ECOLOGIE GENERALĂ

CURS I

INTRODUCERE

Ecologia ca ştiinţă s-a consacrat în jurul anului 1900, dar rădăcinile ei sunt mult mai vechi
şi se leagă practic de istoria omenirii. Pe măsură ce s­a detaşat de animale şi a început să practice
agricultura şi creşterea vitelor, omul s-a interesat tot mai mult de condiţiile în care trăiesc
vieţuitoarele, de pretenţiile lor faţă de factorii de mediu. Astfel, s­au născut germenii unei
ecologii precoce, empirice.

Termenul de ecologie a fost folosit prima dată de marele naturalist german Ernest Haeckel
în 1866. El este compus din două cuvinte prelucrate din limba greacă: oikos, care înseamnă casă,
gospodărie, economie şi logos, care înseamnă ştiinţă.

În defineţia lui Haeckel, ecologia este ştiinţa luptei pentru existenţă, ştiinţa economiei
naturii, a gospodăririi naturii.

De-a lungul celor peste 140 de ani de utilizare, ecologia a primit numeroase defineţii,
care au căutat să-i dea de un contur şi un conţinut mai precis. În ele se reflectă două categorii de
conceptţii: unele pun acceptul pe relaţiile dintre organism, fiind din acest punct de vedere mai
aproape de viziunea lui Haeckel, altele privesc ansamblul relaţiilor dintre vieţuitoare, precum şi
dintre acestea şi mediul în care trăiesc. După 1970 s-au formulat câteva defineţii pentru ştiinţa
ecologie:

R. Dajos (1970): “Ecologia este ştiinţa cere studiază condiţiile de existenţă a fiinţelor şi
interactţiiunile de orice natură, care există între aceste fiinţe şi mediul lor”.

C.F. Sacchi I. Testard (1971): “Ecologia este disciplina care studiază raporturile dintre
organisme şi mediul lor înconjurător”;

E. Odum (1971): “Ecologia studiază nivelurile de organizare superioare celui individual şi

anume populaţii, biocenoze, ecosisteme şi biosfera”;

E. Stugren (1982): “Ecologia este ştiinţa interacţiunilor în sistemele supraindividuale”;

N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) “Ecologia studiază sistemele supraindividuale de

organizare ale materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”.

Interacţiunea dintre organisme, precum şi dintre ele şi mediul abiotic reprezintă o lege a
naturii, constituie un mecanism general al universului. Ea este posibilă datorită unităţii materiei în
univers, prin faptul că organismele conţin aceleaşi elemente chimice care se găsesc în sistemele
lipsite de viaţă.
 Ecologia studiază de asemeni, cele mai importante fenomene vitale din biosferă ca:
variaţia numerică a populaţiilor, productivitatea biologică, sănătatea mediul lui de viaţă.

Cercetările din ultimul timp au demonstrat că şi omul trebuie să se supună legilor naturii,
care guvernează echilibrul materiei în cadrul biosferei. Din nefericire, în goana după profituri
mari şi imediate, omul a provocat naturii, dezechilibre grave cum ar fi:

 extragerea, pentru consumul propriu, a unor vieţuitoare, peste limita capacităţii de

refacere a efectivelor speciilor respective;

 exploatarea haotică şi rapidă a resurselor minerale ale solului şi subsolului;

 deversarea deşeurilor industriale şi menajere în mediu, fără o tratare prealabilă

corespunzătoare;

 utilizarea substanţelor chimice (pesticide) pentru combaterea bolilor şi

dăunătorilor în agricultură.

Toate aceste activităţi au declanşat pe Terra o criză ecologică, care exercită numeroase
presiuni negative asupra condiţiilor de existenţă şi supravieţuire a lumii vii, manifestată prin:

 scăderea productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi adesea chiar a celor

antropice;

 limitarea hranei disponibile pentru populaţiile umane;

 creşterea gradului de poluare a mediilor vitale (apă, aer, sol) precum şi a

produselor sau resurselor pe care omul le obţine din aceste medii.

Ca rezultat al obiectivelor sale legate de cunoaşterea şi prognoza evoluţiei sistemelor

biologice de nivel supraindividual, ecologia a devenit o ştiinţă a supravieţuirii, ea oferind
informaţiile şi căile prin care omul ar putea să salveze biosfera de la o catastrofă. Astfel, ecologia
capătă tot mai pregnant un rol educativ, informaţional şi decizional.

Ecologia are la bază cercetările unor iluştri savanţi, cum au fost Liebig, Darwin şi Hackel.

Chimistul Justus von Liebig (1943), studiind necesarul de elemente chimice pentru
dezvoltarea optimă a plantelor de cultură, a emis legea minimului, respectiv cantitatea minimă
dintr-o substanţă necesară creşterii şi dezvoltării acestora.

Darwin (1859) descoperă conexiunile complexe din natură, semnificaţia lor evolutivă,
caracteruol lor dinamic şi istoric. El scoate în evidenţă rolul esenţial al conexiunilor indirecte
dintre specii, precum şi dintre acestea şi mediul lor de viaţă, subliniind prevalarea conexiunilor
biologice faţă de factorii abiotici în procesul evoluţiei.
 Etapele dezvoltării ecologiei

Ecologia a parcurs câteva etape importante: etapa descriptivă, etapa ecologiei trofice,
etapa trofo-energetică şi etapa modelării.

Etapa descriptivă poate fi delimitată, în mod convenţional, ca fiind cuprinsă între anii
1886 (prima definiţie recunoscută a ecologiei) şi 1911, anul în care Victor Shelford a formulat
„legea toleranţei”. De fapt, cercetările descriptive continuă şi astăzi, dar ele reprezintă numai un
segment din spectrul cercetărilor ecologice moderne.

În cazul etapei descriptive s-a delimitat definitiv domeniul ecologiei şi s-au definit o serie
de noţiuni care astăzi au un rol fundamental în terminologia domeniului.

Astfel, Möbius (1877) ajunge la concluzia că organismele nu trăiesc independent şi

formează o grupare pe care o numeşte biocenoză sau comunitate.

Clemens (1905) şi Dahl (1908) studiind condiţiile de viaţă în care trăiesc organismele
introduce noţiunea de habitat. După ce E. Warming propune conceptul de comunitate şi în lumea
plantelor (1909), Clemens introduce o nouă noţiune ecologică, climaxul, ca studiu final al
succesiunii asociaţiilor vegetale.

Perioada descriptivă, are câteva trăsături definitorii:

 Preocuparea principală este descrierea sructurii şi dinamicii în timp şi spaţiu a

factorilor abiotici, a comunităţilor vegetale şi animale, a asocierii speciilor, a
dependenţei acestei asocieri de factorii abiotici;

 Relevarea conexiunilor dintre speciile unei comunităţi şi dintre ele şi mediul

abiotic evidenţiind faptul că o comunitate reprezintă un întreg.

Etapa ecologiei trofice poate fi delimitată în principiu, între anii 1911-1940. Investigaţiile
efectuate asupra unor sisteme ecologice diferite sub raportul complexităţii lor şi specificului
factorilor au permis diversificarea şi aprofundarea problematicii ecologice. Această etapă este
fundamentată conceptual şi metodic pe lucrarea lui Elton „Ecologie animală” publicată în 1927.
Elton pune bazele ecologiei trofice, concepţie valabilă şi astăzi. El demonstrează faptul că,
biocenozele sau comunităţile de organisme se structurează în mod decisiv pe baza relaţiilor de
hrană (trophos- hrană) dintre organismele existente.

Studiul comunităţilor vegetale a condus la conturarea unei noi ştiinţe – geobotanica, la

care şi-au adus contribuţia numeroşi specialişti: Braun-Blanchet şi Furren (1913), Clemens
(1916), Sukacev (1928).

Pe plan integrativ ecologic, apare noţiunea de ecosistem, introdusă de Tansley (1935),

care desemnează unitatea sistemică dintre biocenoză şi mediul său abiotic. În 1942 Sukacev
propune noţiunea de biogeocenoză, cu o sferă asemănătoare dar cu un conţinut mai puţin
integrator, nefiind asimilat de specialişti decât în mică măsură.

Etapa trofo-energetică se întinde aproximativ între anii 1940-1964, respectiv până în anul
iniţierii Programului Biologic Internaţional. Esenţa acestei etape constă în înlocuirea elementelor
de calcul cantitativ, exprimat în etapa trofică prin număr de indivizi sau biomasa acestora, printr-
o unitate universală, de natură energetică- caloria- care poate fi urmărită în evoluţie de la formele
ei fizice, apoi chimice şi biologice.

Prima imagine asupra modului energetic de structurare a unui ecosistem, în care se

regăsesc principiile eltoniene, se datorează lui Juday (1040) pe baza studiilor făcute asupra
lacului Mendota din S.U.A. Un moment hotărâtor în această direcţie l-a reprezentat lucrarea lui
Lindeman „Aspectul trofodinamic al ecologiei” (1942). El studiază fluxul de energie din lacul
Cedar-Bog din SUA, şi raporturile energetice dintre nevoile trofice. În această etapă, se naşte
ecologia informaţională, pe baza fundamentelor matematice oferite de Shannon şi Weaner
(1959), domeniu care se va dezvolta mai ales în etapa ulterioară.

Etapa integrării şi modelării pe calculator demarează odată cu Programul Biologic

Internaţional (IBP), iniţiat de UNESCO în 1964. Rolul acestui program a fost unificarea
metodelor de cercetare, valorificarea rezultatelor anterioare şi invenatrierea diferitelor procese
ecologice la scară globală.

Valorificarea bogatului material informaţional obţinut în cercetarea ecosistemelor a

presupus şi utilizarea unor metode moderne de calcul statistic şi prelucrarea datelor pe calculator.
În acelaşi timp, cu ajutorul computerelor s-a încercat modelarea şi prelucrarea datelor pe
calculator şi programarea cercetărilor ecologice, precum şi prognoza evoluţiei ecosistemelor în
contextul acţiunii unor factori cunoscuţi şi cuantificabili.

Preocupări privind dezvoltarea ecologiei în România sunt evidente încă de la începutul

sec. al XX-lea. Au existat numeroase studii care au abordat problemele comportamentului
organsmelor în funcţie de condiţii de mediu, a relaţiilor dintre diferite vieţuitoare. Între acestea se
distinge lucrarea lui E mil Racoviţă, intitulată „Evoluţia şi problemele ei” (1929) care, printre
altele, evidenţiază funcţionarea unor mecanisme de autoreglare a populaţiilor din cadrul
biocenozelor, fenomen care duce la stabilirea unui „echilibru biologic”.

Cel care a întemeiat cu adevărat ecologia la noi în ţară a fost Antipa. Elev al lui Haeckel,
a gândirii evoluţioniste a acestui mare biolog. Pentru prima dată în biologia românească, el pune
problema cauzelor care determină productivitatea biologică a zonei inundabile din Delta Dunării.

Ideile remarcabile ale lui Antipa asupra problemei funcţionării biocenozelor sunt
dezvoltate în lucrarea cu titlul semnificativ: „Organizarea generală a vieţii colective a
organismelor şi a mecanismelor producţiei în biosferă” (1935). Antipa arată că biocenozele
reprezintă forma universală de organizare a vieţuitoarelor. Niciun organism vegetal sau animal nu
poate duce o viaţă izolată şi trebuie să facă parte cu alte organisme cu care convieţuieşte, dintr-o
asociaţie biologică a mai multor specii - biocenoza- în care fiecare specie este reprezentată de un
anumit număr de indivizi. Antipa subliniază cu insistenţă că aceasta este o ordine reală, „ea poate
fi constatată, văzută şi chiar măsurată”.

Tradiţia ecologică fondată de Antipa este continuată astăzi de şcoala limnologică iniţiată
de N. Botnariuc şi C. S. Antonescu, precum şi de şcoala oceanologică a lui M. Băcescu. Cercetări
complexe cu metode moderne se desfăşoară acum într-o serie de instituţii de profil cum sunt
Institutele de Cercetări Biologice din Bucureşti, Iaşi, Cluj, staţiunile de cercetări de la Piatra
Neamţ, Brăila, Sulina, Institutul Român de Cercetări Marine Constanţa etc.

Domenii ale ecologiei

Ecologia este o ştiinţă integratoare, care îşi fundamentează legităţile pe informaţii

provenite de la diverse discipline biologice, fizice, chimice şi geografice. În interiorul ei s-au
conturat o serie de domenii funcţie de domeniul de integrare şi organizare a sistemelor, de
raportul biosului faţă de factorii mediului abiotic sau relaţiile dintre bionţi.

Ecologia este o disciplină sinbiologică, deoarece se ocupă de nivelurile supraindividuale

de organizare a lumii vii (populaţii, biocenoze, ecosisteme şi biosferă). Ea urmăreşte conexiunile
dintre specii care se formează pe fondul ecosistemului. Două specii conectate între ele prin
anumite interacţiuni alcătuiesc un biosistem, iar un număr mare de biosisteme interconectate
alcătuiesc o conexiune biocenotică.

În raport cu mediul geografic în care trăiesc vieţuitoarele, mediul pe care acestea îl

valorifică dar îl şi influenţează prin activităţi biochimice, metabolice, de bioproducţie, s-a
conturat o ştiinţă de graniţă, numită ecotopologia, ştiinţa structurii, funcţiei şi evoluţiei unităţilor
elementare ale scoarţei terestre.

Deşi frontiera inferioară a cercetărilor de ecologie se opreşte la nivelul populaţiilor, există

concepţia că şi la nivelurile inferioare acţionează principii ecologiece. După unii cercetători, s-ar
contura astfel, o ecologie celulară numită citoecologia, o ecologie moleculară, o ecologie
fiziologică sau ecofiziologie.

Dat fiind că vieţuitoarele se încadrează, din punct de vedere taxonomic, la trei domenii
mari – plante, animale şi microorganisme – studiile ecologice se fac de către biologi specializaţi
în anumite grupe sistematice. De aceea, atât sub raport practic cât şi didactic, se poate vorbi
despre ecologia plantelor, ecologia animalelor sau ecologia microorganismelor. În natură însă,
organismele se află într-o legătură concretă între ele, precum şi cu mediul de viaţă, constituind
împreună un sistem integrat cu structură şi funcţie proprie, numit ecosistem.

Studiile analitice, care evaluează relaţiile cu mediul al individului, populaţiei şi speciei

poartă numele de autecologie, iar ştiinţa sistemelor supraindividuale (biocenoză, ecosisteme) se
numeşte sinecologie.
 După modul de viaţă propriu organismelor studiate, s-au delimitat trei mari domenii ale
ecologiei: limnologia, care se ocupă cu studiul apelor interioare, oceanologia sau ecologia
marină şi ecologia terestră sau epeirologia. În cadrul ultimului domeniu s-a conturat o ramură
independentă, ecopedologia, care studiază solul ca mediu de viaţă al plantelor.

Etapa istorică, la scară geologică, poate delimita, de asemenea, două perioade sub raport
ecologic: paleoecologia (ecologia perioadelor vechi, care include succesiunea tipurilor de
ecosisteme ce au evoluat pe pământ şi în ape de la apariţia vieţuitoarelor şi până în prezent) şi
neoecologia, respectiv ecologia tipurilor actuale.
 CURS II

TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI ORGANIZAREA MATERIEI VII

Întreaga natură vie, sau lipsită de viaţă este reprezentată prin corpuri materiale, de la cele
mai mici cunoscute (atomii şi subdiviziunile acestora) şi până la structurile cosmice (plante,
sisteme stelare, galaxii, metagalaxii). Fiecare corp este un ansamblu de elemente de acelaşi fel
sau diferite, între care există anumite conexiuni datorită cărora corpul dat se menţine o anumită
perioadă de timp într-o stare relativ stabilă, manifestând faţă de corpurile înconjurătoare calităţile
unui întreg.

Fiecare corp, în această concepţie, reprezintă un sistem. După definiţia lui Bertalanffi
(1960) sistemul este un complex de elemente care se află într-o permanentă interacţiune între ele.
Organizarea unui sistem, respectiv structura şi funcţiile lui determină delimitarea lui în spaţiu şi
timp, precum şi comportarea lui ca întreg, respectiv relaţiile cu sistemele înconjurătoare
(interacţiunile).

Interacţiunea este mecanismul fundamental al Universului. Ea este definită ca o formă

de legătură a obiectelor, manifestată printr-o influenţare reciprocă, atât între cele fără viaţă şi
corpurile vii, cât şi între fiecare din aceste categorii: dintre mediul abiotic şi organisme, dintre
plante şi animale. Dacă la modul general interacţiunile dintre corpuri pot genera sisteme, nu orice
interacţiune are această valoare. Astfel, un stol de ciori care invadează un teren agricol se află în
interacţiune cu acesta, dar de aici nu rezultă un sistem decât dacă această interacţiune este
permanentă şi nu întâmplătoare. Sistemele se formează atunci când câmpurile de acţiune dintre
două obiecte se suprapun parţial şi sunt cuprinse într-o interacţiune regulată, necontenită, non-
întâmplătoare.

Componentele întregului se influenţează reciproc, constituind astfel părţi ale întregului.

Întregul însă nu se confundă cu suma părţilor, ci posedă o funcţie proprie, o calitate proprie,
generate de interacţiunea elementelor componente. Un sistem poate fi astfel definit ca un
ansamblu de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg.

Organizarea unui sistem, deci structura lui şi conexiunile, funcţiile şi funcţionarea părţilor
lui, sunt cele care determină delimitarea sistemului în spaţiu şi timp precum şi comportarea lui ca
întreg.

Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, se deosebesc trei categorii de sisteme: izolate,
închise şi deschise.

Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu întreţin schimburi de materii şi energie cu
mediul înconjurător. În natură nu există de fapt asemenea sisteme, iar unele sisteme artificiale
cum ar fi cabinele spaţiale, care încearcă o izolare completă a cosmonauţilor faţă de spaţiul
extern, au totuşi schimburi, pierderi de energie în spaţiu.
 Sistemele închise sunt acele sisteme care întreţin cu mediul înconjurător doar schimburi
de energie. Astfel, un vas cu apă perfect închis nu va avea cu mediul schimburi materiale dar va
ceda sau va primi căldură în funcţie de temperatura mediului ambiant. În realitate, în natură
putem întâlni unele sisteme anorganice parţial izolate, cum ar fi plantele. În lumea vie nu există
însă asemenea sisteme.

