Universitatea Politehnica din Bucureşti

Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor

MASTER

ŞTIINŢELE VIEŢII ŞI ECOLOGIE

Disciplina: MICROBIOLOGIE APLICATĂ

Titular: Conf. Dr. Farm. Ing. Chim. TICUŢA NEGREANU-PÎRJOL

Facultatea de Farmacie, Universitatea „Ovidius” din Constanţa

Colaborator: Dr. Biolog Elena GORUN, Centrul Medical “Prodiagnostic”

Constanţa
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

ÎN

MICROBIOLOGIA GENERALĂ
 CONŢINUTUL CURSULUI

1.1. Definiţia microbiologiei. Istoricul microbiologiei.

1.2. Microorganisme. Clasificare şi nomenclatură.

1.3. Bacterii. Morfologie bacteriană. Structura celulei bacteriene.

1. 4. Fiziologie bacteriană. Metabolismul bacterian. Nutriţia

bacteriană. Respiraţia bacteriană. Creşterea şi multiplicarea
bacteriilor.
 DEFINIŢIA MICROBIOLOGIEI
Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
microorganismelor - organisme unicelulare, care nu sunt vizibile cu
ochiul liber.

Originea termenului:
• „mikros” = mic
• „bios” = viaţă
• „logos” = studiu

Subdiscipline şi discipline relative:

• Bacteriologia (procariote)
• Virusologia (virusuri)
• Micologia (fungi)
• Parazitologia (paraziţi)
• Micropaleontologia (microfosile)
• Protozoologia (protozoare)
• Micobacteriologia (micobacterii)
Microorganismele studiate: alge, fungi, bacterii, virusuri şi paraziţi.

Microorganismele:
• cele mai vechi, numeroase si diversificate forme de viaţă pe pământ;
• se află peste tot în mediul înconjurător (sunt ubicuitare);
• au rol în descompunerea materiei organice şi menţin fertilitatea solului;
• rol important în natură, industrie, agricultură, medicină etc.;
• majoritatea sunt nepatogene, unele condiţionat patogene, un mic procent
patogene.

Scopul microbiologiei:
• studierea proceselor fizice, chimice, biologice legate de activitatea
microorganismelor pentru:
- a păstra şi folosi pe cele utile
- a anihila pe cele dăunătoare.

Microorganismele – rol important pe planetă – nu ar exista viaţă fără ele.

 Rolul pozitiv al microorganismelor

Producere de oxigen: cianobacterii

Circulaţia biologică a materiei în natură: saprofiţi

• ciclul unor elemente: C, N, S, P, Fe
• CO2 atmosferic + apă + substanţe minerale din sol → sinteză substanţe
organice → hrană animale, om → moarte → substanţe organice în sol
→ descompunere în produşi simpli de către microorganisme

Activitate geologică:
• formarea de zăcăminte petroliere, cărbuni, salpetru, sulf, minereuri de
fier etc.

Activitate în mediul marin:

• asigură circuitul elementelor biogene
 Rolul pozitiv al microorganismelor

În industrie:
• fabricarea alcoolului etilic
• vinificaţie
• industria berii
• panificaţie
• produse lactate: iaurt, lapte acru, brânzeturi
• murături
• prelucrarea inului, cânepii
Protecţia mediului:
• descompun deşeurile rezultate din activitatea industrială
În agricultură:
• îngrăşăminte
În industria medicamentului:
• biosinteza microbiană a vitaminelor B1, B2, B12, C, A, D2 şi a substanţelor
antibiotice
 Rolul pozitiv al microorganismelor

În medicină - Inginerie genetică:

• genă bacteriană, umană, animală, de la plante – inoculate la bacterii
sau ciuperci – informaţie suplimentară – secreţia unor produşi codificaţi
de gena respectivă
• hormoni de creştere
• insulină
• interferoni
• produse utilizate pentru realizarea de vaccinuri

În medicină - Microflora indigenă:

• pe/ în organismul uman trăiesc de 10 ori mai multe microorganisme
decât totalul numărului de celule (epiteliale, nervoase, musculare etc.)
• pe/ în organismul uman trăiesc între 500 – 1000 specii diferite de
microorganisme
 Rolul pozitiv / negativ al microorganismelor

În medicină - Microflora indigenă:

• rol pozitiv:
• Inhibă creşterea germenilor patogeni prin:
- depleţia substanţelor nutritive
- produşi de metabolism
- toxine
- antibiotice
- colicine etc.
• rol negativ:
- germeni condiţionat patogeni = oportunişti
– colonizează macroorganismul
– cauzează boală doar în anumite condiţii
- pătrund în zone anatomice cărora nu le aparţin, în condiţii normale
- deficienţe ale sistemului imun
- stress
- oboseală
- boli grave
 Rolul negativ al microorganismelor

Pagube economice:
• degradare microbiană a documentelor de piatră
• acţiune corozivă a metalelor
• descompunerea alimentelor
• biodeteriorarea cauciucului, maselor plastice, textilelor, hârtiei, operelor
de artă

Boli ale:
• plantelor
• peştilor
• animalelor
• omului
 ISTORICUL MICROBIOLOGIEI

Antichitate şi evul mediu:

