UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

Facultatea de Agricultura

Specializarea: Ingineria si Protectia Mediului In Agricultura

Conf. dr. Renata Maria ŞUMĂLAN

MICROBIOLOGIA MEDIULUI
Curs pentru studenţii IFR (sau ID)

Editura AgroprintTimişoara
2018

1
Cuprins

Unitatea de învăţare 1. Notiuni introductive in microbiologie.

Caracterele generale ale microorganismelor. Virusologie 2

Unitatea de învăţare 2. Morfologia şi alcătuirea celulei microbiene

procariote ( bacteriilor). 13

Unitatea de învăţare 3. Metabolism.creştere şi multiplicare la bacterii 26

Unitatea de învăţare 4. Microorganisme eucariote (ciupercile

microscopice , alge, protozoare) 36

Unitatea de învăţare 5. Influenţa factorilor de mediu asupra

microorganismelor 45

Unitatea de învăţare 6. Structura sI activitatea microbiotei implicate in

circuitul carbonului si azotului 57

Unitatea de învăţare 7. Aplicabilitatea practică a cunoştinţelor de

microbiologie 67

Bibliografie 76

2
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

NOTIUNI INTRODUCTIVE IN MICROBIOLOGIE. CARACTERELE

GENERALE ALE MICROORGANISMELOR. VIRUSOLOGIE

Cuvinte cheie: microorganism, Pasteur, virion, viroizi, prioni

Rezumat
Microorganismele sunt împărţite în (1)bacterii, inclusiv actinomicete şi
cianobacteriile, (2) ciuperci microscopice (drojdiile=levurile şi mucegaiurile),
(3) alge microscopice (alge verzi), (4) protozoare.
Se pot evidenţia patru epoci în dezvoltarea microbiologiei ca stiinţa de
sine stătătoare. Epoca descoperirii microorganismelor, cu debut încă din
antichitate când se intuia prezenta microorganismelor patogene ce generau
boli transmisibile, provocand epidemii (ciuma, holera etc). Epoca cercetărilor
morfologice, posibilă numai după descoperirea instrumentului de studiu –
microscopul. Epoca cercetărilor fiziologice concretizată prin intensificarea
cercetarii activitatii microorganismelor, o însemnătate remarcabilă dovedind ,
în acest sens, cercetările lui Louis Pasteur – marintele microbiologiei ca
stiinţă. Epoca contemporană- care debutează după primul război mondial,
epocă caracterizată prin numeroase descoperiri si argumentari de ordin
stiinţific care au deschis microbiologiei propulsarea printre cele mai
importante si actuale domenii de cercetare in folosul omului.
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituindu-se o ramură separată, virusologia. Virusurile sunt
o categorie aparte de agenţi infecţioşi respectiv, sunt entităţi infecţioase care
conţin un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN). Particula virală este
formata din genomul viral, capsida si peplosul (numai la virusurile
zoopatogene)

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. Microbiologia ca stiinţă

Termenul de microbiologie a fost folosit de L. Pasteur şi are
următoarea etimologie: “mikros” din limba greacă reprezentând mic, “bios” –
viaţă şi “logos” – vorbă sau discurs.
Microbiologia este deci ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor şi
a virusurilor.
Microorganismele şi virusurile mai sunt denumite şi cu termenul de „microb”,
sau „agent infecţios” ultimul fiind utilizat îndeosebi în medicină.
Caracterele generale ale microorganismelor
Microorganismele alcătuiesc un grup heterogen care cuprinde doua tipuri de
organisme , în funcţie de modul de organizare a materialului genetic, si
anume procariote, (din grecescul pro = pentru şi carion = nucleu) si

3
organisme eucariote ( eu= adevărat şi carion=nucleu). Procariotele nu au
nucleu adevarat care să fie delimitat de prezenţa membranei nucleare, iar
materialul genetic se afla organizat sub forma unui singur cromozom de
forma circulară. Microorganismele eucariote au nucleu delimitat de
membrana nucleară si conţin mai multi cromozomi sub forma de pereche.
Microorganismele se disting de celelalte vieţuitoare prin următoarele
trăsături definitorii:
a. ocupă o poziţie inferioară pe scara filogenetică;
b. au dimensiuni microscopice, neputând fi observate cu ochiul liber.
În general o bacterie are o mărime de 1-2 μm (micrometrii, denumirea de
micron nu mai este utilizată. 1μm fiind a milioana parte dintr-un metru,
respectiv a mia parte dintr-un milimetru.
c. sunt monocelulare în marea majoritate (uni sau plurinucleate) unele
fiind pluricelulare (mucegaiuri, unele alge).
Microorganismele sunt împărţite în următoarele grupe:
- bacterii, inclusiv actinomicete şi cianobacteriile
- ciuperci microscopice (drojdiile=levurile şi mucegaiurile)
- alge microscopice (alge verzi)
- protozoare
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituindu-se o ramură separată virusologia. Virusurile sunt
definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au structură
celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu desăvârşire.
Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1 nm = 1x10-9
m), se pot observa numai la microscopul electronic.

1.2 Ramurile ştiinţei microbiologice

În funcţie de natura microorganismelor studiate şi aspectele practice

observate, în special din prima jumătate a secolului al XX, microbiologia s-a
diversificat în mai multe ramuri microbiologice independente, care se pot
grupa în microbiologie generală şi microbiologie specială (numită şi aplicată).
Microbiologia generală este o ştiinţă de sinteză care studiază însuşirile
morfologice, fizico-chimice, biochimice şi fiziologice ale microorganismelor şi
virusurilor precum şi acţiunea factorilor de mediu asupra lor.
Studiul relaţiilor dintre microorganisme şi dintre acestea şi
macroorganisme (plante superioare, animale, om) precum şi genetica
microorganismelor şi virusurilor reprezintă capitole, anexe la microbiologia
generală.
În funcţie de natura microorganismelor luate în studiu s-au
delimitat următoarele ştiinţe:
- bacteriologia, care studiază bacteriile inclusiv actinomicetele;
- micologia, care studiază ciupercile microscopice;
- algologia, are ca obiect de studiu algele;
- protozoologia, studiază protozoarele;
- virusologia (virologia sau inframicrobiologia), se ocupă cu studiul
virusurilor.
Microbiologia specială cuprinde:

4
1. microbiologia agricolă, studiază microorganismele importante pentru
agricultură şi rolul acestora în asigurarea circulaţiei elementelor în natură
a nutriţiei minerale a plantelor, menţinerea fertilităţii solului, precum şi
formarea structurii acestuia.
2. microbiologia industrială, (tehnică sau fermentativă, biotehnologie)
studiază microorganisme cultivate în regim diferenţiat care produc
diferite substanţe biologic active utilizate în industria alimentară,
farmaceutică, textilă, fermentativă etc;
3. microbiologia medicală: umană şi veterinară se ocupă cu studierea
microorganismelor şi virusurilor patogene pentru om şi animale;
4. microbiologia plantelor, numită şi fitopatologie, se ocupă cu studiul
microorganismelor şi a virusurilor care provocă boli la plante.
5. microbiologia mediului înconjurător (apei, aerului, a alimentelor) se
ocupă cu studiul microorganismelor din aer, apă, alimente.
6. geomicrobiologia, studiază microorganismele implicate în formarea,
detectarea şi exploatarea depozitelor geologice de petrol, fier, sulf, ţiţei,
metan etc.
7. microbiologia cosmică are ca obiect de cercetare eventuale
microorganisme aflate în spaţiul extraterestru.
8. imunologia, având în studiu modul de reacţie şi apărare (mecanisme) a
organismelor superioare faţă de microorganismele patogene si virusuri.

1.3. Istoricul dezvoltării microbiologiei ca ştiinţă

Se pot evidenţia patru epoci în dezvoltarea microbiologiei şi anume:

- epoca descoperirii microorganismelor; incepe inca din antichitate
cuprinznd si epoca medievala. In acele perioade nu se cunostea nimic
despre vasta lume a microorganismelor, dar se intuia prezenţa acestora
bănuindu-se caracterul transmisibil al unor boli precum lepra sau ciuma.
In aceasta epoca s-a instituit perioada de carantina, aceasta
reprezentând perioada de timp in care se evita contactul persoanelor
sanatoase cu cele bolnave presupunand izolarea celor bolnave sau cu
suspiciune de a fi afectate de o boala contagioasa, folosita ca metoda
profilactica in oprirea epdemiilor )
- epoca cercetărilor morfologice. Aceasta debutează odată cu descoperirea
microorganismelor de către Antony van Leeuwenhoek (1632-1723),
olandez care şi-a constituit un microscop cu ajutorul căruia a examinat
apa de ploaie, saliva, puroiul observând in aceste medii existența unor
vietuitoare minuscule, foarte mobile pe care le-a denumit „animalicula”
- epoca cercetărilor fiziologice; debutează cu înfrângerea totală a teoriei
generaţiei spontanee, ca rezultat al cercetărilor lui Louis Pasteur care prin
experimente demonstrative folosind flacoane cu gat de lebăda (vezi
fig.1.) a reuşit sa arate faptul ca microorganismele nu se formează „de
nuovo“ ci ajung pe diferite substrate din aerul înconjurător .
Prin multiplele descoperiri Pasteur a revoluţionat toate domeniile de
cercetare de care s-a preocupat: cristalografia (el a descoperit legile
cristalelor, anticipând astfel legea lui Vant Hoff), chimia fermentativă
(revoluţionând tehnologiile în vinificaţie, braserie, fabricarea oţetului )

5
punând bazele microbiologiei medicale şi fermentative. El a observat că
microorganismele descompun substanţele organice permiţând o utilizare
ciclică a elementelor, principiu fundamental al ecologiei, chiar dacă după
aproape un deceniu de la observaţiile sale a fost fondată ecologia ca ştiinţă
de către Ernst Haeckel.
Ca urmare a multiplelor descoperiri si a numeroaselor observaţii argumentate
ştiinţific, se poate afirma că Louis Pasteur este părintele microbiologiei ca
ştiinţă

Fig 1. Louis Pasteur ( 1822-1895)

Părintele” microbiologiei solului este considerat Winogradski. Acesta

a descoperit, pentru prima dată capacitatea bacteriilor de a fixa azotul
molecular la o specie a genului Clostridium pe care a denumit-o în cinstea
lui Pasteur -pasteurianum. Tot Winogradski (fig. 2) a descoperit la sfârşitul
secolului trecut o nouă grupă de bacterii care-şi obţin energia necesară vieţii
oxidând amoniacul la nitrit ( Nitrosomonas ), sau nitritul la nitrat ( Nitrobacter
). Se demonstrează astfel cum se formează în sol principalul aliment azotat
al plantelor. Se descopereau primele organisme vii care asemeni plantelor
verzi, nu au nevoie de substanţa organică gata preparată pentru a-şi procura
energia necesară vieţii (sunt autotrofe).
M. Beijerinck reuşeşte în 1888 să izoleze şi să cultive pe mediu
artificial bacteriile Rhizobium, iar mai târziu izolează bacterii libere fixatoare
de azot ce trăiesc în sol – Azotobacter . În prezent există un gen de fixatori
liberi care îi poartă numele, genul Beijerinckia care cuprinde 4 specii
caracteristice solurilor din regiunile tropicale.

Epoca contemporană.- urmează primului război mondial şi este caracterizată

de următoarele descoperiri:
 au fost descoperiţi bacteriofagii şi fenomenul de bacteriofagie( Twort şi
D'Herelle,1914-1915)
 S-a descoperit posibilitatea cultivării virusurilor pe culturi de celule
(Maitland M.C. 1928)
6
 Griffits, 1928 descoperă transformarea bacteriană;
 Domargk descoperă şi utilizează sulfamidele 1932-1935;
 Ruska H. inventatorul microscopului electronic, face publică prima
imagine electronooptică a virusului vaccinal.
 Scoţianul Alexander Fleming descoperă primul antibiotic, penicilina
(1929), folosită fiind în practica medicală numai după ce s-a reuşit
purificarea ei prin perfecţionarea metodelor cromatografice (1941).
 Waksman S. descoperă streptomicina (1943) produsă de
actinomicete, dovedindu-se ulterior a fi foarte eficientă în tratamentul
tuberculozei
 demonstrarea rolului ereditar ale acizilor nucleici, în transmiterea
caracterelor la urmaşi (Avery,1944). Se profileaza o nouă ştiinţă, care
va schimba radical viaţa oamenilor din vremea noastră , genetica
microbiană.
 Descoperirea recombinării genetice la bacterii şi a fenomenului de
parasexualitate (Lederberg şi Tatum,1946)
 Descoperirea recombinării la virusul gripei (Burnet şi Lind, 1951)
 Elucidarea structurii moleculare a acizilor nucleici (Crick, Wilkins şi
Watson, 1953)
 Descoperirea interferonului, o proteină produsă în corpul animalelor în
cazul infecţiei virale ( Isacs şi Linderman, 1957)
 Fundamentarea sistematicii bacteriene de către Bergey şi Krasilnikov;
 Au fost descoperiţi agenţi infecţioşi de natură exclusiv proteică,
responsabili ai bolilor degenerative a sistemului nervos: boala Kuru,
scrapia, boala vacilor nebune.
 În 1995 Craig Venter, Hamilton Smith şi Claire Fraser au descifrat
complet primul genom al unui microorganism – Haemophilus
influenza.
 Alte cercetări în domeniu au ca scop identificarea sistemelor
microbiologice cu potenţial util (sisteme fotosintetizatoare, organisme
care pot metaboliza deşeuri, enzime care pot mari randamentul unor
procese industriale, biocombustibili,etc.). Aplicaţiile actuale sunt dintre
cele mai diverse: agenţi coagulanţi in industria brânzeturilor, înălbirea
hârtiei, îndepărtarea rujului de pe pahare, schimbarea aspectului
ţesăturilor, antiaglutinogeni in industria alimentara.
 Human Genome Project (HGP) a fost iniţiat in 1990 in SUA de către
Department of Energy (DOE) si National Institutes of Health (NIH),
beneficiind de o finanţare considerabila (3 miliarde $), programul a fost
estimat să se desfăşoare pe 15 ani.

7
 1.4. Virusologie
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituindu-se o ramură separată, virusologia. Virusurile
sunt definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au
structură celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu
desăvârşire. Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1
µm = 1000 nm), se pot observa numai la microscopul electronic. Cel mai mic
virion are 12 nm iar cel mai mare atinge o dimensiune de pana la 250 nm.Ele
sunt strict parasite intracellular si cuprind un singur tip de acid nucleic AND
sau ARN

1.4.1. Importanţa virusurilor

Virusurile reprezintă o dilemă pentru oamenii de ştiinţă, încadrarea
lor în sistemul lumii vii a întâmpinat dificultăţi deoarece prin caracteristicile lor
se situează la pragul dintre materia vie şi nevie. În final s-a optat pentru
atribuirea denumirii de „particulă” sau „entitate” cu proprietăţi infecţioase.
Cercetătorii au reuşit şi caută în continuare să utilizeze virusurile în
acţiuni domestice. Astfel:
 sunt folosite în agricultură şi silvicultură pentru eradicarea dăunătorilor
(ex. insecte, larve), ca forma de control biologic. S-au elaborat
preparate virale ( în special virusuri aparţinând familiei Baculoviridae)
în combaterea biologică a viermelui mărului (Cydia pommonela), buha
verzei (Mamestra brasicae), defoliatori ai pădurilor ( Lymantria dispar
–omida păroasă a stejarului, Hyphantria cunea – omida păroasă a
dudului, Leucona salicis –omida salciei) (www.insectfarm.com/new/).
 ca vectori sau unelte în cercetarea biologica. Datorita simplităţii
structurii lor si înmulţirii rapide, sunt larg utilizate în cercetare, în
domeniul biologiei moleculare, medicinii şi ingineriei genetice. Fiind
supuse transformărilor genetice, virusurile recombinate pot conţine
gene curative care ulterior pot înlocui genele deficitare din celulele
bolnave, în acest caz virusurile fiind folosite ca mijloace de transport.
 sunt folosite în prepararea serurilor şi a vaccinurilor, în acest caz
importanţă prezentând fagii.
Deocamdată nu se cunosc antibiotice sau alte medicamente capabile să
distrugă virusurile (oseltamivir este un medicament antiviral foarte eficient în
tratamentul gripei, existent acum pe piaţă dar, care combate simptomele
virale nu virusul). Acest fapt face ca utilizarea virusurilor ca armă biologică să
fie foarte eficienta dar, să nu uităm că un virus nu îşi alege victimele, ceea ce
impune precauţii în modul de utilizare din acest punct de vedere.

1.4.2. Formele si clasificarea virusurilor

Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi respectiv,
sunt entităţi infecţioase care conţin un singur tip de acid nucleic (ADN sau
ARN) în care se află informaţia genetică necesară pentru propria
reproducere, sunt strict parazite intracelular şi potenţial patogene.

8
 Virusurile pot exista sub trei forme:
a. virion – reprezentată de virusul infecţios matur format din genomul viral şi
un învelis proteic cu rol de protecţie;
b. virus vegetativ- reprezentat de genomul viral existent în celula gazdă;
c. provirus – reprezentat de genomul viral integrat în genomul celulei gazdă.
Există o mare deosebire între virusuri şi bacteriile strict parazite
intracelular ( ricketsii). Bacteriile parazite se folosesc de metabolismul propriu
având nevoie de o celulă gazdă deoarece au sensibilitate mare faţă de
factorii mediului, iar aceasta le oferă protecţie.
Pentru replicarea AN viral şi pentru sinteza proteinelor virale, genomul
viral foloseşte materialul de construcţie, ribozomii şi energia din celula gazdă.
Din acest motiv, parazitismul virusurilor se numeşte parazitism absolut.
Virusurile deviază metabolismul celulei gazdă. Aceasta în loc să sintetizeze
substanţele celulare proprii, sintetizează virioni. Multiplicarea virusurilor
înseamnă deci reproducerea lor de către celula gazdă.
Virusurile pot fi clasificate după mai multe criterii
1. după tipul de acid nucleic ce îl conţin:
- adenovirusuri a căror genom este constituit din ADN; ex virusul herpetic,
vaccinal
- ribovirusuri a căror genom este constituit dintr-o moleculă de ARN; ex
virusul HIV, VMT
2. după natura celulei pe care o infectează:
- virusuri fitopatogene, care infectează celulele plantelor ( se mai numesc
şi viroizi)
- virusuri zoopatogene, care infectează celulele animale
- fagii, care infectează celulele microbiene.
În funcţie de categoria de microorganisme infectată există:
 bacteriofagi, infectează bacteriile
 micofagi, parazitează ciupercile microscopice
 actinofagi,parazitează actinomicetele
 cianofagi care infectează cianobacteriile

1.4.3. Morfologia şi organizarea particulei virale

Virionii pot avea forme diferite: cilindrică (VMT, virusurile insectelor), sferică
(virusul gripal, adenovirusurile), paralelipipedică (v. variolic), forma
asemănătoare unui glonţ (v. rabic) sau formă de mormoloc, spermatozoid
sau cireaşă - majoritatea bacteriofagilor ( fig 1.2.)
nucleocapsida

9
 coada

Fibrele cozii Placa bazală

Fig 1.2. Reprezentarea schematică a unui bacteriofag

Alcătuirea virionului:
 genomul viral este reprezentată de o moleculă de acid nucleic ADN
sau ARN care poartă informaţia genetică necesară pentru propria sa
replicare şi pentru devierea metabolismului celulei – gazdă în sensul
sintezei celorlalţi constituenţi virali.
Virusurile conţin 3-160 gene şi o greutate moleculară de 1,2-200 x106 daltoni.
 capsida protejează materialul genetic este formată dintr-un strat unic
de molecule proteice identice. În unele cazuri pot exista două straturi,
fiecare strat fiind alcătuit dintr-un tip diferit de proteine. Rolul capsidei
este de mării rezistenţa virusului la acţiunea nefavorabilă a mediului
extern şi infecţiozitatea lui. Unitatea morfologică a capsidei este
capsomera
La rândul lor capsomerele sunt alcătuite din una până la 5-6 molecule
proteice, fiind particule identice ce se repetă de un număr de ori în structura
capsidei. Numărul capsomerelor într-un virion este constant, iar aşezarea
este simetrică: după o simetrie helicală (spiralată) cubică (de obicei
icosaedrică, numită şi pseudosferică) sau binală (care combină simetria
helicală şi cubică. Simetria icosaedrică oferă avantaje majore deoarece
asamblarea capsomerelor se realizează cu o mai mare economie de
proteine, eficienţa sistemului dovedindu-se în timpul replicării virusului. Acidul
nucleic şi capsida alcătuiesc nucleocapsida.
 peplosul numit şi anvelopă, este un înveliş care păstrează stabilitatea
nucleocapsidei şi asigură fixarea virionului pe celulele gazdă,
determinând astfel infecţia acesteia. Unităţile morfologice ale
peplosului sunt peplomerele. Dacă peplomerele sunt constituite numai
din proteine virale peplosul se numeşte homopeplos iar dacă


Simetria helicala este definita de asezarea capsomerelor în jurul unui ax, supus concomitent unei
mişcări de rotaţie si unei mişcări de translaţie paralela cu un ax.

Simetria icosaedrica (cubica). Icosaedrul este un poliedru regulat cu 20 fete, toate în forma de
triunghi echilateral, 30 de muchii (creste) si 12 vârfuri.

10
 peplomerele sunt constituite din proteine virale, lipide şi lipoproteine
provenind de la celula infectată se numeşte heteropeplos
În general, virusurile fără peplos sunt rezistente la eter, iar cele cu
peplos sunt sensibile. Rezistenţa la eter indică în general absenţa peplosului
iar sensibilitatea denotă prezenţa acestuia.
O categorie aparte de virusuri ARN (ribovirusuri), sunt aşa numitele
virusuri catenare divizate (segmentate), pe care Fulton (1980) le-a numit
“virusuri multicomponente”, deoarece materialul genetic este distribuit în
două sau mai multe particule nucleoproteice, pentru infecţii fiind toate
necesare. Aceste tipuri de virusuri sunt capabile de variaţii frecvente prin
reasortarea unor segmente genomice provenind de la virusuri diferite,
mecanism numit pararecombinare. Prin acest fenomen virusurile înving
mecanismele de rezistenţă ale celulei gazdă provocând uneori mari epidemii,
aşa cum se întâlnesc frecvent în cazul gripei, prin schimbarea unor
segmente genomice cu virusul asemănător aviar sau porcin etc.

1.4.3 Multiplicarea virusurilor.

Comportându-se ca un parazit absolut virusurile nu se pot înmulţi

decât în interiorul unei celule gazdă, folosindu-se de metabolismul si
constituenţii acesteia. Procesul de înmulţire se numeşte multiplicare şi el
cuprinde mai multe faze care, în esenţă, sunt aceleaşi pentru toate virusurile.
În prima fază, virionul se adsoabe (se fixează) pe celula gazdă.
Urmează faza a doua, în care virionul sau AN viral pătrunde în celula gazdă
(infecţie). În faza a treia are loc multiplicarea propriu-zisă a virionului.
Virusul aflat în curs de multiplicare se numeşte virus vegetativ.
Multiplicarea propriu-zisă este rezultatul a patru procese:
 replicarea AN viral;
 sinteza proteinelor virale;
 asamblarea virionilor progeni (formarea din constituenţii virali a
virionilor compleţi, maturi;
 eliberarea virionilor progeni din celula gazdă.

Durata ciclului de multiplicare variază în funcţie de tipul de virus.

Astfel, ribovirusurile se multiplică mai repede deoarece ARN-ul viral
îndeplineşte şi rolul de ARN mesager, în plus este şi monocatenar spre
deosebire de adenovirusuri, care se multiplică mai greu (ADN- ul viral fiind
bicatenar). Spre exemplu virusul gripal (ribovirus) se multiplică în 4-6 ore, iar
virusul vaccinal se multiplică în 6-20 ore. La bacteriofagi timpul de
multiplicare decurge foarte rapid (20-60 min) iar cantitatea totală de virus
formată este surprinzător de mare (până la 40% din masa celulei).
Infecţiile cu virusuri la nivel celular pot fi:
 Productive, se realizează în cazul în care virusul determină formarea
de virioni şi liza celulei gazdă;
 Abortive, când celula gazdă nu permite multiplicarea virusului
eliminându-l;
11
  Persistente, se datorează virusurilor care se multiplică, dar care nu
produc modificării esenţiale în metabolismul celular. Acestea la rândul
lor pot fi:
o Infecţii cronice, care produc virusi timp de mai mulţi ani ( virusul
hepatitei B)
o Infecţii latente, când infecţia nu se manifestă numai în anumite
cazuri. (cazul virusului herpetic).
b. Infecţiile cu virusuri la nivelul organismului pot fi:
- Acute - sunt infecţii productive în care se înregistrează moartea unor celule,
dar în cele din urmă virusul va fi eliminat din organism;
- Inaparente - fără manifestări caracteristice;
- Persistente - de lungă durată care se pot manifesta ca infecţii lente, cronice
sau latente.
La plante virusurile produc: mozaic, cloroză, necroză, deformări, atrofii,
proliferări anormale (tumori).