Sistemele deschise se caracterizează prin schimb de materie şi energie cu mediul

înconjurător. Intră aici majoritatea sistemelor abiotice şi toate sistemele biologice.

Însuşirile generale ale sistemelor biologice

Sistemele biologice au şapte însuşiri fundamentale: caracterul istoric, caracterul

informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic, programul, autoreglarea şi heterogenitatea.

Caracterul istoric al sistemelor biologice exprimă ideea de evoluţie, a faptului că

însuşirile stucturale şi funcţionale ale acestora s-au elaborat în timp, au deci o istorie. De aceea,
pentru a înţelege, de exemplu structura modului de funcţionare al unui organism trebuie să
cunoaştem originea şi evoluţia lui anterioară până în momentul analizei. Genotipul unui organism
este mai puţin rezultatul interacţiunii lui cu factorii mediului actual în care trăieşte, cât mai ales a
acţiunii în timp a selecţiei naturale asupra populaţiei ca întreg.

Caracterul informaţional. Sistemele biologice au capacitatea să recepţioneze, să

prelucreze şi să acumuleze informaţii primite din mediu şi la rândul lor să transmită informaţii
către alte sisteme. Activitatea informaţională a sistemelor biologice asigură integrarea către alte
sisteme. Activitatea informaţională a sistemelor biologice asigură integrarea lor în mediu, precum
şi transformarea mediului.

Sistemele biologice au capacitatea să transmită informaţii pe mai multe căi: căi fizice
(sunete, culori), căi chimice (mirosuri, substanţe chimice, apă sau elemente din mediu) şi pe căi
fiziologice (comportamente, gesturi sau alte activităţi).

Sistemul de transmitere a informaţiei este propriu fiecărui nivel de organizare a materiei

vii. Astfel, la organisme, calea principală de transmitere a informaţiei o reprezintă acizii nucleici
la populaţii, transmiterea informaţiei se face pe baza structurii şi mediului de funcţionare a
acesteia.

Cantitatea informaţiei depinde de nivelul de organizare al sistemului. De la nivelele

iferioare spre cele superioare cantitatea de informaţie creşte continuu.

Fidelitatea informaţiei recepţionate şi transmise este de asemenea un caracater foarte

important. Pentru specii, în primul rând, dar şi pentru alte categorii de sisteme biologice,
fidelitatea este o traăsătură esenţială. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii informaţiei este
repetarea ei, fenomen cunoscut sub numele de redundanţă.
 Fiecare fel de cromozom, de exemplu, este un dublu exemplar, în firecare celulă ce repetă
garnitura cromozomială, în fiecare individ se repetă în linii mari structura genotipului, în fiecare
populaţie se repetă, cu o anumită fidelitate, patrimoniul genetic al speciei.

În practică, fidelitatea informaţiei nu este absolută. Această realitate poate fi considerată

un rău necesar deoarece o copiere şi transmitere exactă ainformaţiei ar putea determina o
rigiditate şi imuabilitate a sistemelor. Prin apariţia unor erori în copierea şi transmitrea
informaţiei genetice, de exemplu, se produc mutaţiile, care reprezintă o cale de realizare a
plasticităţii speciilor şi de evoluţie a acestora prin selecţia erorilor pozitive.

Integralitatea sistemelor biologice reprezintă totalitatea însuşirilor calitativ deosebite ale

sistemului, realizate din interacţiunea subsistemelor. Apa, de exemplu, are însuşiri proprii,
deosebite de ale elementelor componente (O2 şi H2 ). Un animal se comportă într-un fel când este
izolat şi astfel dacă se integrează într-o grupare (stol, cărd, turmă). O populaţie are însuşiri noi
faţă de indivizii care o compun: longevitate nedefinită, o anumită structură pe vârste, pe sexe,
structura genetică, densitate, energetică. La rândul ei o biocenoză va avea însuşiri noi faţă de
populaţiile speciilor care o compun, printre care productivitatea biologică este una dintre cele mai
importante.

Noile însuşiri ale unui sistem sunt determinate de conexiunile care se stabilesc între
părţile componente. Cu cât specializarea acestora este mai profundă cu atât interdependenţa lor
va fi mai pronunţată. Astfel, dacă în primele stadii ale dezvoltării embrionare blatomerul poate fi
separat şi se poate dezvolta de sine stătător, pe măsură ce se diferenţiază în ţesuturi specializate
acest lucru este imposibil.

Echilibrul dinamic reprezintă capacitatea sistemelor biologice de a întreţieneun

permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemlel înconjurătoare, păstrându-şi trăsăturile
specifice.

Un sistem neviu, de exemplu o stâncă, în relaţie cu mediul înconjurător sub acţiunea

factorilor climatici şi de altă natură, este treptat dezegregată şi transformată în pietriş.

Asemenea sisteme îşi prelungesc existenţa prin izolare. Dimpotrivă, sistemele biologice
îşi păstrează integralitatea numai într-o relaţie continuă cu mediul înconjurător cu care realizează
schimburi materiale, energetice, informaţionale. Ele tind să conserve o stare staţionară, care să
corespundă structurii şi funcţiilor proprii, stabilite prin evoluţia istorică, dar sunt capabile să se
sdaptze treptat unor condiţi noi, ceea ce le imprimă caracterul de dinamism.

Programul sistemelor biologice. Trăsăturile sistemelor biologice nu sunt rigide, ci se pot

modifica între anumite limite, permioţând sistemului realizarea unor stăridiferite. Pentru fiecare
stare există un program propriu iar pentru fiecare sistem există o ierarhie de programe grupate
astfel:

Programe pentru sine, care au ca scop autoconservarea sistemului;

 Programe inferioare, care se referă subiectivismele soâistemului (de exemplu, în cadrul
sistemului organism există programele pentru subsistemele componente, celule, ţesuturi);

Programe superioare, care asigură existenţa şi funcţionarea sistemului superior. Astfel,

glandele sunt programate să asigure funcţionarea organismului, indivizii sunt programaţi să
asigure perpetuarea prin înmulţire a populaţiei, aceasta fiind la rândul ei programată să participe
;la asigurarea integrităţii biocenozei.

Autoreglarea este un principiu esenţial al ciberneticii şi este comună tuturor sistemelor

biologice.

Între sistem biologic şi mediu se pot realiza diferite modele de relaţii. Prin conexiune
directă se transmit informaţiile de la receptori la dispozitivul de comandă şi apoi la efectori. Prin
conexiunea inversă este format dispozitivul de recepţie asupra a ceea ce s-a realizat de către
dispozitivul efector la stimulul primit prin cobnexiunea directă. Diferenţa dintre stimul şi
răspunsul obţinut se constituie într-un nou semnal. Pe traseul conexiunii inverse există elemente
de măsurare şi comparare. Cu ajutorul acestora se stabileşte diferenţa dintre comandă şi efectori
în privinţa reacţiei faţă de stimuli şi se decide corectarea diferenţei printr-o nouă comandă.

Conexiunea inversă numită feed-back, poate fi de două tipuri:

Conexiune negativă, care împiedică depăşirea valorii răspunsului sistemului şi tinde să-i
stabilixzeze valoarea;

Conexiunea pozitivă, prin care semnalele de la efector la receptor duc la intensificarea

efectului, ceea ce are ca rezultat final distrugerea sistemului. În natură, marea majoritate a
sistemelor de autoreglare funcţionează cu feed-back negativ.

Sistemele biologice sunt sisteme cu control multiplu, fiecare parametru fiind controlat
(reglat) pe mai multe căi. Din acest motiv, sistemele biologice sunt foarte stabile. Marea lor
stabilitate se realizează printr-o mare supleţe. Astfel, la scăderea temperaturii mediului un animal
homeoterm a răspunde printr-o modificare a mecanismului fiziologic de termoreglare
(termogeneză, termoliză); dacă acest mecanism este suprasolicitat şi se dovedeşte insuficient,
animalul recurge la alte mecanisme: îşi poate găsi un adăpost, şi-l poate construi sau se poate
grupa cu alţi indivizi limitând pierderile de căldură.

Heterogenitatea reprezintă diversitatea structurală şi funcţională internă a sistemului.

Heterogenitatea este strâns legată însă de nivelul sistemului, astfel că ea creştecontinuu în timp,
atât în cadrul unui sistem cât şi prin trecerea de la u sistem inferior la unul superior.

Ierarhia sitemelor biologice

Toate sistemele atât cele abiotice, cât şi cele biologice, se găsesc îtr-un raport de
subordonare unele faţă de altele, astfel încât se creează o structură ierarhică foarte precisă.
Această subordonare rezultă din însăşi definiţia sistemelor, care prevede, că fiecare sistem
cuprinde un număr de sisteme şi estre la rândul său integrat într-un sistem superior.

Ierarhia materiei vii se face după două criterii de bază: după nivelul de integrare şi după
nivelul de organizare.

Nivelul de integrare exprimă totalitatea sistemelor iererhizate incluse în alcătuirea unui

sistem biologic dat. Astfel, un organism pluricelular are integrat în el o ierarhie întreagă de
sisteme: ioni - atomi- molecule- macromolecule- organite celulare- celule-ţesuturi- organe-
complexe de organe. Nivelele de integrare pot cuprinde atât sisteme nebiologice (ioni, atomi,
molecule), cât şi sisteme biologice (celule, ţesuturi).

Nivelele de organizare cuprind numai sisteme exclusiv bilogice, diferite calitativ din
punct de vedere al organizării şi funcţionării biologice. Un nivel de organizare reprezintă u
ansamblu de sisteme echivalente, cu trăsături comune universale. De exemplu, paramecii, râmele,
păsările csunt sisteme echivalente pentru că au valoare de indivizi ai unei specii, indiferent de
poziţia filogenetică a acesteia.

În momentul de faţă, sunt acceptate următoarele patru nivele de organizare ale materiei
vii: individual, populaţional, biocenotic, biosfera. Aceste nivele respectă două trăsături esenţiale:

Fiecare nivel respectă nivelul universalităţii, cuprinzând întreaga materie vie;

Ierarhia se bazează pe relaţii funcţionale între sisteme, spre deosebire de ierarhia unităţilor
taxonomice care se bazează pe relaţii de înrudire.

Nivelul individual are ca unităţi reprezentative indivizi biologici, indiferent de

complexitatea organizării lor, de la organisme monocelulare, procariote, până la organismele
pluricelulare cele mai complexe. Sistemele de nivel individual reprezintă termenul inferior al
ierarhiei. Individul biologic poate fi definit ca fiind forma elementară şi în acelaşi timp universală
de existenţă şi de organizare a materiei vii.

Capacitatea fundamentală a sistemelor individuale este metabolismul, care se manifestă

prin legătura permanentă a individului cu mediul de viaţă în care se integrează. El determină şi
însuşirile de bază ale organismelor: ereditatea, variabilitatea, reproducerea, dezvoltarea,
excitabilitatea., mişcarea. La acest nivel de organizare se manifestă cu valoare maximă
integralitatea şi autoreglarea.

Nivelul populaţional este reprezentat prin sisteme populaţionale sau ale speciilor. Linnè a
fost primul care a demonstrat caracterul universal al speciei, în sensul că fiecare individ aparţine
unei anumite specii. Aceasta, la rândul ei, este reprezentată prin una sau prin mai multe populaţii.
Din punct de vedere genetic, specia poate fi definită ca un ansamblu de populaţii izolate
reproductiv.
 Populaţiile se caracterizează prin anumite trăsături proprii acestui nivel de organizare a
materiei vii:

 longevitate nedefinită (spre deosebire de indivizii care au o durată de viaţă finită şi

relatuiv constantă în cadrul unei specii);

 Cadrul principal de manifestare a evoluţiei biologice: legile evoluţiei sunt legi

caracteristice sistemului populaţional, astfel adaptarea fiind un proces specific
populaţiilor, spre deosebire de adecvare care se întâlneşte la sistemele individuale;

 Asigură conservarea speciei prin autoreproduecere;

 Reprezintă o verigă în lanţul trofic al ecosistemelor.

Nivelul biocenotic este reprezentat prin întreaga structură vie a unui ecosistem, care
asigură circuitul materiei în sistemele supraindividuale. Ele conţin, în principiu trei categorii de
populaţii, cu activităţi contradictorii, dar în acelaşi timp unitare în conservarea şi evoluţia
biocenozei: producătorii de materie organică primară, consumatorii şi descompuntorii.

Nivelul biosferei cuprinde totalitatea biocenozelor, deci totalitatea organismelor de pe

pământ şi funcţionează ca un sistem biologic la scară planetară.
 CURS III

BIOTOPUL MEDIUL ABIOTIC AL VIEŢUITOARELOR

Toate organismele îşi duc existenţa într-un mediu concret, care are o anumită structură
spaţială fizică şi chimică şi poartă numele de biotop. Biotopul este locul ocupat de o biocenoză,
cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factorii climatici, etc.) şi toate elementele necesare
apariţiei şi dezvoltării organismelor.

Mediul reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici dintr-un loc dat cu
care un organism vine în contact. El poate fi abiotic, dacă ne referim la factorii lipsiţi de viaţă şi
biotic, acesta fiind reprezentat de vieţuitoare şi produsele eliminate din procesele lor metabolice.

Factorii de mediu se mai numesc şi factori ecologici şi pot fi grupaţi după rolul şi acţiunea
lor asupra biocenozelor în următoarele categorii:

Factori ecologici direcţi denumiţi şi factori de existenţă şi care includ: lumina, căldura,
apa, aerul, soluţiile nutritive, hrana, fiind absolut necesari pentru dezvoltarea organismelor;

Factori ecologici indirecţi, numiţi şi factori entropici, care acţionează indirect asupra
biocenozei, influenţând factorii de existenţă: relieful, rocile, poziţia geografică, care la rândul lor
afectează distribuţia luminii, căldurii, umezelii, hranei.

Factorii ecologici direcţi, fiind absolut necesari biocenozelor, nu se substituie unii altora.
De exemplu, insuficienţa căldurii nu poate fi compensată decât cu ados de căldură, insuficienţa
apei nu poate fi înlocuită de nutriţie şi aeraţie superioară.

Factorii ecologici indirecţi se pot substitui unii pe alţii în limite destul de largi. Din
diverse combinaţii de relief, sol, umiditate, poate rezulta acelaşi efect ecologic. Astfel, o
fitocenoză de molid se poate dezvolta şi în zona forestieră cu climă mai umedă şi mai rece, dar
situate pe pantele sudice ale reliefului, neprielnice ca expoziţie pentru pădure dar bune pentru
vgetaţie ierboasă.

Factorii ecologici influenţează vegetaţia şi fauna prin rezultanta complexului lor şi nu ca

sumă de elemente izolate. De aceea împărţirea factorilor ecologici în direcţi şi indirecţi este în
mare măsură convenţională. Din punct de vedere metodologic, pentru sistematizarea studiilor de
ecologie, aceşti factori se tratează separat, subliniindu-se de fiecare dată relaţiile lor de
interdependenţă.

Mediul abiotic sau biotopul cuprinde patru categorii principale de factori: geografici,
mecanici, fizici şi chimici. Esenţa şi originea acestor factori precum şi acţiunea lor asupra
organismelor, vor fi prezentate în subcapitolele ce urmează.
 Factorii geografici

Factorii geografici includ acele trăsături ale biotopului care poziţionează şi delimitează în
spaţiu un teritoriu sau un volum de apă, conferindu-i prin aceasta anumite trăsături particulare.
Principalii factori geografici sunt: poziţia pe glob, altitudinea, expoziţia geografică şi morfologia
biotopilor.

Poziţia geografică pe glob

Poziţia geografică se exprimă prin două coordonate principale: latitudine şi longitudinea.

Latitudinea determină schimbarea succesivă a biocenozelor de la ecuator la cei doi poli,

ca rezultat al influenţării factorilor climatici. Se ştie că la fiecare grad de latitudine de la ecuator
către poli temperatura scade în medie cu 1-1,5 0C. Efectul principal al acestui gradient termic se
exprimă într-o zonare latitudinală caracteristică a vegetaţiei. Astfel, de la ecuator spre poli există
următoarele zone a vegetaţiei:

 Zona pădurilor ecuatoriale veşnic umede;

 Zona pădurilor subtropicale;

 Zona savanelor;

 Zona pădurilor de foioase;

 Zona pădurilor de conifere;

 Zona tundrei;

 Zona deşertului rece (zonele polare lipsite de vegetaţie)

În jurul celor două tropice, ca urmare a circulaţiei specifice a atmosferei, apar două brâuri
de zone uscate (pustiuri), prezente în toate continentele.

Longitudinea imprimă schimbări în structura biocenozelor, determinate în primul rând de

poziţia şi distanţa la care se găseşte regiunea respectivă faţă de ocean, în raport cu umiditatea
aerului, cantitatea de precipitaţii şi variaţiile termice cauzate de această poziţie. În Europa, de
exemplu, regiunile vestice beneficiază de un climat aceanic, umed, cele centrale de un climat
continental moderat, iar cele estice, de un climat continental excesiv.

Altitudinea

Altitudinea este un factor la fel de important şi cu efecte similare asupra ecologiei

vieţuitoarelor ca şi latitudinea. Acţiunea ei se manifestă, în primul rând, prin variaţiile termice
altitudinale: la fiecare 100 de m înălţime faţă de nivelul mării, temperatura scade cu 10C. Efectul
este semănător celui descris la influenţa latitudinii şi se traduce printr-o etajare a vegetaţiei care
reproduce în linii mari, zonele latitudinale de vegetaţie. (fig. 2.1.).

Astfel, pe versanţii sudici ai munţilor Himalaia, pornind de la valea fluviului Gange,

găsim următoarele etaje de vegetaţie: păduri ecuatoriale, păduri subtropicale, păduri de foioase şi
amestec cu conifere, pajişti alpine şi subalpine, zona îngheţului veşnic.

Scăderea temperaturii odată cu creşterea altitudinii se datorează creşterii pierderilor de

căldură prin iradiere, ca rezultat a reducerii grosimii stratului atmosferic. Temperaturile coborâte
din zonele montane determină prelungirea iernii în zonele temperate şi revenirea acesteia mai
repede toamna, reducând astfel perioada de vegetaţie.

Reducerea stratului atmosferic în altitudine şi eliberarea acestuia de praf şi vapori de apă,

creşte intensitatea luminii directe, în special a radiaţiilor albastre, violete şi ultraviolete. Ultimele,
mai ales, exercită o influenţă inhibitaore asupra creşterii taliei plantelor.