• Existenţa microorganismelor a fost bănuită cu multe secole înainte ca ele să

fie efectiv descoperite.
• Hippocrat (400 î.H.) a emis ipoteza transmiterii bolilor contagioase prin
“miasme morbide” (aer contaminat) sau ape poluate.
• Thucidide, istoric antic grec, a fost primul care a arătat că persoanele care
au trecut printr-o boală infecţioasă devin rezistente la aceasta şi pot îngriji,
fără pericol de contaminare, bolnavii din timpul epidemiei respective.
• Mahavira (sec. al V-lea î.H.) făcea referire la creaturi nevăzute care trăiesc
în sol, apă, aer şi foc.
• Marcus Terentius Varro avertiza populaţia să nu locuiasca în vecinătatea
mlaştinilor pentru că „acolo există creaturi invizibile care plutesc în aer şi
intră în corp prin gură şi nas şi provoacă boli grave”.
• Girolamo Fracastoro (1546) a presupus că epidemiile sunt determinate de
entităţi transferabile care pot transmite infecţia prin contact direct sau
indirect.
 ISTORICUL MICROBIOLOGIEI
Perioada modernă:

• Observarea şi descoperirea propriu-zisă a microorganismelor a fost posibilă

odată cu inventarea microscopului, în secolul al XVII-lea.
• Antonie van Leeuwenhoek este considerat a fi primul om de ştiinţă care a
observat microorganismele cu ajutorul unui microscop (1676).
• Bacteriologia a fost fondată ca domeniu în secolul al XIX-lea de către
Ferdinand Cohn.
• Louis Pasteur a creat metode de conservare a hranei (pasteurizarea) şi
vaccinuri împotriva unor boli precum antrax, holera, rabia.
• Robert Koch a identificat agentul cauzator al tuberculozei (mycobacterium
tuberculosis, cunoscut sub numele de bacilul Koch).
• La sfârşitul secolului al XIX-lea, Martinus Beijerinck şi Seghei Winogradski
au fondat microbiologia generală ca disciplină. Beijerinck a identificat
existenţa virusurilor şi a dezvoltat tehnici de cultură pentru germeni.
Winogradski a fost primul care a izolat şi a descris bacteriile fixatoare de azot.
 ISTORICUL MICROBIOLOGIEI
Contribuţii ale cercetătorilor români
Victor Babeş (1854-1926) este fondatorul microbiologiei româneşti.
• Împreună cu Victor Cornil, a scris primul tratat de bacteriologie din lume.
• El a descoperit peste 40 de microorganisme patogene (babesii).
• A studiat antagonismul bacterian şi antibioza, fiind primul cercetător după
Pasteur care a intuit importanţa acestui antagonism pentru terapeutica medicală
şi a prevăzut posibilitatea preparării cu ajutorul microorganismelor a unor
substanţe cu acţiune antimicrobiană (antibioticele).
• Babeş a fost primul care a studiat posibilitatea imunizării pasive, cu ser
provenit de la animale vaccinate, introducand pentru prima oară la noi în ţară,
seroterapia în difterie.
• Are o importantă contribuţie în studiul rabiei.
Ion Cantacuzino (1863-1934) este întemeietorul şcolii româneşti de
microbiologie
• A înfiinţat “Institutul de Seruri şi Vaccinuri” de la Bucureşti dupa modelul
Institutului Pasteur din Paris (actualul Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare
pentru Microbiologie şi Imunologie “Cantacuzino”, care face parte din reţeaua
Institutelor Pasteur).
• A studiat holera, febra tifoidă, scarlatina şi tuberculoza, ţara noastră fiind a doua
din lume care, la îndemnul lui, a folosit vaccinul BCG în profilaxia tuberculozei.
 ISTORICUL MICROBIOLOGIEI
Contribuţii ale cercetătorilor români

Constantin Levaditi (1874-1953), elev al lui Babeş şi Mecinikov; are peste 750 de
lucrari de bacteriologie (în special în sifilis), apoi în imunologie, chimioterapie şi
virologie.

Dimitrie Combiescu (1887-1961) şi Constantin Ionescu- Mihăeşti (1883-1962)

au adus contribuţii valoroase la studiul diferitelor infecţii: rickettsioze,
poliomielita, tuberculoza.

Mihai Ciucă (1883-1968), are lucrări importante în domeniul bacteriofagiei,

salmonelozelor, difteriei şi al malariei, contribuind la eradicarea ei.

Alexandru Slătineanu (1873- 1939), a fost profesor la Iaşi; a studiat epidemiologia

tifosului exantematic, malaria, febra tifoidă, tuberculoza, lepra.