1.4.4. Particule subvirale. Viroizi şi prioni

Virusurile nu sunt cele mai mici entităţi infecţioase, există agenţi
infecţioşi mai mici. S-a calculat că pentru a codifica o proteină acidul nucleic
trebuie să aibă o greutate moleculară de peste un milion de daltoni.
În 1967 Diener a descris şi a prezentat fotografii ale unor agenţi
infecţioşi cu greutate moleculară de 80-90 000 daltoni pe care i-a numit
viroizi. Aceştia provoacă boli degenerative la plante (boala tuberculilor
fusiformi la cartof, nanismul hameiului şi a crizantemelor,, excortismul
lămâilor şi a portocalelor). Modul de replicare al viroizilor nu este complet
cunoscut, informaţia lor genetică poate oferi numai o proteină foarte mică
formată din 70-80 aminoacizi iar replicarea viroidului se pare că este
condiţionată de un virus ajutător “helper”, care furnizează o parte a
informaţiei genetice.
Prioni sunt proteine infecţioase a căror descoperire a reusit să
răstoarne dogma centrală a biologiei moleculare care susţinea existenţa în
agenţii infecţioşi a acidului nucleic , ADN si/sau ARN.
În 1967 radiologul Alper şi colab au atras atenţia asupra unui agent
infecţios responsabil de transmiterea bolii scrapie la oi , agent care s-a
dovedit foarte rezistent la tratamentele care distrug acizii nucleici – razele
UV, radiaţiile ionizante, sugerând faptul ca acest agent ar putea fi o proteină
cu proprietăţi diferite.
În 1980 Stanley Prusiner de origine americană foloseşte pentru prima
dată termenul de prion pentru o categorie de agent infecţios cu greutate
moleculară între 27 000-30000de natură strict proteică, care nu conţine acid
nucleic ( notată PrPsc).
Proteina infecţioasă s-a dovedit a fi foarte asemănătoare cu o proteină
normală din creier (notată PrPc). Diferenţa între cele două tipuri de proteine
se datorează dispoziţiei spaţiale diferite a catenelor, fapt care face ca
proteina anormală să nu se supună acţiunii fagocitare. Drept urmare această
proteină se acumulează în membrana neuronilor, creierul dobândind un
aspect spongios, determinându - se apariţia unui efect neurotoxic.
Proprietăţile prionilor:
 Rezistenţă la radiaţiile UV şi cele ionizante;

12
 Rezistenţă la temperaturi ridicate
 Rezistentă la proteinaza K (enzimă responsabilă de distrugerea proteinei
PrPc)
Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt:
1. afectează sistemul nervos central producînd encefalopatii
spongifoeme la om şi animale;
2. au o perioadă foarte lungă de incubaţie de la câteva luni la 30-40
ani;
3. au evoluţie lentă dar letală.
S-a reuşit identificarea a 12 boli prionice, din acestea şase afectează
omul şi şase diferite animale ( Israil Michaela, 2005). Transmiterea bolilor
prionice are loc pe cale orală, excepţie fac suinele la care s-a reuşit
experimental transmiterea prionului numai pe cale parentală, prin
consumarea de ţesut nervos (măduvă, creier), prionul fiind rezistent la
acţiunea sucului gastric.

Acelaşi prion este capabil de a infecta specii diferite producând boli

diferite. Prionul scrapiei la oi determină apariţia encafalopatiei spongiforme la
bovine, cunoscută sub denumirea de boala vaci nebune (ESB), boala Jakob
Creutzfeldt (CJ) la om. Se pare că răspândirea ESB la bovine provine din
utilizarea în hrana vitelor a făinii de carne şi oase provenind de la oi bolnave
de scapie. Infectarea a fost posibilă începând cu 1981-1982 când s-a
simplificat tehnologia de prelucrare şi obţinere a extractului de carne şi oase
destinate consumului furajer animalier.
În prezent, inactivarea agentului scrapiei se realizează printr-o tehnică
ce combină căldura cu presiunea: la temperatură de 133 0C şi presiune de 3
bari timp de 20 minute. Este singura metodă admisă de prelucrare a
reziduurilor animaliere în ţările Uniunii Europene.

Intrebări pentru autoevaluare

1. Care sunt stările în care se poate afla o particula virala?
2. Care sunt părţile componente ale unui virion?
4. Ce rol îndeplineşte peplosul si din ce este constituit?
5. Ce este un prion si ce particularităţi prezintă?

13
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

MORFOLOGIA ŞI ALCĂTUIREA CELULEI MICROBIENE PROCARIOTE

Cuvinte cheie: forme si moduri de grupare, intracelulare,

extracelulare,

Rezumat.
Întreaga lume vie este impartită in trei domenii. Domeniile Archaea si
Bacteria cuprind microorganisme procariote, iar in domeniul Eukarya se
gasesc microrganisme eucariote. Fiecare domeniu este structurat in unitati
sistematice ( regn , familie , gen, specie ).
Bacteriile au 4 tipuri principale de forme: sferică -coc, alungită – bacil,
spiralată- vibrion, spiril , spirochetă si filamentoasă – actinomiceta. O celula
bacteriană este formata din perete celular rigid, formaţiuni intracelulare
(membrana citoplasmatică, citoplasma, nucleoid, mezozomii, ribozomi,
epizomi sau plasmide, cromatofori (numai la cianobacterii), vacuole,
incluziuni, endospor si formatiuni extracelulare ( capsulă, cili si pili)

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1. Locul microorganismelor în lumea vie

Un sistem elaborat mai recent (1990, Karl Woesse), împarte lumea vie
în trei domenii. Acest sistem susţine ideea existentei unei celule primare
„cenascestor" din care s-au dezvoltat si ulterior evoluat trei tipuri diferite de
celule, fiecare reprezentând un domeniu distinct.
Cele trei domenii sunt Archaea (archaebacteria), Bacteria (eubacteria)
si Eukarya (eucariote). Domeniile Archaea si Bacteria cuprind
microorganisme procariote, respectiv bacterii unicelulare iar Eukarya
reuneste numai organisme eucariote. Domeniul Archaea cuprinde numai

14
bacterii extremofile (halofile, barofile , hipertermofile, metanogene) care
populeaza mediile extreme, noile descoperiri tehnologice facilitând
explorarea acestora. Domeniul Bacteria reuneste bacterii adevarate
(eubacterii) care populeaza mediul inconjurator (ape , soluri, alimente
s.a.m.d). Cercetarile la nivel molecular bazate pe secvenţele de nucleotide
ale ARN-ului ribozomal, structura lipidică a membranei celulare si
sensibilitatea la substanţe cu rol antibiotic au scos in evidenţă faptul ca
arhebacteriile, cu toate ca sunt procariote, sunt foarte diferite de
reprezentanţii Bacteria, dovedindu-se mai apropiate de reprezentanţii
Eucarya. In domeniul Eucarya se afla microorganismele eucariote, incadrate
in regnul Protista (protozoarele si algele microscopice), Fungi (ciupercile
microscopice, mucegaiuri). Regnurile Plantae si Animalia nu cuprind
microorganisme.

2.2 Morfologia celulei bacteriene*

Celula bacteriană este caracterizată de o mare diversitate de forme celulare.

Există un număr redus de specii bacteriene care îşi păstrează forma iniţială
celulei până la moarte. În general studiul morfologic al celulelor bacteriene
referitor atât la formă cât si mod de grupare se face în primele 24-48 ore de
la observarea macroscopică a coloniei. După forma celulei bacteriene se
delimitează următoarele tipuri :
1. forma sferică- numită coc (coci)
2. forma alungită - bacil (bacili)
3. forma spiralată, se referă la vibrion, spiril şi spirocheta.
4. forma filamentoasă.
1.forma sferică- coc, cocii (kokkos grec. sămânţă), fig 2.1. Au forme în
general sferice, cu anumite variaţii. Ei se prezintă dispuşi în mai multe moduri
ca urmare a orientării în spaţiu a planurilor succesive de diviziune si a
desprinderii noilor celule după un interval de timp variabil.
După modul de grupare al celulelor cocii apar dispuşi ca:
 micrococi (mikros grec. mic)- la sfârşitul procesului de diviziune,
celulele noi se separă între ele, formând coci simpli (ex. Micrococcus ureae);
 diplococi (diplos grec. dublu), câte doi, diviziunea se realizează într-un
singur plan şi celulele rezultate nu se separă (Azotobacter chroococcum);
 streptococi (streptos grec.împletit), înlănţuiţi - cocii continuă să se
dividă în planuri paralele rezultând un lanţ de coci (Streptococcus lactis);
 tetracoci (tetra grec patru), diviziunea celulelor se face în două planuri
perpendiculare între ele, succesive formându-se grupe de patru celule cocice
(Micrococcus luteus).
 sarcina-diviziunea se face în trei planuri perpendiculare succesive
rezultând grupuri de câte 8 celule. Acestea rămân strânse în pachete
asemănătoare unor cuburi (Sarcina flava).
 stafilococi (staphilos grec. ciorchine)- diviziunea se face în planuri
diferite, fără nici o regularitate, formând grupe de celule asemănătoare
boabelor de struguri pe ciorchine (Staphylococcus aureus).

*
prezentarea face referire la bacteriile adevarate numite si eubacterii

15
 A-diplococi; B- streptococi; C- stafilococi
D- cocobacili nesporogeni; E- coci simpli; J- tetracoci
Fig 2.1. Diferite forme si moduri de grupare la coci
Fig 3.1. Diferite tipuri de bacterii sferice şi alungite
2. Forma alungită - bacil sau bastonaş (baccilum lat. bastonaş;
bakterion grec. bastonaş). În taxonomia bacteriană numai acel bastonaş se
numeşte bacil care formează spor şi este aerob.
În funcţie de dimensiuni se deosebesc bastonaşe lungi şi scurte,
groase şi subţiri (fig 3.2). Forma extremităţilor reprezintă un caracter
important. Ele se pot prezenta astfel:
 rotunjite (Escherichia coli).
 retezate (Bacillus antracis),
 umflate (B.diphteriae, Corynebacterium)
 ascuţite(Fusobacterium fusiforme).
Bacilii pot fi dispuşi:
 izolaţi, fără o dispoziţie caracteristică (Escherichia coli)
 grupaţi câte doi , în pereche (Klebsiella pneumoniae),
 dispusi sub forma literelor V, L ,T (Arthrobacter sp., Corynebacterium sp.,
Mycobacterium sp.),
 rozetă sau stea (Agrobacterium tumefaciens)
 lanţuri- streptobacili (Bacillus antracis).
Bacteriile care au formă de trecere între coci şi bacili se numesc
cocobacili (Pasteurella pestis).

Fig 3.2. Diferite tipuri de forme alungite si spiralate

3. Forma spiralată (spira lat.spirală iar spirillum este forma diminutivă

de la spiră), au formă cilindrică cu una sau mai multe rasuciri sau spire.
Cuprind trei subtipuri:

16
a. vibrionul (vibrare lat. a vibra)- bacteria are o jumătate de spiră fiind
asemănătoare unei virgule (Vibrio comma),
b. spirilul-formă cilindrică cu mai multe spire neflexibile, acest lucru
datorându-se peretelui celular rigid (Spirillum volutans, Azospirillum sp.,
Aquaspirillum sp. )
c. spirocheta (chaite grec. fir de păr)- formă cilindrică cu mai multe spire
flexibile (Treponema pallidum, Spirochaeta sp.)

4. Forma filamentoasă, se prezinta ca un filament care poate fi:

- neramificat (Caryophanales),
- cu ramificaţii false (Chlamydobacteriales),
- cu ramificaţii adevărate (Actinomycetales).
Filamentul multicelular care se formeaza prin diviziunii repetate in planuri
successive, nefiind urmat de separarea celulelor poartă denumirea de
trichom. Spherotilus natans formează trichoame de câţiva mm lungime, care
se fixează pe substrat cu una din extremităţi. Bacteria se înmulţeşte în apele
uzate rezultate prin procesarea hârtiei, a zahărului sau din industria berii,
împiedicând funcţionarea staţiilor de epurare. Pe lânga formele principale
menţionate anterior la bacteria se mai întâlnesc şi forme pedunculate.
Acestea dezvoltă un crampon (prosteca) cu care aderă de substrat
(Caulobacteriaceae).
Alte bacterii produc celule asimetrice şi foarte inegale ca dimensiuni
sau, care posedă apendice acelular în care se acumulează diferite substanţe
secretate (Galionella feruginea).
În culturi tinere, celulele bacteriene sunt în general uniforme,
deosebirile individuale sunt mici. În culturile vechi şi în condiţii nefavorabile
de cultivare pot apărea forme aberante, involutive, variate. Astfel se pot
produce filamente şi ramificaţii şi la bacteriile care în mod normal nu sunt
filamentoase. Speciile la care aceste variaţii de formă sunt foarte accentuate
se numesc pleomorfe. Unele specii bacteriene produc mini celule, cocobacili
fiind descrişi şi evidenţiaţi la Escherichia coli.

2.3. Alcătuirea celulei bacteriene

Celula bacteriană este alcătuită din:

1. perete celular;
2. formaţiuni intracelulare ( intrapaietale), care alcătuiesc protoplastul sau
sferoplastul, după caz;
3. formaţiuni extracelulare (extraparietale).

2.3.1. Peretele celular

Peretele joacă rol protector faţă de acţiunile mecanice, fizice, chimice

şi biologice nocive ale mediului, asigurând integritatea celulei datorită
rigidităţii sale. Are rol în nutriţie şi secreţie deoarece substanţele nutritive
pătrund în celulă iar compuşii de secreţie se elimină din celulă prin porii
peretelui celular. Peretele bacteriilor are rol si în bacteriofagie adică conţine
receptori prin intermediul cărora fagii se fixează de celula bacteriană

17
Structura rigidă a peretelui permite mobilitatea bacteriilor ciliate. Este prezent
la toate eubacteriile cu excepţia genului Mycoplasma.
Peretele celular este multistratificat prezentând o structură parietală
de bază. Ea poartă mai multe denumiri mucopeptid, peptidoglican cel mai
des uzitat este termenul de mureină ( de la lat. murus  perete, fiind
responsabilă de rezistenta şi rigiditatea peretelui bacterian. De structura de
bază se leagă alţi compuşi: polizaharide, lipopolizaharide, proteine şi
lipoproteine, care alcătuiesc structura specială a peretelui. Ponderea
compuşilor din structura specială este variabilă (fig. 3.2), fapt ce determină
colorarea diferită a bacteriilor prin aplicarea tehnicii Gram *. Din acest punct
de vedere bacteriile se împart în Gram pozitive (G +), Gram negative ( G - )
şi acidorezistente. Bacteriile G+ au compoziția peretelui celular simplă in
care predomină mureina si cantitati reduse de acizi teichoici, polizaharide,
proteine.
Peretele celular al bacteriilor G – este mult mai complex, din punct de
vedere chimic, dar mai subțire. El conţine cantităţi mari de lipide ( 8 – 30 %)
sub formă de lipopolizaharide şi lipoproteine asociate cu mureină, mureină a
cărei pondere nu depăşeşte însă 10% din greutatea peretelui celular.
Peretele celular al bacteriilor acidorezistente conţine, pe lângă
mureină dispusă în monostrat, substanţe de natură ceroasă care conferă
bacteriei rezistenţă sporită la variaţia factoriilor abiotici (temperatură,
umiditate, substanţe chimice dezinfectante). Aşa, se explică rezistenţa
excepţională si păstrarea viabilităţii speciei Mycobacterium tuberculosum,
specie acidorezistentă, pe perioade îndelungate de luni sau chiar ani de zile.
Unii constituenţi ai mucopeptidelor parietale sunt caracteristici pentru
procariote aparţinând domeniului Eubacteria, de exemplu: acidul muramic
este prezent numai în peretele celulei bacteriene, acidul diaminopimelic este
întâlnit numai la bacterii şi alge albastre iar acizii teichoici ( polimeri de ribitol
fosfat sau de glicerolfosfat ) sunt prezenţi numai la bacteriile Gram pozitive.

2.3.2. Formaţiunile intracelulare (intraparietale)

Protoplastul reprezintă structurile celulare rămase din bacteria Gram

pozitivă, după îndepărtarea integrală a peretelui celular sub acţiunea
enzimelor.
La bacteriile Gram negative peretele celular nu poate fi degradat
complet, astfel că sub acţiunea enzimelor rezultă sferoplastii. Sferoplaştii
spre deosebire de protoplaşti îşi pot reface peretele celular.
Membrana citoplasmatică - delimitează continutul celulei bacteriene
(citoplasma si formatiunile citoplasmatice fiind formată din fosfolipide Ea
apare tristratificată datorită fosfolipidelor care au doi poli: un pol lipidic

*
Metodă de colorare diferită a bacteriilor descoperită în 1884 de Cristian Gram care se bazează pe
reacţia diferită la solvenţi organici de tipul alcoolului sau acetonei , care determină o decolorare rapidă
a becteriilor Gram negative în timp ca Gram pozitivele sunt rezistente la decolorare.

Enzima se numeste lizozim, are origine animală fiind izolată din salivă, lacrimi, ou avînd
actiune distructivă asupra peretelui celular la bacteriile G+

Peretele celular la bacteriile G- este rezistent la actiunea lizozimului, el devine sensibil
numai la potenţarea actiunii lizozimului în prezenţa EDTA sau antibiotice

18
(hidrofob) şi altul fosfatic (hidrofil). Deoarece, existenţa unui mediu apos atât
în interiorul cât şi în afara celulei, incompatibil cu acizii graşi, determină
dispunerea fosfolipidelor într-un dublu strat, având atât spre interiorul cât şi
spre exteriorul celulei grupări fosfat (hidrofile) iar spre interior grupări lipidice,
membrana citoplasmatică apare sub formă tristratificată, cu două straturi
hidrofile având între ele un strat hidrofob.
Această dispunere, conform modelului mozaicului fluid; conferă
membranei calitatea de semipermeabilitate, fiind impermeabilă pentru
substanţele hidrosolubile dar permeabilă pentru cele liposolubile, fapt ce
face ca membrana citoplasmatică să ocupe o poziţie cheie în nutriţie şi
secreţie, prin controlul exercitat asupra pătrunderii sau ieşirii substanţelor din
celulă. La nivelul membranei citoplasmatice sunt localizate numeroase
enzime aparţinând metabolismului respirator, ceea ce indică şi o funcţie
respiratorie, similară cu a mitocondriilor din celulele eucariote. Pe lângă
funcţia respiratorie membrana citoplasmatică participă la sinteza
cromatoforilor (cazul bacteriilor fotosintetizante), a capsulei şi împreună cu
mezozomii la sinteza peretelui celular.
Citoplasma- reprezintă conţinutul celulei bacteriene. În interiorul ei se
găsesc: nucleoidul, plasmidele, ribozomii, incluziile, vacuolele, mezozomul
şi cromatoforii (la bacteriile fotosintetizante). Ea este un sistem coloidal,
având consistenţa unui gel, lipsită de curenţi plasmatici, conţine o mare
cantitate de ARN şi din acest motiv are afinitate pentru coloranţi bazici, fapt
evidenţiat la celulele tinere care de colorează uniform. La celulele
senescente, pe măsură ce cultura se învecheşte citoplasma îşi pierde treptat
afinitatea tinctorială, se retractă centripet, îndepărtându-se de peretele
celular evidenţiindu-se cu o structură granulară, cu vacuole obsevabile la
microscopul electronic.

perete
mezozom capsula celular nucleoid

corp bazal

flageli

ribozomi
Incluziuni
citoplasmatice
pili membrana citoplasma
citoplasmatică
Fig 3.4 Structura generală a unei bacterii( după Zarnea Gh., 1970)

Nucleoidul – omolog nucleului din celula eucariota dar se deosebeste de

acesta prin faptul că nu prezintă membrană nucleară. Ca atare denumirea
19
uzitată este cea de nucleoid, acesta reprezentând până la 5-16% din volumul
celulei. Poziţionarea este, în cele mai multe cazuri, centrală, nucleoidul fiind
legat de membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomului. Nucleoidul
constituit dintr-un singur cromozom în care ADN-ul se prezintă ca o moleculă
bicatenară helicală, circulară (inelară) având o greutate de aprox 2,8x10 9
daltoni. Această moleculă are o lungime care depăşeşte de 1000 ori pe cea
a celulei ce-l conţine, ceea ce presupune plierea moleculei de cel puţin 1000
ori, formând în medie circa 50 de bucle /cromozom.
Cromozomul bacterian este constituit din ADN 80 %, ARN mesager şi
ribozomal cu câte 10%. Se mai găsesc polipeptide bogate în doi aminoacizi:
lizină şi alanină dar lipsesc alţi doi aminoacizi precum cisteină şi triptofan, ce
se regăsesc în cromozomul eucariotelor.
Diviziunea nucleului bacterian este mitotică, nucleoidul separându-se
de-a lungul axului longitudinal în două părţi fără schimbarea observabilă a
morfologiei sale. Reduplicarea ADN este semi - conservativă, deci
fiecare din cele două molecule bicatenare de ADN nou-formate v-a conţine
câte o catenă veche şi una nou sintetizată.

Materialul genetic extracromozomial

La o serie de bacterii s-a evidenţiat şi ADN-ul extracromozomial, în
elemente genetice numite epizomi şi plasmide. Molecula de ADN din epizomi
şi plasmide este mai mică decât cea din cromozom, dar este tot bicatenară,
circulară şi ataşată la membrana citoplasmatică prin intermediul
mezozomului.
Epizomii pot exista în două stări alternative:
a) în stare autonomă, ca elemente genetice libere în citoplasmă, capabile
de replicare independentă de cromozom.
b) în stare integrată în cromozom, fapt ce conduce la reduplicare simultană
cu cromozomul şi în dependenţă de acesta.
Cel mai important epizom este factorul F numit şi factor de sex, care
controlează capacitatea bacteriilor de a se conjuga.
Plasmidele se găsesc numai în stare autonomă. Principalele plasmide
cunoscute sunt factorul col şi factorul R. Factorii col (colicinogenii), au fost
descoperiţi la unele tulpini de E. coli şi specii înrudite, prezenta lor determină
formarea colicinelor. Colicinele sunt proteine cu efect antibiotic asupra
celulelor sensibile care aparţin altor tulpini de E. coli sau unor specii
apropiate, cunoscute şi sub denumirea de bacteriocine. Factorii R conferă
celulelor purtătoare rezistenţă la câteva antibiotice şi substanţe
chimioterapeutice. Rareori, factorul R se poate integra în cromozom,
transformându-se în epizomi.
Factorii col şi cei R pot fi transferaţi din celulele purtătoare în celulele
receptoare. Acestea, în urma transferului, devin capabile să producă colicine,
respectiv dobândesc rezistenţă la antibiotice şi/sau substanţe
chimioterapeutice. Transferul are loc prin conjugare sau prin intermediul
bacteriofagilor.
Ribozomii (granulele lui Palade)- sunt particule intracitoplasmatice de
nucleoproteine, de formă mai mult sau mai puţin sferică care participă „in
vitro” sau „in vivo” la sinteza proteinelor constitutive şi funcţionale.
Dimensiunile ribozomilor se apreciază după constanta lor de sedimentare la

20
ultracentrifugă, în unităţi Svedberg (S), ribozomii celulelor bacteriene având
70S. Celulele bacteriene în faza de creştere activă au 15.000-100.000
ribozomi.
Mezozomii – denumiţi corpi sferici, membrane intracitoplasmatice sau
condrioizi – reprezintă un sistem membranos intracelular format prin
invaginarea membranei citoplasmatice, atunci când peretele celular creşte
mai încet decât aceaştia, având aceeasi structură tristratificată ca şi
membrana citoplasmatică.
Mezozomii, fiind legaţi atât de membrana plasmatică cât şi de genom,
au rol important în iniţierea replicării cromozomului bacterian transmiţând
semnalul biochimic ce ia naştere la suprafaţa membranei plasmatice ca
urmare a creşterii volumului celulei. Pe de altă parte ei constituie o
modalitate de mărire a suprafeţei de schimb cu exteriorul, iar împreună cu
membrana citoplasmatică participă la sinteza peretelui celular. Sunt
cunoscute trei tipuri de mezozomi: lamelari, saciformi şi tubulari – de forma
unor tubuşoare lungi.
Incluziunile - sunt formaţiuni structurale inerte care apar în citoplasma
bacteriilor la sfârşitul perioadei lor de creştere activă reprezentând, în cele
mai multe cazuri acumulări de rezervă. Prezenţa şi abundenţa incluziilor
variază în funcţie de condiţiile de mediu. Ele pot fi clasificate în funcţie de
compoziţia chimică în incluziunii organice şi anorganice.
Incluziuni organice – se formează în situaţia acumulării unei surse de carbon
rămasă în exces în mediu, în condiţiile epuizării sursei de azot necesare
sintezei proteice. Dacă după formarea acestor incluziuni se adaugă în mediu
azot exogen, polimerii sunt degradaţi pe cale enzimatică şi subunităţile lor
constitutive sunt folosite ca sursă de carbon şi energie pentru sintezele
celulare.
a. Incluziuni de glicogen şi amidon (polimeri de glucoză) sunt prezente
în principal la sporulaţi aerobi. Ele apar ca formaţiuni mici, puternic
refringente, vâscoase, care se colorează cu iod în galben-brun (glicogenul)
sau în albastru (amidonul), în contrast cu citoplasma gălbuie.
b. Incluziuni lipidice (acid poli β hidroxibutiric) pot fi evidenţiate la
microscopul fotonic datorită afinităţii lor mari pentru coloranţi liposolubili de
tipul negrului de Sudan. În celulele vii, ele apar ca picături rotunde, foarte
refringente, cu dimensiuni variabile, care dau citoplasmei, în funcţie de
numărul şi dimensiunile lor, un aspect granular sau vacuolar.
c. Incluziunile proteice, au formă bipiramidală evidenţiindu-se numai la
Bacillus thuringiensis în timpul sporulării. Aceste incluziuni au capacitate
patogenă pentru larvele diferiţilor dăunători agricoli, ceea ce a condus la
utilizarea bacteriei în combaterea biologică.
După 1996, în SUA, s-a reuşit prin tehnici de inginerie genetică
transferul genelor implicate în sintetizarea proteinei respective la diferite
specii vegetale cultivate obţinându-se hibrizi de porumb, cartof, bumbac şi
soia modificaţi genetic ce posedă în materialul genetic şi gene bacteriene –
Bt. Hibrizii respectivi au dobândit rezistenţă la atacul dăunătorilor agricoli a
căror daune sunt cauzate de atacului larvelor defoliatoare ( sfredelitorul
porumbului, gândacul din Colorado, etc) .
Incluziunile anorganice, în această categorie intră:

21
 a. Incluziuni de polifosfat anorganic (metafosfat anorganic
polimerizat), ce formează prin depozitarea lor în citoplasmă entităţi
subcelulare cunoscute sub denumirea de granule de volutină, corpusculi
Babeş-Ernst sau granulaţii metacromatice, deoarece se colorează în violet-
roşu cu albastru de toluidină sau cu albastru de metilen. După unii autori
aceste granulaţii ar conţine şi ARN, fiind în realitate constituite dintr-un
complex ARN-metafosfat.
b. Incluziuni anorganice simple - sunt alcătuite din granulaţii de
carbonat de calciu sau din granulaţii de sulf coloidal. Se formează la
bacteriile sulfuroase crescute în medii bogate în H 2S. În esenţă ele
constituie o rezervă de sulf deoarece dispar dacă bacteriile sunt transferate
într-un mediu sărac în H2S.
Vacuolele - sunt formaţiuni sferice cu diametrul de 0, 3 – 0, 5 , mai puţin
refringente decât citoplasma, care apar în celula bacteriană în perioada ei
de creştere activă. Numărul lor este variabil în raport cu mediul de cultură (6
– 20 de vacuole într-o celulă ). Ele conţin diferite substanţe organice şi
anorganice dizolvate în apă şi sunt delimitate de un înveliş lipoproteic
unistratificat numit tonoplast. Această membrană, întâlnită şi la
microorganismele eucariote, este semipermeabilă şi cu selectivitate
accentuată.
Recent s-au descris vacuole cu conţinut gazos, conţinând probabil azot
provenit din aer sau rezultat din metabolism. Vacuolele pline cu lichid
îndeplinesc rolul de reglatori ai presiunii osmotice în raport cu mediul extern,
iar cele care conţin gaze permit celulelor menţinerea la suprafaţa mediilor
lichide, asigurând astfel contactul permanent cu oxigenul.
Cromatoforii - sunt prezenţi la bacteriile fotosintetizante (cianobacterii).
Ponderea lor poate ajunge până la 40-50% din greutatea uscată a celulei.
Forma şi structura cromatoforilor variază la diferite bacterii fototrofe. La unele
specii ei au aspectul unor vezicule sferice sau alungite, mărginite de o
membrană, fiind denumiţi cromotofori, datorită prezenţei pigmenţilor
fotosintetizanţi. Ulterior au primit denumirea de thylakoizi, datorită formei lor
de pungă ( thylakos grec. pungă ). La alte specii bacteriene cromatoforii se
prezintă ca nişte discuri aşezate în straturi (lamele). Cu privire la locul de
formare al cromatoforilor există date, după care ei ar fi sintetizaţi de către
membrana citoplasmatică, rezultând din invaginarea şi creşterea acesteia.
Endosporul bacterian este o celulă specială care are capacitatea de a păstra
în stare latentă toate caracterele genotipice ale celulei bacteriene vegetative
(active) din care provine. Endosporii bacterieni sunt forme de rezistenţă, de
conservare a speciei şi nu au o funcţie de reproducere. Celula bacteriană
vegetativă care va forma un endospor se numeşte sporangiu. Endosporul nu
este incapabil de diviziune. Într-un sporangiu se formează un singur
endospor. El se formează intracelular la formele bacteriene de formă bacilară
iar poziţionarea endosporului variază în funcţie de gen (fig. 2.5.) La genul
Bacillus endosporul poate fi poziţionat central, subterminal sau terminal,
diametrul sporului fiind mai mic decât diametrul transversal al sporangiului.
La genul Clostridium diametrul endosporului este mult mai mare decât
diametrul sporangiului determinând deformarea acestuia şi apariţia formelor
apiculate (asemănătoare unor lămâi) la dispunerea centrală sau a formei

22
plectridiale ( asemănătoare beţelor de chibrit) în cazul dispunerii terminale a
endosporului.

a. b c. d.
Fig 2.5. Dimensiunea şi poziţionarea endosporilor în sporangiu
a. central la Bacillus; b.- central, c.-subterminal, d.-terminal la Clostridium
Pe baza examinării sporilor şi a secţiunilor ultrafine la microscopul electronic,
s-a ajuns la concluzia că sporul matur este alcătuit din următoarele structuri:
sporoplasma, similară citoplasmei; membrana citoplasmatică a sporului;
cortexul; învelişul sporal (are două straturi: un strat intern, rigid, numit intină
şi un strat extern, elastic, numit extină) si exosporiul (structură facultativă la
unele bacterii)

2.3.3. Formaţiunile extracelulare (extraparietale)

Formatiunile existente in afara peretelui celular bacterian se numesc

extracelulare sau extraparietale. Ele sunt reprezentate de: invelisul mucos
(numit si capsula ); formatiunile de deplasare –cilii sau flagelii si formaţiunile
glicozidice ce asigura aderenta sau facilitează conjugarea la bacterii –pilii
sau fimbriile.
Capsula şi stratul mucos.
Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii de mediu, un
material macromolecular (înveliş) cu caracter vâscos, gelatinos. Substanţa
mucoidă este mai mult sau mai puţin difuzibilă în mediul înconjurător, nu
reprezintă o parte integrantă din celula bacteriană, ci un produs inert. Acesta
rezultă din activitatea metabolică a celulei şi poate fi îndepărtat fără a fi
afectată viabilitatea celulei respective. Ea protejează celula bacteriană de
efectul nociv al desicaţiei, datorită proprietăţilor sale higroscopice. Rolul
principal al capsulei bacteriene constă deci în protecţie.
În funcţie de grosime şi particularităţi, capsula se poate prezenta sub
următoarele forme (fig. 2.7.):
a) microcapsula corespunzând tipului de organizare în care substanţa
mucoidă alcătuieşte în jurul celulei bacteriene un strat atât de fin, încât
practic este nedetectabil prin metodele microscopice;
b) capsula, substanţă mucoidă, depusă la suprafaţa celulei ca o formaţiune
morfologic distinctă şi demonstrabilă prin metode citologice ce înveleşte de
jur împrejur fiecare celulă sau pereche de celule;

23
c) stratul mucos, masă amorfă neorganizată, nedelimitată, ale cărei
componente vâscoase se dispun fără semnificaţie anatomică, în jurul celulei
bacteriene;
d) zooglea sau masa zoogleică ( formaţie impropriu denumită astfel), în care
stratul mucos leagă într-o singură masă mai multe celule, alcătuind
adevărate colonii mucilaginoase de bacterii.

a. b. c. d.

Fig 2.7. Tipuri de învelisuri capsulare la bacterii:

a.-microcapsula; b.- capsula propriu- zisă; c.- strat mucos; d.-zooglee

La bacteriile patogene, capsula exercită un rol protector faţă de

acţiunea fagocitelor, fie direct împiedicând adeziunea la suprafaţa
leucocitului, fie indirect prin efectul chimiotactic negativ – antifagocitar – al
substanţelor pe care le conţine. Datorită acestui fapt, bacteriile patogene
capsulate au o virulenţă mai mare pentru om şi animale.
Cilii sau flagelii. Cilii sunt apendici filamentoşi dispuşi la suprafaţa bacteriilor
mobile, prin analogie cu organele de locomoţie ale protozoarelor, ei au fost
numiţi şi flageli. Existenta lor nu este strictă la toate bacteriile, întâlnindu-se
numai la anumite specii, îndeosebi la bacili, vibrioni, spirili şi numai
excepţional la bacteriile sferice (coci).
Lungimea cililor variază în funcţie de specie dar, în general valoarea ei
este mult mai mare decât aceea a celulelor purtătoare, ajungând să atingă,
la unii spirili, până la 70 m. Cilii sunt mai lungi la celulele bătrâne şi cele
care trăiesc în medii lichide, iar la aceeaşi celulă pot avea lungimi diferite, în
funcţie de vârsta lor.
Dispoziţia cililor la suprafaţa celulei bacteriene, ca şi numărul lor,
sunt în general caracteristice pentru o anumită specie fapt ce reprezintă un
caracter taxonomic important. Din acest punct de vedere s-au descris
următoarele tipuri de bacterii fig (2.8.):
1. bacterii atriche, lipsite de cili;
2. bacterii monotriche, prevăzute cu un singur cil la un pol al celulei ;
3. bacterii lofotriche ( de la gr. lophos  smoc de păr ), cu un mănunchi de
5 – 30 cili la unul din polii celulei;
4. bacterii amfitriche, cu câte un cil la fiecare pol al celulei;
5. bacterii amfilofotriche cu câte un mănunchi de 5 – 30 cili la ambi poli ai
celulei;
6. bacterii peritriche, cu 30 – 100 de cili situaţi de jur- împrejurul celulei .

24
 4 5 6
Fig.2.8. Numărul şi dispunerea flagelilor la bacterii

Originea cilului, care în cursul creşterii lui străbate membrana

citoplasmică şi peretele celular, este localizată la nivelul unei formaţiuni
relativ sferice, din citoplasmă situată imediat sub membrana citoplasmatică,
denumită structură bazală, corp bazal sau organit bazal. Din punct de
vedere chimic, flagelul este format dintr-un singur tip de proteină, - flagelina
Viteza mişcării variază în funcţie de specie, de dispoziţia şi numărul
cililor, fiind mai mare la celulele tinere, în condiţii favorabile de mediu.
Raportată la dimensiunile celulei, viteza deplasării este excepţional de mare.
Distanţa parcursă într-o secundă poate depăşi de 10 – 15 ori lungimea
bacteriei, punând ajunge chiar de 100 de ori mai mare decât lungimea
acesteia .
Mobilitatea este posibilă uneori la bacterii şi în lipsa cililor. Astfel,
myxobacteriile şi bacteriile sulfuroase din genul Beggiatoa se pot deplasa pe
un substrat solid printr-o alunecare lentă cu viteză relativ mică. În afară de
alunecarea pe suprafeţe solide, myxobacteriile, deşi neciliate, sunt capabile
de mişcări pendulare şi de rotaţie, de ondulări ale corpului şi de mişcări de
rostogolire etc.
Pilii sau fimbriile. Pilii sunt apendici filamentoşi pericelulari prezenţi la
bacteriile Gram – negative denumiţi şi fimbrii( de la lat. fimbria = franjuri ).
Spre deosebire de cili, pilii sunt rectilinii şi rigizi fiind dispuşi de obicei
uniform pe întreaga suprafaţă a celulei. Numărul lor, caracteristic pentru o
celulă, variază între 1 şi 400. În timp ce diametrul pililor este constant pentru
un tip dat, lungimea lor este variabilă, chiar la aceeaşi celulă, fiind cuprinsă
între 1 şi 20 m.
Prezenţa pililor este controlată genetic de gene situate pe epizomii de
sex. Prin mutaţii genetice la nivelul epizomilor pilii pot fi pierduţi, dar aceasta
modificare nu afectează viabilitatea celulelor.
Au fost descrise două tipuri de pili:
- Pilii de tip I , scurţi, rigizi şi numeroşi. La capătul acestora se găseşte
o glicoproteină ce permite aderarea bacteriei la receptorii glicolipidici de pe
suprafaţa celulei gazdă sau la suprafaţa diferitelor obiecte. În plus cu ajutorul
pililor celulele bacteriene se unesc în masă între ele determinând formarea
unor pelicule de bacterii care plutesc pe suprafaţa mediilor lichide. Prin acest
mijloc în natură se favorizează creşterea celulelor bacteriene saprofite, strict
aerobe, din apele stagnante.
25
 Ca urmare, pilii de tip I asigură celulelor un avantaj biologic faţă de
formele nepiliate (P-), conferindu-le posibilitatea de a creşte mai bine la
concentraţii mici de O2 şi de a continua să se multiplice în faza de declin a
culturii, când densitatea celulelor este maximă.

Fig 3.9. Bacterie cu pili tip I.

pili de
sex

Bacterie Bacterie
+
donatoare F
-
receptoare F

Fig 2.10. Proces ce conjugare între bacteria F+ şi F-

- Pilii de tip F servesc pentru transferul ARN fagic de la un bacteriofag

la celula bacteriană. Acest proces este posibil datorită formei tubulare a pililor
F. De asemenea pili F îndeplinesc rolul de cale transportoare (canal de
conjugare) pentru transferul de material genetic (ADN) de la celula donatoare
masculă (F*) la o celulă receptoare femelă (F-). Procesul se numeşte
conjugare, fiind o cale de asigurare a variabilităţii în cadrul populaţiilor
bacteriene.
Prezenţa pililor de tip F este foarte importantă în cazul bacteriilor Hfr
(hight frecvency recombination). Acestea au un fragment de ADN (epizom)
inclus în cromozomul bacterian si prin procesul de conjugare îl pot transfera
de la o bacterie F+ la una F-. Dacă pe respectivul fragment se află localizate
gene care determină sinteza anumitor substanţe cu rol bioactiv atunci prin
transferul fragmentului se induce această capacitate de sinteză la bacteria F -
.
Întrebări:
1. Care sunt subtipurile morfologice ale bacteriilor care aparţin formei
sferice?
2. Prin ce se deosebeste peretele celular la bacteriile Gram pozitive si
Gram negative?
3. Ce sunt mezozomii si ce rol îndeplinesc?
4. Ce este endosporul bacterian, unde si când se formează?
5. Ce înţelegeţi formaţiuni extraparietale. Care sunt acestea?
6. Ce deosebire exista între pili si cili?
26
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

METABOLISMUL BACTERIAN
CREŞTERE ŞI MULTIPLICARE LA BACTERII

Cuvinte cheie: fototrofie, chemiotrofie, strict aerob, anaerob, faze de

creştere

Rezumat. Caracteristicile principale ale metabolismului microbian sunt

intensitatea cu care acesta se desfăşoară, intensitate raportată la volumul
celulei microbiene si exigenţele foarte mici ale metabolismului bacterian faţă
de elementele nutritive. Pătrunderea substanţelor se face prin diferite
mecanisme, pasive sau active ,datorită semipermeabilităţii membranei. Din
punct de vedere al sursei de carbon utilizate bacteriile pot fi autotrofe -care
folosesc CO2 sau carbonatii ca unică sursă de carbon sau heterotrofe –
folosesc doar compusii organici cu carbon , acestea avand rolimportant in
descompunerea resturilor organice din soluri. Bacteriile, dupa necesarul de
oxigen pot fi strict aerobe, anaerobe, facultative si microaerofile.

Durata medie de parcurgene a materialului 2 ore

3.1. Caracteristici ale metabolismului la procariote

Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice din celula

bacteriană prin care energia şi elementele biogene sunt preluate din mediu şi
utilizate pentru biosinteză, creştere, multiplicare şi mobilitate.
Reacţiile metabolice însoţite de consum de energie se numesc reacţii
endergonice, sunt caracteristice proceselor de asimilaţie, respectiv
anabolismului.
Una din caracteristicile principale ale metabolismului microbian este
intensitatea cu care acesta se desfăşoară, comparativ cu metabolismul altor
organisme, intensitate raportată la volumul celulei microbiene. Intensitatea
ridicată a metabolismului se datorează suprafeţei mari de contact cu mediul

27
înconjurător şi implicit cu substanţele nutritive. Astfel este cunoscut faptul că
1 gr de celule de Micrococcus ureae descompune pe oră 180-1200 gr uree
iar 1 gr de bacterii lactice sunt capabile să hidrolizeze pe oră până la 14, 890
kg de lactoză (Enescu I.,1988). Efectul intensitatăţii excepţionale a
metabolismului determină o viteză mare de creştere şi multiplicare, fapt ce
reprezintă un avantaj biologic în relaţiile concurenţiale ce se stabilesc în
cadrul unei micropopulaţii.
Exigenţele foarte mici ale metabolismului bacterian faţă de elementele
nutritive, reprezintă cea de-a doua caracteristică a acestuia. Într-adevăr
începând de la cele mai simple substanţe azotul molecular, bioxid de carbon,
hidrogenul sulfurat până la substanţele organice mai complexe, parafine,
petrol, cauciuc, toate sunt accesibile metabolismului bacterian.

3.2. Pătrunderea substanţelor nutritive în celulă

Prin peretele celular al bacteriilor poate pătrunde orice substanţă care

este dizolvabilă, excepţie fac cele insolubile sau cele solide. În acest cazul
acestora degradarea se realizează în mediul extern, sub acţiunea
exoenzimelor, care sunt elaborate şi eliminate înafara celulei bacteriene.
Odată trecute de peretele celular, substanţele trebuie să traverseze si
membrana bacteriană, care fiind de natură fosfolipidică are proprietăţi de
semipermeabilitate facilitând trecerea numai a moleculelor de solvare a
lipidelor. În cazul celorlalte molecule, transportul se realizează cu ajutorul
unor proteine numite permeaze, existând două alternative de pătrundere:
activă şi pasivă.
Transport pasiv, are loc prin difuziune, în cazul când concentraţia
externă a substanţei este mai mare decât concentraţia internă (fig. 4.1).
Transportul activ are loc cu consum de energie, energie utilizată pentru
elaborarea de enzime care să modifice molecula cu scopul facilitării
absorbţiei acesteia sau cu ajutorul grupurilor de translocare care permit
pătrunderea nutrienţilor în celulă contra gradientului de concentraţie. În acest
mod în celula bacteriană o substanţă se poate afla într-o concentraţie de
câteva sute de ori mai mare decât cea a mediului extern.

3.3. Tipuri de nutriţie la procariote

Nutriţia bacteriilor poate fi clasificată după două criterii:

A. Din punct de vedere al sursei de carbon utilizate:
1. autotrofe, care folosesc CO2 ca unică sursă de carbon din care îşi
sintetizează toţi constituenţii;
2. heterotrofe, care utilizează substanţe organice ca sursă de carbon
pentru biosinteza propriilor constituenţi.

B. După natura sursei de energie necesare biosintezei se diferenţiază

următoarele tipuri de bacterii:
 fototrofe (fotosintetizante), utilizează lumina ca unică sursă
energetică.
 chimiotrofe (chimiosintetizante), îşi obţin energia necesară
proceselor vitale din reacţiile de oxidare a substanţelor exogene.

28
 Grupuri nutriţionale majore întâlnite la procariotele din sol, după Sylvia, D,
2005
Clasificare a. Sursa de carbon Grupuri reprezentative
b. Sursa energie
chemoheterotrofi a. Compusi organici Bacterii saprofite, bacterii
b.Compusi organici simbiotice
fotoautotrofi a. CO2 Cianobacteriile, bacterii
b.Energia luminoasă verzi şi purpurii
chemoautotrofi a. CO2 nitrificatori, bacteri
b.Compusi anorganici sulfuroase ne-pigmentate,
hidrogenbacteriile

Nutriţia fototrofă
Bacteriile fototrofe, utilizează radiaţiile luminoase ca sursă de energie,
utilizată pentru reducerea compuşilor anorganici cu carbon, respectiv CO2.
Fotosinteza se desfăşoară la nivelul cromatoforilor, ponderea
acestora intr-o bacterie fotosintetizantă fiind de până la 40% din greutatea
celulei. Cromatoforii conţin numai clorofila (bacteriile sulfuroase verzi,
purpurii şi nesulfuroase purpurii, vezi tabelul 4.2) sau clorofilă şi pigmenţi
carotenoizi (bacteriile sulfuroase purpurii şi nesulfuroase purpurii).
Este important de reţinut că clorofila bacteriană se deosebeşte ca
conţinut de cea a plantelor, ea numindu-se bacterioclorofilă (vezi tab 4.2.)

Tabel 4.2
Tipuri de bacterioclorofile la bacteriile fotosintetizante
Tip clorofilă Grupa bacterii Observaţie
Bacterioclorofila a Bacterii purpurii Conţin şi pigmenţi carotenoizi
Bacterioclorofila b Bacterii purpurii care le conferă culoarea roşie

Bacterioclorofila c Bacterii sulfuroase

verzi, Chloroflexi
Bacterioclorofila d Bacterii sulfuroase
verzi
Bacterioclorofila e Bacterii sulfuroase
verzi
Bacterioclorofila g Heliobacterium Culoare verde - brun
chlorum

În ce priveşte desfăşurarea fotosintezei bacteriene există unele

deosebiri faţă de fotosinteza plantelor, deosebiri care constau în:
 În fotosinteza bacteriană se pot utiliza ca donatori de hidrogen: H2S,
H2 sau diferite substanţe organice, pe când în fotosinteza plantelor
ca donator de hidrogen este folosită apa;

29
 hλ
CO2+ 2H2S (C H2 O) + H2O + 2S
cond anaerobe

hλ
CO2+ 2H2 (C H2 O) + H2O
cond anaerobe

hλ
3CO2+ 2S +5H2O 3(C H2 O) + 2H2SO4
cond anaerobe

 Fotosinteza bacteriană are loc numai în condiţii anaerobe iar a

plantelor numai în condiţii aerobe;
 Bacteriile au nevoie de o singură cuantă de lumină pentru ruperea
moleculei de H2S iar plantele au nevoie de patru cuante de lumină
pentru ruperea moleculei de apă.
 În fotosinteza plantelor se eliberează oxigen pe când la bacterii de
formează sulf (se acumulează extracelular sau intracelular în incluzi)
sau acid sulfuric.

În natură aceste bacterii sunt răspândite în apele dulci, sărate, în

solurile inundate şi în special în nămoluri luminate şi bogate în sulfaţi reduşi.
Din această categorie fac parte bacteriile sulfuroase verzi, care se cultivă în
laborator pe medii minerale, în prezenţa luminii şi a condiţiilor anaerobe. ,
reprezentant principal: genul Chlorobium.
Bacteriile sulfuroase purpurii, reprezintă o altă categorie de bacterii
fotolitoautotrofe care, conţin cantităţi mari de pigmenţi carotenoizi. Din
această cauză se maschează culoarea verde a clorofilei, coloniile fiind roşii.
,reprezentant: genul Chromatium.

Nutriţia chimiotrofă
Bacteriile chimiotrofe (chimiosintetizante), utilizează energia chimică
rezultată în diferite reacţii de oxidare. Se disting următoarele subtipuri de
nutriţie:
1. chimiolitoautotrofă;
2. chimioorganoautotrofă
3. chimiolitoheterotrofă
4. chimioorganoheterotrofă

Este important de reţinut că chimiolitoautotrofia, chimioorganoautotrofia,

chimiolitoheterotrofia şi fotoorganoautotrofia sunt întâlnite rar în lumea vie şi
anume numai la procariote.

30
 1. Bacteriile chimiolitoautotrofe
Folosesc energia obţinută prin reacţii de oxidare a compuşilor
anorganici în reacţiile de biosinteză. Sursa de carbon este minerală iar
donatorii de electroni sunt de natură anorganică. În funcţie de compuşii
anorganici pe care îi utilizează în oxidare cu scopul procurării energiei, se
diferenţiază următoarele grupe:
- bacteriile nitrificatoare, care oxidează azotul amoniacal la nitriţi
(Nitrosomonas, Nitrosocistis),şi apoi la nitraţi (Nitrobacter), răspândite în
solurile agricole şi ape.

NH4OH +1,5 O2 HNO2 +2H2O +66 000cal

nitriţi

HNO2 + 0,5 O2 HNO3 + 17 500 cal

nitraţi

- sulfobacteriile nepigmentate, oxidează H2S, S, Na2S2O3 cu formare de

acid sulfuric sau sulfaţi. Sunt răspândite în ape (îndeosebi cele termale)
formele filamentoase. Ele sunt alcătuite din celule dispuse în lanţuri
numite trichomi. Reprezentant: genul Beggiatoa.
În soluri se găsesc sulfobacteriile nepigmentate nefilamentoase avînd formă
cocică sau bacilară, care depun sulful intracelular. Reprezentanţi: g.
Thiobacillus cuprinde trei specii importante care au ca trăsătură comună
posibilitatea de a folosi şi compuşii organici ca sursă de carbon: T.
thiooxidans - este rezistent la aciditate mare, T. denitrificans – în condiţii
anaerobe foloseşte nitraţii realizând denitrificarea în soluri şi T. ferrooxidans
–acesta pe lângă compuşi reduşi cu sulf îi poate oxida si pe cei cu fier.
Genul Sulfolobus cuprinde specii termale acidofile, strict aerobe şi facultativ
autotrofe.
- ferobacteriile, oxidează fierul bivalent la trivalent, sunt răspândite în ape,
mai rar în soluri, au formă filamentoasă formând trichomi înconjuraţi de o
teacă mucilaginoasă impregnată cu hidroxid de fier sau mangan. Uneori
filamentele pot avea ramificaţii false. Reprezentant - Sphaerotilus natans.
Ferobacteriile nefilamentoase sunt bacilare sau reniforme cu peduncul în
care se depune Fe (OH)3. Reprezentanţi: Gallionella ferruginea,
Ferobacillus ferooxidans
- hidrogenbacteriile, oxidează hidrogenul şi cu energia produsă reduc
carbonaţii. Nu sunt microorganisme obligat autotrofe putând utiliza şi
diferite substanţe organice ca surse de carbon, de aceea aceste bacterii
fac trecerea la chimioorganoheterotrofe. Se găsesc răspândite în soluri,
nămoluri. Reprezentanţi Methanobacterium

H2 + H2SO4 H2S + 4H2O +energie

31
 Dacă energia rezultată este folosită pentru reducerea compuşilor
organici atunci tipul de nutriţie va fi chimiolitoheterotrof.2. Bacteriile
chimioorganoheterotrofe- folosesc ca sursă de carbon substanţele organice
iar energia o obţin prin oxidarea acestora. Din această categorie fac parte
majoritatea speciilor bacteriene implicate în descompunerea materiei
organice nevii fiind cunoscute sub denumirea de bacterii cu nutriţie
heterotrofă saprofită. Dacă bacteria se foloseşte de energia si constituenţii
organici ai unei celule vii, atunci nutriţia ei va fi heterotrofă parazită.
În general bacteriile heterotrofe pot utiliza un număr mare de substanţe
organice. Pseudomonas fluorescens este considerat ca având capacitatea
metabolică cea mai performantă deoarece poate asimila aproximativ 200 de
compuşi organici, excepţie fac reprezentanţii genului Cytophaga care pot
folosi un spectru redus de carbohidraţi, respectiv celuloza, glucoza şi alte
zaharuri.