Expoziţia geografică

Versanţii pot avea o expoziţie sudică, nordică, estică, vestică sau intermediară. Expoziţia
versanţilor poate determina unele schimbări în dezvoltarea biocenozelor vegetale. Astfel, în
zonele de deal, se observă că pe pantele cu expoziţie sudică se instalează gorunulul, iar pe cele
nordice fagul. Pe pantele sudice găsim, în general, vegetaţie cu elemente termofile iar pe cele
nordice vegetaţie cu elemente mezofile (fig. 2.2.).

Expoziţia geografică influenţează asupra fitocenozelor direct, prin modificarea factorilor

climatici (temperatura, umiditatea şi lumina). Pe versanţii sudici însoriţi încălzirea solului este
mai mare decât pe un teren orizontal, evaporaţia este mai puternică şi amplitudinile de
temperatură mai ic, iar umezeala aerului mai ridicată.

În regiunea muntoasă, la altitudini mari, unde căldura devine un factor limitativ, pe

versanţii însoriţi se realizează condiţii mai bune de vegetaţie decât pe cei umbriţi. De exemplu, în
Carpaţii Meridionali, limita principalelor zece specii lemnoase de pe versanţii cu expunere sudică
este mai ridicată decât pe cele cu expunere nordică cu cca 50 metri.

În prezenţa expunerii est-vest, versanţii vestici sunt mai bine încălziţi faţă de cei estici.
Explicaţia constă în faptul că pe versanţii estici o mare parte din căldura solară se consumă
dimineaţa pentru evaporarea picăturilor de rouă şi pentru încălzirea solului răcit în timpul nopţii.

Expoziţia geografică contează şi în raport cu direcţia vânturilor dominante. Versanţii

expuşi acestor vânturi, mai ales cei împăduriţi, pot suferi degradări importante în structura
fitocenozelor arboricole în cazul intensificării vânturilor, prin fenomenul de doborâre a speciilor
lemnoase. Efectele doborâturilor de pădure se extind asupra întregii biocenoze şi chiar supra unor
factori abiotici legaţi de stuctura şi compoziţia chimică a solului, dinamica umidităţii atmosferice
şi stratelor freatice, microclimatele ecosistemului.
 Morfologia biotopilor

Forma reliefului, pentru ecosistemele terestre şi a bazinului acvatic, pentriu cele acvatice,
joacă un rol însemnat în structura şi dinamica biocenozelor.

Ecosistemele terestre curelief accidentat, propriu zonelor montane, au câteva

caracteristici: platele sunt mai mari, văile mai înguste, iar diferenţa de nivel de la un punct la altul
poate fi semnificativă. Aceste trăsături au o influenţă asupra vegetaţiei. Şi în zonele de podiş sau
câmpie, fragmentate de văi, vegetaţia este condiţionată de forma reliefului. Astfel, în zona de
stepă, pe cumpenele de apă se dezvoltă o vegetaţie stepică acestei zone, iar în văi putem întâlni
păduri.

Diferenţierea biocenozelor în funcţie de forma reliefului este consecinţa modificărilor

cauzate de condiţiile microclimatice, exprimate prin regimul de temperatură, umiditate, etc. Între
zonele de culme sau podiş şi văile care le traversează se produc adesea inversiuni termie repetate
sau de lungă durată. În zonele mai înalte aerul circulă liber şi schimbările termice de la zi la
noapte sunt mai moderate. În văi, în schimb ziua aerul se încălzeşte mai pronunţat, ca efect al
climatului adăpostit, dar noaptea şi mai ales spre dimineaţă, aerul rece de pe culme se scurge în
zonele joase, astfel că aici se înregistrează şi temperatura minimă. În România, de exemplu,
temperaturile minime absolute se înregistrează în zonele depresionare intracarpatice şi nu pe
culmile montane cele mai înalte.

Un rol însemnat îl are relieful asupra evapotranspiraţiei şi umezelii solului. Formele

pozitive de relief sunt expuse unei evaporaţii mai intense, datorită circulaţiei mai active a aerului,
zonele depresionare sau joase conservă adesea mai multă umezeală.

Solul

Solul, ca factor ecologic, reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale mediului
şi poate fi încadrat atât în categoria factorilor geografici cât şi acelor chimici. El este rezultatul
alterării fizice, chimice şi biologice a rocii mame primare.

Solul se caracterizează printr-o serie de însuşiri fizice cum ar fi: profunzimea, structura,
compoziţia mecanică, porozitatea, regimul termic, aerisirea şi compactitatea, la care se adaugă
îsuşirile chimice, respectiv conţinutul în elemente chimice.

Solurile au în general trei orizonturi principale: A, B, C, care prezintă anumite

caracteristici distincte (fig.2.4).

Orizontul A se află la partea superioară a solului mineral, în care se acumulează materie

organică humificată şi intim legată cu partea minerală.

Orizontul B este sub orizontul A şi se caracterizează printr-o alterare a materialului

parental, însoţită eventual de o acumulare de argilă şi humus.
 Orizontul C se află în partea inferioară a unui profil de sol şi este constituit din materiale
parentale neconsolidate: marne, argile, nisipuri, luturi, loessuri.

Fig. 2.4. Structura verticală a unui profil de sol

Procesul de formare al solului parcurge două stadii. În primul stadiu are loc dezagregarea
rocilor, sub influenţa agenţilor atmosferici, scoarţa de alterare căpătând treptat însuşirile necesare
pentru instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei. Al doilea stadiu constă în asimilarea de către vegetaţie
a substanţelor minerale din scoarţa de alterare şi acumularea lor sub formă de substaţe organice,
care sunt repuse în libertate prin mineralizare de către microorganisme.

Însuşirile fizice ale solului influenţează asupra tuturor organismelor vegetale şi animale,
care prin ciclul lor ontogenetic sunt legate de sol.

Profunzimea solului are o mare importanţă pentru dezvoltarea vegetaţiei, mai ales pentru
cea lemnoasă. Pe soluri profunde srborii îşi pot dezvolta sistemul radicular în adâncime, fără a
mai fi stânjeniţi de rădăcinile exemplarelor vecine, dispunând astfel de condiţii optime de apă şi
nutriţie.

Structura solului este determinată de dimensunea particulelor din care acesta este alcătuit.
Dacă solul va fi format din particule de dimensiunea nisipului, el va avea o bună permeabilitate
pentru apă şi aer dar va fi sărac în elemente biogene solubile şi expus uscăciunii. Dacă particulele
sunt foarte fine, ca în cazul argilei, solul va fi puţin permeabil pentru apă şi aer, favorizând
băltirile şi condiţiile relativ anaerobe în profunzime. Solurile cu o structură complexă, cuprinzând
particule de dimensiuni variate (0,1 – 1,0 mm) inclusiv humus, sunt cele mai favorabile
dezvoltării vieţuitoarelor, atât plante cât şi animale şi microorganisme.

Temperatura solului este condiţionată pe lângă factorii externi esenţiali (soarele) de

culoarea şi compoziţia solului, de umiditatea lui şi activitatea microorganismelor. Căldura solului
influenţează direct procesul de adsorbţie al rădăcinilor, germinaţia seminţelor şi creşterea
rădăcinilor, iar indirect prin modificările fizice şi biochimice ale microorganismelor edafice.

Pentru dezvoltarea normală a plantelor, temperatura solului trebuie să fie în general mai
scăzută decât aerul. Procesele biochimice din sol, în schimb, sunt mai active la temperaturi mai
mari, microorganismele reuşind mineralizarea resturilor organice într-un timp mai scurt. În
solurile calde, vegetaţia se dezvoltă mai devreme, coacerea are loc mai timpuriu, iar procesul de
humificare este mai intens.

Temperatura solului în timpul verii este mai ridicată la suprafaţă şi scade odată cu
adâncimea, până la o anumită limită, în timp ce iarna valorile termice sunt invers ordonate. Există
şi variaţii diurne care se înregistrează până la 30 cm, în timp ce variaţiile anuale se pot resimţi la
o adâncime maximă de 10-15 m.

Vegetaţia are o mare influenţă asupra solului, menţinându-l ziua mai rece şi noaptea mai
cald. În pădure temperatura solului este mai constantă decât pe un loc descoperit ca urmare a
protecţiei realizate de vegetaţie şi litieră.

Apa din sol are o importanţă deosebită pentru plante şi biocenozele edafice. Din rezervele
de apă ale solului (higroscopică, capilară şi gravitaţională) accesibilă pentru plante este apa
capilară şi cea gravitaţională.

Regimul de apă se modifică în raport cu diferitele orizonturi genetice ale solului şi în

funcţie de însuşirile fizice şi chimice ale acestora, determinând caracterul distribuirii rădăcinilor
în sol.

Aerarea solului este legată de următorii factori: cantitatea de apă din sol, temperatura
solului, porozitatea solului, permeabilitatea şi conţinutul de substanţe organice din sol. Deşi
există un schimb permanent între aerul atmosferic şi cel din sol, ultimul are o compoziţie chimică
diferită: CO2 (0,1-10%), O2 (10-20%), N2 (70-80%), vapori de apă, amoniac, hidrogen sulfurat.
Compoziţia chimică a aerului din sol este determinată de structura solului şi activitatea biotică a
rădăcinilor plantelor şi biocenozelor edafice.

Pentru dezvoltarea normală a vegetaţiei solul trebuie să fie aerisit, oxigenul fiind necesar
atât respiraţiei rădăcinilor cât şi activităţii microbiocenozelor. În unele cazuri, lucerna de
exemplu, este necesară prezenţa oxigenului la orizonturi mult inferioare stratului arabil, până la
5-6 m adâncime, până la care ajung rădăcinile acestor plante.

Caracteristicile chimice ale solului au influenţă în special asupra organismelor vegetale:

Reacţia solului (pH- ul) delimitează următoarele tipuri de sol:

 Soluri foarte puternic acide (pH= 3,5-4,5) se întâlnesc în zonele înalte şi păduri;
turbării înalte, podzoluri turboase;

 Soluri puternic acide (pH=4,5 - 5,0), sunt podzoluri primare şi soluri brune acide
din pădurile de molid şi pin;

 Soluri acide (pH= 5,5 – 6,0), sunt soluri forestiere aparţinând podsolurilor şi
solurilor brun roşcate;

 Soluri slab acide (pH= 6,0-6,8), soluri brune, cernoziomurilor degradate şi soluri
brun roşcate de pădure;

 Soluri neutre (pH= 6,8-7,2), sunt reprezentate de cernoziomuri slab degradate şi

unele soluri brun roşcate de pădure;

 Soluri slab alcaline (pH= 7,2-7,5), sunt cernoziomuri propriu zise ciocolatii şi
castanii, unele soluri brun deschise de stepă uscată, unele soluri sărate, toate cu
conţinut redus de calciu;

 Soluri moderat alcaline (pH= 7,5-8,4), sunt soluri de stepă şi soluri aluvionare, cu
conţinut moderat până la ridicat cu carbonat de calciu;

 Soluri puternic alcaline (pH= peste 8,4) sunt sărăturile cu carbonat de calciu.

Plantele au anumite pretenţii faţă de pH, unele dezvoltându-se în limite înguste şi la

anumite valori ale acestuia, altele putând tolera variaţii mari, ample ale pH-ului.

Comportamentul se regăseşte şi la celelalte vieţuitoare care populează solul (nevertebrate

şi microorganisme).

Substanţele nutritive se întâlnesc sub două forme: substanţe nutritive active, cuprinzând
principalele elemente biogee (N, P, S, K, Ca, Mg) aflate în stare solubilă şi accesibile plantelor şi
substanţe nutritive potenţiale, temporar inaccesibile organismelor.
 Dinamica substanţelor nutritive din sol depinde de o serie de factori: temperatură,
umezeală, asimilarea lor de plante, descompunerea resturilor organice ale vieţuitoarelor de către
microorganisme. Din corelaţia acestor factori, cu cei privind structura solului se pot delimita
diferite tipuri de sol şi caracteristicile lor. Astfel, turba indică conţinutul în substanţe nutritive
potenţiale iar humusul afânat, prezenţa substanţelor nutritive active. Solurile nisipoase sunt
întotdeauna sărace, iar cele nisipoargiloase sunt de obicei bogate.

Numeroase fitocenoze şi specii sunt bune indicatoare pentru aprecierea resurselor

nutritive active şi potenţiale din sol. Astfel, pădurile de pin indică de obicei existenţa unui sol
sărac (nisipuri sau granituri), pădurile de Quercinee atestă existenţa unui sol bogat.

Dacă solul prin structura şi compoziţia sa influenţează structura asociaţiilor vegetale, la

rândul ei şi vegetaţia poate influenţa calităţile solului.

Vegetaţia reprezintă principala sursă de substanţe organice din sol, care se transformă în
humus cu ajutorul biocenozelor edafice. Toate organele moarte ale plantelor cad pe suprafaţa
solului şi se acumulează alături de cadavrele animalelor, formând o pătură organică moartă. În
pădure, acumularea acestor resturi (frunze, ramuri, flori, fructe, seminţe) duce la constituirea unui
covor vegetal numit litieră. Prin acţiunea conjugată a plantelor, ca surse de substanţe organice şi
a biocenozelor din sol, are loc procesul de formare şi acumulare a substanţelor humice, cu rol
important în creşterea calităţii bioproductive a solului.

Plantele superioare, în special gramineele îmbunătăţesc structura solului prin acţiunea

mecanică a rădăcinilor, care contribuie la formarea agregatelor de sol. La acţiunea mecanică se
adaugă acţiunea substanţelor chimice eliminate de către rădăcini, care contribuie la cimentarea
agregatelor din sol. În acelaşi timp, prin activitatea simbiotică a bacteriilor fixate pe rădăcinile
unor plante leguminoase, are loc fixarea azotului atmosferic şi acumularea lui în sol.

Plantele au capacitatea să extragă selectiv anumite elemente chimice din solurile pe care
se dezvoltă, contribuind la modificarea structurii geochimice a cestora. De exemplu, specii ale
genurilor Equisetum şi Lycopodium acumulează siliciu şi aluminiu, speciile de Salsda
acumulează sodiu. Cenuşa din cetină de molid conţine 21% oxid de siliciu, prin comparaţie cu
frunzele de mesteacăn cu numai 3%, iar cenuşa din frunzele de tei conţine 25% oxid de potasiu
faţă de numai 7% la frunzele de stejar.
 CURS IV

FACTORII MECANICI

Categoria factorilor ecologici de natură mecanică cuprinde vânturile şi mişcările apelor

oceanice şi continentale.

Vânturile. Vântul reprezintă mişcarea maselor de aer pe suprafaţa terestră care au, de cele
mai multe ori, o traiectorie orizontală.

Cauza principală a declanşării circulaţiei atmosferice o reprezintă variaţia gradientului

termic pe meridian, de la ecuator către cei doi poli, rezultă din unghiul de incidenţă a radiaţiilor
solare.

În zona ecuatorială aerul se încălzeşte puternic, se dilată şi devenind mai uşor urcă spre
straturile superioare ale troposferei, deplasându-se apoi către cei doi poli. Odată cu deplasarea
către zonele reci ale Terrei aerul pierde căldura, devine mai dens şi în final coboară către baza
troposferei, în apropierea solului.

Din zonele polare, se desfăşoară la suprafaţa solului o circulaţie opusă celei de altitudine,
până la zona ecuatorială.

Din cauza rotaţiei Pământului în jurul axei se creează o forţă de acţiune, numită forţa
coriolis, care complică într-o anumită măsură dinamica generală.

Curenţii ascendenţi ecuatoriali se deplasează către poli până la 300 latitudine, după care
sunt deviaţi spre est. Această curbare a fluxului de aer din altitudine determină o acumulare de
mase de aer care, în apropierea solului, capătă o mişcare către sud-est, formând alizeele.

O parte a curenţilor calzi de altitudine îşi continuă drumul către poli prin stratele
inferioare ale troposferei, dând naştere vânturilor de sud-vest între 300 – 600 latitudine , iar o
mică parte din curentul de altitudine se propagă spre poli şi răcindu-se prin radiaţie, devine
suficient de greu pentru a coborî în zona polului de unde se scurge către latitudinile de 600 ca
vânt de nord-sud.

Cele trei sectoare latitudinale cu circulaţie diferită sunt separate de trei fronturi climatice
(frontul intertropical, frontul polar şi frontul arctic) cărora le corespund zone de calm, în care
circulaţia aerului se face mai ales pe verticală.

Pe lângă forţa coriolis mai acţionează şi alţi factori asupra direcţiei maselor de aer, cum ar
fi: dimensiunea şi fragmentarea ţărmului continentelor, relieful, întinderea maselor de apă
oceanice, învelişul vegetal, alternanţa anotimpurilor.

Din punct de vedere ecologic vânturile pot fi clasificate astfel:

 Vânturi constante (permanente), care acţionează tot timpul anului şi în aceeaşi direcţie.
Intră aici alizeele generate de diferenţa de presiune dintre anticiclonii subtropicali şi zona
depresionară ecuatorială. Ele bat dinspre nord-vest spre sud-est în emisfera nordică şi dinspre
sud-est spre nord-vest în emisfera sudică.

Vânturile periodice, care se repetă la intervale de timp relativ regulate, cum ar fi musonii,
se formează ca urmare a diferenţei termobarice între suprafeţele continentale şi cele oceanice. Ele
sunt caracteristice sudului şi sud-estului Asiei, acţionând dinspre ocean vara şi dinspre uscat
iarna. Musonii de vară sunt încărcaţi de precipitaţii, cauzând ploi abundente în timp ce musonii
de iarnă sunt uscaţi. În categoria vânturilor periodice intră de asemeni, brizele, care iau naştere în
stratele inferioare ale troposferei determinate de încălzirea şi răcirea diferită a substratului pe care
ajunge radiaţia solară şi pot fi: marine, montane, sau de pădure. Brizele marine bat ziua dinspre
marea mai rece spre uscatul mai cald iar noaptea invers, brizele montane bat ziua dinspre vale şi
noaptea dinspre munte.

Vânturile neregulate, cu caracter perturbator şi intensitate sporită incluzând aici uraganele

şi furtunile. Uraganele reprezintă cicloni tropicali care se deplasează cu viteză de peste 64
noduri/oră şi care pot cauza mediului efecte negative, adesea catastrofale. Furtuna reprezintă o
intensificare de durată a viezei vântului, care produce efecte distructive atât pe uscat cât şi pe
suprafeţele acvatice.