Petre Condrea (1888-1967), a adus contribuţii originale în domeniul imunologiei

generale şi la prepararea anatoxinelor (difterică şi tetanică).
 CLASIFICAREA ORGANISMELOR VII

Viaţă
3 domenii principale:
Domeniu
Domeniu
● Eubacteria – bacterii adevărate, peptidoglicani
● Archaea – bacterii neobişnuite, care supravieţuiesc
Regn în medii extreme (foarte sărate, temperaturi ridicate)
– mai sunt denumite extremofile
Încrengătură ● Eukarya – au nucleu şi organite (animale, plante)

Clasă
5 regnuri:
Ordin
● Monera (procariote)
Familie ● Protista (protiste)
● Fungi (ciuperci)
Gen ● Plantae (plante)
● Animalia (animale)
Specie
 CLASIFICAREA ORGANISMELOR VII

Domeniu: Eukaria (toate organismele eucariote) Domeniu: Eukaria (toate organismele eucariote)

Regn: Animalia Regn: Protista

(Protozoare
şi Alge)

Phylum
(încrengătură): Phylum: Ciliophora
Chordata (numai protozoare
ciliate)

Clasa: Mamifere Clasa: Oligohymenophorea

(celule cu şir regulat de cili;
înotătoare rapide)

Ordin: Himenostomatide
Ordin: Primate (celule ovale, elongate)

Familie: Paramecide
(celule care se rotesc
în timp ce înoată)
Familie: Hominide
Gen: Paramecium
(celule alungite cu şanţ oral)

Gen: Homo
Specie: Caudatum
(celule ascuţite la un capăt)
Specie: Sapiens
 CLASIFICAREA ORGANISMELOR VII

Clasificarea în cele cinci regnuri se face în funcţie de două criterii

esenţiale:

1. După particularităţile structurale ale celulelor, în:

• organisme procariote;
• organisme eucariote, unicelulare şi pluricelulare.

2. După modurile de nutriţie, în:

• organisme autotrofe, producătoare de substanţă organică;
• organisme heterotrofe consumatoare;
• organisme heterotrofe saprofite.
TREPTELE EVOLUTIVE ALE ORGANISMELOR VII
 DENUMIREA MICROORGANISMELOR. REGULI

• Nomenclatura ştiinţifică binomială

• Fiecare microorganism primeşte două denumiri care definesc:

►genul – substantiv, cu majusculă
►specia – adjectiv, fără majusculă

• Se folosesc caractere italice sau subliniate

• Exemple:
► Staphylococcus aureus (S. aureus)
► Bacillus subtilis (B. subtilis)
► Escherichia coli (E. coli)
Domeniile principale ale organismelor vii - schemă
 Caracteristicile esenţiale ale celor 5 regnuri

Membrana
REGNUL Tip de celulă Mitocondrii Cloroplaste Perete celular
nucleară
MONERA Procariotă Absentă Absente Absente Necelulozic
Prezente Prezent
PROTISTA Eucariotă Prezentă Prezente
(la unele) la unele
FUNGI Eucariotă Prezentă Prezente Absente Necelulozic-
chitinos
PLANTAE Eucariotă Prezentă Prezente Prezente Celulozic
ANIMALIA Eucariota Prezentă Prezente Absente Absent
 MORFOLOGIA BACTERIANĂ
• Majoritatea bacteriilor au un diametru de cca 0,2 μm şi o lungime de 2-8
μm.

• Cele mai întâlnite forme ale bacteriilor sunt: coci (sferă), bacili (tijă) şi
spirale (răsuciţi), dar există şi forme neobişnuite (stea sau rectangulară).

• Forma caracteristică a unei specii bacteriene este cel mai bine reprezentată
de bacteriile tinere, rezultate dintr-o multiplicare, active în medii favorabile.

• Morfologia bacteriilor este în general un caracter stabil, care permite

recunoaşterea lor în cadrul cercetărilor de laborator.

• Dupa forma celulei, bacteriile pot fi grupate în 5 mari categorii:

- coci;
- bacilli;
- vibrioni;
- spirili;
- spirochete.
 Morfologia bacteriană

1. Cocii au corpul sferic sau ovalar, diametrele celulei (longitudinal şi

transversal) fiind aproximativ egale.
Exemple:
• stafilococul – are corpul sferic sau aproape sferic
• streptococul – are corpul uşor ovalar
• pneumococul – varf de lance sau flacără de lumânare
• meningococul, gonococul – aspect de boabe de cafea

Stafilococcus Streptococcus Streptococcus Meningococcus

aureus pyogenes pneumoniae
 Morfologia bacteriană
2. Bacilii prezintă corpul alungit, cilindric ca un bastonaş:
• unele bacterii au capetele rotunjite (enterobacteriile)
• alte bacterii au capetele tăiate drept (Bacillus anthracis)
• alte bacterii au capetele măciucate (bacilul difteric)
• alte bacterii au capetele ascuţite (bacilul fusiform)
• unele au corpul neregulat, granular (bacilul tuberculozei, bacilul difteric).

Bacillus anthracis Corynebacterium diphtheriae Mycobacterium

(Bacilul difteric) tuberculosis
(Bacilul Koch)
 Morfologia bacteriană

3. Vibrionii
• fac trecerea între bacili şi formele spiralate; sunt bacili încurbaţi sub formă de
virgulă (ex. Vibrionul holeric).

4. Spirilii
• sunt bacterii filamentoase, lungi, mobile datorită cililor, cu spire largi,
neregulate.

Vibrio cholerae Spirillum

 Morfologia bacteriană
5. Spirochetele
• sunt bacterii subţiri, flexuoase, foarte mobile, datorită fibrilelor contractile.
Cuprind 3 genuri patogene pentru om:
- Borrelia - cu spire largi rigide neregulate, ex.: Borrelia vincenti;
- Treponema - Treponema pallidum, agentul etiologic al sifilisului, are 10 – 14
spire regulate şi capetele ascuţite.
- Leptospira - prezintă morfologie asemănătoare cu Treponema pallidum, cu
deosebirea că extremităţile bacteriei sunt întoarse sub formă de cârlig.