3.4. Respiraţia sau metabolismul energetic.

Respiraţia reprezintă totalitatea proceselor biochimice, aerobe sau

anaerobe, prin care se eliberează energia necesară desfăşurării activităţii
vitale în celula microbiană. Bacteriile nu au mitocondrii, functia de respiratie
revenind membranei citoplasmatice, la nivelul ei se afla localizate enzimele
respiratorii.
Eliberarea energiei se poate realiza prin:
- reacţii de oxidare:

C + O2 CO2
- proces de pierdere de hidrogen, (care decurge în absenţa
oxigenului) :

CH3-CH3 CH2=CH2 +H2

- proces de pierdere de electroni (prin transformarea clorurii cuproase

în clorură cuprică, cuprul din monovalent trece în formă bivalentă) :

Cu+ + Cl Cu2+Cl2

În felul acesta eliberarea de energie se realizează prin pierderea unor

sarcini electrice negative, deci prin pierderea unuia sau a mai multor
electroni. Electronii pierduţi sunt acceptaţi de o altă substanţă, care suferă un
proces invers oxidării, respectiv se va reduce. În funcţie de natura
acceptorului final de electroni s-au descris trei tipuri de respiraţie :
- aerobă, când acceptorul final de electroni este oxigenul;
- anaerobă, când acceptorul final este o substanţă anorganică, alta
decât oxigenul;

32
 - fermentaţia, când acceptorul final de electroni este o substanţă
organică.
Din punct de vedere nevoi de oxigen la bacterii se întâlnesc
următoarele tipuri respiratorii:
- Strict aerob, care se poate dezvolta numai în prezenţa oxigenului
atmosferic - Bacillus anthracis, Bacillus subtilis, Mycobacterium tuberculosis,
Pseudomonas fluorescens;
- Strict anaerob, care nu are nevoie de oxigen pentru dezvoltare,
prezenţa acestuia fiind chiar dăunătoare (în prezenţa oxigenului se formează
compusi de tipul peroxizilor care sunt descompuşi sub influenţa catalazei şi
peroxidazei, enzime care lipsesc cu desăvârşire la aceste microorganisme)-
Clostridium pasteurianum, Clostridium botulinum, Clostridium perfringens.
- Facultativ aerob sau anaerob, metabolismul bacterian modificându-se
în funcţie de prezenţa sau absenţa oxigenului- Escherichia coli,
Staphylococcus sp, Streptococcus sp
- Microaerofil, au nevoie de o tensiune mică de oxigen datorită
sensibilităţii mărite a unor enzime la condiţii de oxidare puternică -
Helicobacter pylori, Lactobacillus acidophilus.
La bacterii, ca la orice celulă vie, cantitatea de energie eliberată în
cursul proceselor aerobe de respiraţie este mult mai mare decât cea
degajată în condiţii anaerobe.
De asemenea, valoarea energetică a unei substanţe depinde de
gradul de oxidare pe care îl suferă: cu cât oxidarea este mai completă, cu
atât va fi mai mare şi cantitatea de energie eliberată. Spre exemplu, în cazul
glucozei cantitatea cea mai mare de energie se produce printr-o oxidare
completă numai în condiţii aerobe.

a. oxidare aerobă completă:

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 673 kcal

b. oxidare aerobă incompletă:

2 C6H12O6 + 9 O2 6 C2H2O4 + 6H2O + 493 kcal

ac. oxalic

c. oxidare anaerobă:

C6H12O6 2 C3H6O3 + 22,5 kcal

ac. lactic
sau:
C6H12O6 2C2H5-OH + 2 CO2 + 24 kcal
alcool etilic
sau:
C6H12O6 3CH3- COOH + 15 kcal
ac. acetic

Procesele de asimilare evoluează diferit, în funcţie de prezenţa sau

absenţa O2 din mediu. Astfel în prezenţa oxigenului numai o parte din
substrat este folosit în respiraţie, restul (cca. 50%) fiind asimilat şi convertit în
constituenţi specifici celulari, ceea ce are ca rezultat o creştere celulară
intensă însoţită de multiplicare activă. După epuizarea mediului în substanţe

33
nutritive procesele metabolice se realizează la nivel scăzut, caracteristic
celulelor în repaus.
În cursul respiraţiei anaerobe, substanţele nutritive din mediu sunt
utilizate în proporţie de doar 5% pentru formarea de constituenţi celulari.
Restul substanţelor sunt degradate în vederea obţinerii de energie, energie a
cărei cantitate este mult mai redusă în lipsa oxigenului, după cum s-a arătat
anterior. În schimb se acumulează în mediu o cantitate apreciabilă de
produşii organici intermediari, rezultaţi din degradarea parţială, a căror
concentraţie ridicată devine toxică chiar pentru microorganismul care i-a
generat.

3.5. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor

Creşterea este mărirea coordonată a tuturor componentelor unui

organism mono sau pluricelular ca rezultat al adăugării de substanţă proprie,
nouă.Creşterea se realizează în condiţii favorabile de mediu, fiind
determinată în special de prezenţa elementelor nutritive îndeosebi a unor
surse de energie adecvate pentru organism, energie chimică pentru
microorganisme chimiotrofe sau energie solară pentru fototrofe.
Creşterea la bacterii se realizează prin adăugarea de substanţă nouă
ceea ce are ca rezultat creşterea volumului celular, până ce se atinge o
dimensiune limită, moment în care când intervine diviziunea celulară. Mărirea
volumului se poate face şi prin sporirea conţinutului de apă.
Activitatea normală a unei bacterii se datorează stării de echilibru
dintre volumul celulei (conţinutul care consumă) şi suprafaţa acesteia (prin
care se face absorbţia şi eliminarea metaboliţilor). Raportul între cei doi
parametri este foarte mare, datorită faptului că suprafaţa a foarte mare iar
volumul este foarte mic.
Datorită asimilării, volumul creşte în rată cubică iar suprafaţa se
măreşte în rată pătratică, ca urmare valoarea raportului S/V descreşte
atingându-se un punct critic care nu se poate remedia decât prin diviziunea
celulei.
Multiplicarea bacteriilor
La bacterii ca la toate celulele unicelulare multiplicarea determină
creşterea numărului de indivizi. Ea are loc, de regulă, prin diviziunea simplă,
constând în ştrangularea (invaginarea) membranei citoplasmatice, apoi a
peretelui celular. O altă variantă a diviziunii simple constă în formarea un
sept transversal. Mai rar, la unele specii, diviziunea are loc prin înmugurire
sau ramificarea celulelor ( Rhodomicrobium)
Viteza multiplicării bacteriilor este foarte mare. Ea se datorează
raportului ridicat dintre suprafaţa şi greutatea celulei bacteriene ceea ce face
ca suprafaţa de absorbţie să deservească un volum mic de conţinut
celular.Viteza de multiplicare se reflectă prin durata unei generaţii adică
intervalul de timp între două diviziuni succesive. La Bacillus megaterium
timpul dintre două multiplicări este de 9 minute, Escherichia coli 20 min,
Diplococcus pneumoniae 34 min, în vreme ce agentul tuberculozei,
Mycobacterium tuberculosis se divide mult mai lent, odată la 18 ore. De
regulă însă, se consideră că multiplicarea bacteriilor are loc, în medie, la
fiecare 20-30 minute.

34
 Rezultatul creşterii şi multiplicării bacteriilor pe un mediu artificial este
cultura bacteriană, - fiecare celulă bacteriană împreuna cu celulele pe care le
produce alcătuieşte o colonie. În colonii, celulele bacteriene se dezvoltă
diferit, astfel celulele marginale dispun, spre exemplu, de mai mult oxigen şi
substanţe nutritive, comparativ cu cele din centrul coloniei. Acest lucru face
ca celulele bacteriene să se dezvolte în mod diferit iar colonia bacteriană să
evolueze.

3. 5.1 Evoluţia unei culturi bacteriene.

Factorii de mediu determină evoluţia în faze succesive a culturii

bacteriene .
Faza de creştere 0, sau faza de lag ( din englezescul lag- a rămâne în
urmă), începe cu momentul însămânţării celulelor pe noul mediu de cultură şi
momentul în care acestea încep să se multiplice. Este o faza de adaptare la
noul mediu, care încetează când bacteria a reuşit să acumuleze factori de
creştere şi să elaboreze echipamentul enzimatic adecvat. În medie faza
durează până la 2 ore, timp în care numărul celulelor rămâne constant,
uneori chiar se micşorează. Faza de lag poate fi scurtată dacă se
însămânţează o cantitate mare de bacterii dintr-o cultură aflată în faza de
înmulţire exponenţială.
Faza de multiplicare exponenţială sau creştere logaritmică este
caracterizată de faptul că numărul celulelor bacteriene din colonie creşte în
progresie geometrică. Astfel, în cazul bacteriei Escherichia coli, care are o
durată de timp necesară multiplicării în jur de 20 minute, după aproximativ 7
ore de incubare, de la o celulă iniţială se ajunge la un 16 x 10 6celule. În
această fază se înregistrează o viteză de diviziune caracteristică speciei. În
colonie predomină celule tinere, omogene, care se colorează bine (conţin
mult ARN) fiind cele mai potrivite pentru cercetări de genetică şi fiziologie.
Ritmul de creştere a bacteriilor este însă discontinuu, datorită răspunsului
diferit al celulelor la variaţiile factorilor de mediu, variaţie care are ca rezultat
o desincronizare şi încetinire a ritmului de creştere a celulelor în cadrul
aceleiaşi colonii. Dacă nu s-ar înregistra acest fenomen, există posibilitatea
ca dintr-o bacterie, în 48 ore, să rezulte 22 x 1043 celule bacteriene însumând
o greutate apreciabilă. (de 4000 ori mai mare decât masa pământului).
Faza de multiplicare exponenţială încetează atunci când se atinge
densitatea 0,1-1 miliard celule la 1 ml mediu sau aproximativ 1 g substanţă
uscată la 1 litru mediu.
Faza staţionară sau de plafon. Aceasta începe cu scăderea
progresivă a vitezei de multiplicare. Numărul de celule viabile rămâne
constant, există un echilibru între multiplicarea şi mortalitate. Durata fazei
depinde de cantitatea de nutrienţi din mediu. În această fază celulele au
înfăţişarea caracteristică speciei, afinitate normală pentru coloranţi,
citoplasma celulară este mai puţin omogenă datorită apariţiei de incluziuni,
apar endosporii la speciile sporogene.
Faza de declin. Ca urmare a epuizării mediului în substanţe nutritive
numărul de celule în cultură se diminuează, celulele nu se mai multiplică.
Predomină polimorfismul celular, cu apariţia de celule deformate, umflate,
alungite, care nu sunt caracteristice speciei Se semnalează frecvente

35
fenomene de liză (distrugere) a celulelor cu formarea masivă a sporilor, la
celulele care posedă această proprietate.

Fig 3.2.Evoluţia, pe faze, a culturii bacteriene.

Faza de supravieţuire. În cultură nu se mai află celule viabile, ci numai

forme de rezistenţă de tipul endospori, arthrospori etc.
Succesiunea celor cinci faze în timp poate fi reprezentată grafic, în
funcţie de numărul unităţilor formatoare de colonii (CFU)/ml cultură lichidă,
curba creşterii culturii bacteriene fiind asemănătoare cu curba lui Gaus, fig.
3.2.

Întrebări:

1. Care sunt trăsăturile sau caracteristicile principale ale

metabolismului bacterian ?
2. Ce înţelegeţi prin bacterii chimioorganotrofie. Ce importantă au
aceste bacterii? Exemplificaţi.
3. Cate tipuri de respiraţie se întâlnesc la bacterii în funcţie de
necesarul de oxigen si ce structura celulara este raspunzătoare de
indeplinirea acestui proces la bacterii?
4. Care sunt fazele evoluţiei unei culturi bacteriene?

36
 UNITATEA DE INVATĂRE 4.

MICROORGANISME EUCARIOTE
(CIUPERCILE MICROSCOPICE , ALGE, PROTOZOARE)

Cuvinte cheie : levură, mucegai, miceliu, alge verzi, protozoare

Rezumat
Domeniul Eucaryota este organizat în patru regnuri. Dintre acestea doar
două, regnul Protista şi Fungi, cuprind organisme de mici dimensiuni care fac
obiectul de studiu al microbiologiei.
Regnul Protista cuprinde organismele microscopice unicelulare cu nutriţie
heterotrofă, autotrofă sau mixtă ( fac legătura între alge si protozoarele
autentice). Regnul Fungi cuprinde ciupercile, obiectul de studiu al
microbiologiei il constituie doar cele microscopice numite si micromicete.
Acestea se împart în două categorii: (1)ciuperci unicelulare, din categoria
cărora fac parte drojdiile, cunoscute şi sub numele de levuri si (2) ciuperci
pluricelulare, microscopice, filamentoase numite si mucegaiuri.
Algele reprezintă un grup de microorganisme extrem de diversificat, ce
cuprinde cel puţin 7000 specii. Pentru soluri importanta se datorează
procesului de fotosinteza, algele îmbogăţind soluţia solului în oxigen,
favorizând astfel creşterea sistemului radicular al plantelor şi a
microorganismelor aerobe. Protozoarele sunt microorganisme unicelulare
eucariote dar cu o organizare şi funcţionalitate mai complexă a celulei.

37
Numărul şi activitatea protozoarelor din soluri depinde foarte mult de
conţinutul de apă şi sursa de hrană.

Durata medie de parcurgene a materialului: 2 ore

4.1. Microorganisme eucariote unicelulare. Drojdiile

Din punct de vedere al organizării celulare, ciupercile microscopice se
împart în două categorii:
- Ciuperci unicelulate, din care categorie fac parte drojdiile, cunoscute şi
sub numele de levuri;
- Ciuperci pluricelulare, filamentoase numite si mucegaiuri.
În secolul al XV-lea, se considera că depozitul apărut după
fermentare pe fundul vasului, este un produs de excreţie şi prin eliminarea lui
are loc limpezirea lichidului. Mai târziu Mayena a descoperit că depozitul
rezultat după fermentare este format din celulele unor microorganisme,
numite „ciuperci de zahăr” (Saccharomyces).
Drojdiile, numite şi levuri, termenul derivând din latină de la levere = a
ridica sau din franceză de la levain = aluat dospit, sunt prezente în ape, în
apropierea resturilor vegetale în descompunere, în mări, în straturile
superficiale ale solului, pe boabele de struguri, în fructe şi în nectarul florilor.
Unele drojdii sunt patogene pentru plante (ex. Nematospora coryli),
om şi animale (ex. Candida albicans, Crptococcus neoformans).
Drojdiile au nucleul delimitat de prezenţa membranei nucleare fig 4.1,
dar din punct de vedere chimic compoziţia este asemănătoare procariotelor,
ceea ce face ca prin aplicarea tehnicii de colorare Gram drojdiile să rămână
colorate în violet, specific pentru celule Gram pozitive.

1. perete celular
2. membrana citoplasmatică
3. strat nucleoproteic
4–5 mitocondrii

6. deschideri ale fusului vacuolei

Fig. 4.1. Structura internă a unei levuri
după( Zarnea Gh.. 1970)
nucleare
7. rezervorul fusului
8. ADN dispersat
9. deschidere
10. ADN organizat
11. proteina receptoare
12. baza histonică a crz
13. vacuola nucleară
14. nucleol
15. loc de iesire a reticulului
16. reticul endoplasmatic
17. ribozomi
18. ARN t
38
 Morfologia celulelor de drojdie este variabilă, cu predominarea formei:
sferice, ovale, elipsoidale, apiculate (asemănător unei lămâi), mai rar fiind
întâlnite forma triunghiulară sau filamentoasă.nMărimea medie este de 4-8 x
7-12 m

4.1.1. Structura internă a drojdiilor

1. Peretele celular îndeplineşte rolul de protecţie a protoplastului faţă
de acţiunea factorilor ambientali şi alături de membrana citoplasmatică
favorizează schimbul de nutrienţi la nivelul celulei. El este alcătuit din trei
straturi, constituit din glucan, mananproteine şi chitină. Moleculele de glucan
(o polizaharidă complexă) se asociază formând subunităţi asemănătoare
celulozei sau xilanului având ca funcţie principală crearea unei reţele
scheletice, combinate sau căptuşite cu restul constituienţilor parietali. La
nivelul peretelui celular sau între perete şi membrana citoplasmatică se află
localizate enzime hidrolizante sau transportoare de compuşi în celulă.
2. Membrana citoplasmatică- este numită şi plasmalemă deoarece
delimitează protoplastul de peretele celular. La nivelul ei se află numeroase
sisteme enzimatice implicate în absorbţia unor substanţe şi eliminarea sau,
excretarea produşilor metabolici. O altă funcţie constă în asigurarea
receptorilor informaţionali cu rol în reacţiile imunologice de suprafaţă.
Plasmalema este implicată în procesele de creştere, diviziune şi în sinteza
de compuşi chimici ce intră în constituţia peretelui celular. Din punct de
vedere morfologic se prezintă bistratificată, constituită din fosfolipide şi
ribonucleoproteine.

Structurile intracitoplasmatice- protoplastul de drojdie este constituit din

1. Citoplasmă prezintă o consistenţă lichidă dar aspectul e diferit în
funcţie de vârsta celulei. La celulele tinere are aspect omogen, cu curenţi
citoplasmatici, iar în cele bătrâne este neomogenă cu granulaţii fine. În ea se
află săruri minerale sub formă disociată, ionică sau combinată cu molecule
organice, de regulă proteine structurale sau funcţionale.
2. Nucleul este ”adevărat“ adică prezintă membrană nucleară
bistratificată. Din loc în loc cele două straturi se unesc formând porii. Nucleul
conţine carioplasmă, cromatină şi nucleol.
3. Reticolul endoplasmatic se prezintă ca un sistem membranos tubular
în legătură cu membrana nucleară externă. Reprezintă o cale de transport a
metaboliţilor în celulă fiind implicaţi în detoxifierea celulei prin metabolizarea
si neutralizarea unor produşi toxici.
4. Mitocondriile sunt formaţiuni cilindrice formate din două membrane,
una externă cealaltă internă care se pliază formând cristele. Au rol în
metabolismul energetic. Numărul lor variază între 10-50 în funcţie de starea
fiziologică a celulei.
5. Aparatul Golgi este un sistem membranos cu rol în sinteza peretelui
celular, format din mai multe subunităţi numiţi corpi Golgi (CG) sau
dictiozomi. Este caracterizat de un polimorfism structural. Numărul maxim de
CG s-a determinat în celulele tinere aflate în faza de creştere activă.
6. Lizozomii, sunt structuri de formă veziculară bogate în hidrolaze care
îndeplinesc în celulă funcţia de degradare a compuşilor exogeni sau

39
endogeni de care celula se poate dispersa. Funcţia de degradare se
desfăşoară, cu intensitate maximă, în faza staţionară de dezvoltate a
celulelor de drojdie.
7. Ribozomii sunt formaţiuni la nivelul cărora are loc sinteza proteică. Se
găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi la reticulul endoplasmatic. Drojdiile au
ribozomi de tipul 80S constituiţi din două subunităţi ribozomale diferite.
8. Vacuolele reprezintă constituentul cel mai evident în celulele de
drojdie, cu rol de depozitare a diferitelor substanţe aflate în exces şi reglare a
presiunii osmotice. Vacuolele sunt înconjurate de o membrană numită
tonoplast.
9. Peroxizomii, apar ca structuri sferice sau ovale bogate în enzime de
tipul oxidazelor ( catalaza), ca urmare sunt implicaţi în descompunerea H 2O2
şi detoxifierea celulei.
10. Incluziunile ergastice, reprezintă depozite de substanţe cu rol
energetic. La nevoie sunt mobilizate prin activarea sistemelor enzimatice
adecvate. Cele mai întâlnite sunt incluziunile de glicogen şi lipide (sferozomi
sau oleiozomi)

4.1.2. Metabolismul şi reproducerea

Levurile folosesc ca sursă de carbon diferite zaharuri, acizi organici,
glicerol etc, iar ca sursă de azot produsi rezultaţi din hidroliza proteinelor
(peptide, peptone, aminoacizi), amoniac sau uree etc. Drojdiile au nevoie de
factori de creştere (tiamină, biotină, inozitol, piridoxină, acid pantotenic) pntru
dezvoltare. Temperatura optimă necesară creşterii este de 20-30C, limitele
de reacţie (pH) tolerate sunt cuprinse între 3-7,5.
În anaerobioză, levurile realizează fermentaţia alcoolică a zaharurilor
cu producere de CO2, cantităţi mari de alcool etilic şi cantităţi reduse de
biomasă celulară.

C6H12O6 2 CO2+ 2C2H5-OH + 66 Kcal

În condiţii de aerobioză se produce o cantitate redusă de alcool etilic

şi o cantitate mare de biomasă celulară.

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 700 Kcal

Reproducerea are loc pe două căi: pe cale asexuată, diviziune

directă sau prin înmugurire şi pe cale sexuată, prin conjugare.
Reproducerea asexuată – este tipică pentru toate drojdiile, iar cea sexuată
este întâlnită doar la 50% din specii şi anume la drojdiile sporogene.
a. Diviziunea directă. Acest mod de reproducere este caracteristic
pentru drojdiile din genul Schizosaccharomyces şi constă în alungirea celulei
urmată de diviziunea nucleului, migrarea celor doi nuclei formaţi spre
extremităţi şi formarea unui sept transversal în celula mamă. Cele două
celule care rezultă pot rămâne unite într-un pseudomiceliu sau se pot separa.

40
 b. Înmugurirea. Procesul este iniţiat în celula – mamă de un semnal
chimic emis la nivelul reticului endoplasmatic care, determină o exvaginare a
peretelui celular şi a protoplasmei. Pe măsură ce mugurele creşte, peretele
celular prin care el este legat de celula – mamă se strangulează, până se
ajunge la separarea completă a celor două celule.
Celulele fiice pot rămâne legate de celula mamă, formându-se în
continuare muguri atât pe celula mamă cât şi pe celula fiică. În cazul în care
celula fiică se separă de celula mamă pe suprafaţa peretelui celular se
observă o cicatrice.
Reproducerea sexuată, este întâlnită la bacteriile din genul Saccharomyces
şi constă în unirea a două celule haploide, procesul purtând denumirea de
conjugare, rezultând zigotul. Zigotul se poate multiplica în continuare prin
înmugurire sau se poate transforma în într-o celulă specială, ască în care se
diferenţiază prin diviziune reducţională, patru ascospori. Ascosporii se unesc
rezultând din nou o celulă diploidă.
Drojdiile au valoare practică întrucât sunt implicate în procesele
fermentative din industria alcoolului, a berii, a vinului, a panificaţiei, pentru
producţia de biomasă celulară, utilizată în obţinerea drojdiei furajere,
obţinerea de acizi, substanţe organice şi substanţe biologic active
(aminoacizi, vitamine din grupul B, -carotenul şi provitamina D2).

4.2. Eucariote pluricelulare. Mucegaiuri

Mucegaiurile sunt ciuperci microscopice cu structură celulară de tip

eucariot, au corpul filamentos fiind numite şi fungi sau micromicete. Trăiesc
răspândite pretutindeni, în sol, pe substanţa organică în descompunere, apă,
aer sau parazitează plante, animale sau om. Bolile produse de mucegaiuri,
de ciuperci în general, se numesc micoze.

4.2.1. Alcătuire, caracteristici, metabolism

Mucegaiurile sunt alcătuite din filamente subţiri numite hife, care pot
să fi neseptate (ex. genul Mucor, Rhizopus, Absidia), formate dintr-o
singură celulă alungită, multinucleată
sau septate (ex. Penicillium, Aspergillus), alcătuite din mai multe celule
dispuse cap la cap. Septurile nu sunt complete prezintând un por de
comunicare pentru a facilita circulaţia protoplasmei de la celulă la celulă.
Perete celular rigid conţine combinaţii de chitină cu alţi compusi precum
celuloză, glucani, glicogen, chitosan, manani.
Miceliul mucegaiurilor este diferenţiat în două părţi:
 partea bazală este alcătuită din hife subţiri efilate spre extremităţi şi
ramificate (ex. genul Mucor, Penicillium, Aspergillus), sau este reprezentată
de rizoizi (ex. genul Rhizopus, Absidia), care au rol de fixare pe substrat şi
absorbţie a apei şi a nutrienţilor.
 partea aeriană este alcătuită din hife groase, lungi, mai puţin
ramificate, rezistente, care poartă formaţiunile de fructificare ale mucegaiului.
În ciclul de dezvoltare a mucegaiurilor se disting două faze:
41
 - Faza vegetativă în care mucegaiurile îşi formează sistemul hifal şi
nu se pot diferenţia taxonomic.
- Faza reproducătoare în care mucegaiurile îşi formează
elementele de reproducere şi pot fi diferenţiate taxonomic.
Mucegaiurile sunt caracterizate prin toleranţă mai mare faţă de
condiţiile nefavorabile, în raport cu bacteriile. Astfel ele suportă mai uşor lipsa
umidităţii, se pot dezvolta la o reacţie uşor acidă dar tolerează şi valori ale pH
de 3 sau 9. Temperatura optimă de dezvoltare 22-32˚C. Sunt capabile să
sintetizeze substanţe antibiotice pe care le elimină în mediul de cultură cu
scopul de aîmpiedica sau a stăvilii cresterea microorganismelor sensibile.
Structura internă este asemănătoare levurilor, mucegaiurile fiind
microorganisme de tip eucariot. Sterolii sunt compusii specifici din
compoziţia peretelui celular al mucegaiurilor, ergosterolul fiind considerat
predominant.

E
D I
C
C D G
B
B H
F

RHIZOPUS MUCOR PENICILLIUM

LEGENDA

A – rizoizi

B – sporangiofori

C – sporange

D – spori

E – columela

F – conidiofori
ASPERGILLUS
G – metule
Fig 4.2.Diferite tipuri de mucegaiuri
H – sterigme

I – conidii
Metabolismul. Sunt microorganisme heterotrofe caracterizate prin
folosirea ca sursă de carbon a hidraţilor de carbon de tipul glucidelor, alcooli,
acizi organici iar ca sursă de azot compusi organici de azot de tipul peptone,

42
aminoacizi sau compusi minerali cu azot: amoniac, uree, nitraţi. Pot
metaboliza şi substanţe mai greu biodegradabile ca lignină, celuloză, chitină.

