un difosfatidil glicerol, similar ca structură cardiolipinei extrasă

din miocardul bovin şi utilizată pentru diagnosticul serologic al
sifilisului. Asociată cu proteine treponemice, această haptenă
devine imunogenă, determinând formarea de anticorpi. Această
fracţiune lipoidică este prezentă şi în unele ţesuturi umane sau
animale (SNC, miocard, ficat). Antigenul proteic specific de gen
este comun tuturor treponemelor fiind localizat în filamentele
axiale. Acesta poate fi extras din tulpina Reiter şi utilizat pentru
depistarea anticorpilor fixatori de complement. Antigenul polio-
zidic de înveliş este specific T. pallidum şi determină formarea
unor anticorpi ce pot fi decelaţi prin imunofluorescenţă. Antige-
nele somatice induc un răspuns imun constând în producerea
de anticorpi ce pot fi puşi în evidenţă prin testul de imobilizare
a treponemelor.
BOLI UMANE
T. pallidum sp. pallidum este agentul bolii venerice numite

sifilis sau lues. T. pallidum sp. pertenue produce pianul, boală
răspândită în zonele tropicale umede. T. pallidum sp. endemicum
determină bejelul sau sifilisul endemic, întâlnit în Sahara şi în
zona mediteraneeană. T. carateum este implicată etiologic în pro-
ducerea pintei, boală neveneriană mai frecventă în America latină.
Bibliografie
1. Alcamo E. – Fundamentals of microbiology. The Benjamin/

Cummings Publishing Company, USA, 1994.
2. Baron S. – Medical Microbiology. University of Texas
Medical Branch, 2003.
3. Bîlbîe V., Pozsgi N. – Bacteriologie medicală - vol. II.
Editura Medicală, Bucureşti, 1985.
4. Buiuc D., Neguţ M. – Tratat de microbiologie clinică,
Editura Medicală, Bucureşti, 1999
5. Buiuc D., Duca M., Mariana Luca – Curs de
microbiologie medicală. Reprografia I.M.F. Iaşi, 1987.
6. Comisia de standardizare a Academiei de Stiinţe
Medicale – Metode de laborator de uz curent. Editura
Medicală, Bucureşti, 1977.
7. Lucia Debeleac, Popescu-Drânda M. – Microbiologie.
Editura Amaltea, Bucureşti, 1994.
8. Dimache G., Panaitescu D. – Microbiologie şi parazitologie
medicală. Editura Uranus, Bucureşti, 1994.
9. Madelena Drăgan – Boli infecţioase, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998.
10. Garrity G., Julia Bell, Lilburn T. – Taxonomic outline of
the prokaryotes. Bergey's Manual of Systematic Bacteriology
Second Edition. Bergey's Manual Trust, 2004.
11. Kaiser G. – Microbiology. The Community College of
Baltimore County , 2003.
12. Nester E., Roberts E., et al. – Microbiology, a human
perspective. WCB/McGraw-Hill, USA, 1998.
13. Paustian T. – Microbiology Webbed Out. University of
Wisconsin-Madison, 2003.
14. Prescott L., Harley J., Klein D. – Microbiology. WCB/
McGraw-Hill, USA, 1999.
15. Kathleen Talaro, Talaro A. – Foundations in micro-
biology, basic principles. Wm. C. Brown Publishers,
USA, 1996.
16. National standard method – Identification of Neisseria
species and morphologically similar organisms. Standards
Unit, Evaluations and Standards Laboratory, U.K., 2003.
17. National standard method – Identification of Haemophilus
species and the Hacek group of organisms. Standards
Unit, Evaluations and Standards Laboratory, U.K., 2003.
18. National standard method – Identification of Entero-
bacteriaceae. Standards Unit, Evaluations and Standards
Laboratory, U.K., 2003.
19. Standard operating procedure – Identification of Strepto-
coccus species, Enterococcus species and morphologically
similar organisms. Standards Unit, Evaluations and Standards
Laboratory, U.K., 2003.
20. The Merck Manual of Diagnosis and Therapy Medical
Services, USMEDSA, USHH, 2004.
21. Todar K. – Procaryotic microbiology. University of Wisconsin-
Madison, 2003.
22. Voiculescu M. – Boli infecţioase vol. I. Editura Medicală,
Bucureşti, 1989.
23. Voiculescu M. – Boli infecţioase vol. II. Editura Medicală,
Bucureşti, 1990.