Borrelia Treponema pallidum Leptospira

 Morfologia bacteriană

• Bacteriile pot fi aşezate izolat sau, dacă după diviziune rămân unite, ele
prezintă o aşezare caracteristică speciei, care facilitează recunoaşterea lor
în cadrul diagnosticului.
• Aşezarea bacteriilor depinde de planurile după care se face diviziunea
celulară, în cadrul fiecărei specii:
La coci se observă urmatoarele tipuri caracteristice de aşezare a bacteriilor:
a) stafilococii se aşează de obicei în grămezi neregulate care au fost comparate
cu ciorchinele de strugure (staphylos = strugure), datorită planurilor de
diviziune neregulate;
b) streptococii se dispun în lanţuri, deoarece planurile de diviziune sunt
paralele;
c) pneumococii se aşează în diplo (câte doi) prinzându-se prin feţele bombate
la fel ca şi meningococul sau gonococul care se privesc prin feţele plane sau
concave (au un singur plan de diviziune)
d) tetrada se caracterizează prin faptul că bacteriile sunt dispuse în tetrade
(câte 4 elemente, datorită celor două planuri de diviziune perpendiculare)
e) sarcina prezintă o dispoziţie cubică (8 elemente cu 3 planuri de diviziune
orientate în unghi drept).
Planul de
diviziune Cocii care rămân aşezaţi în perechi
după diviziune se numesc diplococi
Diplococi

Cocii care se aşează în lanţuri după

Streptococi diviziune se numesc streptococi

Cocii care se divid pe două planuri şi

rămân grupaţi câte patru se numesc
tetrade
Tetrada

Cocii care se divid pe trei planuri şi

rămân în grupuri de câte 8 în formă
cuboidă se numesc sarcină
Sarcina

Cocii care se divid după mai multe

planuri şi formează ciorchini se numesc
stafilococi
Stafilococi
 Morfologia bacteriană
La bacili, numai unele specii au aşezare caracteristică.
Exemplu:
a) bacilul Friedlander se grupează de obicei în perechi, elementele fiind aşezate
cap la cap (diplobacili);
b) bacilul antraxului se aşează în lanţuri (streptobacili)
c) bacilul difteric, mai ales în culturi se aşează sub formă de litere chinezeşti sau
aspect de litere mari de tipar: X, Y, Z;
d) bacilul tuberculozei se dispune adesea caracteristic în produse patologice - câte
două elemente unite printr-una din extremităţi: V, Y;
e) bacilul pseudodifteric, are în cultură aşezarea caracteristică în palisade (mai
multe elemente dispuse paralel)

în formă de litere
chinezeşti palisade în forma literei V
 Majoritatea bacililor apar
Bacil izolat
izolaţi

Diplobacilii se aşează în
perechi după diviziune
Diplobacili

Streptobacilii se aşează în
lanţuri după diviziune
Streptobacili

Unii bacili au dimensiuni atât de

scurte şi late, încât se aseamană
cu cocii şi sunt denumiţi
Cocobacil
cocobacili
 Vibrionul arată ca o tijă curbată
Vibrion

Spirilii au formă helicoidală

şi corp destul de rigid
Spiril

Spirochetele au formă helicoidală

şi corp flexibil; se mişcă prin
intermediul filamentelor axiale, care
arată ca nişte flageli conţinuţi sub o
Spirochetă manta externă flexibilă
 Bacteriile Stella au formă de stea

Bacterii în formă de stea

Haloarcula, un gen de Archaea

halophilic, are formă rectangulară.

Bacterii rectangulare
 Structura celulei bacteriene
• Ca orice celulă vie, bacteriile au o compoziţie chimică complexă, fiind
constituite din:
- apă (70-85%)
- proteine cu componenţă specifică
- acizi aminaţi
- lipide
- zaharuri
- săruri minerale
- enzime
- pigmenţi

• Structura celulei bacteriene este asemănătoare cu cea a celulelor

organismelor superioare, fiind constituită în esenţă din:
- nucleu diferenţiat
- citoplasmă
- perete celular