4.2.2. Creşterea şi evoluţia unui miceliu. Reproducere

Formarea unui miceliu are loc în faze, pornind de la spori sau un

fragment micelian şi anume:
1. Faza iniţială de lag în care are loc germinarea sporilor şi regenerarea
fragmentelor miceliene.
2. Faza de creştere liniară, în care coloniile cresc liniar şi radiar. Viteza de
creştere se menţine constantă la marginea coloniei, în timp ce în zona ei
centrală creşterea este mai lentă sau chiar încetează.
3. Faza de învechire, viteza de creştere se reduce pe măsură ce colonia
atinge marginea vasului în care se găseşte precum şi datorită efectului
negativ al metaboliţilor acumulaţi care, la un moment dat ating o concentraţie
toxică pentru mucegaiul care le-a produs.

Reproducerea. În anumite faze ale creşterii hifelor apar hife

specializate care participă la reproducere prin formarea sporilor care, sunt de
două tipuri: asexuaţi şi sexuaţi.
Sporii asexuaţi se formează din celulele vegetative mai mult sau mai
puţin specializate. În funcţie de lucul unde se formează pot fi de două tipuri:
a. endospori, care se formează în interiorul unor celule sau organe
sporogene aşa cum sunt zoosporii, sporangiosporii;
b. exosporii se diferenţiază extracelular, cazul conidiilor,
basidiosporilor şi ascosporilor.
 Zoosporii se formează în celule speciale numite zoosporangi din
care se eliberează prin ruperea peretelui sporangelui. Iniţial ei au o formă
mobilă, în care sunt lipsiţi de peretele celular şi se deplasează cu ajutorul
cililor în medii lichide . Mai târziu trec într-o fază imobilă în care îşi pierd cilii
şi se închistează. Dacă condiţiile de mediu devin favorabile, sporii închistaţi
germinează.
 Sporangiosporii se găsesc într-un sporange, situat la extremitatea
unei hife specializate numită sporangiofor.
Sporangele umplut cu sporii se deschide spontan numai în momentul
în care endosporii au ajuns la maturitate.
Alte tipuri de spori asexuaţi:
 Chlamidosporii rezultă din celule hifale care îşi formează un
îngroase peretele şi acumulează în interior substanţe de rezervă;
 Oidiile rezultă din fragmentarea hifelor vegetative terminale;
 Conidiile sunt aşezate la extremitatea unei hife speciale numită
conidiofor. Capetele conidioforilor se diferenţiază în celule speciale, alungite
numite sterigme. Sterigma prin strangulare eliberează conidiile una după
alta, alcătuind lanţuri externe de conidii.

Sporii sexuaţi – apar prin fuziunea dintre doi gameţi sau prin
diviziunea unei celule care rezultă în urma unui asemenea proces de fuziune.

43
Sporii sexuaţi sunt de patru tipuri: ascospori, basidiospori, oospori şi
zigospori.
 Ascosporii iau naştere prin fuziunea a două prelungiri tubulare ale
două celule vecine de pe acelaşi miceliu sau de pe micelii diferite. Prin
fuziune rezultă zigotul care se transformă într-o ască în care se diferenţiază
ascosporii.
 Bazidiosporii se formează la exteriorul unui organ numit bazidie. O
bazidie este de fapt extremitatea unei hife unde se diferenţiază o celulă
binucleată. Cele două nuclee fuzionează rezultând un nucleu unic care se
divide succesiv formând patru nuclee fiice. În partea apicală a bazidiei se
formează patru sterigme (prelungiri), în fiecare migrând câte un nucleu, care
vor evolua ulterior în bazidiosporii. La maturitate aceştia sunt eliberaţi.
 Oosporii rezultă prin unirea unui gamet femel cu un gamet mascul,
ambii diferenţiaţi pe hife vecine.
 Zigosporii rezultă din fuziunea a două hife identice, numite
gametangii, formând zigosporul acoperit cu un perete gros de culoare
neagră. În condiţii favorabile de mediu sporul germinează şi emite un tub
filamentos germinativ din care apar hifele vegetative.
Mucegaiurile au capacitatea de a sintetiza substanţe antibiotice,
aminoacizi, lipide, pigmenţi, acizi organici. Unele sunt patogene pentru om,
plante şi animale producând boli numite micoze. De asemenea pot
contamina alimentele producând micotoxine periculoase pentru om sau
produc pagube prin degradarea pieilor şi a hârtiei.

4.3. Algele

Algele reprezintă un grup de microorganisme extrem de diversificat, ce

cuprinde cel puţin 7000 specii ( după unii autori chiar peste 10 000 specii),
din care au evoluat ulterior toate tipurile de organisme cunoscute în lumea
vie. Numărul algelor edafice variază, obişnuit între 500-5000 alge/gr sol
uneori chiar poate atinge 1milion/gr sol, factorul decizional care determină
numărul acestora fiind apa. Deoarece au nutriţie autotrofă, ceea ce
presupune prezenţa pigmenţilor fotosintetizanţi, sunt răspândite la suprafaţa
solului sau în primii 1-2 centimetri, prezenţa luminii fiind esenţială pentru
realizarea procesului de fotosinteză.
Conform sistemului de clasificare realizat de Whittaker R., algele fac
parte din regnul Protista, organizate fiind în 7 diviziuni, unele din acestea
cuprinzând pe lângă alge si protozoare sau fungi: Chlorophyta (alge verzi),
Charophyta (alge fosile), Euglenophyta (caractere comune cu protozoarele),
Chrysophyta (diatomee, alge galben –verzi, brun aurii), Phaeophyta (alge
brune), Rhodophyta (alge roşii) şi Pyrrhophyta ( dinoflagelate)
Pentru soluri algele au o însemnatăte deosebita. Datorită procesului de
fotosinteza, algele îmbogăţesc soluţia solului în oxigen, favorizând astfel
creşterea sistemului radicular al plantelor şi a microorganismelor aerobe în
condiţiile unui exces de umiditate în sol. Înmulţirea algelor se realizează prin
fragmentarea filamentelor, când sunt în colonii sau prin diviziunea celulei. Se
pot înmulţii şi sexuat prin contopirea a două celule diferite, din a căror unire
rezultă zigotul. Unele alge trăiesc în simbioză cu ciupercile formând lichenii
care cresc pe suprafaţa rocilor.
44
 4.4. Protozoarele

Datorită dimensiunilor reduse (se pot examina doar la microscop) sunt

considerate microorganisme unicelulare de tip eucariot (asemănător drojdiilor
si algelor) dar cu o organizare şi funcţionalitate mai complexă a celulei.
Principalele particularităţi ale protozoarelor:
 Prezintă nucleu de tip eucariot;
 Sunt în marea majoritate aerobe, schimbul de gaze se realizează la
nivelul membranei plasmatice;
 Au formaţiuni de deplasare de tipul cililor, flagelilor sau pseudopodelor;
 Nutriţia se realizează prin înglobare (pinocitoză sau fagocitoză) sau
invaginare;
 Sciziparitatea este metoda de multiplicare a protozoarelor, semnalându-
se si fenomene de conjugare;
 În condiţii nefavorabile îsi încetinesc funcţiile metabolice, pierd apa,
rezistând sub protecţia unui scut protector gros (se închistează).
Sursa de hrană o constituie în principal bacteriile, de aceea numărul
protozoarelor reprezenta între 1-10% din totalul populaţiei bacteriene,
aceasta însemnând 100-1000 protozoare/gr sol uscat. În ce priveşte
umiditatea, protozoarele sunt active numai în soluri umede, suportă uscarea
prin transformarea în chisti revenind active în momentul restabilirii umidităţii
optime. Umiditatea ridicată le afectează negativ datorită modificării raportului
apă/aer, protozoarele fiind aerobe.
Protozoarele din sol fac parte din trei clase: Flagellata, Rhizopoda şi
Cilliata.
Clasa Flagellata este cea mai frecventă în sol, numărul flagelatelor
reprezentând 9/10 din totalul protozoarelor. Unii reprezentanţi posedă
pigmenţi clorofilieni, hrănindu-se asemenea plantelor (nutriţie holofitică)
aceştia constituie gruparea de trecere de la alge la protozoare tipice. Alte
flagelate nu au astfel de pigmenţi, se hrănesc cu substanţe organice gata
preparate, pătrunderea acestora în celulă realizându-se prin difuziune
(datorita gradientului de concentraţie). Deplasarea se face graţie unui flagel
ce depăşeşte cu mult lungimea celulei. Mărimea variază între 20-50 m.
Reprezentant Euglena viridis.
Clasa Rhizopoda cuprinde protozoare având particularitatea de a-si
modifica forma celulară, acest fapt permiţându-le pătrunderea prin pori de
mici dimensiuni. Deplasarea se realizează prin emiterea de prelungiri
protoplasmatice numite pseudopode. Ele servesc şi la nutriţie, procesul
desfăşurându-se similar fagocitozei. Rizopodele ocupă locul al doilea ca
frecvenţă în soluri, sunt mai mici decât flagelatele si se hrănesc cu substanţe
organice nevii, precum humus sau vii, ca bacterii, spori de ciuperci,
fragmente hifale. Reprezentant Amoeba proteus.
Clasa Cilliata sunt considerate protozoare mai evoluate care nu prezintă
flageli sau pseudopode ci cili, aceştia fiind în număr mare şi mai scurţi ca
flagelii. Unele ciliate si-au pierdut capacitatea de deplasare fiind fixate, în
acest caz cilii fiind utilizaţi doar în nutriţie. Ciliatele sunt binucleate, nucleul
mare conţinând informaţia genetică necesară biosintezei constituenţilor
45
proprii pe când nucleul mai mic are rol în înmulţirea sexuată. În ce priveşte
modul de nutriţie unele folosesc resturi organice (nutriţie saprofită), altele
consumă organisme vii având mod de nutriţie tipic animalelor (nutriţie
holozoică).

Întrebări:
1. Argumentati cu exemple importanta practică a drojdiilor.
2. Cum sunt organizate, din punct de vedere morfologic, mucegaiurile?
3. Care sunt fazele formării si creşterii unui miceliu?
4. Particularităţile protozoarelor.

UNITATEA DE INVATĂRE 5

INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA MICROORGANISMELOR

Cuvinte cheie: temperatura optimă, microstatic, microcid, dezinfecţie

Rezumat
Factorilor fizici si chimici ai mediului pot manifesta actiune microstatică,
microcidă sau mutagenă asupra microorganismelor. Dintre factorii fizici
Temperatura influenţează puternic creşterea şi multiplicarea bacteriilor . În
funcţie de valoarea temperaturii optime de dezvoltare microorganismele se
pot clasifica în psihrofile, mezofile şi termofile. Umiditatea prin absenta ei
determină fenomene de deshidratare, prin mărirea presiunii osmotice şi
instalarea plasmolizei la nivelul celulelor, apa fiind constituentul principal al
celulelor microbiene. Presiunea osmotică este determinată de concentratia
mediului de cultură. Dacă concentraţia mediului extern este mai mare decât
cea din interiorul celulei bacteriene, desprinderea detasarea membranei
citoplasmatice de peretele celular (plasmoliza). Dimpotrivă, dacă concentraţia
externă este mai mică (se numeşte hipotonică), apa năvăleşte în celulă, se
umflă şi plesneşte (plasmoptiză). Radiaţiile au un puternic efect nociv asupra
microorganismelor, efectul putând fi microcid sau mutagen. Agentii chimici sunt
reprezentaţi de diferite substanţe chimice efectul fiind diferit, legat fiind de tipul
microorganismului şi de concentraţia substanţei respective.
Bazele microbiologice ale pastrarii produselor alimentare se bazează pe
principii care pot menţine rezistenţa ţesuturilor vegetale si animale la
alterarea produsă de microorganisme (principiul biozei) sau, se bazează pe
modificarea condiţiilor de păstrare, împiedicând dezvoltarea
microorganismelor de putrefacţie si favorizând dezvoltarea celor folositoare (
principiul anabiozei, cenanabiozei şi antibiozei) sau pe distrugerea oricărei
forme de viaţă de pe alimentul respectiv – principiul abiozei.

46
Durata medie de parcurgene a materialului: 2 ore

5.1. Tipuri de acţiune a factorilor fizici şi chimici asupra

microorganismelor
Creşterea şi dezvoltarea microorganismelor este determinată de
acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici ai mediului. Factorii fizici si chimici
pot avea acţiune asupra:
- multiplicării microorganismelor, efectul numindu-se microstatic. Dacă
factorul vizează preferenţial o grupă de microorganisme, spre exemplu
bacteriile, efectul se va numi bacteriostatic. În cazul ciupercilor efectul
se numeşte micostatic.
- integrităţii celulei provocând distrugerea şi liza acesteia, efectul
numindu-se microcid, şi anume, bactericid - dacă acţionează asupra
bacteriilor, sau fungicid – dacă are acţiune asupra ciupercilor;
- genomului microbian provocând modificări în structura şi compoziţia
materialului ereditar, efectul materializându-se în apariţia mutaţiilor-
efect mutagen.

5.2. Acţiunea factorilor fizici.

1. Temperatura influenţează puternic creşterea şi multiplicarea

bacteriilor. Microorganismele sunt caracterizate de o temperatură minimă
de dezvoltare, la care de obicei îşi încetează creşterea şi a cărei valoare se
situează în jur de -50C şi o temperatură maximă, a cărei valoare e în jur de
80ºC. Există însă şi excepţii microorganisme viabile fiind descoperite şi în
Antarctica la -5ºC şi 100ºC în izvoarele termale. Între cele două valori
extreme ale intervalului temperaturii de dezvoltare se află temperatura
optimă de dezvoltare, în general valoarea ei este mai apropiată de
temperatura maximă decât de cea minimă.
În funcţie de valoarea temperaturii optime de dezvoltare
microorganismele se pot clasifica în psihrofile, mezofile şi termofile (fig. 5.1.).
Microorganisme psihrofile (criofile) – se dezvoltă optim la o temperatură
cuprinsă între 7-20ºC. Astfel de microorganisme sunt răspândite în soluri,
ape curgătoare, lacuri, mări, oceane. Sub 70 C microorganismele nu se
multiplică, viabilitatea lor nu e afectată însă, datorită menţinerii la nivel scăzut
a proceselor metabolice. Există însă si excepţii: mucegaiuri psihrotrofe,
producătoare de micotoxine, cresc şi dezvoltă miceliu aerian pe alimentele
păstrate la frigider, generând astfel probleme legate de conservarea
alimentelor.

47
 termofile

mezofile

psihrofile

psihrotrofe

Fig. 5.1 Categorii de microorganisme dpv a optim-ului termic

Microorganismele mezofile, au o temperatură optimă de creştere

situată între 20-40ºC, temperatura minimă fiind de 10ºC iar maxima de 45ºC.
Din această categorie fac parte majoritatea microorganismelor. Cele
saprofite (ce descompun resturi organice) au o temperatură optimă situată
între 25-30ºC iar cele mezofile patogene, pe animale şi om, au temperatura
optimă situată într-un interval foarte restrâns, în jurul valorii de 37ºC.
Microorganismele termofile au temperatură optimă de creştere
cuprinsă între 45-60ºC, cu o temperatură minimă de 25ºC şi o temperatură
maximă de 80ºC. Acestea trăiesc în gunoiul de grajd, silozuri şi ape termale.
Sunt responsabile de unele procese fermentative lactice şi maturarea
brânzeturilor. De obicei, sunt sporulate, sporii lor având proprietatea de a
rezista la temperaturi foarte mari. De exemplu, Bacillus stearotermophilus
formează spori care nu sunt distruşi la temperatura de sterilizare a
conservelor. Cu toate acestea ei nu prezintă pericol pentru alterarea
alimentelor deoarece sporii acestei bacterii nu germinează la temperaturi
obisnuite.
Efectul temperaturilor supramaximale asupra microorganismelor.
Temperaturile supramaximale sunt nocive pentru microorganisme,
denaturând structura proteinelor. Pe de altă parte, prin ridicarea temperaturii
se accelerează metabolismul microbian, absorbţia O 2 devine insuficientă şi
apar fenomene de asfixie a celulei. Din acest punct de vedere, există o
valoare a temperaturii ce caracterizează fiecare specie şi anume punctul
termic mortal, temperatură la care microorganismul este distrus în 10
minute.
Efectul letal al temperaturilor supramaximale stă la baza procesului de
sterilizare cu ajutorul căldurii, sterilizarea fiind determinată de nivelul
temperaturii şi de durata de acţiune. Astfel, timpul necesar unei sterilizări
eficiente poate fi scurtat prin ridicarea nivelului temperaturii, pe când
sterilizarea la o temperatură mai puţin ridicată presupune o durată mai mare
de timp.
Efectul temperaturilor subminimale asupra microorganismelor. În
general microorganismele sunt mai rezistente la acţiunea temperaturilor
48
subminimale decât cele supramaximale. Începând de la temperatura de 5ºC
la 0ºC microorganismele mezofile şi termofile nu se mai înmulţesc. Acest
lucru stă la baza conservării produselor la rece.
Mecanismul acţiunii îngheţului asupra microorganismelor.
La temperatura de 0ºC apa începe îşi modifice starea de agregare de
la lichid la solid, respectiv să se cristalizeze. Cristalele de gheaţă formate,
atât cele intracelulare cât şi extracelulare, sunt nocive ducând la deshidratare
şi în final la lezarea structurii celulei.
Dacă îngheţul de face lent atunci, îngheaţă mai întâi apa extracelulară
determinând o creştere a presiunii osmotice extracelulare, ieşirea apei din
celula microbiană şi instalarea fenomenului de plasmoliză. Dacă îngheţul se
instalează rapid, cristalizează mai întâi apa intracelulară iar celula va fi
distrusă prin leziuni fizice.
Dacă coborârea temperaturii sub 0ºC, până la -300C, se face foarte
rapid atunci se înregistrează mai puţine celule distruse decât în cazul când
îngheţul survine lent. Principiul stă la baza conservării culturilor microbiene
prin liofilizare (procedeu de conservare a culturilor prin îngheţare rapidă la -
70ºC concomitent cu deshidratare rapidă sub vid ).

2. Umiditatea. Excesul umidităţii nu este dăunător pentru

microorganisme în mod direct. Totuşi, pentru cele aerobe apa în exces
determină micşorarea cantităţii de oxigen, fără de care aceste
microorganisme vor pieri. Fenomenul a fost observat îndeosebi pe terenurile
inundate unde, prezenţa apei în capilarele solului, determină desfăşurarea
proceselor de anaerobioză cu formare de compuşi toxici pentru plante.
Lipsa umidităţii provoacă, de asemenea, moartea microorganismelor,
apa fiind constituentul principal al celulelor microbiene. Absenţa apei
determină fenomene de deshidratare, prin mărirea presiunii osmotice şi
instalarea plasmolizei la nivelul celulelor. De aceea, uscarea reprezintă o
modalitate de conservare eficienţă a fructelor sau legumelor prin
deshidratare.

3. Presiunea osmotică
Presiunea osmotică a celulei microbiene este uşor mai mare decât
concentraţia mediului de cultură. Acest lucru permite pătrunderea apei din
mediu în celulă cu scopul egalizării concentraţiilor. Dacă concentraţia
mediului extern este mai mare decât cea din interiorul celulei bacteriene,
(soluţia e hipertonică), are loc o ieşire masivă a apei din celulă, fenomen
numit plasmoliză. Dimpotrivă, dacă concentraţia externă este mai mică (se
numeşte hipotonică), apa năvăleşte în celulă, se umflă şi plesneşte,
fenomenul numindu-se plasmoptiză).
Concentraţia optimă care permite dezvoltarea microorganismelor este
cea a soluţiei izotonice, a cărei presiune osmotică este echivalentă cu a
mediului intracelular. Există şi microorganisme care pot rezista la presiuni
osmotice ridicate (sunt osmofile), ex: microorganismele halofile ( suportă
concentraţii mari de sare). Acestea, la rândul lor pot fi:
- halofile facultative, cresc la o concentraţie sub 2% NaCl, din această
categorie fac parte majoritatea speciilor microbiene;

49
- halofile obligate, care cresc numai la o concentraţie mai mare de 2% NaCl,
dar nu depăşesc 12%, ex microorganismele marine (Micrococcus
halodenitrificans).
- halofile extreme, pot creşte numai la concentraţii mai mari de 12% NaCl, ex:
Halobacterium .
In solurile sărăturate se întâlnesc specii halofile facultative apartinând
genurilor Micrococcus si Bacillus care poseda mecanisme adaptative la
concentratii mari de sodiu schimbabil, săruri solubile si pH puternic alcalin,
reprezentanţii genurilor fiind comuni pentru solurile normale cu pH neutru.
Microorganismele care trăiesc la concentraţii mari de zahăr, din
dulceţuri, gemuri, siropuri, se numesc zaharofile şi pot suporta concentraţii
de peste 50% zahăr.

4. Radiaţiile au de asemenea un puternic efect nociv asupra

microorganismelor, efectul putând fi letal sau mutagen.
Radiaţiile solare, a căror acţiune a fost semnalată încă din antichitate,
acţionează asupra microorganismelor prin intermediul radiaţiilor UV şi
infraroşii.
Radiaţiile UV, sunt radiaţii neionizante, cu lungime de undă între
2300-2800Ǻ care acţionează asupra acizilor nucleici şi proteinelor
microbiene, producând modificări la nivelul acestora. Celulele microbiene
nepigmentate şi cele tinere sunt mult mai sensibile la acţiunea radiaţiilor
comparativ cu celulele pigmentate şi cele mature sau spori. Pe acţiunea
bactericidă a radiaţiilor UV se bazează utilizarea lămpilor UV în sterilizarea
aerului încăperilor, a sălilor de operaţie şi a laboratoarelor farmaceutice.
Radiaţiile X şi γ aplicate în doze mari pot avea efect mutagen sau
microcid asupra microorganismelor. Acţiunea acestor radiaţii este ionizantă
prin faptul că lovesc anumiţi atomi ai celulei rezultând formarea de ioni,
radicali liberi. Acţiunea indirectă a radiaţiilor, asupra microorganismelor, se
manifestă prin intermediul ozonului şi a apei oxigenate, care se formează sub
influenţa lor.
Radiaţiile ionizante se pare că acţionează asupra ADN-ului, înlăturând
punţile de hidrogen dintre cele două catene cu legături mai stabile, blocând
în acest fel diviziunea. Pentru ca radiaţiile ionizante să acţioneze, ele trebuie
să atingă anumite puncte sensibile din celula microbiană: cu cât intensitatea
iradierii este mai puternică acest fenomen are şanse mai mari de a se
produce (“teoria ţintei”).
Radiaţiile au fost utilizate în sterilizarea alimentelor însă, au
dezavantajul că lasă un miros neplăcut acestora, de aceea metoda este puţin
utilizată.
Bacteriile şi alte microorganisme s-au dovedit mai rezistente la radiaţii
decât omul şi celelalte mamifere. Astfel DL la om este de 500r ( Rontgen);
DL la Escherichia coli 10 000 r; DL, la levuri este 30 000 r; DL la Paramecium
caudatum 300 000r. Cea mai rezistentă bacterie la radiaţii γ este
Deinococcus radiodurans. Aceasta dispune de un mecanism special de
anulare a efectului radiaţiilor. Bacteria suferă grave leziuni ale ADN, la fel ca
celelalte organisme vii, însă încetează de a se multiplica timp de 6 ore,
interval în care remediază aceste leziuni.

50
 5.3. Acţiunea factorilor chimici din mediu asupra microorganismelor

Efectul diferitelor substanţe chimice asupra microorganismelor este

diferit, legat fiind de tipul microorganismului şi de concentraţia substanţei
respective. Astfel H2S este toxic pentru majoritatea organismelor vii, dar
pentru bacteriile sulfuroase constituie principalul aliment.
În ce priveşte efectul substanţei chimice dpv al concentraţiei s-a
observat că, lipsa totală a unui element din mediu opreşte creşterea
microorganismelor, urmează apoi o creştere a intensităţii multiplicării
microorganismelor proporţională cu concentraţia (chiar substanţe toxice,
cum ar fi sărurile de arsen sunt stimulatoare în doze foarte mici). La o
anumită valoare a concentraţiei de element aceasta nu are nici un efect -
efect indiferent, la un moment dat însă se determină încetinirea creşterii
microorganismelor şi chiar stoparea multiplicării. În acest moment
concentraţia substanţei determină un efect microstatic. Prin creşterea
concentraţiei în continuare se reuseşte distrugerea, liza microorganismului,
efectul numindu-se microcid sau microbiocid.
Pentru fiecare substanţă manifestarea acestor acţiuni are loc la
concentraţii foarte diferite, în limite destul de variabile. De pildă efectul nutritiv
al zaharozei apare pe un interval larg de concentraţii, iar cel toxic survine la
concentraţii foarte ridicate, în timp ce în cazul arsenului stimularea are loc la
concentraţii joase, pe un interval restrâns, efectul toxic manifestându-se
foarte rapid tot la concentraţii reduse.
În practică substanţa cu efect microstatic este numită antiseptic şi se
aplică la ţesuturi vii, împiedicând instalarea şi multiplicarea
microorganismelor. Substanţa cu efect microcid este numită dezinfectant şi
se aplică pe corpuri nevii, prin modul ei de acţiune se determină distrugerea
microorganismelor care populează obiectul respectiv, tabelul 5.1.
În cele mai multe cazuri o substanţă chimică să manifestă efect
microstatic, la concentraţie mică iar efectul microcid se manifestă odată cu
creşterea concentraţiei substanţe respective, acţiunea de distrugere a
microorganismelor corelând pozitiv cu creşterea concentraţiei. Există însă şi
excepţii. S-a demonstrat că acţiunea microcidă a alcoolului etilic este
realizată la concentraţie de 50-700 pe când concentraţiile ce depăşesc
valorile amintite, 90-950, să fie ineficiente în tehnicile de dezinfecţie.