Bact Speciala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bact Speciala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea „Bacteriologie specială” se adresează rezidenţilor

SCURT ISTORIC AL MICROBIOLOGIEI

Secole din istoria omenirii au fost dominate de ignoranţă

în clasificarea lumii vii (“Sistema Nature”), realizată de suedezul

A. Leeuwenhoek (1632 - 1723) Louis Pasteur (1822-1895)

Microbiologia s-a fundamentat ca ştiinţă independentă în

O altă personalitate marcantă din acest domeniu ştiinţific

Carol Linné (1707 - 1778) Robert Koch (1843 -1910)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numeroşi cer-

Fondatorul microbiologiei româneşti a fost anatomo-pato-

Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin progrese remarcabile

lactate), antibiotice (streptomicina, tetracicline, rifampicina, eri-

LOCUL BACTERIILOR ÎN LUMEA VIE

Prima încercare de a sistematiza lumea vie îi aparţine lui

Procariotele au reprezentat primele forme de viaţă de pe

Se cunosc astăzi peste 2000 de specii de procariote care

În prezent, sistematica organismelor cu implicaţii patogene

De referinţă pentru bacteriologi este Bergey′s Manual of

Iniţial, clasificarea bacteriilor s-a efectuat numai pe baza

Unităţile taxonomice utilizate sunt, în ordine descrescătoare

Denumirea ştiinţifică a unui germen include un substantiv

În literatura de specialitate, după ce numele ştiinţific al

Încadrarea taxonomică actuală (Bergey′s Manual of Systematic

În 1878, Robert Koch a observat microscopic bacterii de

Kloos şi Schleifer au introdus, în anul 1975, o schemă de

celular, tipurile enzimatice şi comportamentul faţă de antibiotice,

În practica de laborator, stafilococii pot să fie observaţi pe

“cald-rece” (incompletă după 24 de ore de incubare la 37°C, dar

Unii au proprietatea de pigmentogeneză care se manifestă

Rezistenţa în mediul extern

Structura antigenică a germenilor care fac parte din genul

vaginale. Se cunosc două variante ale toxinei, A (ETA =

Stafilococii patogeni sunt implicaţi într-o gamă largă de boli

Încadrarea taxonomică actuală (Bergey′s Manual of Systematic

Primii streptococi care au fost incluşi în studii făceau parte

tipuri, prin analizarea proteinei T. Unii însă au fost negrupabili

În practica diagnosticului bacteriologic, aceste bacterii sunt

În mediile lichide îmbogăţite, tulpinile virulente tulbură

Recent, s-a demonstrat că diverse specii de Streptococcus

Rezistenţa în mediul extern

De asemenea, comportamentul faţă de trimetoprim-sulfa-

Structura antigenică a streptococilor include:

Este sintetizată de streptococii de grup A, C, şi G. Este

Au putut să fie evidenţiate tipurile A, B, C şi D. Cea mai

Aceşti germeni având denumirea uzuală de “pneumococi”

După incubarea în atmosferă de 5-8 % CO2, α-hemoliza e mai

lizina, hialuronidaza, neuraminidaza, enzime proteolitice şi DNA-

Grupul A streptococic este implicat mai frecvent în infecţii

Încadrarea taxonomică actuală (Bergey′s Manual of Systematic

Datorită progreselor spectaculoase realizate în domeniul

Speciile de Enterococcus asociate cu infecţii umane sunt

Caracterele morfologice ale enterococilor sunt asemănătoare

arafinozei şi zaharozei. Sunt catalază negativi dar uneori reacţia

Rezistenţa în mediul extern

peretele celular. Nu se cunoaşte însă mecanismul intim al acestui

Structura antigenică a germenilor din genul Enterococcus

Enterococii produc infecţii urinare, biliare, intraabdominale,

Încadrarea taxonomică actuală (Bergey′s Manual of Systematic

În anul 1884, Marchiaflava şi Celli au observat, în lichidul

Acinetobacter, Moraxella, Eikenella şi Kingella. Mai târziu, s-a

Caracterele morfotinctoriale ale germenilor incluşi în genul

consecinţa lipsei separării complete a celulelor bacteriene după