• Spre deosebire însă de celula eucariotă a organismelor superioare, celula

bacteriană are o structură mai simplă, procariotă.
 Structura celulei bacteriene
Nivelul structural Celule EUCARIOTE
Informaţia genetică Nucleu adevărat
● bine delimitat de membrana
nucleară, ce prezintă pori
● material nuclear organizat în
cromozomi (numărul lor este în
funcţie de specie)
● aparat mitotic dezvoltat
Citoplasma ● compartimentată, cu organite
specifice: ribozomi, reticul
endoplasmatic, lizozomi,
mitocondrii
Peretele celular ● fără perete celular
Diviziunea celulară ● meioză şi mitoză
Celule PROCARIOTE
Nucleoid
● este un echivalent nuclear (nu
este un nucleu propriu-zis)
● fără membrană nucleară, dispus
lax intracitoplasmatic
● un singur cromozom (o moleculă
de ADN circular)
● necompartimentată, fără
organite specifice, cu excepţia
ribozomilor (rol în sinteza
proteinelor structurale şi
funcţionale)
● structura obligatorie a
bacteriilor (excepţie Mycoplasmele
şi formele L)
● prin sciziparitate
 Structura celulei bacteriene
• Perete celular
• Membrana citoplasmatică
• Citoplasma
• Nucleol
• Capsula
• Cili
• Fimbrii
• Spor
 Structura celulei bacteriene
Peretele bacterian:
• Este constituit dintr-un strat gros de 10-15 pm, relativ rigid, datorită unui complex
mucopeptid, cu componenţă specifică bacteriilor, care conţine: acetil-glucozamină şi acid
acetil muramic (zaharuri aminate) şi în plus lizină, adenină şi acid diaminopimelic.
• Aceasta constituie structura de bază a peretelui bacterian, fiind prezentă în proporţie de
80% la bacteriile gram-pozitive şi numai 20% la bacteriile gram-negative.
Funcţiile peretelui bacterian:
• Peretele bacterian are rolul de a menţine constantă forma bacteriei şi de a o proteja de
acţiunea factorilor nocivi din mediul extern (ex. variaţiile de presiune osmotică).
• Datorită structurii diferite a peretelui bacterian, prin coloraţia gram s-au diferenţiat două
mari categorii de bacterii: gram-pozitive şi gram-negative.
• Fiind poros, peretele permite pătrunderea substanţelor nutritive solubile de o anumita
dimensiune, până la nivelul membranei citoplasmatice, avand un rol de transport pasiv în
fenomenul de nutriţie.
• La unele bacterii, pe suprafaţa peretelui există numeroşi receptori speciali, care permit
fixarea fagilor specifici pe bacterie sau a unor substanţe chimice (medicamente, toxice,
metaboliţi etc.)
• Peretele intervine în mod activ în diviziunea celulară, formând elementul despărţitor dintre
cele două celule-fiice.
• Peretele celular prezintă totodata sediul unor antigene importante cum ar fi endotoxina
bacteriilor gram-negative sau antigenul 0 (situat în zona profundă a peretelui) precum şi
antigenele specifice de virulenţă ale streptococului.
 Structura celulei bacteriene

Peretele celulei bacteriene

Bacterie Gram + Bacterie Gram –

Acid lipoteichoic
Lipopolizaharide
Acid teichoic Porini Fosfolipide
Peptidoglican Strat membranar
extern

Peptidoglican

Spatiu periplasmic
Membrana celulară

Lipoproteine
Proteine
Membrana
membranare
celulară
Proteine
membranare

+ –
 Structura celulei bacteriene

Membrana citoplasmatică:
• Este componenta structurală care separă citoplasma de peretele celular.

• Are o structură lipoproteică şi este formată din trei straturi.

• Delimiteză la exterior protoplastul, fiind considerată o condensare a citoplasmei.

Funcţiile membranei citoplasmatice:

• Barieră osmotică între conţinutul celulei şi mediul extern, reglând schimburile nutritive în
ambele sensuri: unele pasiv (apa şi o parte din ionii liposolubili), altele selectiv, cu
ajutorul unor enzime speciale, numite permeaze.

• Membrana citoplasmatică are deci rol în nutriţia bacteriei, dar tot la acest nivel sunt
situate şi numeroase enzime respiratorii.

• Intervine în diviziunea celulară, contribuind, alături de perete, la formarea septului

transversal.
 Structura celulei bacteriene

Membrana citoplasmatică

Glicoproteină
Lanţ de
carbohidrat
Zonă hidrofilică
Proteine integrale

Fosfolipide
Zonă
hidrofobică
Zonă
hidrofobică

Zonă hidrofilică

Proteină
transmembranară
 Structura celulei bacteriene
Citoplasma bacteriană:
• Este un sistem coloidal complex sub formă vâscoasă de gel, care conţine apă, proteine,
glucide, lipide şi substanţe minerale.
• Aici au loc cele mai importante procese metabolice care întreţin viaţa şi asigură
multiplicarea celulei.

În citoplasmă se găsesc elementele:

• Ribozomi – depozite de ARN, dispuse pe o reţea reticulară fină (reticul ribozomial) care
sunt fixate de membrana citoplasmatică. Ribozomii sunt sediul sintezei proteinelor
specifice ale bacteriei.
• Mezozomi – corpusculi tubulari sau lamelari care par a fi invaginaţii ale membranei
citoplasmatice şi care fac legătura cu nucleul. Ei reprezintă sediul enzimelor respiratorii
şi al unor enzime cu rol în nutriţie. Se pare că ei participă în mod activ şi la diviziunea
celulară, alături de nucleu.
• Incluziunile – sunt particule dense, granulare care constituie depozite de rezervă în
citoplasmă. Ele sunt formate din glicogen, amidon, sulf, polimetafosfat, denumit şi
volutină dupa specia Spirillum volutans la care această substanţă se găseşte în cantitate
mare.
• Vacuolele – sunt formaţiuni de 0,3-0,5 μm situate la nivelul citoplasmei, care conţin apă
şi permit dizolvarea substanţelor nutritive.
 Structura celulei bacteriene

Ribozomi
Citoplasma
Plasmide bacteriei

Citoplasma

Cromozom
 Structura celulei bacteriene

Nucleolul: Nucleol
• Bacteriile au un nucleu simplu, bine diferenţiat, constituit din acid
dezoxiribonucleic (ADN).
• Nucleul bacterian este lipsit de membrană nucleară (celula
procariotă) şi este constituit din filamente foarte fine, dispuse
sub formă de scul (înfăşurat şi supraînfăşurat). Acesta este de fapt
filamentul cromozomial unic, care desfăşurat are formă aproape circulară, dar este
repliat pentru a ocupa un spaţiu foarte redus; pe cromozom sunt fixate genele
determinante ale eredităţii.