Tabelul 5.1
Agenţi chimici sterilizaţi de uz curent (după Grozav şi Trif,1990)
Denumirea substanţei Scop
Sublimat coroziv (sol Dezinfecţia mobilierului de
clorură mercurică) 1‰ laborator;
Dezinfecţia pipetelor
Formol soluţie 3-5% Dezinfecţie sticlărie,
faianţă, metal;
Inactivare culturi
microbiene.
Fenol soluţie 5% Dezinfecţie sticlărie,
faianţă, metal;
Conservare seruri (0,5%)
51
 Hidroxid de sodiu 2-3% Dezinfecţie mobilier,
pardoseli, cuşti animale
Alcool medicinal Dezinfecţie mâini
Cloramina sol 1-5% Dezinfecţie mobilier;
Dezinfecţie mâini
Dezinfectant cationic , sol Dezinfecţie suprafeţe
1-3‰ netede;
Dezinfecţie mâini
Apa oxigenetă Dezinfecţie mucoase

Explicaţia stă în mecanismul de acţiune a alcoolului etilic asupra

celulei microbiene, mecanism care constă în coagularea proteinelor. Stratul
celulelor microbiene asupra cărora a avut acţiune alcoolul devine
impenetrabil, protejând restul celulelor microbiene de acţiunea directă a
alcoolului.

5.4. Clasificarea agenţilor chimici după tipul de acţiune asupra

microorganismelor.

Agenţi chimici care modifică permeabilitatea membranelor

 Fenolul şi derivaţii fenolici ( crezol, lizolul) se folosesc în concentraţie
variabilă între 0,5 şi 0,5% având puternică acţiune microbicidă. Fenolul se
foloseşte ca etalon pentru aprecierea comparativă a efectului altor substanţe,
prin determinarea coeficientului fenolic (CF). Utilizare - în dezinfecţia
suprafeţelor de lucru sau ca şi conservanţi ai serurilor imune.
 Detergenţii, au proprietăţi de emulsionare şi antrenarea a particulelor,
mai puţin efect de asepsie. Molecula detergenţilor are o structură asimetrică
fiind compusă din două părţi active: una hidrofobă cu proprietăţi lipofile iar
cea de-a doua hidrofilă cu proprietăţi lipofobe. Moleculele de detergent aflate
în soluţie se orientează cu capătul lipofil pe suprafaţa celulelor bacteriene iar
cel hidrofil în exterior, determinând apariţia sarcinilor electrice negative şi prin
urmare respingerea celulelor microbiene. Acest lucru determină dispersia lor
în lichid, ceea ce favorizează expunerea lor la acţiunea antibacteriană directă
a substanţelor antimicrobiene din compoziţia detergentului.
Detergenţii, după natura chimică pot fi neionici, anionici şi cationici.
Detergenţii neionici nu prezintă acţiune antimicrobiană. Ei sunt folosiţi în
prepararea mediilor de dispersie pentru a favoriza creşterea şi multiplicarea
spaţială a celulelor microbiene.
Detergenţii anionici sunt săruri de sodiu şi potasiu ale acizilor graşi
superiori, care au acţiune antimicrobiană slabă asupra bacteriilor G+
manifestată numai la pH scăzut.
Detergenţii cationici sunt săruri de amoniu cuaternar care modifică
sarcina electrică negativă de la suprafaţa bacteriei prin adsorbţie de cationi,
efectul fiind alterarea peretelui celular ce asigură protecţia bacteriei. Efectul
lor e bactericid.
 Săpunurile sunt săruri ale acizilor graşi nesaturaţi cu acţiune
bactericidă asupra bacteriilor patogene, dar fără acţiune faţă de
stafilococi.

52
  Sărurile acizilor biliari au acţiune bactericidă asupra bacteriilor care nu
trăiesc în intestine. Cele saprofite intestinale sau patogene sunt
rezistente la sărurile acizilor biliari.
 Eterul etilic are efect bactericid asupra bacteriilor Gram negative.
Agenţi chimici care denaturează proteinele. Produc modificări fizico-
chimice ale coloizilor citoplasmatici determinând coagularea proteinelor
funcţionale. Sunt reprezentaţi de acizi, baze şi alcooli.
Acizii şi bazele produc disocierea în medii apoase si modificarea
concentraţiei ionilor de H+ sau OH-. Acizii au efect microcid, putând fi folosiţi
acizi minerali: acidul sulfuric, acidul clorhidric, azotic dar şi organici: acidul
propionic, acetic, lactic, picric.
Bazele au acţiune bactericidă se pot folosi ca soluţii de hidroxid de
sodiu, potasiu sau calciu.
Alcoolii sunt dezinfectanţi slabi, cel mai eficient s-a dovedit alcoolul
propilic în conţ. 80% urmat de alcoolul etilic (cel mai eficient de conc.50-
60%),
Agenţi chimici care blochează activitatea enzimelor.
Blocarea enzimelor se datorează interacţiunii agentului chimic cu
radicali activi din structura unor enzime, blocându-le în acest fel activitatea.
 Aldehidele - formaldehida – are acţiune dezinfectantă în concentraţie
de 4%. Acţiunea dezinfectantă se datorează formării punţilor metilenice de
tipul R-CH2-R dintre moleculele proteine, inactivându-le.
 Oxidul de etilen este un gaz cu acţiune bactericidă, fiind inflamabil se
foloseşte în amestec cu CO2.
 Compuşii metalelor grele;
1. sublimatul coroziv (HgCl2) are acţiune puternic bactericidă,
utilizat fiind în conc. 0,1-0,5%
2. azotatul de argint - este utilizat în dezinfectarea mucoaselor
3. sărurile cuprice, acţionează numai microorganismelor eucariote
de tipul ciupercilor şi algelor.
 Agenţi oxidanţi:
 Clorul, hipocloritul de sodiu şi calciu se folosesc la dezinfecţia apei.
 Cloraminele, în soluţie 1-5%, utilizate pentru dezinfecţia obiectelor, a
meselor de lucru;
 Iodul, sub formă de tinctură, manifestă un pronunţat efect
microbiocid;
 Ozonul, folosit la sterilizarea apei potabile, a recipientelor;
 Apa oxigenată, cu acţiune dezinfectantă pentru mucoase;
 Permanganatul de potasiu, antiseptic puternic folosit sub formă de
soluţie 0,1%;
 Coloranţii bazici, cristal violet, albastru metilen, au efect
bacteriostatic asupra bacteriilor Gram pozitive, efect intensificat într-un mediu
alcalin.

5.5. Bazele microbiologice ale conservării produselor de origine

vegetală şi animală

Păstrarea nealterată a produselor alimentare a reprezentat din cele

mai vechi timpuri, o problemă esenţială pentru omenire. Au fost elaborate ca
53
urmare o serie de metode, atât empirice cât şi ştiinţifice, menite să păstreze
nealterată valoarea nutritivă a alimentului prin împiedicarea dezvoltării
microorganismelor, metode numite cu titlu generativ - conservare.
În păstrarea şi comercializarea multor produse alimentare sunt
implicate microorganisme cu cele mai diferite tipuri de acţiune fie pozitivă, fie
negativă. În acest sens, microorganismele pot fi grupate în:
- microorganisme saprofite de cultură, folosite pentru transformări utile ale
alimentelor şi ca atare, fac parte din tehnologiile curente în panificaţie,
vinificaţie, la fabricarea brânzeturilor etc.;
- microorganisme saprofite de degradare – mucegaiuri, drojdii, bacterii, care
provoacă procese microbiologice nedirijate, soldate cu modificări nedorite
sau chiar alterări ale produselor alimentare;
- microorganisme condiţionat patogene şi patogene, care prin toxinele
produse la nivelul alimentelor (tipul toxic) sau în organismul consumator (tipul
infecţios) provoacă îmbolnăviri grave, câteodată mortale.
Metodele de conservare se bazează pe mai multe principii care pot
mării sau menţine rezistenţa ţesuturilor la alterarea produsă de
microorganisme - principiul biozei. Alte principii al conservării se bazează
pe modificarea condiţiilor de păstrare, condiţii care împiedică dezvoltarea
microorganismelor de putrefacţie favorizând dezvoltarea doar a celor
folositoare cazul principiul anabiozei, cenanabiozei şi antibiozei. Când
tehnica aplicata distruge orice formă de viaţă de pe alimentul respectiv ea se
bazează pe principiul abiozei.

Metode bazate pe principiul biozei, prin care alimentele conservate

îşi păstrează proprietăţile vitale, inclusiv rezistenţa la infecţii. Metoda constă
în asigurarea condiţiilor microstatice prin menţinerea unei temperaturi
scăzute de 4-70C si asigurarea ventilaţiei, viteza de multiplicare a
microorganismelor fiind mult diminuată. Metoda se aplică fructelor şi
legumelor conservate în stare proaspătă, acestea păstrându-şi în depozite
capacitatea de respiraţie şi de maturizare (coacerea merelor sau a bananelor
are loc în silozuri) şi capacitatea naturală de rezistenţă la infecţii.

Metodele bazate pe principiul anabiozei, prin care produsele sunt

menţinute în condiţii în care funcţiile vitale ale alimentului sunt nule. Prin
modificarea parametrilor optimi necesari creşterii şi multiplicării
microorganismelor dăunătoare se împiedică popularea alimentului cu
microorganisme.
Starea de anabioză se poate induce prin utilizarea agenţilor fizici:
temperaturi scăzute, desicaţie, mărirea presiunii osmotice, modificarea pH –
ului. Dintre agenţii chimici există utiliza metoda de acidifiere artificială şi
gazarea cu CO2 10%.
Metodele de conservare ce se bazează pe folosirea agenţilor fizici sunt :
- refrigerarea, se utilizează pentru conservările de scurtă durată ( câteva zile)
constând în păstrarea alimentelor la temperaturi cuprinse între 0-40C. Din
păcate existenţa unor microorganisme criofile, având cerinţe reduse faţă de
temperatură limitează durata de conservare prin refrigerare. Rămân active la
această temperatură îndeosebi mucegaiurile producătoare de micotoxine.

54
Din acest considerent asistăm la dezvoltarea unei ramuri speciale şi anume
- microbiologia alimentelor refrigerate.
- congelarea, permite păstrarea o vreme mai îndelungată, constă în
îngheţare şi menţinere la temperatură de -18 -200C. Are dezavantajul că
produce modificări la nivelul structurii celulare a cărnii, fructelor,
zarzavaturilor congelate, distrugându-le structura celulară cu revărsarea
conţinutului celular. De aceea un aliment congelat după decongelare
reprezintă un mediu ideal pentru microorganismele ce le populează,
microorganisme care îşi reiau activitatea ( vezi influenţa îngheţului asupra
microorganismelor) deîndată ce temperatura permite. Ca urmare imediat
după decongelare produsele trebuiesc preparate.
- uscarea permite conservarea alimentelor prin lipsa apei. Metoda constă în
deshidratarea alimentului la un conţinut de apă sub 12%. La această valoare
se împiedică schimburile osmotice la nivelul celulei şi se sistarea
metabolismului microbian.
- sărarea sau zaharisirea determină mărirea concentraţiei de substanţe din
mediu şi creşterea presiunii osmotice ceea ce va avea ca efect moartea
microorganismelor. Cu toate acestea alimentele pot fi supuse alterării de
către microorganismele halofile extreme ( Halobacterium) sau zaharofile ( în
general ciuperci).
Metode de conservare ce presupun folosirea agenţilor chimici se
bazează pe cenanabioză şi antibioză. Ambele se pot induce pe cale naturală
sau artificială.
Cenanabioza presupune modificarea pH- ului alimentului prin
activitatea microorganismelor fermentative acidotolerante împiedicându-se
creşterea şi multiplicarea microorganismelor de putrefacţie. Metodele bazate
pe acest principiu sunt:
- Murarea, se bazează pe acţiunea microorganismelor saprofite utile care
produc acid lactic. Se aplică legumelor, fructelor, nutreţurilor verzi pentru
conservare ca siloz. Pentru a se favoriza procesul fermentativ
microorganismelor implicate trebuie să li se faciliteze accesul la conţinutul
celular al produselor vegetale.
Acest lucru se realizează prin sărare ( legume) sau prin strivire (silozuri).
- Marinarea sau conservarea în acid acetic ( oţet) constă adiţionarea oţetului
într-o concentraţie între 4% şi 6% .
Există însă specii microbiene care sunt acidofile, îndeosebi specii de
mucegai şi drojdii care s-au dovedit tolerante la aciditatea ridicată. De aceea
pentru a se asigura o conservare sigură se recomandă folosirea acţiunii
combinate a acidului cu a căldurii.
Antibioza se bazează pe folosirea substanţelor antibiotice. În funcţie
de antibioticul utilizat se permite creşterea unei anumite categorii de
microorganisme utile în conservare. Rezultate remarcabile se obţin prin
combinarea antibiozei cu a căldurii.
În regiunile tropicale se uzitează metoda de injectare cu antibiotic a
animalelor care urmează a fi sacrificate pentru a prevenii alterarea cărnii.
În prezent sunt utilizate furaje combinate aditivate cu antibiotice în
creşterea intensivă a animalelor de carne, ca o măsură profilactică în
răspândirea bolilor.

55
 Metodele bazate pe principiul abiozei, se bazează pe omorârea
sau îndepărtarea microorganismelor utile şi dăunătoare cu ajutorul diferiţilor
agenţi fizici, chimici sau prin acţiunea combinată a acestora, de obicei o
metodă de sterilizare incompletă cu ajutorul căldurii şi adiţionarea unei
substanţe antiseptice de tipul acidului ascorbic, benzoic, propionic, nitraţi.
Se pot utiliza următoarele metode:
 Termoabioza presupune utilizarea temperaturii ca mijloc de
sterilizare. Se poate realiza prin folosirea căldurii umede, uscate, a
microundelor sau radiaţii IR.
 Aternoabioza presupune utilizarea presiunilor înalte, a câmpului
magnetic a câmpului electric pulsatoriu.
 Radioabioza, presupun utilizarea radiaţiilor gama, UV;
 Antiseptabioza, presupune utilizarea combinaţiilor de antibiotice
pentru a asigura o perfectă stare aseptică, cu împiedicarea dezvoltării
microorganismelor.
 Septoabioza, constă în utilizarea tehnicilor de filtrare pentru diferite
alimente lichide.
 Aseptoabioza, presupune ambalarea alimentelor deja conservate prin
eliminarea aerului ( vidare)
O metodă combinată este cea a afumării. Fumul datorită conţinutului său
în fenoli, aldehide, acid formic, crezoli şi răşini are o pronunţată acţiune
microcidă care poate fi potenţată de o prealabilă sărare şi uscare a
produsului sau fierbere.

Intrebari:
1. Ce înţelegeţi prin temperatura optimă? Cum se impart
microorganismele in functie de valoarea ei?
2. Explicaţi de ce celulele microbiene nu sunt distruse daca îngheţul
survine foarte rapid.
3. În ce condiţii are lor plasmoliza? Dar plasmoptiza?
4. In opinia dumneavoastra care ar fi cea mai sigura metoda de
conservare pentru legume. Argumentaţi?

56
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6.

Structura sI activitatea microbiotei implicate

în circuitul carbonului si azotului

Cuvinte cheie: microflora, microfauna, actinomicete, humificare

Rezumat

Microflora si microfauna solului alcătuiesc microbiota edafică. Ea

constituie componenta organica vie a solului ce determina transformarea
continua a compusilor in sol si asigura circuitul elementelor in natură. Prin
activitatea populatiei solului (macro, mezo si microbiota) se asigura
mentinerea si îmbunatăţirea fertilitatii solurilor. Avand in vedere ca activitatea
si existenta lor depinde de suportul nutritiv si variatia factorilor de mediu,
cultivatorii sa susţină continua functionare a activităţii biologice a solurilor
prin incorporarea de residuuri vegetale si animale si limitatea tratamentelor
cu substante pesticide , indeosebi a acelora ce contin metale.

Microbiota solului, este constituită din microfloră, cuprinzând

bacteriile, ciupercile microscopice şi alge şi microfaună, reprezentată fiind
de protozoare. În cadrul microbiotei se diferenţiază şi o ultramicropopulaţie,
reprezentată fiind de virusuri.

6.1. Microfauna solului

Microfauna este reprezentată de protozoare. Datorită dimensiunilor

reduse (se pot examina doar la microscop) sunt considerate microorganisme
unicelulare de tip eucariot (asemănător drojdiilor si algelor) dar cu o
organizare şi funcţionalitate mai complexă a celulei. Principalele particularităţi
ale protozoarelor sunt:
 Prezintă nucleu de tip eucariot;
 Sunt în marea majoritate aerobe, schimbul de gaze se realizează la
nivelul membranei plasmatice;
 Au formaţiuni de deplasare de tipul cililor, flagelilor sau pseudopodelor;
 Nutriţia se realizează prin înglobare (pinocitoză sau fagocitoză) sau
invaginare;
 Sciziparitatea este metoda de multiplicare a protozoarelor, semnalându-
se si fenomene de conjugare;
 În condiţii nefavorabile îsi încetinesc funcţiile metabolice, pierd apa,
rezistând sub protecţia unui scut protector gros (se închistează).
Numărul şi activitatea protozoarelor din soluri depinde foarte mult de
conţinutul de apă şi sursa de hrană.
Sursa de hrană o constituie în principal bacteriile, de aceea numărul
protozoarelor reprezenta între 1-10% din totalul populaţiei bacteriene,
aceasta însemnând 100-1000 protozoare/gr sol uscat. În ce priveşte
57
umiditatea, protozoarele sunt active numai în soluri umede, suportă uscarea
prin transformarea în chisti revenind active în momentul restabilirii umidităţii
optime. Umiditatea ridicată le afectează negativ datorită modificării raportului
apă/aer, protozoarele fiind aerobe.
Protozoarele din sol fac parte din trei clase: Flagellata, Rhizopoda şi
Cilliata.
Clasa Flagellata este cea mai frecventă în sol, numărul flagelatelor
reprezentând 9/10 din totalul protozoarelor. Unii reprezentanţi posedă
pigmenţi clorofilieni, hrănindu-se asemenea plantelor (nutriţie holofitică)
aceştia constituie gruparea de trecere de la alge la protozoare tipice. Alte
flagelate nu au astfel de pigmenţi, se hrănesc cu substanţe organice gata
preparate, pătrunderea acestora în celulă realizându-se prin difuziune
(datorita gradientului de concentraţie). Deplasarea se face graţie unui flagel
ce depăşeşte cu mult lungimea celulei. Mărimea variază între 20-50 m.
Reprezentant Euglena viridis.
Clasa Rhizopoda cuprinde protozoare având particularitatea de a-si
modifica forma celulară, acest fapt permiţându-le pătrunderea prin pori de
mici dimensiuni. Deplasarea se realizează prin emiterea de prelungiri
protoplasmatice numite pseudopode. Ele servesc şi la nutriţie, procesul
desfăşurându-se similar fagocitozei. Rizopodele ocupă locul al doilea ca
frecvenţă în soluri, sunt mai mici decât flagelatele si se hrănesc cu substanţe
organice nevii, precum humus sau vii, ca bacterii, spori de ciuperci,
fragmente hifale. Reprezentant Amoeba proteus.
Clasa Cilliata sunt considerate protozoare mai evoluate care nu prezintă
flageli sau pseudopode ci cili, aceştia fiind în număr mare şi mai scurţi ca
flagelii. Unele ciliate si-au pierdut capacitatea de deplasare fiind fixate, în
acest caz cilii fiind utilizaţi doar în nutriţie. Ciliatele sunt binucleate, nucleul
mare conţinând informaţia genetică necesară biosintezei constituenţilor
proprii pe când nucleul mai mic are rol în înmulţirea sexuată. În ce priveşte
modul de nutriţie unele folosesc resturi organice (nutriţie saprofită), altele
consumă organisme vii având mod de nutriţie tipic animalelor (nutriţie
holozoică). Dimensiunea lor este mai mare, comparativ cu a indivizilor
celorlalte clase dar echivalează ca biomasă deoarece numărul lor în soluri
este redus.
După modul de nutriţie populaţia faunei solului se poate împărţi în:
- fitofagă, care se hrăneşte cu plante;
- zoofagă (holozoică), care se hrăneşte cu organisme vii;
- microfagă, care se hrăneşte cu microorganisme;
- saprofagă, (saprozoică) care se hrăneşte cu resturi organice;
- bacteriofagă, care se hrăneşte cu bacterii;
- micofagă, care se hrăneşte cu ciuperci;
- necrofagă, care se hrăneşte cu cadavre.

6.2. Microflora solului

Existenţa microorganismelor în sol a fost evidenţiată încă de la
sfârsitul secolului al XIX –lea de către cercetătorul german Cohn, care a
arătat existenţa proceselor de descompunere a resturilor organice în soluri
printr-un proces fermentativ, care stă la baza obţinerii compostului. Mai

58
târziu Winogradsky descoperă bacteriile cu nutriţie chimioautotrofă, numite
bacterii nitrificatoare şi posibilitatea bacteriei Clostridium pasteurianum de a
reduce azotul molecular, proces cunoscut în prezent sub denumirea de
fixare biologică şi întâlnit numai de bacterii. Lipman, la începutul secolului
XX elaborează noţiunea de entitate complexă şi vie a solului datorită
abundenţei de organisme care utilizează solul ca habitat şi prin a căror
activitate se asigură nutriţia minerală a plantelor, îmbunătăţirea structurii şi
păstrarea fertilităţii solului, asigurarea circuitului elementelor în natură.
Microflora constituie componenta cea mai importantă pentru viaţa
solului. Ea este constituită din bacterii, actinomicete ciuperci microscopice şi
alge. Activitatea ei este determinată direct şi indirect de celelalalte fracţii ale
populaţiei solului – mezo şi macropupulaţia

6.2.1. Bacteriile

Cele mai numeroase microorganisme din sol (9/10 din totalul

microflorei) sunt bacteriile. Ele sunt reprezentate în solurile agricole numai
de specii aparţinând domeniului bacteria (Eubacteria). Numărul lor variază în
funcţie de abundenţa substanţelor organice, tipul de sol, anotimp, planta de
cultură şi metoda de determinare utilizată, oscilând între 1 milion până la
1miliard de bacterii/gr sol uscat. Numărul mare de bacterii corelează pozitiv
cu numărul protozoarelor, pentru care ele constituie principala sursă de
hrană.
Numărul bacteriilor scade pe profilul solului, deoarece scade cantitatea
de materie organică şi concentraţia de oxigen ceea ce determină direct
creşterea şi multiplicarea micropopulaţiei heterotrofe aerobe. De asemenea,
existenţa unei cantităţi mari de apă în sol determină perturbarea echilibrului
apă/aer, cu efect asupra bacteriilor strict aerobe care, fiind private de
prezenţa oxigenului, îşi încetează activitatea.
De asemenea, în cazul unui conţinut ridicat de argilă, creşte fracţia
micropopulaţiei bacteriene absorbite la suprafaţa acesteia, fenomen bazat pe
atracţia particulelor cu sarcini contrare (lamelele argiloase au sarcină
pozitivă, pe când la suprafaţa celulelor sarcinile sunt negative), determinările
numerice fiind în acest caz afectate de numeroase erori.
Reacţia acidă sau alcalină, chiar cu valori de 6,5 sau 7,5 -8, are
influenţă negativă asupra populaţiei bacteriene care nu suportă modificări
ale echilibrului ionic din soluţia solului.
Activitatea bacteriilor este legată de mineralizarea compuşilor organici
din sol şi transformările diferitelor substanţe minerale în sol. Din punct de
vedere al nutriţiei majoritatea sunt chimioorganoheterotrofe excepţie fac
bacteriile nitrificatoare, sulfatreducătoare care sunt chimioautotrofe.
Cele mai importante bacterii în sol sunt:
a. Bacteriile care participă la procesele implicate în circuitul azotului din
sol: nitratbacteriile (Nitrobacter, Nitrococcus, Nitrospira) şi nitritbacteriile
(Nitrosomonas, Nitrosococcus, Nitrosospira), bacteriile simbiotice
(Rhizobium, Bradyrhizobium) şi nesimbiotice fixatoare de azot (Azotobacter,
Beijerinckia), proteolitice, amonificatoare (Pseudomonas, Bacillus,
Arthrobacter etc), bacteriile denitrificatoare (Thiobacillus denitricans, Bacillus
denitrificans).

59
 b. Bacteriile care descompun carbohidraţii din compoziţia resturilor
vegetale, îndeosebi celulozolitice, pectice (Cellulomonas, Cellfacicula,
Cellvibrio, Clostridium sp., Bacillus sp).
c. Bacteriile implicate în descompunerea altor compuşi, inclusiv cei de
sinteză. Datorită activităţii lor se evită fenomenele de acumulare, asigurându-
se circuitul elementelor în
natură. Din această categorie fac parte actinomicetele precum şi
reprezentanţi ai genului Pseudomonas (este considerată bacteria cea mai
omnivoră, speciile genului având capacitatea de a accede din punct de
vedere metabolic în jur de 200 compuşi diferiţi, de provenienţă naturală sau
sintetică).

6.2.2. Bacteriile filamentoase. Actinomicetele

Reprezentanţi ai actinomicetelor sunt foarte răspândiţi în soluri, de
aceea ele sunt considerate ca fiind microorganisme tipice de sol. Aici fracţia
actinomicetă, având nutriţie chimioheterotrofă, este implicată în
descompunerea substanţelor organice, producând în schimb vitamine,
antibiotice, aminoacizi şi alte substanţe între care şi geosminul, care dă
solului acel miros plăcut caracteristic pentru solul proaspăt prelucrat. Dacă
geosminul este produs în cantitate mare, lucru care se întâmplă în cazul
solurilor excesiv fertilizate organic, atunci solul va avea un miros dezagreabil
de putred.
Numărul maxim de actinomicete a fost determinat în solurile
cernoziomice, actinomicetele preferând soluri calde, cu reacţie neutră, mai
uscate şi bogate în substanţe organice. Au posibilitatea de a utiliza în nutriţie
substanţe organice greu de descompus, atât naturale (substanţe humice) cât
şi sintetice precum mase plastice, cauciuc, pesticide. Numărul lor în soluri
variază între 107-108 UFC/gr sol.
O caracteristică esenţială a actinomicetelor, de o deosebită importanţă
practică, este aceea de producere a antibioticelor, substanţe organice cu
efecte toxice asupra altor specii microbiene. Elaborarea lor este absolut
necesară deoarece actinomicetele au o rată de creştere scăzută, concurând
cu celelalte specii edafice prin sintetizarea şi eliminarea de antibiotice
reuşind astfel să stăvilească creşterea si multiplicarea speciilor sensibile.