Efectele ecologice ale vântului

Prin forţa pe care o dezvoltă, vântul acţionrează ca un adevărat „cărăuş” transportând

elementele conţinute de atmosferă sau antrenând de pe suprafaţa solului particule materiale
organice sau aparţinând componenţei biotice a mediului.

Vântul transportă masele de aer umed, care se constituie sub forma norilor, fiind
responsabil de distribuţia precipitaţiilor şi a umezelii, în general, pe suprafaţa globului terestru. În
acelaşi timp, vântul poartă masele de aer cald sau rece peste regiunile pe care le parcurge
contribuind în mod substanţial la crearea condiţiilor termice specifice diferitelor regiuni. El este
factorul care introduce o accentuată variabilitate în dinamica anuală a temperaturii atmosferice
prin transportul aerului cald sau rece în funcţie de direcţia în care acţionează.

În deplasarea sa vântul transportă şi cantităţi importante de particule solide, cum sunt:

praful, nisipul, cenuşa vulcanică, radionuclizii etc. Sunt numeroase efecte imediate sau de lungă
durată provocate de transportul unor asemenea particule.

Vântul poate cauza modelarea sau distrugerea unor forme de relief, prin acţiunea de lungă
durată transformând peisajul şi condiţiile mediului abiotic. Caracteristice sunt din acest punct de
vedere dunele de nisip, care reprezintă adevărate terenuri mişcătoare sub acţiunea vânturilor.
 Adaptări ale vieţuitoarelor la acţiunea vântului

La acţiunea vântului, organismele s-au adaptat în două direcţii: unele exploatează forţa
vâtului în anumite scopuri fiziologice sau ecologice iar altele şi-au dezvoltat sisteme şi
mecanisme proprii de rezistenţă faţă de vânt.

Utilizarea forţei vântului este prezentă la numeroase specii de plante, animale şi

microorganisme, în scopul reproducerii şi răspândirii. Astfel, există numeroase plante anemofile
(conifere, graminee) la care polenizarea se face cu ajutorul vântului. Speciile anemofile produc
polen uscat şi în cantitate mare pentru a favoriza polenizarea pe această cale. La alte plante şi
animale vântul este utilizat ca mijloc de răspândire. Astfel, seminţele multor specii de plante
lemnoase sunt mici şi uşoare sau sunt prevăzute cu puf şi aripioare (pin, mesteacăn, plop
tremirător, molid, larice, salcie, ulm) fiind transportate la mari distanţe cu ajutorul vântului. La fel
se deplasează şi sporii sau alte forme de rezistenţă ale bacteriilor, ciupercilor şi altor
microorganisme microscopice precum şi alte animale adulte.

Unele insecte, păianjeni şi chiar unele păsări, sunt deplasate de vânt pe distanţe
apreciabile. Unele păsări, mai ales berze, pelicani, stârci, pescăruşi, păsări răpitoare au
capacitatea să utilizeze curenţii din atmosferă pentru a plana fără mişcări active economisind
astfel, energia necesară în cursul căutării hranei sau migraţiilor.

Rezistenţa faţă de vânt, se manifestă în mod specific la plante şi animale. Datorită vitezei
diferite a vântului în funcţie de înălţimea faţă de sol, plantele de talie mică (ierburile) sunt mai
puţin afectate decât arborii.

Rezistenţa la vânt a unor plante ierboase are la bază structura tulpinii, care are forma unui
cilindru gol, structură elastică întâlnită mai ales la graminee. La plantele lemnoase (arbori şi
arbuşti) tulpina se prezintă sub forma unui cilindru plin, care asigură rigiditate şi rezistenţă la
rupere.

În cazul arboretelor expuse vânturilor puternice adaptarea se manifestă prin reducerea

taliei, fenomen remarcat mai ales în zonele montane.

La insectele care trăiesc în insulele izolate sau pe ţărmul continentelor au apărut adaptări
specifice, exprimate prin reducerea, uneori totală, a aripilor. În acest fel sunt ferite de pericolul
antrenării în largul oceanelor, prin intermediul curenţilor de aer, deplasare care le-ar fi fatală pe
termen lung ar putea duce la dispariţia speciei.

Influenţa fitocenozelor asupra vântului

Fitocenozele forestiere pot avea influenţe remarcabile asupra vitezei vântului, în funcţie
de structura pe specii, densitate şi vârstă. Într-o pădure de conifere şi amestec de foioase viteza
vântului se reduce considerabil faţă de un teren descoperit.
 Într-o pădure de pin, viteza vântului asupra coronamentului la înălţimea de 16,85 m este
de 1,6 m/s în interiorul coronamentului, la 10,55 m înălţime, ea scade la (,69 m/s, iar la nivelul
solului nu depăşeşte (,60 m/s. În interiorul pădurilor compacte vântul nu se simte deloc. Din
această cauză, din lipsa unor curenţi puternici, speciile ierboase din păduri nu se polenizează pe
cale anemofilă, iar seminţele acestor plante sunt foarte mici şi uşoare. În arboretele dese de molid
vântul îşi poate pierde viteza în interior, alunecând uşor deasupra coroanelor.

Mişcările apelor oceanice

Dinamica apelor marine şi oceanice este determinată de trei categrii de mişcări: valuri,
curenţi şi marei.

Curenţii oceanici sunt fluxuri de apă cu sens de scurgere, cu poziţie de adânc sau de
suprafaţă, de dimensiuni şi debite variabile. În funcţie de temperatura lor curenţii pot fi calzi sau
reci. Curenţii calzi iau naştere de la ecuator spre pol, pe direcţia sud-nord în emisfera nordică şi
nord-sud în cea sudică, iar curenţii reci înaintează de la pol spre ecuator, transportând apele de-a
lungul coastelor sau în largul oceanelor, ajungând uneori să interfereze cu curenţii calzi.

Cauzele apariţiei curenţilor marini sunt forţa coriolis (forţa generată de mişcarea
Pământului în jurul axei), acţiuna vânturilor regulate (alizee) şi periodice (musonii) şi încălzirea
inegală a maselor de apă care provoacă diferenţe de densitate dintre diferitele zone ale apelor
oceanului. Astfel, în zonele centrale ale oceanului densitatea apelor creşte datorită evaporaţiei
intense, în timp ce în apropierea coastelor densitatea scade datorită aportului de ape dulci
continentale. De fapt, factorii primari sunt temperatura, care pune în mişcare circulaţia generală a
atmosferei şi forţa coriolis, care coferă sensul final al acesteia. Se creează astfel o circulaţie
generală la nivelul Oceanului Planetar care cuprinde curenţii de suprafaţă, curenţii de profunzime
şi curenţii de convecţie.

Curenţii de suprafaţă se formează sub forma unor curenţi calzi în zonele ecuatoriale şi
tropicale, cu tendinţa de a se deplasa către zonele polare, unde prin răcire apele devin mai dense,
coboară în profunzime şi se reântorc spre ecuator. Acest circuit, relativ teoretic, semănă cu
circulaţia atmosferică, care îşi pune amprenta asupra trăsăturilor sale concrete. Ca rezultat al
interacţunii dintre circulaţia generală ecuator-pol şi vânturile dominante la diferite latitudini se
formează trei vârtejuri care conferă direcţia concretă a curenţilor de suprafaţă.

Modelul general al acestor curenţi evidenţiază faptul că cele trei vârtejuri (subpolar,
subtropical, şi N-ecuatorial) nu au acelaşi sens al circulaţiei. În emisfera nordică vârtejul
subtropical se produce în sensul acelor de ceasornic, determinând în centrul său o zonă de
presiune mai mare care poate ridica cu 1-2 m nivelul apei faţă de marginile vârtejului.

Vârtejurile N- ecuatorial şi subpolar se produc în sens opus acelor de ceasornic şi creează

în centrul lor o zonă de depresiune. În emisfera sudică vârtejurile apar ca imaginea răsturnată a
acelor din emisfera nordică.
 Curenţii de profunzime au o configuraţie mai complexă. În jurul continentului Antarctida
se produce iarna o puternică răcire a apei şi o creştere a salinităţii din cauza formării unei imense
cantităţi de gheaţă. Apa devine din ce în ce mai densă şi se lasă la fundul oceanului de unde curge
spre nord, formând curentul Antarctic de fund, ale cărui ape ajung până la paralela de 450
latitudine nordică. O parte din apele răcite şi salinizate se deplasează spre vest formând curentul
antarctic circumpolar.

Un fenomen asemănător se produce în nordul oceanului Atlantic, dar apele din această
zonă au o densitate ceva mai mică, astfel că, parcurgând un traseu asemănător, dar în sens invers,
ele alunecă deasupra curentului plecat din Antarctica. Apele arctice ajung în sud la peste 600
latitudine sudică, unde se amestecă parţial cu apele curentului antarctic circumpolar. Curenţii de
mică profunzime (100 – 1000 m adâncime) de origine antarctică şi subtropicală sudică se
deplasează către nord, întâlnindu-se în zona ecuatorială cu curenţii asemănători de origine
boreală.

Curenţii de convecţie numiţi şi verticali pot fi ascendenţi sau descendenţi. Ei se formează

sub acţiunea vânturilor continentale sau ca urmare a efectului evaporaţiei.

Vânturile continentale împing spre larg apele de la ţărm mai calde deci mai uşoare, în
locul acestora ridicându-se apele de adâncime mai reci şi cu caracteristici fizico-chimice şi
biologice diferite.

În zonele de larg oceanice evaporaţia este mai intensă, apele devin mai grele, cad spre
adâncime, de unde ies la suprafaţă ape profundale mai uşoare. Asemenea curenţi au o amploare
mai mare pe coastele de vest ale Aficii de Nord şi Sud, pe coasta vestică a Americii de Sud şi pe
coasta Californiei în America de Nord.

Valurile sunt mişcări ondulatorii ale apei determinate de vânt, erupţii vulcanice,
submarine sau cutremure de pământ. Ele se propagă pe direcţia de înaintare a vântului şi
determină antrenarea sedimentelor chiar de la adâncimi de 100 m, oxigenarea apei în zona
ţărmului şi influenţează puternic organismele bentonice, mai ales în zona platoului continental.
Intensitatea, înălţimea şi viteza valurilor sunt direct proporţionale cu tăria vântului.

Mareele sunt mişcări ritmice ale apelor mărilor şi oceanelor care se produc datorită forţei
de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Fenomenul se manifestă sub forma
creşterii şi descreşterii regualte a apelor în apropierea ţărmului, la intervale de 12 ore şi 25 de
minute. Direcţia mareelor este inversă sensului de rotaţie a Pământului, din această cauză se
consideră că mareele constituie o frână care tinde să micşoreze viteza de rotaţie a planetei. Zona
în care acţionează mareele este populată cu organisme care suportă regulat starea de imersie şi pe
cea de emersie.
 CURS V

EFECTELE ECOLOGICE ALE MIŞCĂRII APELOR OCEANICE

Prin acţiunea lor, curenţii au o influenţă profundă asupra orgnismelor marine. Ei amestecă
apele cu densităţi diferite contribuind la scoaterea din adânc a elementelor nutritive necesare
dezvoltării fitoplanctonului. De asemenea, curenţii marini transportă formele polare spre ecuator
şi invers, contribuind astfel la selecţia şi aclimatizarea organismelor marine. La întretăierea
curenţilor calzi şi reci se produce moartea în masă a unor organisme planctonice datorită şocului
termic care dereglează metabolismul speciilor stenoterme.

Curenţii oceanici imprimă în mişcarea lor, o serie de particularităţi atât apelor cât şi
regiunilor terestre limitrofeţ ele se manifestă în egimul termic al apei şi atmosferei, precum şi
asupra biocenozelor marine.

Datorită curenţilor de suprafaţă, apele oceanice sunt mai calde pe ţărmul vestic şi mai reci
pe cel estic. Curenţii în mişcarea lor de la est la vest în zona ecuatorială, transportă o mare
cantitate de apă caldă, imprimând apelor oceanice unele modificări în răspândirea temperaturii,
salinităţii şi vieţii. Un exemplu elocvent îl reprezintă anomaliile ce apar la contactul dintre
curenţii calzi şi cei reci. Astfel, la contactul dintre Curentul Golfului şi cel al Labradorului,
datorită amestecului, se dezvoltă în atmosferă o ceaţă densă, cu repercursiuni negative asupra
organismelor. Animalele stenoterme şi stenohaline, în primul rând peştii nu se pot acomoda uşor
în zona de amestec a celor doi curenţi, diferiţi ca temperatură şi salinitate, unele specii murind şi
formând în adâncimile din faţa Insulei Noua Scoţie adevărate cimitire de cadavre.

Structura planctonului oceanic este puternic influenţată de curenţi, mai ales de

temperatura acestora. În curenţii reci care se îndreaptă dinspre nord către ecuator, grupul
dominant îl reorezintă diatomeele, pe când în curenţii calzi, ecuatoriali, predomină algele
Dinoflagelatae, care reprezintă hrana esenţială a multor specii de peşti. În lipsa curenţilor apele
oceanice sunt sărace în plancton, aşa cum este cazul Mării Sargaselor, aflată în interiorul unei
zone delimitate de curenţii Ecuatoriali de Nord şi Curenţii Golfului., în apropierea coastelor Sud-
Estice ale Americii de Nord. Componenţa biocenozelor din această mare este foarte săracă atât ca
număr de specii cât şi ca număr de indivizi.

Transportul de substanţe minerale şi organice realizat cu ajutorul curenţilor este foarte

important şi este factorul principal care determină bogăţia biocenozelor din zonele lor de acţiune.
Fenomenul este propriu atât curenţilor de suprafaţă, cât şi celor ascendenţi. Ultimii antrenează
către suprafaţa oceanelor mari cantităţi de nutrienţi, determinând productivitatea biologică
neobişnuită a zonelor respective.

Şi mareele influenţează calitatea biotopului în zonele de costă (umiditate, temperatură,

lumina, oxigenul), determinând şi o serie de adaptări ale organismelor la condiţiile sopecifice
acestor variaţii de nivel. Principalele adaptări sunt legate de rezistenţa la forţa de spălare a
valurilor prin fixarea de stânci , adăpostirea în găuri, crăpături (ciripede, crapi, echinoderme),
îngroparea în nisip pentru a preveni uscarea (crustacee, viermi), închiderea ermetică a cochiliilor
pentru a menţine un volum de apă indispensabil respiraţiei (moluşte).

Mişcările apelor continentale

Dinamica apelor continentale are caracteristici diferite în funcţie de tipul de apă: apă
curgătoare (pâraie, râuri, fluvii) sau ape stagnante (lacuri naturale, lacuri de baraj).

Dinamica apelor curgătoare

Mişcarea apelor curgătoare este cauzată în mod special de acţiunea forţei gravitaţionale,
determinată de diferenţa de altitudine dintre izvor şi vărsare. Dinamica acestora este influenţată
de câţiva parametri esenţiali: înclinaţia pantei, debitul, viteza de scurgere. Viteza de curgere
depinde de înclinaţia pantei albiei, de lărgimea albiei, de debitul apei. Între debit şi viteza unui
râu este în general o relaţie inversă, la izvoare debitul fiind mic şi viteza mare iar la vărsare scade
viteza, dar debitul creşete.

Curgerea apelor în cadrul reţelei hidrografice are o importanţă deosebită în formarea şi

evoluţia ecosistemelor reofile, atât sub raportul biotopului cât şi a biocenozei. Ea se răsfrânge şi
asupra unor ecosisteme colaterale, cum sunt luncile râurilor şi bălţile pe care acestea le conţin şi
care se află în contact permanent sau temporar cu albia râului. Energia mecanică a apei în
mişcare, combinată cu puterea ei de dizolvare creează o forţă de eroziune şi transport cu
importante efecte ecologice. Primul efect este exprimat în structura longitudinală şi transversală a
albiei râurilor, la care contribuie, pe lângă curgerea propriu zisă a apei, natura substratuli
străbătut, altitudinea şi condiţiile climatice.

Profilul transversal al unei văi, care reprezintă rezultatul acţiunii la scară geologică a
curgerii apei, cuprinde umătoarele elemente: albia minoră sau principală, care este acoperită
permanent sau în cea mai mare parte a anului cu apă, albia majoră acoperită cu apă numai în
timpul viiturilor şi traseele râurilor, care reprezintă vechi albii majore ale văilor rămase
suspendate lateral.

Profilul longitudinal are, în general, un aspect sinuos şi rectiliniu. Această formă se

datorează modului de eroziune a văii şi în special acţiunii exercitate de firul apei asupra
malurilor, în corelaţie cu structura geologică a terenului străbătut. De la izvor spre vărsare, în
lungul unui râu se diferenţiază următoarele sectoare: cursul superior, caracterizat printr-o albie
strâmtă, cu pereţi abrupţi, cu fund pietros, cursulmijlociu, cu vale mai lungă şi fund nisipos şi
cursul inferior, cu văi lungi, fund mâlos, numeroase meandre, lunci inundabile.cantitatea de
aluviuni transportată de apele curgătoare formează debitul solid, care variază în funcţie de
structura solului străbătut, cantitatea de precipitaţii din bazinul hidrografic, panta albiei, viteza de
curgere a apei. Materialele provenite din eroziune, împreună cu cele provenite din spălarea
solurilor de către apele de şiroaie, sunt transportate de apele curgătoare sub formă de suspensii şi
sedimente treptat, pe măsura reducerii curentului.

Sedimentele transportate de râuri şi fluvii au două efecte ecologice majore: fertilizarea

luncilor, în timpul viiturilor şi formarea unor sisteme particulare de tip deltaic., cu caracteristicile
proprii care constituie în realitate structuri mai ample, macroecosisteme, denumite şi biomuri.

Organismele care trăiesc în apele curgătoare sunt organisme reofile şi prezintă o serie de
adaptări care sunt orientate în special pentru prevenirea antrenării de către curent în masa apei şi
transportul în aval şi se realizează pe următoarele căi:

 Turtirea dorsoventrală a corpului, pentru a reduce forţa de antrenare a apei (larve

de efemenopter, plecoptere);

 Dezvoltarea unor ventuze pentru fixare de substrat (stânci, plante) întâlnită la

unele larve de diptere şi unele hirudinee;

 Diferite cârlige fixate de extremitatea posterioară a corpului, restul rămânând liber

(larve de diptere din familiile Chiromonidae şi Simulidae);

 Construirea unor căsuţe de nisip sau prundişţ fixate de substrat (unele

Chiromonidae şi Trichoptere);

 Reducerea dimensiunilor corpului pentru a reduce presiunea apei asupra lui

(hidroacarieni, torenticoli).