Funcţiile nucleului:
• Nucleul deţine la nivelul genelor toate caracterele speciei, pe care le transmite, în mod
ereditar, la descendenţi.
• El are rol esenţial în multiplicarea bacteriilor, care se face de obicei prin diviziune directă.
• Diviziunea nucleului începe prin clivajul longitudinal al cromozomului, în urma căruia
apar doi nuclei perfect identici, avand aceeaşi structură.
• Deoarece aceasta etapă precede diviziunea celulară, se pot surprinde imagini de celule
cu 2-4 nuclei, înainte de separarea masei citoplasmatice; în realitate este vorba de
celula în diviziune.
 Structura celulei bacteriene
Capsula: Capsula
• Prezentă numai la unele specii bacteriene.
• Este situată în afara peretelui bacterian.
• Dimensiunea ei variază în raport cu specia şi condiţiile
de mediu, fiind în general considerată ca un produs de
secreţie al bacteriilor.
• La unele bacterii capsulogene, coloniile capătă un aspect macroscopic “mucos” datorită
abundenţei de mucopolizaharide. Capsula, de obicei de natură poliozidică, este lipsită de
structură, la unele specii bacteriene prezintă totuşi o structură fibrilară sau reticulară; în
unele cazuri ea poate fi discontinuă.

Funcţiile capsulei:
• Capsula protejează bacteriile de condiţiile nefavorabile ale mediului extern şi de acţiunea
fagocitelor din organism.
• La unele specii, capsula este sediul unor antigene importante: antigen VI la salmonele,
antigen polizaharidic la pneumococ sau polipeptidic (glutamil-peptida) la bacilul
antraxului, fapt care explica virulenţa crescută a bacteriilor încapsulate, ce aparţin acestor
specii.
• Absenţa capsulei bacteriene se asociază de obicei cu scăderea virulenţei; şi o întâlnim la
tulpinile vaccinale.
 Structura celulei bacteriene
Cilii (Flagelii)
• Sunt prezenţi numai la speciile bacteriene mobile.
• Se întâlnesc mai frecvent la bacili (enterobacterii,
• anaerobi sporulaţi etc.) dar s-au descris cili şi la unele
specii de coci (enterococ).
• Cilii au rol în mobilitatea bacteriilor, fiind considerate
organe de locomoţie.
• Au natură proteică, constituiţi dintr-o substanţă numita flagelină (asemănătoare
miozinei din structura muşchilor de la animale), cu proprietăţi contractile.
• Sunt formaţi din cel puţin două (de obicei 3-5) filamente răsucite elicoidal, formând un
filament unic axial, înconjurat de o teacă.
• Cilii se inseră pe o granulaţie bazală situată în citoplasmă, după care traversează
peretele bacterian.
Clasificare:
După aşezarea lor faţă de bacterie se deosebesc:
• cili peritrichi, număr mare care înconjoară bacteria;
• cili lofotrichi, smoc de cili la unul sau la ambele capete;
• cili amfitrichi, câte un cil la ambele capete;
• cili monotrichi, un cil la un capăt.
La spirochete locomoţia este realizată într-un mod particular, cu ajutorul fibrilelor
contractile.
 Structura celulei bacteriene
Fimbrii (pili)
• Unele bacterii (în special bacilii gram-negativi) în afară de cili mai prezintă o serie de
apendice foarte numeroase, de natură proteică, mai scurţi şi mai drepţi decât cilii, denumiţi
fimbrii.
• Ei au rol în adeziunea bacteriei pe suporturi solide (medii de cultură, hematii, sticlă etc.),
având după unii autori rol în hemaglutinare.
Pili (Fimbrii) Adezine afimbriale
Adezine
Pili

Matricea
glicoproteică
extracelulară
a gazdei
(ex. fibronectină)
Glicoproteine sau
glicani de suprafaţă
Integrine de
Glicolipide sau ai celulei-gazdă
suprafaţă ale
glicoproteine celulei-gazdă
ale gazdei
 Structura celulei bacteriene

Sporul
• Constituie forma de rezistenţă a bacteriei în natură,
în scopul perpetuării speciei.
• Este o formaţiune situată în interiorul celulei şi apare numai la
anumite specii bacteriene (Bacillus, Clostridium etc.).
• De obicei, sporul apare la bacteriile mature în faza de îmbătrânire
sau în anumite condiţii de mediu modificate. Sporul poate rezista
în mediu extern foarte mult timp (uneori zeci de ani); rezistenţa sa
este explicată prin conţinutul redus de apă şi prin faptul că sub
formă de spor bacteria se află într-un repaus metabolic complet.
Repus în condiţii favorabile, sporul reproduce bacteria iniţială
cu toate caracterele speciei, nemodificate. Sporul este constituit Structura sporului
dintr-un nucleu înconjurat de sporoplasmă, membrane şi de o serie
de straturi exterioare: cortex şi invelişuri sporale.
• Sporii pot fi rotunzi sau ovalari. Dupa aşezare se pot diferenţia:
- spori centrali care nu deformează corpul bacterian (genul Bacillus)
- spori situaţi central sau subterminal dar care prin dimensiunile lor deformează corpul
bacterian (genul Clostridium)
- spori situaţi terminal care modifică morfologia bacteriei (genul Plectridium).
 Structura celulei bacteriene