6.2.3. Cianobacteriile
Iniţial, regnul Protista încadra atât cianobacteriile, cunoscute şi sub
denumirea de alge albastre-verzi) cât şi algele verzi. Motivaţia se baza pe
modul de hrănire identic, fototrof al celor două grupări. Tehnicile avansate,
bazate de determinarea secvenţială a ARN ribozomal, au relevat faptul că
cianobacteriile prezintă structură de tip procariot asemănătoare bacteriilor
tipice, determinând încadrarea lor în domeniul Bacteria, pe când restul
algelor (verzi, galbene, roşii, şi diatomeele) să fie încadrate în domeniul
Eucarya, alături de ciuperci, protozoare, plante şi animale.
Cianobacteriile reprezintă una din cele mai vechi organisme de pe
Pământ, dominând ca formă de viaţă marină, acum 2 miliarde de ani. Prin
activitatea lor au determinat oxigenarea atmosferei, creându-se premisa
evoluţiei vieţuitoarelor cu respiraţie aerobă.

60
 Cu toate că sunt microorganisme procariote, cianobacteriile sunt
caracterizate de o mare variabilitate genotipică, ceea ce le permite ocuparea
şi creşterea pe o arie întinsă şi diversă din punct de vedere a temperaturii
(de la temperaturi de peste 400C până în ţinuturile arctice), al disponibilităţii
apei ( ecosisteme acvatice până la cele aride) şi a salinităţii (medii hiposaline
la hipersaline).
Fiind microorganisme cu nutriţie fototrofă, au pigmenţii asimilatori
precum clorofila şi ficobilina, cu cele două componente ficocianina, care
asigură culoarea albăstruie, sau ficoeritrina, pentru culoarea roşie. Materialul
de rezervă este reprezentat de amidon cianofitic sau proteine specifice
precum cianoficina. Cianobacteriile sunt organizate în clasa Cyanophyta,
reprezentative pentru sol sunt genurile: Nostoc, Anabaena, Nodularia,
Oscillatoria, Phormidium, Rivularia.
Importanţa cianobacteriilor din sol derivă din faptul că fac parte din
categoria producătorilor primari. Având cele mai modeste pretenţii
nutriţionale, cu posibilitate de a popula rocile golaşe alături de algele verzi,
sunt responsabile de iniţierea proceselor de pedogeneză. Această realizare
se datorează capacităţii de a fixa azotul gazos. Specii precum Anabaena
variabilis, Nostoc punctiforme, Nostoc muscorum, cu posibilităţi de fixare
biologică a azotului atmosferic, realizează îmbogăţirea cu azot a orezăriilor.

6.2.4. Algele edafice

Algele reprezintă un grup de microorganisme extrem de diversificat, ce

cuprinde cel puţin 7000 specii ( după unii autori chiar peste 10 000 specii),
din care au evoluat ulterior toate tipurile de organisme cunoscute în lumea
vie. Numărul algelor edafice variază, obişnuit între 500-5000 alge/gr sol
uneori chiar poate atinge 1milion/gr sol, factorul decizional care determină
numărul acestora fiind apa. Deoarece au nutriţie autotrofă, ceea ce
presupune prezenţa pigmenţilor fotosintetizanţi, sunt răspândite la suprafaţa
solului sau în primii 1-2 centimetri, prezenţa luminii fiind esenţială pentru
realizarea procesului de fotosinteză.
Algele edafice aparţin diviziunii Chlorophyta, Euglenophyta şi
Chysophyta, speciile cele mai întâlnite în soluri aparţinând claselor
următoare:
- Clasa Chlorophyceae cuprinde algele verzi uni sau pluricelulare, care
au pigmenţi clorofilieni a şi b, alţi pigmenţi asociaţi, peretele celular este
de natură celulozică, acumularea materialului de rezervă are loc sub
formă de amidon. Reprezentanţi: Ulotrix, Chlorococcum, Chlorella,
Senedesmus. Clasa Bacillariophyceae, cuprinde diatomeele, alge
unicelulare, având peretele celular impregnat cu silice. Celula e formată
din două jumătăţi care se închid precum o cutie. Reprezentanţi:
Pinnularia, Pleurotaenium.
- Clasa Chrysophyceae cuprinde alge brun gălbui, unicelulare sau în
colonii, ce conţin clorofila a, c1 şi c2 precum şi caroten. Reprezentanţi:
Chromulina, Chrysolepidomonas
- Clasa Euglenophyteae cuprinde alge verzi flagelate, nutriţia fiind mixtă.
La lumină se hrănesc autotrof iar în lipsa ei heterotrof. Reprezentant
Euglena gracilis.

61
Datorită procesului de fotosinteza, algele îmbogăţesc soluţia solului în
oxigen, favorizând astfel creşterea sistemului radicular al plantelor şi a
microorganismelor aerobe în condiţiile unui exces de umiditate în sol.
Înmulţirea algelor se realizează prin fragmentarea filamentelor, când sunt în
colonii sau prin diviziunea celulei. Se pot înmulţii şi sexuat prin contopirea a
două celule diferite, din a căror unire rezultă zigotul.
Unele alge trăiesc în simbioză cu ciupercile formând lichenii care cresc
pe suprafaţa rocilor.

6.2.5. Ciupercile microscopice

În sol se întâlnesc toate grupele de ciuperci de la cele mai simple, cum

sunt drojdiile, până la cele mai complexe precum cele cu pălărie
(bazidiomicete). Mucegaiurile, au cele mai mari dimensiuni comparativ cu
alte microorganisme aparţinând microbiotei solului. Deşi numărul lor este mai
redus, 100 000 până la 1000 000/gr sol, comparativ cu numărul bacteriilor,
biomasa lor este net superioară putând atinge şi 5 t/ha (după Meetting,
1993).
În solurile din ţara noastră, cele mai des întâlnite (fig 1. 11) sunt
genurile: Rhizopus, Mucor, Trichoderma, Geotrichum, Alternaria, Fusarium,
Aspergillus, Penicillium. Majoritatea sunt aerobe, unele sunt patogene (ex.
Fusarium, Alternaria), dezvoltându-se cu precădere în solurile aerate şi cu un
reacţie acidă. Pot folosi în hrana lor substanţe cu structură simplă (diferite
zaharuri) dar şi substanţe cu structură chimică mai complicată (celuloze,
lignine), Ca sursă de azot folosesc atât azotul mineral (nitraţi, amoniac,
amine, amide) cât şi forma organică.
După aprecierile făcute de unii cercetătorii mucegaiurile contribuie cu
7/10 din activitatea vitală a solului. Ciupercile joacă un rol important în
formarea structurii solului, deoarece hifele lor strâng ca nişte curele
particulele de sol, făcându-le
favorabile pentru creşterea plantelor superioare. Hifele au proprietăţi
hidrofuge ceea ce implică un rol protector faţă de acţiunea distructivă a apei.
Mucegaiurile au şi capacitate de a produce antibiotice, dar şi aşa
numitele micotoxine, substanţe cu înalt caracter cancerigen şi mutagen.
Rolul ecologic al micotoxinelor este puţin cunoscut în vreme ce antibioticele
asigură mucegaiurilor un avantaj în concurenţa cu specii bacteriene cu
creştere rapidă.

6.3. Ultramicropopulaţia solului

In soluri virusurile alcătuiesc ultramicropopulaţia solului. Aceasta este

reprezentată de enterovirusuri, virusuri fitopatogene şi zoopatogene.
Enterovirusurile ajung în sol cu fecalele. În funcţie de condiţiile existente pot
supravieţui un număr variabil de zile. Existenţa unor perioade lungi de
supravieţuire a virusurilor patogene umane depinde de temperatura scăzută
şi umiditate ridicată.
Virusurile fitopatogene şi zoopatogene ajung în sol odată cu resturile
plantelor sau animalelor bolnave, însă perioada de multiplicare a acestora în
soluri este foarte scurtă datorită faptului că resturile sunt rapid descompuse

62
de o microfloră mai mult sau mai puţin specifică, în cele din urmă fiind
descompusă şi proteina virală.
a. Virusurile fitopatogene au o perioadă mai mare de supravieţuire în
sol, unele dintre acestea putând rezista din vară-toamnă până în primăvara
anului următor. Totuşi au fost semnalate în repetate rânduri, îndeosebi în
cazul practicării monoculturii, persistenţa bolilor de natură virală în ani
succesivi. Pentru a se preîntâmpina astfel de incidente solurile trebuie
supuse sterilizării parţiale prin mijloace fizice sau chimice.

Fig 6.1. Principalele mucegaiuri din sol, după Paul şi Clark, 1988

b. Virusurile zoopatogene pot rezista în solurile agricole maximum

câteva luni, în funcţie de particularităţile solului respectiv şi de virus. Se pare
că pe lângă umiditate şi temperatură un rol important în menţinerea viabilităţii
virusurilor îl prezintă şi reacţia solului. La un pH acid al solului virusul
encefalomielitei la şoareci a fost inactivat foarte rapid. Inactivarea a decurs
rapid si pe un sol cu reacţie alcalină, pe când la pH-ul neutru inactivarea a
decurs lent.
c. Fagii sunt virusuri care parazitează celulele microbiene. Foarte
studiaţi au fost bacteriofagii care parazitează bacteriile din genul Rhizobium,

63
Bradyrhizobium care asigură aprovizionarea cu azot la plantelor
leguminoase.
În laborator pentru a se evidenţia sensibilitatea unei specii faţă de
acţiunea lizogenă a unui fag se va cultiva pe mediu lichid sau solid specia
microbiană pentru care se doreşte testarea rezistenţei la bacteriofag. După
creşterea culturii se adaugă câteva picături din filtratul de sol apoi cultura se
va incuba din nou. Dacă specia microbiană testată este sensibilă la acţiunea
fagilor din sol atunci cultura lichidă se limpezeşte sau, în cazul folosirii de
culturi pe mediu agarizat, pe suprafaţa culturii în pânză apar plaje de liză.

6.4. Activitatea microflorei solului

Procesul de descompunere a substanţelor organice ajunse în sau pe

sol se realizează cu ajutorul micropopulaţiei solului. În momentul de faţă
noţiunea de descompunere este substituită cu noţiunea de biodegradare.
Biodegradabilitatea unei substanţe chimice este capacitatea sa de a fi
transformata datorita acţiunii biologice a unor microorganisme.
Când stadiul final al biodegradării este dat de producerea de compuşi
anorganici simpli de tipul CO2, H2O, NH3, CH4 procesul se numeşte
mineralizare.

Procese microbiene implicate in circuitul de carbonului in sol

În sol, odată cu resturile vegetale sau animale, ajung compuşi organici
din grupul glucidelor simple (glucoza) sau complexe precum celuloza,
lignina, amidonul, pectinele etc.
Glucoza fiind un zahar simplu, cu o greutate moleculara mica, ajunsă în
sol este descompusa rapid de către fungii edafici.
Celuloza este constituientul predominant al resturilor vegetale
(continutul cel mai ridicat se gaseste în resturile păioase). Microflora
celulozolitică din soluri este reprezentată de bacterii aparţinând genurilor
Cytophaga (aurantiaca, hutchinsonii), Sporocytophaga, Sorangium,
Polyangium, Angiococcus, Cellvibrio, Cellfalcicula, Cellulomonas, Dintre
actinomicete s-au dovedit active Streptomyces, Nocardia, Micromonospora,
iar ciuperci: Chaetomium indicum, Aspergillus fumigatus, Trichoderma.
Aceşti reprezentanţi celulozolitici au cerinţe diferite faţă de temperatură,
aeraţie, umiditate sau pH. De aceea în funcţie de tipul de sol în soluri
întâlnim active, în ce priveşte celulozoliza, numai anumite specii sau
subspecii microbiene. În general se stabileşte o succesiune a
micropopulaţiilor implicate în descompunerea celulozei iar activitatea lor cea
mai intensă se inregistreaza toamna.
Pentru degradarea celulozei microorganismele au nevoie de o sursa de
azot necesară pentru sinteza complexului enzimatic implicat in
biodegradarea celulozei. Deoarece paiele nu pot susţine necesarul de azot al
microorganismelor, acestea vor apela la rezervele de azot mineral existente
in sol, reuşind să concureze plantele cultivate pentru necesarul de azot. Din
acest considerent după incorporarea resturilor vegetale cu valoare ridicată a
raportului de C/N in nici un caz nu se va semăna o noua cultură deoarece
chiar daca plantele in prima faza vor răsării, pe baza nutrienților existenţi in

64
sămantă, ulterior vor fi afectate de absența azotului, constatându-se
deficiențe in ce priveşte creşterea si dezvoltarea lor.
Fenomenul de "foame de azot" poate fi prevenit daca pentru fiecare
tona de paie incorporate se administrează si 50 kg azot s.a sub forma de
îngrăşăminte minerale.
Lignina este un alt compus natural important ce ajunge in soluri odata
cu resturile vegetale (cantitatea cea mai ridicata o lasa plantele lemnoase) şi
este importantă deoarece este principalul precursor al sintezei humusului†.
Se găseşte în pereţii celulari ai celulelor vegetale alături de celuloză.
Ligninele se întâlnesc numai la plantele superioare intr-o enormă
biodiversitate, ele diferenţiindu-se structural de la moleculă la moleculă. Ele
constituie compusul natural cel mai rezistent la degradare biologică, având
cea mai mică viteză de biodegradare. Microorganismele ligninolitice sunt
ciuperci precum Phanerochaete chrysosporium, Poliporus versicolor,
Armilaria vera, Ganoderma applanatum.
Amidonul este un polizaharid foarte răspândit la plante şi unele
microorganisme. Descompunerea amidonului are loc mai rapid decât a
hemicelulozei, celulozei şi a pectinei si este realizată de numeroase
microorganisme nespecifice care se numesc amilolitice.

Procese microbiene implicate in circuitul azotului din sol

În categoria substanţelor organice cu azot sunt incluse proteinele,
peptidele, nucleoproteinele, aminoacizii, care ajung în soluri odată cu
resturile de plante şi organisme moarte sau chiar rezulta din biomasa
microbiană edafică. Sunt active in procesul de descompunere Aspergillus,
Penicillium, Mucor, Rhizopus, bacterii Clostridium, Bacillus, Pseudomonas,
Proteus, Serratia şi Sarcina. În final se formează în sol azot amoniacal.
Acesta poate fi folosit in nutritia plantelor, sau poate fixa pe micelele
argiloase sau poate fi folosit de grupul de bacterii chimiolitoautotrofe, care
utilizează diferiţi carbonaţi minerali ca sursă de carbon pentru reducerea
cărora bacteriile folosesc energia rezultată din reacţiile de oxidare a azotului
amoniacal. Aceste bacterii se numesc nitrificatoare iar procesul -
nitrificare. Nitraţii acumulaţi în sol sunt în mare parte consumaţi de plantele
superioare sau de microorganisme in procesul de asimilare. In absenta
oxigenului, (în condiţiile unui aport mărit de apa sau in interiorul
microagregatelor solului) nitratii sunt folositi ca donatori electroni in procesul
respirator al microorganismelor, mai mult sau mai puţin specializate, proces
numit denitrificare.
Denitrificarea este un procesul de inchidere a circuitului azotului in
sol deoarece are ca efect formarea compuşilor reduşi cu azot precum NO,
N2O sau azot molecular acesta putând fi utilizat în fixare biologică de către
bacteriile fixatoare. Intensitatea ridicată a denitrificării se întâlneşte în cazul
solurilor cu umiditate ridicată, bogate în substanţe organice dar si in zona
rizosfera plantelor unde fluxul de carbon organic este ridicat.
Fixare biologică a azotului din atmosferă este datorată
microorganismelor simbiotice sau libere fixatoare de azot ce se găsesc in
soluri. Procesul este nepoluant si asigura sporirea conţinutului de azot al

†
substanţa organica proprie solului care confera acestuia fertilitate naturală
65
solului pe cale naturală. Până in prezent se cunosc doar microorganisme
procariote (eubacterii, cianobacterii si actinomicete) care au capacitate de
fixare biologică a azotului si anume numai acelea care posedă sistemul
enzimatic necesar fixării răspunzător de activarea azotul molecular, sistem
enzimatic numit nitrogenază. Deoarece fixarea azotului este un proces
reducător, el are loc cu consum de energie. La microorganismele fototrofe
(cianobacterii), energia înmagazinată în compuşii macroergici de tipul ATP,
este furnizată prin fotosinteză. In schimb bacteriile chimiotrofe, care trăiesc în
simbioză cu plantele leguminoase primesc sursa de energia necesara
procesului fixator de azot direct de la plante. Intre cele doua grupări de
bacterii si leguminoase exista o specificitate mare astfel incat o specie de
leguminoasă poate realiza simbioze fixatoare de azot numai cu specia
pentru care prezintă specificitate si pe care o recunoaste . In practica
bacteriile simbiotice fixatoare de azot se numesc rizobii si ele apartin
genurilor Rhizobium si Bradyrhizobium, frecvent întălnite în solurile din
tara noastră. Ca urmare a acestei simbioze, plantele nu mai au nevoie de
suplimentare cu îngrasaminte cu azot, ele procurandu-si singure azotul
necesar. Bacteriile respective au specificitate pentru fiecare specie
leguminoasa, ele sunt capabile să recunoască chimiotactic radacinile plantei,
patrund prin perisorii radicelari, pana la nivelul cortexului, unde se multiplica
generand aparitia pe rădăcini a formaţiunilor speciale numite - nodozităţi.
Numărul, forma si amplasarea nodozităților este determinată genetic si
controlată de către plantă.
La bacteriile fixatoare de azot heterotrofe libere, aerobe ,Azotobacter,
Azospirillum şi anaerobe (Clostridium pasteurianum) energia se obţine din
substanţe simple precum: glucide, acizi organici, alcooli, compuşi aromatici
(benzen, fenoli) ce se află în sol în cantităţi reduse. Acest fapt limitează
importanţa procesului. O alternativa ar fi asocierea dintre bacterii fixatoare si
alge fotosintetizante sau asocierea fixatorilor cu microorganisme celulolitice.

Humusul reprezintă substanţa organică specifica solurilor, nemaifiind

întâlnita in alte medii naturale. Procesul de humificare in soluri decurge în
trei etape, doar prima dintre ele este importanta din punct de vedere
microbiologic deoarece microorganismele contribuie la formarea unităţilor
structurale ale humusului respectiv radicalii fenolici şi chinonici ce provin din
descompunerea ligninelor şi a celulozei. În orice caz prin procesul de
humificare de la un compus organic sărac în azot, precum resturile vegetale
bogate in celuloză si lignina, se ajunge, prin acivitatea microorganismelor la
un compus stabilizat cu continut îmbogăţit in azot la care raportul C/N se
situează în jurul valorii de 10.

Intrebari:
1. Care sunt microorganismele eucariote din cadrul microbiotei solului?
2. Ce sunt microorganismele celulozolitice?
3. Care este cel mai recalcitrant compus natural la biodegradare?
4. Ce enzima este implicată in fixarea biologica a azotului la leguminoase?

66
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

APLICABILITATEA PRACTICĂ A CUNOŞTINŢELOR DE

MICROBIOLOGIE

Cuvinte cheie : fermentaţia alcoolică, lactică, pectică, acetică,

antibiotice, epurarea apelor uzate
Rezumat
Fermentatia este cea mai importanta aplicatie practica a microbiologiei. Din
cele mai vechi timpuri microorganismele, prin activitatea lor, au fost utilizate
în prelucrarea produselor lactate şi fermentaţia brânzeturilor, în producerea
vinurilor şi a berii, în panificaţie, în producerea oţetului şi a sucurilor.
Producerea la scara mare a diferiţilor compusi utili (vitamine, vaccinuri,
aminoacizi samd) cu ajutorul microorganismelor a condus la dezvoltarea unei
noi discipline numită biotehnologie.
Utilitatea practiva microorganismelor nu constă numai în producerea
diferitelor substanţe folositoare omului ci şi utilizarea lor ca atare în
asigurarea desfăşurării unor procese precum: sporirea conţinutului de azot
fixat pe cale biologică (biopreparat Nitragin) sau combaterea biologică a
daunătorilor în culturile agricole.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

7.1. Biotehnologia- extindere a ştiinţei microbiologice

Biotehnologia care are ca scop obţinerea pe cale industrială a diferitor

produse, cu participarea nemijlocită a diferitor microorganisme. Această
disciplină a avut o primă perioadă de înflorire în perioada neolitică, atunci
când omul a descoperit fermentaţia alcoolică şi lactică bazată pe fermentarea
glucidelor, în special a glucozei.
Argumentele privind utilizarea microorganismelor în producerea
biotehnologică a substanţelor biologic active constau în:
 Prezenţa ubiquitară a microorganismelor şi capacitatea mare de
adaptare la cele mai variate condiţii de mediu;
 Metabolismul intens, cu posibilităţi de obţinere a produşilor metabolici
într-un timp redus, ceea ce generează eficienţă mare prin reducerea
costurilor;
 Capacitate de multiplicare rapidă având ca avantaj obţinerea şi
izolarea unor tulpini (suşe) productive şi eficiente;

67
  Posibilităţi de obţinere a biomasei microbiene într-un timp scurt prin
creşterea controlată a microorganismelor în bioreactoare;
 Cerinţe nutriţionale minime, ceea ce presupune utilizarea ca substrat a
reziduurilor ieftine rezultate din industria zahărului (melasa),
hidrocarburi, prelucrarea lemnului sau utilizarea bioxidului de carbon şi
a energiei solare, în cazul microorganismelor fotosintetice.
Pe de altă parte utilitatea microorganismelor nu constă numai în
producerea diferitelor substanţe utile ci şi utilizarea lor ca atare în asigurarea
desfăşurării unor procese precum: sporirea conţinutului de azot fixat pe cale
biologică (Nitragin), combaterea biologică în culturile agricole, inducerea
imunităţii artificiale pe baza proprietăţilor antigenice (vaccinuri), producerea
de aminoacizi (tabel 7.1). Utilizarea microorganismelor sub forma de culturi
selectionate, pure, cu scopul dirijarii anumitor procese, indiferent de forma de
condiţionare poartă denumirea de biopreparat (preparat bio, de la bios – viu,
cu viaţă)
Biopreparatele microbiologice pot fi grupate în:
1. biopreparate ce au la bază microorganisme vii (bioinsecticidele,
îngrăşămintele bacteriene);
2. biopreparate ce au la bază biomasa inactivată a celulelor microbiene
(proteina furajeră);
3. biopreparate obţinute în baza produselor metabolice ale
microorganismelor (vitamine, aminoacizi, enzime, antibiotice, poliozide
etc.).