Factorii fizici

În categoria factorilor fizici sunt cuprinşi următorii factri ecologici: temperatura, lumina,
umiditatea, gravitaţia şi presiunea.

Temperatura

Temperatura este un factor ecologic fundamental, fiind corelat şi determinând în acelaşi

timp şi dinamica altor factori ecologici, fizici, chimici, geografici.

Din acest motiv, cunoaşterea temperaturii mediului este indispensabilă în toate

investigaţiile ecologiec asupra organismelor terestre, acvatice sau edafice.

Regimul termic al atmosferei

Deoarece absoarbe o cantitate redusă din radiaţia solară care o străbate, atmosfera se
încălzeşte în foarte mică măsură direct de la soare. Suprafaţa terestră reprezintă principala sursă
de încălzire a atmosferei deoarece ea este capabilă să absoarbă înb mare parte radiaţia solară.
Astfel aerul atmosferic se încălzeşte de la soare prin intermediul suprafeţei active a Pământului.
 Aerul încălzit este implicat într-o dinamică în care intervin mai multe fenomene fizice:
convecţia, advecţia, turbulenţa, radiaţia.

Convecţia reprezintă ridicarea aerului încălzit din apropierea solului către stratele
superioare ale troposferei, locul acestora fiind luat de aerul rece din zonele adiacente care prin
încălzire, evoluează în acelaşi sens. Prin convecţie are deci loc o încălzire a atmosferei, de la bază
către stratele superioare.

Advecţia, numită şi convecţie orizontală, determină mişcarea orizontală a maselor de aer.,

reprezentând cel mai important mod de propagare a căldurii şi cauzând schimbările intempensive
ale vrmii de la o zi la alta.

Turbulenţa reprezintă o cale de transfer a căldurii în atmosferă prin intermediul

amestecului turbulent al unor volume de aer cu temperaturi diferite. Ea este o consecinţă a
încălzirii inegale a duferitelor suprafeţe naturale, care generează încălzirea şi deplasarea pe
verticală a aerului în mod specific de pe fiecare tip de suprafaţă.

Ridicarea şi dilatarea aerului are ca efect pierderea de căldură prin convertirea în energie
cinetică, astefel că aerul se răceşte. În timpul mişcării descendente se produce fenomenul invers,
compresiunea, care determină încălzirea aerului.

Răcirea aerului se produce şi prin cedrea căldurii prin radiaţie. Un asemenea proces, se
observă în timpul nopţilor senine şi lipsite de vânt, când suprafaţa terestră şi stratul de aer
apropiat pierd multă căldură prin raduiaţie, devenind mult mai reci decât stratele de aer din
altitudine, a căror răcire este încetinită de amestecul turbulent mai intens de la acest nivel.

Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii aerului sunt o consecinţă indirectă
a fluxului de radiaţie solară pe suprafaţa pământului.

Mersul diurn al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o maximă şi o

minimă. Temperatura minimă se produce cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. În continuare
temperatura creşte, atingând valoarea maximă între orele 13-15, cu cca 2 ore mai târziu decât
temperatura maximă atinsă de sol.

Amplitudinea variaţiilor diurne depinde de următorii factori:

 Latitudinea geofgrafică: amplitudinea este mai mare în regiunile intertropicale şi

scade la poli, în legătură cu înălţimea soarelui deasupra orizontului la amiază.

 Anotimpurile: în zona latitudinilor mijlocii şi superioare, unde înălţimea soarelui

deasupra orizontului variază mult în timpul anului, amplitudinea diurnă va fi mai
mică iarna şi mai mare vara;

 altitudinea: în general amplitudinea diurnă a temperaturii scade cu altitudinea;

  configuraţia terenului: amplitudinea diură este mai mare în formlele de teren
concave (adâncite) decât în cele convexe. În văi şi în special în depresiuni închise,
unde circulaţia este mult mai încetinită, aerul se încălzeşte puternic ziua şi se
răceşte intensnoaptea, înregistrând amplitudini diurne mari. Pe formele de relief
convexe, pe versanţii muntoşi şi pe orice forme de teren mai proeminente,
reducerea timpului de contact cu solul a aerului, ca urmare a dinamicii generale
mai active a atmosferei, determină amplitudini diurne mai mici;

 natura suprafeţei terestre: particularităţile suprafeţei planetei au o mare influenţă

asupra dinamicii diurne a aerului. Amplitudinea este mai mare deasupra solului
faţă de suprafeţele acvatice. Solurile nisipoase determină o amplitudine mai mare,
ca şi solurile compacte sau de culoare deschisă. Yăpada măreşte mult
amplitudinea termică în cursul iernii.

 nebulozitatea: în zilele noroase mersul diurn al temperaturii este mai moderat

decât în zilele senine.

Variaţiile anuale ale temperaturii aerului la latitudinile noastre se caracterizează printr-o

oscilaţie simplă, cu o valoare maximă în luna iulie şi una minimă în ianuarie. Mersul anual
depinde de aceeaşi facori care influenţează şi mersul zilnic. Din punct de vedere ecologic
interesează atât temperaturile medii multianuale, cât şi variaţiile extreme.

Limitele temice ale vieţii

Universul cunoaşte temperaturi extreme între -2730 C, în spaţiul cosmic şi milioane de

grade Celsius în stele, inclusiv în soare. Pe pământ ecartul valorilor termice este mult mai redus,
fiind cuprins între -880 C, în Antarctica şi surte de grade în solurile de origine vulcanică sau apele
de origine subterană.

Datele actuale, obţinute prin observaţii directe sau cercetări experimentale, evidenţiază
limitele între care există o viaţă activă, cuprinse între -700 C şi +900 C, precum şi două zone
termice extreme, care depăşesc în ambele sensuri limitele de mai sus, în care organismele se află
într-o stare inactivă, de obicei în structuri de rezistenţă biologică, stare numită anabioză sau
criptobioză.

În apele termale cu temperaturi aproape 900 C, s-au găsit bacterii vii, precum şi unele
cianobacterii aparţinând genurilor Phormidium şi Oscillatoria. Unele larve de diptere Ephydridae
trăiesc la temperaturi de 600 C şi peste, capacitate întâlnită şi la unele protozoare. Pentru marea
majoritate a organismelor însă, temperatura vitală maximă nu depăşeşte 500 C.

Limita inferioară a vieţii active nu coboară sub 00 C pentru plante şi animale poikiloterme.
Astfel, coniferele pot realiza procesul de fotosinteză la temperaturi negative de până la -50 C,
muşchii şi lichenii până la -80 – 100 C.
 Există şi unele nevertebrate, larve de insecte, care pot supravieţui la temperaturi de minus
0
10-30 C. Animalele homeoterme, în schimb, pot suporta temperaturi coborâte de până la -60 -
700 C.

Temperaturi ecologice

Capacitatea de a tolera variaţiile de temperatură ale biotopului depinde de specie, de

stadiul de dezvoltare (ouă, larve, adulţi), de starea fiziologică.

Termotoleranţa este un important atribut al speciei, căpătat în decursul evoluţiei

filogenetice. După limitele de toleranţă termică speciile se împart în două categorii: stenoterme şi
euriterme.

Organismele stenoterme sunt acelea care nu tolerează în perioada vieţii active decât un
interval limitat de variaţii a temperaturii mediului ambiant.

Organismele euriterme, tolerează un ecart mult mai mare de variaţie a factorului termic.
Organismele stenoterme pot fi la rândul lor de trei categorii: unele care preferă temperaturi
coborâte, numite psihrofile sau criofile, unele care preferă temperaturi ridicate, termofile şi
organisme care se dezvoltă la temperaturi intermediare, numite mezofile.

Tempertaura optimă pentru un organism sau o populaţie este temperatura la care

procesele metabolice, creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară cu cea mai mică pierdere de energie.
Ea nu este limitată la o valoare foarte îngustă, ci pe un ecart ceva mai mare, care să corespundă
pretenţiilor atât fiziologice cât şi ecologice ale speciei şi ale stadiilor de dezvoltare a
organismelor.

Temperatura 0 a dezvoltării (K) este temperatura minimă de la care începe activitatea

normală de creştere şi dezvoltare a unei specii. Sub această temperatură, chiar dacă indivizii
supravieţuiesc, ei nu sunt în stare să parcurgă un ciclu normal de reproducere în urma căruia să
rezulte o nouă generaţie. Temperatura optimă a dezvoltării este proprie fiecărei specii.

Temperatura eficientă (TE) este temperatura situată deasupra temperaturii ( a dezvoltării,

indicând faptul că indivizii speciei date se dezvoltă normal. Ea se exprimă prin diferenţa dintre
temperatura la care se găseşte organismul, deci temperatura biotopului (T) şi temperatura
dezvoltării (K): TE = T-K.

Un organism îşi desăvârşeşte dezvoltarea, ajungând la reproducere dacă în condiţiile

mediului dat se întrineşte o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente (S), sumă care
reprezintă o caracteristică a speciei. Ea se poate calcula după formula S = (T-K)D, unde D
reprezintă numărul de zile.

Dacă suma temperaturtilor zilnice eficiente, este mai mică decât necesarul, specia nu se
poate reproduce
 Temperatura letală reprezintă nivelul termic la care procesele metabolice au ajuns la
limita superioară de suportabilitate. Este cunoscut faptul că, la aceste animale activitatea
metabolică creşte proporţional cu temperatura, conform legii lui Van‫׳‬t Hoff. Înainte de moartea
propriu zisă la temperatura letală dată, se poate remarca o fază preliminară, respectiv o
temperatură de inactivare. În practică se consideră că temperatura letală pentru indivizii unei
specii s-a atins atunci când peste 50% din animale mor sau devin inactive.
 CURS VI

LUMINA

Principala sursă de lumină şi de căldură pentru Pământ şi sistemul planetar o reprezintă

reacţiile termonucleare solare. În afara acestei surse, pe Pământ mai există două surse de lumină,
una naturală şi cealaltă artificială. Sursa naturală este de origine biologică şi are la bază
fenomenul de bioluminiscenţă, declanşat prin radiaţii chimice proprii unor organisme animale şi
bacterii. Sursa artificială a apărut odată cu procesele tehnice elaborate şi exploatate de civilizaţia
industrială.

Lumina solară este compusă dintr-o sumă de radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă
diferite.

Din acest spectru al radiaţiilor electromagnetice de interes ecologic sunt cele din
domeniul vizibil care îndeplinesc două funcţii esenţiale în cadrul ecosistemelor naturale şi a
biosferei în general: funcţia energetică şi funcţia informaţională. Radiaţiile vizibile cuprind cele
şapte culori care, în amestec, dau lumina albă. Importante sunt radiaţiile ultraviolete, invizibile,
dar care au o acţiune chimică pronunţată, precum şi radiaţiile infraroşii, de asemenea, invizibile,
care se remarcă printr-un accentuat efect caloric.

Sub raport energetic radiaţiile spectrului solar se deosebesc între ele. Maximum de
energie revine razelor albastre. Pe tipuri de radiaţii energia se distribuie astfel: 50% domeniul
vizibil, 43% infraroşii şi 70% ultraviolete.

Dinamica radiaţiilor solare în atmosferă

Radiaţia solară pătrunsă în atmosferă suferă modificări importante care afectează atât
compoziţia spectrală cât şi intensitatea sa. Aceste modificări sunt cauzate de absorbţia şi difuzia
radiaţiilor solare de către aerul atmosferic.

Absorbţia radiaţiilor solare este produsă de ozon, dioxidul de carbon, vaporii de apă şi alte
particule conţinute de atmosferă. Se apreciază că diminuarea intensităţii radiaţiei cauzate de
factorii enumeraţi poate reprezenta 10-16% din valoarea radiaţiei de la limita superioară a
atmosferei.

Difuzia radiaţiei solare reprezintă împrăştierea, prin abateri repetate a acesteia, de către
moleculele gazelor ce compun atmosfera şi particule solide sau lichide în suspensie. Prin
difuziune energia radiaţiei solare se reduce cu 9%. Aceasta se cumulează la energia absorbită
astfel că cele două fenomene determină, împreună o diminuare a intensităţi radiaţiei solare în
apropierea solului de cca.25%.
 Energia solară care ajunge la sol poartă numele de radiaţie solară directă. Ea reprezintă
principala sursă energetică pentru ecosferă şi prezintă o dinamică diurnă şi anuală reglată de o
serie de factori.

Mersul diurn al intensităţii radiaţiei solare directe într-o zi senină este caracterizat printr-o
oscilaţie simplă: intensitatea creşte odată cu ridicarea (aparentă) a Soarelui deasupra orizontului,
atinge o valoare maximă la amiază şi scade apoi până la apus când se anulează total. O serie de
factori, în special prezenţa norilor, dar şi a altor particule în atmosferă, pot modifica mersul diurn
normal.

Mersul anual al intensităţii radiaţiei directe este determinat de variaţiile periodice ale
înălţimii Soarelui, precum şi de transparenţa atmosferei. Ca rezultat al acţiunii acestor factori
maximum de intensitate se produce în ultimele luni ale primăverii sau în prima lună a verii, şi nu
în plină vară când transparenţa diminuează din cauza impurităţilor. Minimum intensităţii se
înregistrează în luna decembrie când Soarele are cea mai mică înălţime deasupra orizontului.

Altitudinea este un alt factor care influenţaeză intensitatea radiaţiei solare. Aceasta creşte
cu altitudinea ca urmare a reducerii masei atmosferice şi creşterii transparenţei. Prin măsurători s-
a stabilit că pentru troposfera inferioară (până la 2000 m) creşterea intensităţii este de 0,02
cal/cm2/minut la fiecare 100m înălţime.

Reflexia radiaţiei sau albedoul reprezintă raportul procentual dintre radiaţia reflectată şi
cea incidntă. Albedoul atestă faptul că o pare din radiaţia incidentă la nivelul solului este
reflectată. Pământul, ca planetă, are un albedou general de 40%.

Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe naturale depinde de proprietăţile fizice,

îndeosebi culoarea acestora, de înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi de alţi factori.

Albedoul are rol important în formarea climatelor globului. Astfel, datorită albedoului
ridicat al zăpezii se asigură menţinerea calotelor polare de gheaţă, deşi suma radiaţiei solare
incidente este suficientă, în aceste regiuni, pentru a topi zăpada căzută anual.

Expoziţia şi panta versanţilor influenţează puternic atât intensitatea radiaţiei cât şi durata
insolaţiei. Pe baza calculării cantităţii de energie radiantă într-un an, s-a putut alcătui, pentru
latitudinea de 450N, următoarea ordine descrescătoare în funcţie de înclinarea terenului:

 versantul sudic, cu înclinare de 300 ........................100.600 cal./cm2/an

 versantul sud-vestic (sud-estic).........................89.380 cal./cm2/an

 versantul estic (vestic).......................................89.720 cal./cm2/an

 peretele sudic (900) ...........................................750 cal./cm2/an

 peretele sud estic (sud vestic) (900)..................64.880 cal./cm2/an

  peretele estic (vestic) (900)...............................56.180 cal./cm2/an

 peretele nordic (900)..........................................1.000 cal./cm2/an

Se poate observa că, versantul sudic cu panta de 300este cel mai favorizat, fiind urmat de
versanţii sud-estici şi sud-vestici cu panta de 300, suprafeţele orizontale şi versanţii estici şi
vestici.

În regiunile intertropicale diferenţele dintre expoziţii sunt foarte mici, iar la amiază dispar
total. Situaţia este asemănătoare în regiunile polare, unde predomină radiaţia difuză.

Adaptări ale organismelor faţă de lumină

Acţiunea luminii a determinat numerose adaptări ale organismelor vii cu o paletă largă de
manifestări ecologice.

Fotofilia reprezintă exigenţa pantelor şi animalelor în raport cu intensitatea radiaţiilor

luminoase. Există plante fotofile, adaptate la intensităţi ridicate ale radiaţiilor luminoase
(mesteacăn, salcâm, larice), şi plante fotofobe (Oxalis acetosela). În cazul animalelor fotofobia se
manifestă pregnant la organismele care trăiesc în peşteri şi zonele afotice ale oceanului planetar.
La unele specii apar şi o serie de modificări anatomice şi funcţionale, cum ar fi depigmentarea şi
atrofierea, uneori până la dispariţia ochilor.

Fototropismul reprezintă proprietatea unor organe ale plantelor sau a unor organisme în
ansamblul lor de a se deplsa într-o direcţie în funcţie de prezenţa şi intensitatea luminii. La
plante, care sunt fixate pe substrat, mişcările fototrope constau în orientarea unor părţi sau a
plantei întregi către sursa de lumină (de exemplu, capitulul de la floarea soarelui).

La unele animale lumina declanşează deplasarea acestora spre sursa de lumină

(fototropism pozitiv) sau în sens opus (fototropism negativ). Multe animale planctonice sunt
fototrope pozitive pentru anumite intensităţi ale luminii, ridicându-se spre păturile superioare ale
apei (cu hrană mai bogată) în anumite ore, evitând astfel concurenţa altor competitori. Animalele
bentonice sunt, de obicei fototrope negative.

Fotoperiodismul reprezintă ansamblul relaţiilor de răspuns ale organismelor la duratele

variabile de iluminare şi întuneric. Acest fenomen joacă un mare rol în ecologia diverselor
vieţuitoare. Mobilul principal al fotoperiodismului este alternanţa zilei şi nopţii, a căror durată
variază semnificativ în decursul anului la latitudinile medii şi înalte.

Perioada luminoasă din cursul zilei sau fotoperiaoada, joacă un rol esenţial în numeroase
ecosisteme, controlând germinarea plantelor, intrarea în repaus sau reluarea creşterii apexului
ramurilor, căderea frunzelor în cursul toamnei la plantele cu frunze căzătoare, înfloritul.

După fenofaza înfloritului se disting următoarele tipuri de plante:

  Plante de zi scurtă, la care înfloritul se produce când fotoperioada este egală sau
mai mică de 12 ore;

 Plante de zi lungă, care înfloresc dacă fotoperioada este mai lungă de 12 ore;

 Plante foto-neperiodice, la care înfloritul nu este dependent de durata

fotoperioadei.