Procariot Eucariot

Membrana plasmatică

Citoplasma
ADN
Regiunea
nucleoidă
Nucleu

Ribozomi
 FIZIOLOGIA BACTERIANĂ

• Prin fiziologie bacteriană se înţelege totalitatea proceselor biologice care au

loc într-o populaţie microbiană, de la reacţiile complexe de metabolism care
asigură nutriţia şi respiraţia bacteriei, până la creşterea, multiplicarea şi
moartea bacteriilor.

• Fiziologia bacteriană se deosebeşte de cea a organismelor superioare prin

varietatea şi intensitatea excepţională a proceselor metabolice.

• Ca urmare a acestui fapt şi în condiţii favorabile, bacteriile se pot dezvolta,

creşte şi multiplica foarte repede, în 12 - 24 ore.

• Adesea multiplicarea este atât de intensă, încât substratul pe care acţionează

bacteriile este puternic modificat.

• Exemplu: 1 g Micrococcus ureae descompune peste 1 kg uree pe oră, iar 1 g

bacterii lactice sunt capabile să hidrolizeze, în acelaşi interval, aproximativ 15
kg de lactoză.
 NUTRIŢIA BACTERIANĂ
• Nutriţia (metabolismul de sinteză) cuprinde totalitatea reacţiilor biochimice prin care celula
bacteriană îşi furnizează materialele plastice necesare, pe care le transformă în substanţe
specifice proprii.

• Un mediu propice trebuie să conţină:

-surse de carbon;
-surse de azot;
-compuşi organici pe care bacteria nu-i poate sintetiza şi deci trebuie să-i găsească în mediu;
-elemente anorganice esenţiale: C, N, O, H, P, S (numeroase bacterii mai necesită şi ioni de
K, Mn, Mg, Fe, Zn, Cu etc.)

• Din punct de vedere al exigenţelor nutritive, bacteriile se clasifică în:

- Bacterii autotrofe – necesită pentru dezvoltare substanţe simple, anorganice (CO2, NH3,
NO2 etc.);
- Bacterii heterotrofe – necesită substanţe mai complexe, organice (ex. bacilul tific necesită
în mod obligatoriu triptofanul; bacilul difteric are nevoie de triptofan şi cistină; streptococul
piogen are nevoie de acid pantotenic);
- Bacterii hipotrofe – rickettsii – parazite obligatoriu intracelular care, datorită unui
echipament enzimatic extrem de redus, se dezvoltă numai pe seama materialelor nutritive
oferite de organismul gazdă.
 RESPIRAŢIA BACTERIANĂ
• În procesul de sinteză a constituenţilor săi structurali, celula bacteriană are nevoie de
energie care să asigure în final creşterea şi înmulţirea bacteriilor.
• În raport cu sursa de energie utilizată, bacteriile se împart în:
1. Bacteriile fotosintetizante (fototrope), utilizează energia furnizată de lumina solară.
a. Bacteriile autotrofe – grupa sulfo-bacteriilor purpurii şi verzi, care îşi realizează
sintezele pornind de la CO2 şi surse anorganice (de exemplu: H2 şi compuşi minerali pe
bază de sulf). Aceste bacterii trăiesc libere în natură, în apele stătătoare sau termale
sulfuroase, mai ales în anaerobioză (sub planctonul de alge acvatice).
b. Bacteriile heterotrofe – sunt bacterii saprofite, purpurii nesulfuroase, în general
anaerobe care pentru sinteză au nevoie şi de structuri organice (de exemplu: alcoolii şi
acizii graşi).
2. Bacteriile chimiosintetizante, utilizează ca sursă de energie procesele oxidative, pe seama
substanţelor chimice, prezente în substratul nutritiv.
a. Bacteriile autrotofe, îşi obţin energia prin oxidarea unei substanţe anorganice: NH3,
NO2, H2S, Fe, S, H (ferobacterii, hidrogen-bacterii, sulfo-bacterii etc.)
b. Bacteriile heterotrofe folosesc drept surse de energie oxidarea aerobă sau anaerobă a
unor substanţe organice (glucide, acizi graşi, alcooli) care de multe ori reprezintă totodată
şi sursa lor de carbon.
3. Bacteriile paratrofe, fiind parazite obligatorii intracelulare, energia necesară reacţiilor
biochimice de sinteză este furnizată în totalitate de către organismul-gazdă.
 RESPIRAŢIA BACTERIANĂ
• Respiraţia aerobă – cel mai frecvent tip de respiraţie la bacterii; substanţa organică este
oxidată până la CO2 şi H2O cu ajutorul O2 atmosferic.
• Respiraţia anaerobă – bacteriile îşi procură energia din procesele de fermentaţie, prin
dehidrogenare, în absenţa O2 atmosferic.
• În funcţie de modul cum folosesc oxigenul molecular, microorganismele pot fi grupate în
patru tipuri respiratorii:
- strict aerobe, care folosesc oxigenul molecular ca acceptor de hidrogen, în sistemul
citocromic – deci ele au nevoie pentru a trăi în mod obligatoriu de oxigen;
- strict anaerobe, microorganisme care îşi procură energia necesară activităţii lor vitale
din procesele de fermentaţie, în absenţa oxigenului liber. Dacă oxigenul ar fi prezent în
mediu, el avand rol de ultim acceptor de hidrogen, s-ar produce apa oxigenată, substanţă
toxică pentru bacterii. Această substanţă, la bacteriile aerobe este neutralizată de
catalază, enzimă care lipseşte la bacteriile anaerobe. De aici explicaţia anaerobiozei şi
necesitatea eliminării oxigenului din mediile utilizate pentru cultivarea bacteriilor anaerobe;
- facultativ anaerobe, se dezvoltă în mod obişnuit în prezenţa oxigenului pe care îl
utilizează dar se pot dezvolta şi în absenţa lui. Aici se încadrează marea majoritate a
bacteriilor, în special enterobacterii, bacterii lactice, levuri;
- micro-aerofile, microorganisme care au nevoie de o cantitate de oxigen mai mică decât
cea din aerul atmosferic, deoarece unele dintre enzimele lor sunt sensibile la condiţiile de
oxidare puternică.
 Condiţii de creştere şi dezvoltare a bacteriilor