Tab 7.1.
Microorganisme utilizate în biotehnologie
Grupa microorganisme Specia implicată Produse utilizate

Bacterii: Methylophilus methylotrophus proteine monocelulare din

a. arhebacterii metan sau metanol
Acetobacter sp. oţet
b. eubacterii Lactobacillus bulgaricus iaurt
Propionibacterium sp. caşcaval
Streptococcus sp. şi produse lactate
Lactobacillus sp.
Pseudomonas denitrificans vitamina B12
Leuconostoc mesenteroides şi polizaharide (dextrani, xantani)
Xanthomonas campestris
Clostridium acetobutyricum acetonă şi butanol
Bacillus sp. şi Citophaga sp. enzime celulozolitice
Corynebacterium glutamicum aminoacizi (lizina, acidul
glutamic)
Srteptomyces sp. Antibiotice(streptomicina,
tetracicline)
Bacillus brevis antibiotice (gramicidina C)
Bacillus thuringiensis bioinsecticide (turinghina,
dendrobacilina)
Escherichia coli hormoni (insulina,
somatostatina), interferon
Azotobacter chroococcum şi îngrăşăminte bacteriene
Rizobium sp. (azotobacterina, nitragina)

68
Drojdii Saccharomyces cerevisiae pâine, vin, etanol
Sac. carlsbergensis bere uşoară
Candida utilis proteine monocelulare din
petrol
Eremothecium ashbyii vitamina B2
Mucegaiuri Aspergillus sp. enzime (pectinaze, proteaza)
enzime (celulaza)
Trichoderma reesii acizi organici (citric, gluconic)
Aspergillus niger antibiotice (penicilina)
bioinsecticide (boverina)
Penicillium chrysogenum brânza de tip Roquefort
Bauveria sp. brânza de tip Camembert
Penicillum roquefortii
Penicillum camembertii
Alge microscopice Spirulina sp. proteine monocelulare,
Chlorella sp. carotină,
Scendesmus sp glicerină, pigmenţi

7.2. Creşterea eficienţei proceselor fermentative din industria

alimentară

Utilizarea microorganismelor şi a enzimelor pentru obţinerea

produselor alimentare şi pentru îmbunătăţirea calităţii lor este domeniul
tradiţional al biotehnologiei. Astfel, microorganismele sunt utilizate de mult
timp în prelucrarea produselor lactate şi fermentaţia brânzeturilor, în
producerea vinurilor şi a berii, în panificaţie, în producerea oţetului şi a
sucurilor etc.
7.2.1.Fermentaţia alcoolică

Fermentaţia alcoolică este produsă de multe microorganisme, dar în

industrie se folosesc numai drojdii. În mod normal drojdiile suportă 9-10%
alcool, dar drojdiile special selecţionate pentru vinurile licoroase, mai tari,
suportă până la 16-18% alcool. Reacţia biochimică ce stă la baza
fermentaţiei alcoolice se prezintă astfel:

C6H12O6 = 2 CH3-CH2-OH + 2 CO2 + 22 Kcal

Glucoză Alcool etilic

Pot fi fermentate zaharuri simple, cu o anumită conformaţie

moleculară (d-glucoza este zaharul cel mai bine fermentescibil, l-glucoza
este complet nefermentescibilă). Maltoza şi zaharoza sunt mai des
fermentate, lactoza - mai greu, amidonul, glicogenul şi dextrinele sunt
complet nefermentescibile.
Fermentaţia se produce de regulă la 300C. Viteza fermentaţiei creşte
cu concentraţia de zahăr până la 12%, rămâne constantă între 12-20%, apoi
scade, iar la 60% încetează complet (fenomene utilizate în conservarea
fructelor sub formă de dulceaţă).
Microorganisme responsabile:
- Drojdiile: Saccharomyces ellipsoideus, S cerevisiae.
- Bacterii: Bacillus macerans, Sarcina ventriculi, Bacillus acetoetylicus.
Alcool se obţine din :
- materii prime amidonoase: cartof, porumb, orz, secară.
69
- Materii prime zaharoase: sfecla şi trestia de zahăr.
- Materii prime celulozice: lemnul, stuful care iniţial sunt supuse unor
tratamente de hidrolizare cu acid
a. Obţinerea alcoolului etilic
Materia primă vegetală (cartofi, cereale) care conţine amidon este în
prealabil tratată, pentru a deveni un mediu favorabil multiplicării drojdiilor.
Tratarea constă în fierberea sub presiune a materiei prime, timp de o oră,
la presiune de 2,5-3 atm., urmată de trecerea bruscă la presiune normală
ca urmare amidonul se transformă în maltoză şi dextrine constituind un
mediu favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor implicate în
fermentaţia alcoolică.
Fermentaţia alcoolică poate fi spontană sub acţiunea microorganismelor
“sălbatice” sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor
drojdii “selecţionate”, din grupul drojdiilor de fermentaţie superioară care
au energie fermentativă maximă.

b. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie

Cea mai complexă industrie bazată pe fermentaţia alcoolică este
vinificaţia. Aceasta are ca materie primă mustul din struguri, care are o
compoziţie foarte complexă, variabilă în funcţie de soi, condiţii de climă şi sol.
Fermentaţia mustului are loc cel mai bine la 15-250C, temperatura mai
scăzută asigurând un randament superior în alcool, în esteri şi alţi compuşi
aromatici (un “buchet” superior). Procesul este determinat de drojdiile aflate
pe boabe de struguri (Saccharomyces ellipsoideus, S. apiculatus etc.) sau de
inocularea cu drojdii special selecţionate (Saccharomyces cerevisiae) .
Fermentaţia cuprinde trei faze:
a. faza de iniţiala de multiplicare a drojdiilor care durează 3-4 zile;
b. faza de fermentaţie zgomotoasă care durează 6-14 zile;
c. faza finală sau fermentare limitată, ce durează între 5 şi 6
săptămâni.
În acest timp scade conţinutul în zahăr, se produce alcool şi substanţe ce
conferă vinului arome specifice în funcţie de soi şi tehnologie obţinându-se
vinuri seci sau licoroase. În acest timp vinul se limpezeşte.
Alterarea microbiană a vinului
Vinul poate suferi procese de alterare microbiană, care afectează
culoarea gustul miros şi chiar consistenţa
- floarea vinului este produsă de Mycoderma vini . Se dezvoltă la
suprafaţa vinului când vasele nu sunt umplute complet iar vinul are un
conţinut redus de alcool.
- Oţetirea vinului este produsă de bacteriile acetice din genul
Acetobacter care se dezvoltă pe vinurile dulci, cu conţinut redus de
alcool şi păstrate la temperatură ridicată (20˚C).
- Borsirea vinului este produsă de Bacillus intermedium şi Bacillus
gracillis, în cazul vinurilor albe, alterarea constând în tulbureală,gust
acru, miros de bors.
c. Utilizarea microorganismelor pentru obţinerea berii
Berea este o băutură alcoolică slabă obţinută din malţ de orz. Ea se
obţine în următoarele etape:

70
 Prepararea malţului, adică asigurarea condiţiilor de germinare a
boabelor de orz, astfel încât în acestea să se producă enzime care
descompun amidonul şi proteinele. După 6-9 zile embrionii sunt uscaţi 10
ore la 850C pentru berea blondă sau 36 ore pentru berea brună la 90-
1000. Se îndepărtează boabele încolţite şi malţul este măcinat.
 Prepararea mustului , fază în care amidonul este complet zaharificat, şi
la capătul căreia are loc filtrarea, după care se adaugă hamei (250-300
gr/hl) pentru aromatizare. Se sterilizează prin fierbere (2,5 ore) filtratul.
 Fermentaţia începe prin însamânţarea cu drojdie selecţionată
(Saccharomices cerevisiae sau S. carllsbergensis). Se diferenţiază două
etape:
- fermentaţia principală, are loc în condiţii aerobe la temperatura de 6-
12˚C şi durează 10 zile, în care are loc multiplicarea drojdiilor;
- fermentaţia secundară, se realizează în condiţii anaerobe, la
temperatură de 1-3˚C, timp de 2-6 luni , se produce alcool, şi bioxid de
carbon care rămâne încorporat în masa berii. La finalul etapei se
produce limpezirea berii şi sedimentarea drojdiilor.

7.2.2. Fermentaţia lactică

Acest tip de fermentaţie este larg folosit pentru conservarea şi

îmbunătăţirea calităţii unor produse animale şi vegetale(lapte, produse
legumicole şi cerealiere). Microbiologul finlandez Wirtanen a elaborat
înaintea celui de-al doilea război mondial tehnologii optimizate de conservare
a furajelor prin fermentaţie lactică (însilozare), ceea ce a permis o
îmbunătăţire substanţială a zootehniei din ţările nordice (procedeul a fost
apoi extins şi în Sud). Condiţia esenţială a unei însilozări de calitate este
asigurarea unor condiţii de anaerobioză.
Pentru contribuţia sa Academia Suedeză i-a acordat lui Wirtanen
Premiul Nobel în 1946. Produsul final al acestei fermentaţii este acidul lactic,
care are numeroase aplicaţii în industria alimentară (acidifiant al sucurilor,
esenţelor de fructe şi al băuturilor răcoritoare), în medicină, în industria
chimică (mordant la colorarea şi imprimarea diferitelor textile), în industria
pielăriei etc.

C6H12O6 = 2 C3H6O3 + 22,5 Kcal

Glucoză Acid lactic

În funcţie de natura produşilor finali rezultaţi în urma fermentaţiei şi

după căile de degradare a substratului bacteriile lactice se împart în două
categorii şi anume: bacterii homofermentative ( Lactobacillus casei, L.
cremoris, L. acidophilus, L. bulgaricus, Streptococcus lactis, S. cremoris, S.
thermophilus), care formează ca produs principal de fermentaţie acidul lactic
şi doar urme de acizi volatili, alcool etilic, acid fumaric şi CO 2 şi bacterii
heterofermentative (L. brevis, L.lycopersici, Leuconostoc mesenteroides,
L.citrovorum), care produc prin fermentaţie acid lactic, etanol, CO 2, acid
acetic, glicerină şi manitol, care apar în proporţii egale în funcţie de materia
primă, condiţiile de fermentaţie şi microorganismul producător.

71
Materia primă utilizată poate fi reprezentată de substanţe amidonoase
(cartof, porumb), zaharoase (melasă), zerul rezultat de la fabricarea
brânzeturilor, leşii sulfitice etc.
Aplicaţii practice ale fermentaţiei lactice. În afară de producerea de
acid lactic, fermentaţia lactică mai are numeroase alte aplicaţii practice
industria produselor lactate ( la prepararea laptelui acru, iaurt, alte produse
lactate), precum şi la conservarea nutreţului pentru animale prin însilozare.
Insilozarea, este procedeul prin care nutretul verde, bogat in zaharuri
fermentescibile, este conservat datorita condiţiilor de anaerobioză, care
favorizează fermentaţia (respiraţia anaerobă) a microorganismelor lactice.
Principalele plante care se pot însiloza sunt : porumbul in faza de lapte
ceara; floarea soarelui recoltata când au înflorit 50% din plante ; gramineele
la înspicare; leguminoasele, recoltate la începutul înfloririi şi frunzele de
sfecla rămase de la recoltare, varza.
Produsul final al acestei fermentaţii este acidul lactic, care determină
coborârea pH-ului in siloz, în acest fel împiedicându-se creşterea şi
multiplicarea microorganismelor saprofite de putrefacţie.
Pentru a induce mai rapid procesele fermentative în siloz, se pot
aplica biopreparate ce conţin tulpini performante de bacterii lactice hetero si
homofermentative. Tulpinile selecţionate destinate însilozării trebuie să
îndeplinească 3 cerinţe:
- să acceseze din punct de vedere metabolic o gama largă de
carbohidraţi, de la cei mai simpli până la cei complecşi;
- să valorifice eficient substratul, ceea se reflecta prin viteză mare de
creştere si multiplicare si producere de acid lactic;
- să inhibe creşterea altor specii anaerobe periculoase precum
Clostridium sp
Microorganismele responsabile de producerea fermentatiei lactice în siloz
sunt bacteriiile hetero si homofermentative: Lactobacillus brevis, L.
rhamnosus, L. buchneri, L. Plantarum si Pediococcus pentosaceus.

7.2.3. Utilizarea microorganismelor în panificaţie

Industria panificaţiei este bazată tot pe fermentaţia alcoolică datorată

drojdiei, care prin acţiunea unor enzime (zimaze), are proprietatea de a
determina fermentaţia zahărului din făină, cu formare de alcool şi eliberarea
unor cantităţi mari de CO2 care tind să se degaja. Aceasta asigură pâinii
elasticitate şi gust plăcut.
Înaintea fermentaţiei alcoolice produse de levuri, în aluat începe o
fermentaţie lactică sub acţiunea bacteriilor lactice, care formează acid lactic
prin descompunerea zahărului.
Fermentaţia lactică nu are rol în panificaţie, dar este deosebit de importantă
deoarece pe această cale creează pH favorabil pentru dezvoltarea drojdiilor,
iar pe de altă parte împiedică multiplicarea microorganismelor dăunătoare
care ar putea altera gustul şi aroma pâinii şi ar putea intra în competiţie cu
drojdiile. Fermentaţia lactică influenţează gustul pâinii şi provocă umflarea

72
glutenului sub acţiunea CO2 degajat, care este reţinut astfel în porii aluatului.
Dospirea pâinii se poate face cu drojdii sălbatice, provenite din făină. În
fabrici ea se realizează cu drojdii selecţionate, păstrate sub formă de drojdie
comprimată numită impropriu “drojdie de bere”.

7.2.4. Fermentaţia acetică.

În mod tradiţional biotehnologia de producere a oţetului, este denumită

“fermentaţie” deşi aceasta este un proces aerob realizat de către bacterii
aparţinând genului Acetobacter.
Dezvoltarea spontană a bacteriilor acetice în timpul păstrării unor
produse alcoolizate (vin, bere) este dăunătoare, deoarece produce oţetirea
băuturilor

7.2.5. Fermentaţia pectică şi topitul biologic

al plantelor textile

Utilizarea fibrelor vegetale în industria textilă este posibilă azi, ca şi

acum câteva sute de ani, pentru că omul a izbutit să extragă fibrele
celulozice din tulpinile de in şi cânepă în care acestea sunt prinse prin
substanţe poliuronice numite pectine. Aceste substanţe sunt degradate de
microorganisme mai uşor decât celuloza, care este astfel eliberată, fenomen
numit topitul plantelor textile. De altfel în natură degradarea fibrelor celulo-
zice nici n-ar fi posibilă fără distrugerea prealabilă a pectinelor, care creează
suprafaţă mare de atac microorganismelor celulozolitice. Topitul se poate
face aerob sau anaerob, cele mai active fiind bacteriile pectinolitice aerobe.
Degradarea substanţelor pectice este realizată de bacterii pectinolitice
anaerobe (Clostridium pectinovorum, C. felsineum, C.roseum) sau aerobe
(Bacillus vulgatus, B.mesentericus, B. subtilis) prezente pe tulpini sau se
adaugă culturi selecţionate.

7.3. Epurarea biologică a apelor uzate cu nămol activ

Prin epurarea biologică se înţelege succesiunea de operaţiuni şi faze

prin care apele uzate provenite din gospodării sau din diverse activităţi
antropice, având un continut ridicat de materii organice, sunt transformate cu
ajutorul microorganismelor în produşi de degradare fără nocivitate (CO2,
H2O, NO2, NO, NH3 şi altele) rezultand totodată o biomasa microbiană
formată in urma cresterii active in conditii de aerobioză dirijată, cunoscută
sub numele de nămol activ.
Faze procesului de epurate cu namol activ sunt
1. tratare preliminară aplicata pentru îndepărtarea corpurilor în
suspensie şi a altor materiale de dimensiuni mari
2. tratare primară are ca scop indepartarea grasimilor prin procedee
chimice si favorizarea sedimentarii partiale a compusilor cu azot,
fosfor si metale grele asociate solidelor dar nu afectează activitatea de
biodegradare a microorganismelor. Din aceasta fază rezulta nămolul
73
 primar care va fi supus fermentarii anaerobe prin amestecarea cu
namol activ. Supernatantul, partea lichida de deasupra sedimentului
numit efluent primar, va fi supus tratarii biologice aerobe
3. tratare secundară – tratarea biologica aeroba este realizată în
prezenţa oxigenului prin actiunea microorganismelor aerobe (în
principal bacterii), care metabolizează materia organică din apa uzată,
dezvoltându-se o microbiotă consistentă rezultând produşi finali
anorganici (în principal CO2, NH3 şi H2O). După etapa de aerare,
nămolul activ este reţinut prin decantare şi se formează efluentul
secundar. In functie de incarcatura acestuia in substante organice,
solide, nutrienti, metale grele sau prezență microorganismelor
potential patogene, se poate aplica tratarea tertiară ( avansată). O
cantitate mare de nutrienti ( nitrati, nitriti, fosfor mineral) descărcaţi în
exces, conduc la eutrofizarea bazinelor acvatice receptoare, cu efecte
toxice asupra faunei piscicole.
4. tratare terţiară şi/sau avansată, se referă la orice proces destinat să
producă un efluent cu calitate mai bună decât cel obţinut prin
procesele de tratare secundară, cu incarcatura redusa de nutrienti fara
bacterii si virusuri patogene. Pentru aceasta se poate aplica o
dezinfectare prin injectarea în partea finală a liniei tehnologice a unei
soluţii de clor. Mai rar se utilizează iradierea cu ultraviolete şi/sau
ozonarea

Nămolul activ obţinut în treapta secundară, după omogenizarea cu nămolul

primar, poate fi supus diferitelor procedee de conditionare, putând fi utilizat
ca fertilizant organic numai dupa aplicarea unor procedee de stabilizare ca:
 uscarea cu aer
 compostarea anaeroba sau aeroba
 stabilizarea cu var
 uscarea la cald
 tratarea termică
 iradierea cu raze β şi γ
 pasteurizarea
Exista si posibilitatea de generare de a metanului prin fermentare anaerobă .

Principalele procese care sunt implicate în epurarea a apelor uzate se refera

la
a. Mineralizarea substanţei organice, care se realizează cu ajutorul unor
bacterii aerobe heterotrofe nespecifice, ca urmare se formeaza
compusi de azot amoniacal.
b. Oxidarea azotului amoniacal (nitrificarea propriu-zisă) care se
realizează cu ajutorul unor populaţii de bacterii aerobe autotrofe,
transformă ionul amoniacal în nitrat cu formarea intermediară a
nitritului. Principalele două specii de bacterii care realizează procesul
de nitrificare sunt Nitrosomonas şi Nitrobacter fiind cunoscut sub
denumirea de "nitrificare biologică".
c. Denitrificarea, proces de reducere a formelor nitrice ale azotului, care
are loc in prezența abundenței compusilor organici si scaderea
cantitatii de oxigen dizolvat. Este specifica bacteriilor denitrificatoare
74
 obligate sau facultative, activitatea lor fiind favorizată prin reducerea
oxigenului distribuit in bazinul de fermentare secundară.
Aceste procese se desfasoara succesiv si concomitent (viteza de
desfasurare depaseste de cca 10x vitea proceselor de mineralizare din sol) ,
fiecare din ele fiind insotit de procese de sinteza si crestere microbiana,
rezultatul concretizandu-se in formarea de biomasa microbiană= nămol activ.
Microorganismele implicate in epurare biologica sunt cu preponderenta
bacteriile Reprezentanti: Achromobacter, Aerobacter, Alcaligenes, Bacillus,
Brevibacterium, Flavobacterium, Lactobacillus, Micrococcus, Proteus,
Pseudomonas, Spirillum. Nitrobacter, Nitrosobacter, Gallionella, Nocardia,
Parvicella, Micromonospora.
Dupa bacterii urmeaza, ca pondere de biomasă, protozoarele.

Întrebări:
1. Care sunt utilizările practice ale fermentaţiei alcoolice?In ce condiţii se
acumulează alcool in vin?
2. Ce înţelegem prin bacterii lactice heterofermentative? Daţi exemple.
3. Importanta practică a fermentaţiei pectice.
4. Care sunt principalele procese implicate în epurarea a apelor uzate ?
Dati exemple de microoganisme implicate.

Bibliografie

Alic, M., Letzring, C., Gold, M.H. 1987. Mating system and basidiospore
formation in the lignin-degrading basidiomycete Phanerochaete
chrysosporium. Applied and Environ. Microb. 53: 1464−1469.
Avarvarei I., Davidescu V., Mocanu R., Goian M., Cramete C., Rusu M.,
1997, Agrochimie, Ed. Sitech,pg 451.
Borlan Z., Hera C., 1973, Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului,
Ed. Ceres, Bucureşti.pg 87, 99
Borlan Z., Hera C., Dornescu D., Kurtinecz P., Rusu M., Buzdugan I., Tănase
Gh., 1994 – Fertilitatea şi fertilizarea solurilor (Compendiu De
Agrochimie),Ed. Ceres, Bucureşti, pg 40.
Bremner J.M. Mulvaney C.S., 1982, Nitrogen total. In: PAGE Al (ed)Methods
of soil Analisis. ASA and SSSA Madison, pg 595-624
Broadbent F. E. , 1968, În “Matiere organique et fertilite du sol”, Pontifical
Academie Vatican, pg 61.

75
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1972, Testarea stării de fertilitate prin
plantă şi sol. Ed. Academiei RSR pg 322, 418
Davidescu D., Davidescu Velicica, 1981, Agrochimia modernă, Editura Acad.
RSR,110;
Debeleac Lucia,Popescu- Drânda M.C., Microbiologie, Ed. Medicală
Amaltea, 2003.
Dorneanu a., 1976, Solul parte constitutivă a mediului de viaţă pentru plante,
în Dirijarea fertilităţii solului. Ed. Ceres,pg 27-95.
Drăgan Bularda M, Kiss St, 1986-Microbiologia solului, Universitatea Cluj
Napoca, pg 132;
Dumitrescu Marin, Biologia pe înţelesul tuturor, Ed Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1989
Eliade Gh.,Ghinea L., Stefanic Gh., 1975, Microbiologia solului, Ed. Ceres ,
Bucureşti.
Enescu I., Microbii, fiinţe cu însuşiri uimitoare. Ed Ceres, Bucureşti 1988
Hera C., Eliade GH., Ghinea L., Popescu Ana,1984, Asigurarea azotului
necesar culturilor agricole, Ed Ceres, Bucureşti, p 220.
Ghinea L., Viaţa în sol ,1987, Ed Ceres, Bucureşti;
Ghinea Lucian , 1991, Circuite naturale- o lecţie de economie, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, pg 36, 62
Ghinea L., 1997, Curs de Ecotoxicologie şi bioremediere, Editura Agroprint
Timişoara
Ghinea L., 2002, Curs Biologia şi microbiologia solului, Ed. Agroprint
Timişoara, pg 118-119
Heritage J., Evans E.G.V., Killington R.A., Microbiology in action, Cambridge
Unicversity Press, 1999;
Ionescu M. , Biochimia agricolă, Ed Ceres, Bucureşti, 1970, pg 45-46.
Irina Vintilă ,Z Borlan, C Răuţă, D. Daniliuc, Letiţia Ţigănaş ,1984 – Situaţa
agrochimică a solurilor din România. Ed. Ceres, Bucureşti.
Israil Anca Michaela, Prioni şi prionoze, prezent şi perspective, Ed
Humanitas, Bucureşti, 2005;
Kiss Stefan, Microbiologie generală I şi II, Universitatea Babeş Bolyai,
Facultatea de Biologie –Geografie, Cluj 1975;
Kiss, St., Ştefanic, Gh., Paşca Daniela, Drăgan Bularda M., Zborovschi E.,
Crişan R., Enzimologia mediului înconjurător, Ed Ceres, 1991;
Moldoveanu Dumitru, Militaru Costin, Moldoveanu Iulia, Microbiologie şi
inginerie genetică, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2001;
Papacostea P.,1976, Biologia solului, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, pg 81-259, 261
Papacostea P.,1981, Problemele lumii contemporane şi implicaţiile lor în
agricultură, în Agricultura biologică, Ed Ceres, Bucureşti, pg 9-11;
Pamfil D., 1999, Microbiologie, Ed. Genesis, pg 157 şi 161;
Paul E.A. şi Clark F.E., 1989, Soil Microbiology and Biochemistry. Academic
Press, Inc. san Diego,California, pg 133;
Păun L., Bioterorismul şi armele biologice, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2003;
Rugină V., Din secretele proceselor fermentative ( de la vin ..la antibiotice),
Ed Tehnică, Bucureşti, 1992;

76
Sylvia, D.M., P. Hartel, J. Fuhrmann, and D. Zuberer, 2005. Principles and
Applications of Soil Microbiology. Second Edition. Prentice Hall,
Upper Saddle River, NJ;
Schäffler A., Altekrüger J., Microbiologie medicală şi imunologie, Ed ALL,
Bucureşti, 1994;
Stefanic Gh, Proteina direct din azotul atmosferic, Ed Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983
Stefanic Gh, Săndoiu I.D., 1994, Biologia solului, Lito USAMVB, Bucureşti,
pg 6-22.
Stefanic Gh, Săndoiu I.D., 1994, Biologia solului, Lito USAMVB, Bucureşti,
pg 6-22.
Şumălan Renata Maria, Teza de doctorat, 2003
Şumălan Renata Maria, 2008, Biologia si microbiologia solului, Eurobit
Timisoara.
Şumălan Renata, 2004, Microbiologie , Eurobit Timisoara
Şumălan Renata, Borozan Aurica, Biologia şi microbiologia solului,
îndrumător de lucrări practice, 2003, Ed Solness Timisoara
Zarnea Gh, 1970, Microbiologie generală, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti
Zarnea G.,1994, Tratat de microbiologie generală, vol V, Editura Academiei
Române, pg 976-980;
*** Metode de cercetarea solului, 1964, Ed Academiei RPR, pg 431,435.

Webografie
http://www.acad. ro/com2005/p v1031/Solul
www.ffp.csiro.au/research/mycorrhiza/intro.html
www.insectfarm.com/new/
http://plante-doktor.dk/mykorrhiza.htm
http://dwb.unl.edu/Teacher/NSF/C11/C11
www.bact.wisc.edu/Bact303/CyclesofElements
http://science.nhmccd.edu/biol/wellmeyer/bacteria/
http://biology.kenyon.edu/Microbial_Biorealm/bacteria/gram-
positive/streptomyces/streptomyces.html
http://www.jic.bbsrc.ac.uk/SCIENCE/molmicro/Strept.html
http://www.bio.utexas.edu/research/utex/genus/c13.html#Chromulina
http://en.wikipedia.org/
www.dsmz.de/microorganisms/main.php?menu_id=2
http://cropsoil.psu.edu/sylvia/public.htm
http://textbookofbacteriology.net/growth.html
www.unibuc.ro/eBooks/biologie/drojdii/htm
http://biomed.man.ac.uk/
www.microvet.arizona.edu/ Courses/MIC205/06Viruses
www.seafriends.org.nz/ enviro/soil/ecology.htm
www.ournet.md/~biochim/ghid/microbio.doc
www.soil.msu.ru
www.bact.wisc.edu/Bact303/phylogeny
www.ournet.md/~biochim/ghid/microbio.doc.
http://www.jic.bbsrc.ac.uk/SCIENCE/molmicro/Strept.html
http://www.bioterapi.ro/Fitoenciclopedia/f_sistematica_mucegaiuri.html

77
http://microbewiki.kenyon.edu/index.php/Frankia
http://www.rhizo.at
http://microbiologyprocedure.com/index.htm
http://biology.clc.uc.edu/fankhauser/Labs/Microbiology/Micro_handouts.htm
http://www.science-projects.com/safemicrobes.htm
http://www.mastercomposter.com/
http://www.micotoxinas.com.br/
http://www.micotoxinas.com.br/altertoxins.htm
http://www.mold.ph/aspergillus.htm
http://www.pjms.com.pk/issues/octdec207/article/article9.html
http://www.schimmel-schimmelpilze.de/alternaria-alternata.html
http://invam.wvu.edu/index.html
http://mycorrhiza.ag.utk.edu/
http://mycorrhizas.info/vam.html#intro
http://www.bio-organics.com/Mycorrhizae_Products.html
http://www.composttea.com/myc.htm
http://www.mycorrhiza.eu/e/home-e
http://www.mycorrhizae.com/tools-tips-products
http://www.mycorrhizae.eu/
http://www.mycosym.com/EN/mycorrhizaEN.html
http://www.urbancreeks.org/Biofertilizers_Mycorrhizae.pdf
http://soils.usda.gov/sqi/publications/publications.html#biology
https://www.fibl-shop.org/english/shop/publicationtypes.php
http://bashanfoundation.org/gmaweb/pdfs/
http://www.microbial-ecology.at/
http://www.biocombustibil-tm.ro/obiective.html
http://www.biology.duke.edu/bio265/ajm21/molecular.html
http://www.uclan.ac.uk/facs/science/erg/sampling.htm
http://www.animalia.go.ro/Annelida/Oligochaeta/Lumbricidae.html
http://www.scribd.com/doc/8057787/10-Steps-in-Compost-Production

78