La animale, variaţia duratei perioadei luminoase determină un ansamblu de bioritmuri,

mai importante fiind ritmul circadian şi ritmul sezonier.

Ritmul circadian sau nictemeral este legat de alternanţa zi/noapte şi este controlat de un
orologiu biologic. El asigură starea de veghe a organismelor animale între anumite perioade de
timp, după care se instalează perioada de repaus. La animalele acvatice, cum sunt nevertebratele
planctonice, se manifestă migraţii periodice pe verticală în cursul unei zile, „norii” de
zooplancton coborând în cursul insolaţiei din timpul zilei la adâncime şi ridicându-se la suprafaţă
în intervalul de lumină redusă sau întuneric.

Datorită existenţei luminii, animalele percep culorile, formele şi mişcările şi şi-au

dezvoltat o serie de adaptări utile supravieţuirii în condiţiile concrete ale biotopului precum
mimetismul, homocromia, imitaţia.

Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a corpului unor

animale ce au mijloace eficiente de apărare (ace cu venin, muşcături veninoase, gusturi sau
mirosuri neplăcute, etc.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. Astfel,
numeroase diptere imită diferite himenoptere. Efectul este că duşmanii (mai ales păsările) care
evită consumul insectelor bine apărate nu se ating nici de imitatorii lor.

Homocromia se xeprimă prin adaptarea de către un anImal, a coloritului substratului pe

care trăieşte. Când stă în nemişcare, animalul poate scăpa neobservat de duşman sau invers, poate
prinde o victimă ce nu-l sesizează datorită coloritului.

Imitaţia se manifestă pe acelaşi principiu dar pe lângă culoare este imitată şi forma unor
părţi ale substratului (frunze, ramuri uscate, etc.).

Apa şi umiditatea

Apa reprezintă un factor esenţial al vieţii, atât ca element constitutiv al organismelor, cât
şi ca mediu de desfăşurare a proceselor biochimice, fiziologice şi ecologice. În mediile terestre
sursele disponibile de apă sunt decisive pentru bioproducţia ecosistemelor şi repartiţia lor
spaţială.
 Sursele de apă din atmosferă

În atmosferă apa se găseşte sub formă de vapori care, prin condensare, generează
precipitaţiile. Sub raport ecologic interesează apa sub formă de precipitaţii, care asigură necesarul
hidric al ecosistemelor terestre, precum şi umezeala sau umiditatea atmosferică.

Umiditatea atmosferică este dată de vaporii de apă din troposferă care imprimă aerului o
anumită umiditate. Cea mai mare cantitate a acestor vapori provine din evaporarea apei
oceanelor, mărilor, lacurilor şi râurilor. La aceasta mai contribuie şi evaporarea apei din sol,
transpiraţia plantelor şi animalelor.

Vaporii de apă care se acumulează într-o anumită regiune sunt răspândiţi în atmosferă atât
vertical cât şi orizontal, fiind transportaţi pe distanţe apreciabile. Aşa se explică faptul că şi în
regiunile cele mai aride aerul conţine vapori de apă.

Umiditatea atmosferică variază în funcţie de anumiţi factori. În general ea evoluează

invers proporţional cu temperatura, astfel că, în timpul amiezii (orele 12,00-16,00) şi în cursul
verii din zona temperată ea înregistrează valori minime. De semenea, ea este maximă în
apropierea solului şi descreşte în altitudine.

Din condensarea vaporilor de apă iau naştere o serie de produse meteorologice cum sunt:
roua, chiciura, poleiul, ceaţa şi norii.

Se creează în acest fel condiţii ca apa din atmosferă să ia contact cu solul şi biocenozele
pe care acestea le conţine, intrând astfel în circuitul biotic.

Precipitaţiile reprezintă apa lichidă şi solidă pe care o primeşte suprafaţa terestră din
atmosferă prin cădere din nori. Ele se prezintă sub următoarele forme: ploaie, zăpadă, măzăriche,
lapoviţă, burniţă.

Precipitaţiile constituie un factor ecologic de importanţă fundamentală, nu numai pentru

repartiţia şi funcţionarea ecosistemelor terestre, dar şi pentru o serie de ecosisteme acvatice.
Volumul anual al precipitaţiilor condiţionează în mare măsură distribuţia biomurilor continentale.

Pentru activitatea ecosistemelor este foarte importantă şi repartiţia în timp a

precipitaţiilor. În zona ecuatorială repartiţia este cea mai uniformă. Relativ uniformă este şi în
zonele temperate. În schimb, în zonele tropicale şi subtropicale ploile se concentrează în sezonul
ploios, adică vara, în restul anului vieţuitoarele trebuind să suporte o pronunţată secetă.

Zonele tropicale sunt cele mai sărace în precipitaţii, între 200 şi 350 latitudine întinzându-
se cele mai mari deşerturi ale Terrei. Cantitatea de precipitaţii din unele regiuni ale Saharei nu
depăşeşte 5mm/m2 anual.

În România cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 359-1400 mm.

 Apa din sol

Apa din sol se poate găsi sub mai multe forme, cu roluri diferite în viaţa organismelor
edafice: apa higroscopică, apa capilară şi apa gravitaţională.

Apa gravitaţională este apa care după ploaie umple interstiţiile mari din sol şi se
infiltrează datorită forţei gravitaţionale. Este forma de apă cea mai utilizată de către plante. Dacă
solul nu dispune de un drenaj normal (situaţia frecventă în cadrul solurilor argiloase) apa
gravitaţională nu se poate infiltra. În aceste condiţii se poate forma o peliculă de apă la suprafaţa
solului.

Apa capilară umple spaţiul porilor din sol a căror dimensiuni variază între 0,2 – 0,8
microni şi se deplasează datorită tensiunii superficiale sau presiunii osmotice. Ea este utilizabilă
de către plante, într-o anumită măsură, în special în perioadele lipsite de precipitaţii. Dacă
dimensiunea porilor în care se găseşte această apă este redusă plantele nu o pot folosi.

Apa higroscopică este absorbită de către particulele de sol, pe care se fixează sub forma
unei pelicule fine. Ea este reţinută foarte strâns de particulele de sol astfel că, în mod obişnuit nu
poate fi utilizată de către plante.

Diferite forme ale apei din sol

Disponibilitatea în apă a solului pentru plante corespunde diferenţei, exprimată în

procente, dintre capacitatea de reţinere a pământului şi umiditatea solului la punctul de veştejire.
 CURS VII

ADAPTĂRI ALE PLANTELOR LA DEFICITUL HIDRIC

După raportul faţă de cantitatea apei în care trăiesc, plantele se împart în trei categorii:
hidrofite, mezofite şi xerofite.

Plantele hidrofite populează biotopii tereştri umezi. Ele se deosebesc de plantele hidrofile
care trăiesc în ecosistemele acvatice.

Plantele mezofite necesită cantităţi moderate de apă pentru dezvoltare şi sunt capabile să
tolereze, de obicei, alternanţa sezonului cald şi cel umed. Ele nu dispun de adaptări speciale, nici
pentru umezeală nici pentru uscăciune.

Plantele xerofite sunt adaptate să trăiască în medii cu un deficit permanent sau sezonier de
apă. Pentru a face faţă deficitului hidric, plantele (în special xerofitele) s-au adaptat sub raport
morfologic şi fiziologic prin reducerea transpiraţiei, valorificarea eficientă a resurselor de apă,
acumularea de rezerve proprii de apă.

Reducerea transpiraţiei prin stomate se poate realiza în diferite feluri. La unele xerofite
stomatele se află în adâncituri, sub suprafaţa generală a frunzei, astfel că vaporii de apă nu se
dispersează imediat în atmosferă. La unele specii adânciturile sunt acoperite cu peri. Protecţia
stomatelor la graminee se face pe altă cale, prin răsucirea frunzelor spre interior, formându-se
astfel un tub în care mişcarea aerului şi evacuarea vaporilor rezultaţi prin transpiraţie se face mult
mai lent.

Transpiraţia prin stomate poate fi redusă şi prin reducerea numărului frunzelor, adesea
până la dispariţia totală. În aceste cazuri rolul asimilator este preluat de ramurile mai subţiri ale
plantelor care se lăţesc şi se transformă în cladodii, ca la unele specii de Ruscus (ghimpele). În
alte cazuri, activitatea asimilatorie este preluată de peţiol, cum se remarcă la multe specii de
Acacia (arbust cu ţepi) .

Pentru reducerea pierderilor cuticulare de apă, la unele plante apare o epidermă

pluristratificată, la altele cuticula se îngroaşă şi se poate acoperi, cu un strat de ceară sau peri
deşi, care formează o adevărată pâslă la unele specii. Din acest motiv transpiraţia cuticulară la
plante xerofite este de 10-20 de ori inferioară faţă de cea care se întâlneşte la plantele mezofite.

La numeroase plante xerofite frunzele sau ramurile se transformă în spini, ca la Prunus

(corcoduşul) şi la Cactaceae (cactuşi). Spinii joacă un rol dublu: economie de apă şi apărare
împotriva erbivorelor mari.

Prin valorificarea eficientă a resurselor de apă din sol sau din atmosferă au apărut o serie
de adaptări morfologice şi fiziologice la nivelul sistemului radicular sau al stomatelor. La unele
pante xerofite rădăcinile se ramifică foarte mult şi se întind în suprafaţă pentru a cuprinde un
volum mare de sol din care să-şi extragă apa: intră aici unele specii de graminee şi de pelin
(Artemisia (pelinul)).

O altă adptare constă în creşterea puternică a rădăcinii pe verticală fără multe ramificaţii,
astfel că ea ajunge la apa freatică. Această adaptare este specifică pentru lucernă, la spinul
deşertului (Alhagi camelorum), unde rădăcina poate ajunge la 10-15 m.

Acumularea unor rezerve proprii de apă, reprezintă o altă modificare de adaptare a

plantelor la deficitul hidric. Unele plante s-au adaptat la condiţii de secetă prin acumularea apei în
ţesuturi, adaptare care le-a coferit şi o denumire corespunzătoare, respectiv de plante suculente.
Acumularea se face la unele specii în frunze (Crassulaceae)(cum ar fi ghetărica) sau tulpini
(Cactaceae, Eufrobiaceae-Steaua Craciunului). Apa se acumulează în perioade ploioase şi asigură
necesarul fiziologic şi pe perioadele secetoase. Pentru reducerea pierderilor prin transpiraţie
stomatele acestor plante sunt închise ziua şi deschise noaptea. Intensitatea redusă a proceselor
metabolice explică şi creşterea lentă a acestor plante.

Adaptări ale animalelor la lipsa de apă

Limitarea resurselor de apă din mediu a dus la apariţia a numeroase adaptări anatomice,
morfologice, fiziologice şi comportamentale la animalele care trăiesc în medii uscate. Ele reduc
la minimum pierderile de apă şi asigură folosirea cu maximum de eficienţă a resurselor
disponibile.

Cele mai eficiente adaptări morfologice ale animalelor la lipsa de apă sunt
impermeabilitatea tegumentelor şi lipsa glandelor sudoripare.

Impermeabilitatea tegumentelor se întâlneşte la insecte, reptile, păsări şi mamifere şi

reprezintă condiţia esenţială pentru animalele care populează mediile uscate. La reptile şi
mamifere au apărut linii (specii) bine adaptate la uscăciune, în timp ce la amfibieni, care posedă
tegumente permeabile, supravieţuirea este posibilă numai în mediile umede.

La unele vertebrate, ca rozătoarele, antilopele de deşert, tegumentele sunt lipsite aproape

complet de glande sudoripare, conservând şi pe această cale rezervele proprii de apă.

Adaptările fiziologice ale animalelor la lipsa de apă pot îmbrăca diferite aspecte:
utilizarea apei de metabolism, reducerea eliminării de urină, reducerea transpiraţiei.

Apa de metabolism, rezultă printr-un proces de biosinteză (de obicei prin oxidare a
materiilor grase acumulate de organism) permite unor insecte, mamifere şi păsări să trăiască fără
a bea apă. Apa de metabolism nu trebuie confundată cu cea conţinută de hrană, vegetală sau
animală, utilizată de consumatori (animale ierbivre sau carnivore).

Dromaderul este un exemplu de mmifer adaptat la viaţa de deşert. Vara, pe timp de

secetă, hrănindu-se doar cu plante uscate, dromaderul poate rezista fără apă două săptămâni, timp
în care se reduce eliminarea urinei iar excesul de apă este asigurat prin oxidarea rezervelor de
grăsime din cocoaşă. În acest interval are loc şi reducerea transpiraţiei, iar temperatura corpului
variază în corelaţie cu cea a mediului, cu o amplitudine de până la 6,20 C.

Animalele pot rezista condiţiilor de uscăciune din mediu şi printr-o serie de adaptări
comportamentale.

Numeroase specii de deşert se feresc de excesul de căldură şi uscăciune înfundându-se în

nisip. Acest comportament se întâlneşte şi la unii amfibieni, cum este broasca Helioporus pictus
din Australia, care trăieşte în vizuini adânci de până la 0,5 m, unde depune ouăle şi mormolocii
eclozează odată ce plouă.

Un comportament specific pentru animalele care populează biotopi cu un anumit grad sau
frecvenţă a aridităţii îl reprezintă deplasările, care pot îmbrăca trei forme: migraţii, emigraţii şi
nomadismul.

Migraţiile reprezintă o reacţie comună a multor mamifere şi păsări din regiunile supuse
unui ritm sezonier de uscăciunea mediului.

Emigrările sunt deplasări definitive dintr-un climat care a devenit prea arid. Un exemplu
deja clasic este deplasarea faunei din savană – elefanţii, girafele, rinocerii, etc., - a cărei prezenţă
în acest biom este atestată de inscripţii şi gravuri rupestre, ceea ce demonstrează că savana a
devenit deşert cu câteva mii de ani în urmă.

Nomadismul este specific unor mamifere care efectuează deplasări către anumite păşuni şi
surse de apă, fără a reveni în mod regulat la punctul de plecare. Se includ aici, într-o anumită
măsură şi migraţiile lăcustelor, a căror hrană poate deveni insuficientă din lipdsa apei.

Gravitaţia

Gravitaţia este rezultatul acţiunii exercitate de atracţia terestră. Niciun organism din
cadrul biosferei nu se poate sustrage acestei acţiuni.

Toate stratificările verticale ale factorilor de mediu, legate de anumite diferenţe fizice şi
chimice, sunt condiţionate de gravitaţie. De exemplu, gravitaţa determină acumularea gazelor mai
grele, (O2, CO2) şi a maselor de aer rece în apropierea solului şi în zonele depresionare.

Gravitaţia determină stratificarea termică a apei, ca urmare a densităţii diferite a acesteia

în funcţie de temperatură. Tot ea cauzează, sedimentarea particulelor în mediile aeriene şi
acvatice, contribuind la structura fizică a rocilor sedimentare şi la coborârea unor resurse nutritive
până la cele mai profunde zone acvatice- zonele abisale, făcând astfel posibilă viaţa şi în aceşti
biotopi.

Diferenţierea structurilor solului, rezultă prin sedimentarea gravitaţională şi unii factori

fizici şi chimici determină o variabilitate a condiţiilor mediului abiotic şi popularea lui cu tipuri
specifice de vieţuitoare. Astfel, organismele care trăiesc pe sol şi pe suprafaţa sedimentelor
acvatice se numesc pelofile, cele care populează nisipurile poartă numele de psamofile sau
arenicole, iar cele care habitează pe pietre pietricole sau saxicole. Ansamblul organismelor care
ocupă interstiţiile nisipului a primit denumirea de psamon.

Gravitaţia influenţează morfologia organismelor, volumul lor, deşi asupra acestora

acţionează şi alţi factori exogeni sau endogeni. Influenţa forţei gravitaţionale în variabilitatea
volumului organismelor se poate constata uşor, comparând bionţi înrudiţi sistenmatic, dar care
trăiesc în medii diferite: terestru şi acvatic. Datorită faptului că hidrobionţii trăiesc într-un mediu
mai dens, ei ating comparativ cu rudele lor o talie mult mai mare.

Gravitaţia influenţează şi comportamentul vieţuitoarelor. Tropismele şi tactismele

determinate direct de gravitaţie se numesc geotropism şi geotactism.

Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică sau barometrică este forţa cu care masa atmosferei apasă pe
unitatea de suprafaţă terestră sau acvatică.

Modificarea presiunii atmosferice în funcţie de altitudine are numeroase efecte ecologice

asupra organismelor. Reducerea presiunii barometrice prin creşterea altitudinii nu pare a juca un
rol esenţial ecologic la nevertebrate şi vertebrate poikiloterme, deşi s-a constatat experimental o
anumită creştere a ritmului respirator la unele insecte.

Homeotermele însă, exigente la concentraţia oxigenului, sunt mult ma sensibile la

rarefierea aerului la altitudine. Fauna montană manifestă reacţii de alarmă fiziologică şi
comportamentală la scăderea presiunii atmosferice în limite variabile.

Omul începe să sufere de scăderea presiunii atmosferice de la valori încă ridicate ale
acesteia, dar adaptarea, de lungă durată sau scurtă durată are un rol deosebit. Alpiniştii bine
antrenaţi pot urca, fără aparat respirator, cele mai înalte vârfuri. În Tibet există aşezări
permanente la 4860 m altitudine dar locuitorii acestei zone, păşunează vitele în mod frecvent
până la 5500 m.

Păsările răpitoare montane se confruntă la mare altitudine atât cu reducerea presiunii

oxigenului cât şi cu dificultăţi de planare din cauza aerului rarefiat. Cu toate acestea, vulturii şi
acvilele pot fi întâlnite până la 7.000 m alt.

Adaptarea organismelor la marile altitudini se realizează prin diferite mecanisme

fiziologice.

Faza iniţială de adaptare la organismele homeoterme se concretizează prin creşterea

numărului de hematii: de la 5 milioane celule/mm3, densitate caracteristică formulei sancvine
umane la nivelul mării, până la 7 milioane după o şedere de 24 ore la o altitudine de 5000 m.
 Numărul ridicat de hematii din sângele arterial (73% faţă de 97% la nivelul mării). La
altitudini superioare, (7000-8000 m) procentul saturării poate coborî şi mai mult 56% la
persoanele neanrenate. Sub această limită, supravieţuirea omului este deja în pericol.

Pe lângă creşterea numărului de eritrocite are loc la începutul adaptării, o creştere de

scurtă durată a frecvenţei cardiace şi respiratorii.