1. Temperatura
• microorganisme mezofile – temperatura lor optimă de dezvoltare este între 25°
– 40°C
• microorganisme psichrofile (sau criofile) – se dezvoltă în medii cu temperaturi
scăzute, între 0° – 30°C
• microorganisme termofile – se dezvoltă la temperaturi ridicate, între +30°C şi
+89°C şi chiar mai mult.

2. Condiţii de pH
• Bacteriile se dezvoltă, de preferinţă, în mediu neutru sau uşor alcalin (pH 7 -
7,6).

3. Presiunea osmotică
• Pentru a se dezvolta, bacteriile au nevoie în general de medii izotonice, adică
aproximativ cu aceeaşi concentraţie de ioni ca şi cea din citoplasma bacteriană.
 MULTIPLICAREA BACTERIILOR

Mecanisme de multiplicare:

• Diviziune simplă (diviziune directă, sciziparitate sau fisiune binară) – cel mai
frecvent mecanism. Diviziunea este precedată de o replicare şi separare a
nucleului. Concomitent, celula creşte în volum, se alungeşte, iar protoplasma
se divide în două părţi aproximativ egale prin intermediul unui sept
transversal, la formarea căruia participă peretele bacterian şi membrana
citoplasmatică. Urmează apoi o gâtuire la nivelul peretelui bacterian care în
final separă cele două celule-fiice, identice prin toate caracterele lor cu celula
parentală.

• Înmugurire – mod de înmulţire specific levurilor, când celulele-fiice au

tendinţa să rămână ataşate de celula-mamă.

• Ramificare – ca în cazul actinomicetelor.

 Diviziunea simplă
Cromozom

Membrana

Peretele celular
Replicarea
cromozomului

Creşterea
dimensiunilor celulei

Divizarea în
două celule-fiice
 Fazele de multiplicare a bacteriilor
1. Faza de adaptare (de inducţie sau “lag”) – în această perioadă, care durează de la 3
ore la câteva zile, în funcţie de specia bacteriană, există o activitate celulară intensă în
sensul unei creşteri a bacteriei şi elaborare de enzime adaptative.

2. Faza de accelerare – se caracterizează prin faptul că bacteriile, după ce şi-au elaborat

enzimele adaptative, încep să se multiplice, iar numărul lor creşte treptat. Această fază
durează aproximativ 2 ore.

3. Faza exponenţială (de multiplicare logaritmică sau “log”) – durează pentru

majoritatea bacteriilor 8 -10 ore, interval în care înmulţirea este maximă, în progresie
geometrică cu raţia 2. Aceasta fază se termină odată cu epuizarea substanţelor nutritive
din mediu.

4. Faza staţionară sau de încetinire a ritmului de creştere – multiplicarea este minimă;

numărul bacteriilor rămâne aproape constant, multiplicarea fiind contrabalansată de
numărul bacteriilor care mor din cauza epuizării şi prin acumularea de produşi toxici de
catabolism.

5. Faza de declin – multiplicarea încetează complet şi treptat scade numărul bacteriilor din
mediu, din acelaşi motiv, de epuizare a substanţelor nutritive şi acumularea tot mai
accentuată a produşilor de catabolism care sunt toxici pentru celula bacteriană.
 Fazele de multiplicare a bacteriilor. Curba de creştere

Faza de Faza de Faza Faza

inducţie accelerare exponenţială staţionară Faza de declin

e
ter

ă
tic
eş
re
Cr
teo

Timp
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A CURSULUI

1. Zarnea G., Tratat de Microbiologie generală, vol. I şi II, Editura

Academiei, Bucureşti, 1984
2. Debeleac Lucia, Popescu-Drânda M.C., Microbiologie, Editura
Medicală Amaltea, Bucureşti, 2003
3. Buiuc D., Neguţ M., Tratat de Microbiologie Clinică, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2007
4. Botnarciuc Mihaela, Curs de bacteriologie medicală, Editura
Muntenia, 2007