Hiperventilaţia se realizează mai ales prin amplificarea mişcărilor respiratorii, uşurate şi

de presiunea atmosferică scăzută. Aceasta explică de ce populaţiile montane au o capacitate
toracică mai mare.

Mamiferele domestice au un comportament analog celui întâlnit la om. Mamiferele

sălbatice prezintă unele adaptări fiziologice speciale. La unele micromamifere, adaptările sunt
asemănătoare cu cele întâlnite la marile vertebrate: la rozătorul Peromyscus, hiperglobulinimia
este însoţită de o creştere a capacităţii cardiace.

Sângele speciilor de Camelidae, din Munţii Anzi (specii de Lame), are o afinitate
deosebită faţă de oxigen comparativ cu alte mamifere.

O particularitate de adaptare a animalelor montane este şi prelungirea duratei medii de

viaţă a eritrocitelor: 170 de zile la oile care trăiesc la mare altitudine şi 235 de zile la lame, prin
comparaţie cu 55 la şoarece, 120 la om şi 140 la calul domestic.

Altitudinea poate afecta şi capacitatea de reproducere, la unele animale homeoterme.

Astfel, ouăle multor păsări de câmpie nu se dezvoltă decât la presiunea oxigenului specifică
regiunilor joase. Condorul, dimpotrivă, cuibăreşte numai la altitidini mari unde presiunea
oxigenului este doar de 54% faţă de nivelul mării. Oile introduse în zonele înalte ajung la ritmul
normal de reproducere, abia după câteva generaţii.

Focul ca factor ecologic

Focul este un factor prin excelenţă distructiv, dar, în condiţii deosebite, în care se
manifestă o anumită periodicitate şi durată limitată, el poate avea consecinţe ecologice complexe.

Focurile spontane au o frecvenţă destul de ridicată în natură. Astfel, în preeriile

americane, s-au produs într-un singur an câte un incendiu la fiecare 5000 ha, cauzate mai ales de
descărcările electrice. La scară planetară frecvenţa fulgerelor este de 100 pe secundă.

Nu trebueie neglijate cauzele antropice ale incendiilor, care au devenit tot mai numeroase
în ultimul timp.

Focurile pot avea efecte profunde asupra biocenozelor, asupra structurii şi însuşirilor
solului, determinând anumite succesiuni ecologice prin selecţia speciilor rezistente. În locurile
arse, solurile se îmbogăţesc cu elemente alcaline, în compuşi şi substanţe accesibile plantelor,
fapt care conduce la dezvoltarea explozivă a ierburilor şi instalarea speciilor nitrofile (de exemplu
zmeurul). Fenomenul nu se manifestă pe locurile nisipoase deoarece substanţele rezultate după
ardere, care conţin rezerve importante de elemente biogene, sunt spălate cu uşurinţă şi deplasate
în alte zone.

În ţările tropicale din Africa şi Asia de Sud – Est, unde se mai practică încă arderea
intenţionată a ierburilor şi pădurilor pentru extinderea suprafeţelor agricole, au loc schimbări
profunde ale ecosistemelor. Solul dezgolit, lipsit de orice urmă de viaţă, este spălat în sezonul
ploios astfel că, în decursul timpului rămân doar oxizii de fier şi aluminiu. Acest sol lateritic se
acoperă cu timpul de o crustă foarte tare care nu mai permite dezvoltarea plantelor, evoluţia
mergând cel mai adesea spre deşertificare.

Focul din savane poate ridica temperatura în stratul de deasupra solului până la 5600 C pe
timp de 2-3 minute. Cu toate acestea nu pier toate plantele. O serie de specii atât lemnoase cât şi
ierboase, sunt pirorezistente datorită unor trăsături structurale adaptative. Boababul (Adansonia),
arbore caracteristic savanelor africane, este pirorezistent datorită unei scoarţe foarte groase şi
lemnului spongios, saturat cu apă. În plus, în sezonul secetos, când se produc incendiile, boababul
este lipsit de frunze.

Specii rezistente la foc se întâlnesc şi în zona temperată. Aşa sunt specii de Salix, care
supravieţuiesc numeroaselor incendii produse în Delta Dunării. De asemenea, o anumită
rezistenţă la foc manifestă pinul şi zada, dintre conifere.

Pe lângă cazurile rezistente la foc, se întâlnesc şi situaţii paradoxale de dependenţă, în

anumite fenofaze, de acest factor. Astfel, în Australia, pentru o serie de specii din familiile
Proteaceae şi Myrtaceae, focul a devenit o necesitate. Specii din genurile Hakea, Banksia,
Callistemon, ale căror fructe au un înveliş foarte tare, nu se deschid dacă nu trec prin foc. După
un timp, seminţele cad în cenuşa răcită, unde ulterior germinează. O asemenea adaptare
specializată s-a produs în urma unui îndelungat proces de selecţie sub acţiunea unor incendii
produse frecvent.
 CURS VIII

FACTORII CHIMICI

Factorii chimici sunt de importanţă deosebită pentru funcţionarea biocenozelor, fie pentru
asigurarea surselor nutritive în cazul organismelor vegetale, fie ca mediu concret de exigenţă a
tuturor vieţuitoarelor.

Factorii chimici includ atât elemente biogene ca atare, implicate în structura

macromoleculelor organice, cât şi mediile apoase, conţinând elementele utile sau nocive, singure
sau în combinaţie, care conferă mediului trăsături caracteristice. De aceea ei vor fi prezentaţi atât
ca elemente chimice (oxigen, azot, fosfor, sulf, etc.) cât şi sub formă de combinaţii (CO2,
duritate, salinitate, alcalinitate).

Salinitatea (S ‰)

Salinitatea (S ‰) reprezintă greutatea elementelor solide exprimată în vid a 1 kg de apă,

la o temperatură de 4800 C.

Din punct de vedere al salinităţii apele pot fi împărţite în patru mari categorii:

 Ape dulci sau ahaline cu salinitatea 0,5‰;

 Ape salmastre sau mixohaline, cu salinitatea cuprinsă între 0,5 şi 0,3‰; care
acestea pot fi: oligohaline (S ‰ = 0,5-5), mezohaline (S ‰ = 5-18) sau polihaline
(S ‰ = 18-30);

 Ape marine sau euhaline, cu salinitatea între 30 şi 40‰;

 Ape suprasărate sau hiperhaline, cu salinitatea peste 40‰.

Cantitatea şi calitatea sărurilor minerale din apă variază de la un bazin la altul, de la o

categorie la alta de ape. În apele dulci continentale domină carbonaţii în proporţie de 79,9%,
urmaţi de sulfaţi 13,2% şi cloruri 6,9%, în timp ce în apele marine domină clorurile în proporţie
de 88,8%, urmate de sulfaţi 10,8% şi carbonaţi 0,4%.

În funcţie de salinitate, hidrobionţii pot fi dulcicoli, mixohalini, euhalni sau marini şi

hiperhalini.

Speciile hiperhaline, după originea lor şi adaptarea la salinitate, pot fi:

Specii halobionte, ce trăiesc în ape cu salinitatea foarte ridicată cuprinsă între 25‰ şi
180‰ precum şi rotiferul Brachionus mülleri, fitopodul Artemia salina, etc.;
 Sapecii halofile care suportă salinităţi cuprinse între 25-100‰ precum rotiferul Notolca
stricta, copepodele Cycopus bicuspidatus şi Cyclopus strenuus, larvele de diptere Culicoides
salinarius şi Chironomus halophilus, peştele Gasteroteus aculeatus, etc.,

Specii haloxene, de origine dulcicolă, care suportă variaţii de salinitate până la 100‰,
precum larvele moluştei Stratiomycus chamaeleon, gasteropodul Limnea ovata, etc.

În funcţie de adaptarea la variaţiile de salinitate organismele acvatice se împart în două

mari grupe: stenohaline şi eurihaline.

Speciile stenohaline trăiesc în medii cu salinitate relativ constantă, întreg ciclul lor
ontogenetic, fie la salinităţi mici şi constante (stenohalini de apă dulce) fie la salinităţi mari şi
constante (stenohalini de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică a acestor organisme au
eficienţa scăzută, creşterea sau scăderea salinităţii ducând la moartea lor prin şocuri osmotice.

Organismele eurihaline pot trăi în medii acvatice în care salinitatea variază în limite
foarte mari, în toate fazele ciclului ontogenetic. Unele specii îşi petrec primele stadii ale vieţii în
medii cu salinitate redusă, apoi fazele de maturitate în ape cu salinitate mare. Aşa sunt morunul,
nisetrul, păstruga, scrumbia de mare, peşti migratori anadromi, la care reproducerea, dezvoltarea
embrionară, creşterea puilor are loc în mediul dulcicol, iar organismele mature trăiesc, în cea mai
mare parte a timpului, în mediul marin.

Cantitatea de săruri solvite în apă determină presiunea osmotică a mediului, care

condiţionează metabolismul hidric, salin şi răspândirea hidrobionţilor. În funcţie de mecanismele
de menţinere a presiunii osmotice a mediului intern, organismele acvatice pot fi:

Homeosmotice, care păstrează constantă presiunea osmotică a mediului intern, indiferent

de salinitatea mediului, precum algele, nevertebratele dulcicole şi din apele hiperhaline şi
vertebratele;

Poikilosmotice, la care presiunea osmotică a mediului intern este egală cu cea a mediului
extern, deci variabilă. Aşa sunt toate nevertebratele marine.

Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul branhiilor fenomene de difuzie
prin pereţii celulari, degenerarea sau moartea celulelor branhiale, urmată de moartea indivizilor
expuşi.

Oxigenul

Oxigenul este un element indispensabil tuturor organismelor, utilizat în respiraţia

plantelor şi animalelor, în metabolizarea hranei de către animale, în oxidarea substanţelor
organice de către bacterii.

El se găseşte în toate mediile, dar în concentraţie diferită. Atmosfera inferioară este cea
mai bine asigurată cu oxigen, acest gaz reprezentând un procent de 20,95% . Din acest motiv
biocenozele terestre nu pot acuza lipsa de oxigen, cu execepţia zonelor montane de mare
altitudine, unde presiunea lui se reduce semnificativ.

O dinamică mult mai interesantă şi cu numeroase implicaţii ecologice suportă oxigenul în

ape şi în sol, în aceste medii existând adesea condiţii anoxice ce permit existenţa organismelor
anaerobe.

Dinamica oxigenului din apă

Oxigenul dizolvat în apă poate proveni din dizolvarea directă a oxigenului atmosferic,
poate rezulta din fotosinteza fitoplanctonului şi a macrofitelor sau are origine minerală, rezultând
din reducerea oxizilor.

În ecosistemele acvatice, în general ziua, predomină fotosinteza, având loc o creştere a

concentraţiei de oxigen din apă, în timp ce noaptea predomină respiraţia, deci se înregistrează o
scădere a nivelului de oxigen.

Solubilitatea oxigenului în apă variază invers proporţional cu temperatura şi salinitatea

apei şi este favorizată de mişcarea apei şi de creşterea presiunii osmotice.

Deseori vara, în lacuri cu vegetaţie abundentă, datorită fotosintezei intense, are loc o
suprasaturare a apei în oxigen. O suprasaturaţie slabă este inofensivă pentru majoritatea
hidrobionţilor, în timp ce una puternică poate fi fatală, în special puietului de peşte, datorită
emboliei gazoase care apare în aceste condiţii.

Scăderea cantităţii de oxigen din lacuri poate avea cauze fizice precum creşterea
temperaturii, scăderea presiunii osmotice, deversarea de ape uzate încărcate cu substanţe
organice, sau cauze biologice precum respiraţia vieţuitoarelor şi procesele de descompunere
bacteriană. În timp ce cauzele fizice pot determina o scădere rapidă a oxigenului din apă, cele
biologice produc scăderi lente.

Animalele acvatice au căpătat diverse adaptări morfologice, fiziologice şi

comportamentale pentru aprovizionarea cu cantităţi de oxigen suficiente desfăşurării activităţii
metabolice normale.

Variaţia diurnă a oxigenului a generat o serie de adaptări ale animalelor acvatice care să le
asigure necesarul de oxigen: deplasarea, apendici mobili, simbioze cu macrofite, reglarea ritmului
respirator.

Deplasarea activă este proprie nectonului, dar se întâlneşte şi la o serie de nevertebrate

planctonice care se deplasează în grup sub acţiunea unor factori ca lumina, temperatura,
concentraţia oxigenului.
 Apendicii mobili reprezentaţi prin cili, tentacule, flageli se întâlnesc la nevertebratele
bentonice lipsite de mişcare, care produc cu ajutorul acestora curenţi de apă primenind astfel
stratele profunde ale hipolimnionului.

Simbioza cu macrofite clorofiliene, prezentă la unele organisme bentale, favorizează

activitatea unei surse proprii de degajare a oxigenului necesar.

Reglarea ritmului respirator în funcţie de concentraţia de oxigen din apă apare la multe
nevertebrate. De exemplu, la copepodul Calanus finmarchisus s-a observat un ritm respirator
reglat în funcţie de intensitatea luminii, independent de acţiunea altori factori ecologici. Acest
ritm corelează intensitatea respiraţiei nevertebratului cu cel al fotosintezei care generează oxigen,
astfel că în intervalul afotic din cursul nopţii animalele consumă foarte puţin oxigen.

Oxigenul din sol

Între aerul atmosferic şi cel din sol există un schimb permanent, deşi compoziţia lor nu
este identică. Aerul din sol conţine mai mult CO2 (0,1-10% ) şi mai puţin oxigen (10-20%).
Diferenţa este explicabilă, având în vedere condiţiile de iluminare ale solului în profunzime care
sunt foarte reduse, limitându-se la un strat superficial foarte subţire, astfel că producătorii primari
generatori de oxigen au o dizolvare nesemnificativă.

Datorită faptului că oxigenul provine în special din aerul atmosferic, concentraţia lui este
strâns legată de tipul de sol, de granulometria şi structura acestuia, precum şi de o serie de factori
asociaţi ca regimul precipitaţiilor, abundenţa substanţelor organice şi biocenozelor edafice.

Solurile dense, alcătuite din particule fine, mai ales cele argiloase, precum şi solurile cu
porozitate redusă conţin cantităţi mici de oxigen. Diminuarea oxigenului se poate datora şi
îmbinării solului cu apă, situaţie care reduce mult aerarea normală a acestuia.

Organismele edafice pot fi aerobe, microaerobe sau anaerobe, în funcţie de accesibilitatea

oxigenului. Ele s-au adaptat pe diferite căi acestor condiţii.

Organismele edafice aerobe se aprovizionează cu aer prin tuneluri săpate de ele. Aşa sunt
unele mamifere subterane precum cârtiţele.

Organismele edafice microaerofile folosesc oxigenul din aerul din capilarele solului şi
dintre granulele de sol. Aşa sunt nevertebratele edafice: oligochete, nematode, colembole,
acarieni.

Organismele edafice anaerobe cuprind microorganismele care descompun substanţele

organice din sol în condiţii anaerobe.

La unele grupe de organisme, adaptările morfologice şi fiziologice la deficitul de oxigen

sunt asemănătoare celor ce trăiesc în mediile acvatice sărace în oxigen sau în sedimente. De
exemplu, alungirea corpului la Lumbricide, adaptare prin care creşte suprafaţa de contact pentru
schimbul de gaze.

Un sol slab aerat, la care oxigenul coboară sub 3% din compoziţia gazelor, nu permite
creşterea rădăcinilor plantelor. Într-un sol saturat cu apă o lungă perioadă, rădăcinile plantelor,
cât şi fauna riscă să fie înecate. Rezistă plantele care au structuri speciale: pneumatofori, ca la
speciile de mangrove, rădăcini şi tije aerifere la plantele de baltă, care pot tolera intervale
prelungite de anaerobioză. În solurile cu stagnaţie constantă a apei domină fenomenele de
anaerobioză, biocenozele fiind sărace în organisme.

Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul)

Apa se poate disocia în ioni de hidrogen şi oxidril: H2O H+ +OH-

De aceea, în apele naturale, pe lângă moleculele de apă, există şi o cantitate de ioni de

hidrogen şi oxidril. Concentraţia lor variază între 0-10-14 ioni g/l. Deoarece în practică se folosesc
valorile logaritmice cu semn schimbat, concentraţia ionolor (H sau OH) va fi cuprinsă între 0-14.

Valorile logaritmice cu semn schimbat se notează cu pH. Prin variaţa concentraţiei ionilor
de hidrogen între 0-14, apa capătă diferite acidităţi: de la puternic acidă la puternic alcalină.

În funcţie de preferinţa faţă de un anumit pH al mediului, organismele pot fi de trei

categorii: acidofile, care preferă un pH acid; neutrofile care preferă un pH neutru şi bazofile, care
trăiesc în medii alcaline. În toate cazurile limitele de toleranţă pot fi mai mari sau mai mici.

Speciile care suportă variaţii mai mari ale pH, se numesc eurioxibuinte, iar cele care
trăiesc la un pH constant sunt specii stenoxibionte.

Factorii limitativi

Factorii abiotici, dar nu numai, acţionează asupra materiei vii, în sensul limitării
dezvoltării acesteia. Ei se pot constitui în factori limitativi care au un efect inhibitor asupra
plantelor şi animaleleor, atunci când se află în concenraţii prea mari sau prea mici.

Modul de acţiune a factorilor limitativi a fost sintetizaţi în câteva legi generale: legea
toleranţei, legea minimului şi legea efectului combinat al factorilor de creştere.

Legea toleranţei a fost formulată de Stelford în 1913. Factorii ecologici acţionează

limitativ numai atunci când concentraţia lor depăşeşte anumite valori limită de toleranţă de către
substanţa vie. Succesul unei specii în biotop va fi maxim atunci când se va realiza pe deplin,
calitativ, complexul de condiţii de care depinde reproducerea sa. Mediul ideal în care factorii
externi au valorile cele mai favorabile, este numit optim ecologic. El este determinat, în primul
rând de condiţiile climatice care pot favoriza sau nu dezvoltarea materiei vii. În acelaşi timp,
acţionează şi un optim chimic, mai ales pentru plante şi organisme acvatice, exprimat prin
elementele chimice din sol şi ape. Există însă un optim sinecologic, caracterizat prin printr-o
configuraţie favorabilă a conexiunilor biocenotice şi absenţa unor factori biotici inhibitori
(paraziţi, agenţi patogeni, prădători). Optimul climatic, ca şi optimul chimic, nu pot asigura o
dezvoltare echilibrată a unei populaţii sau biocenoze. Rozătoarele, favorizate de condiţii
climatice, pot realiza populaţii mari, numai atunci când lipsesc paraziţii şi prădătorii.

Legea minimului a fost formulată de Liebeg în 1840, reprezintă un caz special al legii
toleranţei şi se referă la acţiunea unui factor aflat în deficit sau în exces, factor ce condiţionează
dezvoltarea unei populaţii. Astfel, dezvoltarea unei plante este dependentă, în primul rând, de
acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. De exemplu, o plantă nu se
dezvoltă normal în soluri sărace în elemente alcaline, deşi toate celelalte elemente chimice,
fiziologic esenţiale (azot, carbon, oxigen), se găsesc din abundenţă.

Legea minimului acţionează şi în lumea animală. Astfel, în absenţa manganului, cuprului

şi cobaltului din hrană, vitele cornute contactează maladii grave. Păstrăvul de munte, care este
favorizat de concentraţii ale oxigenului de 7-11 mg/l, suferă dacă acesta coboară sub 5 mg/l.

Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich în

1921. Conform acestei legi concentraţia sau valoarea unui factor singular, care se comportă faţă
de materia vie ca factor limitativ, depinde de variaţiile concentraţiilor celorlalţi factrori de mediu,
cu care se intercondiţionează. De exemplu, producţia vegetală creşte odată cu creşterea
concentraţiei fiecărui factor, cu o intensitate proprie fiecărui factor, astfel încât plusul de
producţie devine proporţional cu doza care ar trebui adăugată pentru obţinerea randamentului
maxim.

În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea valorii factorului limitant ar trebui

să crească producţia organismului considerat. În realitate, nu are loc o creştere proporţională cu
creşterea valorii factorului ci numai o creştere logaritmică.

Nici legea lui Liebeg şi nici ce a lui Mitscherlich, nu au aplicabilitate generală, deşi
ambele sunt confirmate şi experimental. Astfel, dezvoltarea unei populaţii nu depinde de legea
minimului, ci de interacţiunea factorilor biotopului şi biocenozei.
 CURS IX

BIOCENOZA

În concepţia ecosistemică biocenoza reprezintă partea vie a unui ecosistem, constituind o

comunitate unitară şi complexă de plante şi animale. Biocenoza este un sistem deschis, o unitate
structurală şi funcţională, autoreglabilă a ecosistemului.

Sructura biocenozei

Biocenoza are o structură proprie care poate fi exprimată prin diversitatea speciilor ce le
conţine, prin relaţiile trofice dintre aceste specii, precum şi prin anumite trăsături ale fenologiei
unor populaţii.

Structura specifică reprezintă totalitatea speciilor care populează un biotop, precum şi

raporturile cantitative dintre acestea. Deci, o compoziţie calitativă, respectiv inventarul speciilor
şi una cantitativă. Sub raport cantitativ interesează numărul de indivizi, precum şi biomasa
acestora.

Importanţa speciilor într-o biocenoză diferă. Unele specii, care se întâlnesc în număr mare
de indivizi şi (sau) biomasă ridicată, joacă un rol important în funcţionarea biocenozei. Altele
sunt rare şi au o biomasă modestă, jucând un rol secundar în bugetul energetic al biocenozei. De
aceea când se studiază o biocenoză nu este suficient să determinăm lista speciilor ci se impune şi
evaluarea cantitativă a acestora. Sub raport cantitativ interesează numărul de indivizi, biomasa şi
activitatea metabolică a acestora.

Structura trofică grupează organismele prezente într-o biocenoză pe cele trei nivele
fundamentale: producători, consumatori şi descompunători. La fiecare nivel intră numeroase
specii, cu rol sau importanţă diferită în dinamica materiei şi energiei din ecosistem. Astfel, într-un
ecosistem acvatic producţia primară poate fi realizată de alge, care au un ritm ridicat de
multiplicare, o durată de viaţă scurtă şi sunt consumate activ de către zooplancton. În aceste
condiţii, ele asigură un circuit rapid al materiei. Dacă producţia este realizată de macrofite
acvatice, circuitul materiei este lent deoarece acestea au o viaţă mult mai lungă ca a algelor şi
sunt consumate în mică măsură de fitofagi.

Chiar şi în cadrul aceluiaşi grup taxonomic pot apare diferenţe semnificative. Algele
diatomee şi cloroficee sunt preferate de zooplancton faţă de algele cianoficee.

Dinamica sau fenologia unei specii poate influenţa în decursul unui ciclu anual,
diversitatea specifică dintr-o biocenoză. Rezultă de aici că studiul biocenozei implică, pe lângă
cunoaşterea compoziţiei specifice şi a fenologiei unor specii.

Principiile de diferenţiere ale biocenozei faţă de sistemele inferioare sunt următoarele:

  Spre deosebire de celulă şi organism, în care părţile sunt incluse în sistem prin
diferenţierea interioară a acestora, biocenoza se formează prin interacţiunea unor
elemente diferite (indivizi aparţinând unor specii, populaţii);

 Deoarece componentele biocenozei sunt formate în afara sistemului, pot fi

schimbate între biocenoze, ceea ce este imposibil la nuvelul celulei sau
organismului. Astfel, o pasăre poate trece de la o biocenoză la alta, în timp ce o
frunză aparţine unui anumit individ;

 În celulă şi organism adaptările părţilor servesc la menţinerea sistemului. În

biocenoză adaptările subsistemelor (speciilor) servesc numai în lupta pentru
existenţă, nefiind utile biocenozei.

Indicii structurali ai biocenozei

Caracterizarea unei biocenoze se realizează prin calcularea cu ajutorul unor formule

statistice a principalilor indici structurali ai biocenozei: frecvenţa, abundenţa, dominanţa,
constanţa, fidelitatea, echitabilitatea, diversitatea. Aceşti indici se calculează pe baza datelor
analitice obţinute în teren: număr de specii, număr de indivizi, biomasă, etc.

Frecvenţa (F) unei specii este raportul dintre numărul probelor în care este prezentă acea
specie (p) şi numărul total de probe analizate dintr-o zonă (P), exprimat procentual.

F= p/P x 100, unde p = numărul de probe în care este prezentă specia A; P = numărul
total de probe din biocenoză;

În funcţie de valoarea frecvenţei, specia poate fi încadrată în una din următoarele clase de
frecvenţă:

 Specii comune: F> 70%;

 Specii relativ comune: F= 50-69%;

 Specii relativ rare: F= 30-40%;

 Specii rare: F= 10-29%;

 Specii foarte rare: F<10%.

Abundenţa numerică reprezintă numărul absolut de indivizi ai unei specii, prezenţi într-o
anumită arie sau volum şi se exprimă prin valoarea absolută a numărului de indivizi pe unitatea
de suprafaţă sau volum (de exemplu, 100 exemplare/m2, 100 ex/m3).
 Exprimarea procentuală a abundenţei se numeşte abundenţă relativă (A) şi se calculează
după formula A=n/N x 100, unde n=numărul de indivizi al speciei A din următoarele clase de
abundenţă:

 Specie foarte rară: A= 0-10%;

 Specie rară: A= 11-30%;

 Specie relativ rară: A= 31-50%;

 Specie abundentăţ A = 51-70%;

 Specie foarte abundentă: A = 71-100%

Abundenţa relativă a unei specii în cadrul biocenozei nu se corelează întotdeauna cu

importanţa ei. Sunt specii mai puţin abundente, de exemplu răpitorii, dar cu rol important în
păstrarea echilibrului biocenotic.

Dominanţa (D) este un indicator productiv al biocenozei, deoarece arată procentul de

participare a fiecărei specii la realizarea producţiei de biomasă în biocenoză. Dominanţa arată în
ce relaţii se găseşte efectivul unei specii faţă de suma tuturor speciilor din biocenoză.

Calculul indicelui de dominanţă se face mai ales pe baza abundenţei relative. În funcţie de
acestea, speciile se clasifică astfel:

 Eudominante când D>1%;

 Dominate când D= 5-10%;

 Subdominate când D= 2-5%;

 Recedente când D= 1,1 -2%;

 Subrecedente când D<1,1%.

Constanţa unei specii reprezintă procentul de situaţii dintr-un biotop în care se găseşte
acea specie.

În funcţie de valoarea calculată, speciile se clasifică în următoarele clase de constanţă:

 Specii euconstante prezente în peste 75% din probe;

 Specii constante prezente între 50-75%;

 Specii accesorii prezente între 25-50%;

 Specii accidentale prezente în sub 25% din probe.

 Fidelitatea exprimă ataşamentul unei specii faţă de o anumită biocenoză. Din punct de
vedere al fidelităţii, speciile pot fi:

Specii indiferente sau ubicviste – sunt specii care apar în multe tipuri de biocenoze, fără o
anumită preferinţă evidentă;

 Specii întâmplătoare sau străine sunt specii care apar accidental într-o biocenozăŢ

 Specii preferenţiale sunt specii mai abundente în anumite biocenozeŢ

 Specii caracteristice sunt specii strict legate de o anumită biocenoză sau ecosistem.

Echitabilitatea exprimă modul în care se repartizează abundenţa relativă la speciile unei

biocenoze sau a unui compartiment din biocenoză. Dacă fiecare specie este reprezentată de
acelaşi număr de indivizi, echitabilitatea este maximăţ În natură asemenea situaţii nu se întâlnesc,
existând întotdeauna specii dominante şi specii cu un număr mic de indivizi.

Diversitatea reprezintă unul dintre cei mai importanţi şi în mod sigur cel mai complex
indice biocenotic. Diversitatea exprimă, în primul rând, bogăţia în specii a unei biocenoze sau
ecosistem. Ea se corelează strâns cu echitabilitatea, repectiv cu abundenţa relativă a fiecărei
specii.

Diversitatea ecologică (specifică) evidenţiază raportul dintre numărul total de specii şi

numărul total de indivizi dintr-o biocenoză. Într-un ecosistem, raportul între mulţimea speciilor şi
mulţimea indivizilor este rezultanta interrelaţiilor ce se stabilesc între specii şi între acestea şi
mediul abiotic.

Diversitatea ecologică se estimează prin calcularea indicelui de diversitate, utilizând

formula lui Shannon – Wiener:

în care,

S= numărul de specii;

Pi = proporţia de reprezentare a fiecărei specii.

Un indice de diversitate ridicat arată o biocenoză stabilă, caracterizată prin condiţii

ecologice echilibrate, care permite convieţuirea şi dezvoltarea normală a unui număr mare de
specii. Dimpotrivă, un indice de diversitate scăzut arată că biocenoza a devenit instabilă ca
urmare a faptului că un anumit factor ecologic a devenit predominant, fvorizând numai unnele
specii care sunt mai adaptate la factorul respectiv. Ca urmare, aceste specii se vor dezvolta în
detrimentul celorlalte care treptat îşi reduc numărul de indivizi şi apoi dispar din biocenoză.

Diversitatea are la bază o serie de principii, fundamentate de Thienemann în 1939:

 Cu cât sunt mai variabile condiţiile de existenţă ale unui biotop, cu atât este mai mare
numărul de specii din biocenoza respectivă;

Cu cât se abat mai mult de la condiţiile de existenţă ale biotopului de la normal, iar pentru
cele mai multe vieţuitoare de la optimal, cu atât mai săracă în specii devine biocenoza, şi cu atât
mai mare numărul de indivizi a speciilor existente.

Relieful poate influenţa diversitatea speciilor. Un biotop cu relief accidentat şi substrat

geologic variat determină diversitatea condiţiilor fizice (temperatură, lumină, vânt) şi chimice
(nutrienţi, pH, etc.). aceasta duce la diversitatea habitatelor şi implicit la diversificarea speciilor.

Vechimea ecosistemului acţionează în mod indirect asupra creşterii diversităţii.

Succesiunea ecologică este însoţită în timp de o creĂştere a numărului de specii.

Diversitatea se manifestă într-un ecosistem prin existenţa celor trei nivele trofice
funcţionale: producători, consumatori şi descompunători. Dacă în interiorul fiecărui nivel trofic
se realizează o mai mare diversificare a speciilor, se poate obţine o sporire a intrărilor de matreie
şi energie şi un transfer mai eficient al acestora între nivelele trofice. Un număr sporit de specii la
diferite nivele trofice duce la diversificarea relaţiilor dintre ele şi la consolidarea conexiunilor din
cadrul biocenozei. Se realizează un control multiplu între verigile trofice, având ca efect creşterea
stabilităţii ecosistemului.
 CURS X

STRUCTURA TROFICĂ A BIOCENOZEI

Structura trofică reprezintă ansamblul relaţiilor de nutriţie dintre speciile care compun o
biocenoză. Relaţiile trofice pot fi exprimate pe următoarele căi: categoriile funcţionale ale
biocenozei, nivelele trofice, piramida trofică, lanţurile trofice şi reţeaua trofică.

Categoriile funcţionale ale biocenozei

După modul de hrănire, toate speciile se împart în trei mari categorii funcţionale: producători,
consumatori şi descompunători.

1. Prima categorie o reprezintă producătorii primari. Din această grupare

funcţională fac parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc
enrgia radiantă (solară) în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le
sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor, etc.). În
al doilea rând, din grupul producătorilor primari fac parte – bacteriile fotosintetizante şi în al
treilea rând, bacteriile chemosintetizante. Acestea din urmă utilizează energia chimică pentru
sinteza substanţelor organice.
2. A doua categorie sau grupare funcţională, o constituie consumatorii, reprezentaţi
prin toate animalele dintr-o biocenoză.
3. În funcţie de hrana consumată putem distinge consumatori primari sau
consumatori de ordinul I, reprezentaţi prin animalele fitofage, deci care se hrănesc direct cu
producători primari; consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentaţi prin animale ce se
hrănesc cu cele fitofage; consumatori de ordinul III etc.
O poziţie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi, animale care se
hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din fărâmiţarea şi
descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte).
În această grupare ecologică intră numeroşi reprezentanţi din grupe sistematice foarte
variate – viermi (oligochete acvatice, râme), miriapode, crustacei (amfipode, izopode, decapode),
moluşte, acarieni, insecte.

Locul ocupat de detritofagi în structura categoriei consumatorilor este complex. Detritusul

organic este alcătuit în cea mai mare parte din resturi vegetale care se descompun mai greu,
conţinând compuşi mai rezistenţi (celuloză, lignină etc.). Împreună cu detritus este consumată o
mare cantitate de bacterii şi chiar de animale ca protozoare, nematode etc. pe lângă aceasta,
detritofagii joacă un rol important în cea de-a treia categorie, de specii descompunătoare.

O poziţie apropiată de a detritofagilor din punctul de vedere al nutriţiei, fără a se confunda

cu aceştia, o ocupă animalele care se hrănesc cu plante moarte (netransformate în detritus) ca, de
pildă, termitele, multe coleopter etc., ca şi animalele necrofage – care se hrănesc cu cadavrele
altor animale (larvele unor diptere, unele coleoptere, unii crustacei, unii peşti, păsări, unii vulturi,
pescăruşi, hiene). Tot aici trebuie menţionat grupul saprofitelor – plante ce se hrănesc cu resturi
de plante (uneori şi de animale) – din care fac parte, de pildă, ciupercile.
 Toate aceste grupe, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea
materialului organic vegetal sau animal.

Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care degradează
substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri. Procesele de
escompunere sunt complexe, se produc de obicei în mai multe etape succesive, fiecare etapă
determinată de anumite grupe de bacterii sau fungi care, în final, duc la eliberarea elementelor
minerale conţinute în substanţele organice, făcând posibilă reutilizarea cestor elemente de către
plantele autotrofe. Acest proces poartă numele de mineralizare. Într-un fel este reversul
procesului de fotosinteză.

În procesul de descompunere, detritofagii au un rol important prin faptul că mărunţesc

detritusul în particule fine, care sunt amestecate cu sol, rămânând nedigerate sau parţial digerate,
şi sunt eliminate împreună cu diferite substanţe organice dintre care unele biologic active (unele
enzime). În acest fel este uşurată activitatea bacteriilor şi fungilor. Deci, detritofagii îndeplinesc,
parţial şi funcţia de mineralizare.

Examinând speciile prin prisma rolului lor trofic în biocenoză, se poate constata că ele se
pot grupa, în funcţie de numărul de trepte care le separă de producătorii primari, sau în raport cu
funcţia pe care o îndeplinesc. Astfel, toţi fitofagii – indiferent din ce grup fac parte, reprezintă o
grupare trofică legată direct de plante. Asemenea grupări de specii, despărţite de producătorii
primari prin acelaşi număr de trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel
trofic.

Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic. Consumatorii
primari (animale fitofage) ca şi detritofagii, reprezintă al doilea nivel trofic, consumatorii
secundari (de ordinul II) – al treilea nivel trofic etc.

Nivelurile trofice nu reprezintă o clasificare a speciilor ci a funcţiilor trofice ale acestora.

Multe specii prin regimul lor de hrană fac parte din mai multe niveluri trofice, sunt deci
polifuncţionale, ceea ce evident îngreunează localizarea lor trofică. În asemenea cazuri, în funcţie
de ponderea diferitelor componente ale hranei (în biomasă), specia trebuie încadrată în mai multe
niveluri trofice, în proporţii corespunzătoare biomasei (energiei) consumate din fiecare nivel.

În funcţie de ponderea diferitelor componenete ale hranei (în biomasă), specia trebuie
încadrată în mai multe niveluri trofice, în proporţii corespunzătoare biomasei (enrgiei) consumate
din fiecare nivel.

Examinând structura nivelurilor trofice, din punct de vedere al numărului organismelor, al

biomasei lor sau a altor îsuşiri, putem constata existenţa unor legităţi specifice unor categorii de
biocenoze. Astfel, în acest nivel trofic, al producătorilor, este reprezentat prin organismele cele
mai numeroase, cele mai mici, cu longevitatea cea mai mică şi cu cel mai intens ritm de
reproducere.
 Pe măsură ce ne ridicăm la celelalte niveluri trofice, numărul organismelor scade. Aceste
raporturi numerice pot fi reprezentate grafic sub forma unei piramide – asanumita piramida
numerelor sau piramida eltoniană (după numele ecologului Ch. Elton care a introdus acest sistem
de reprezentare - 1927).

În ecosistemele terestre ca şi în cele acvatice cu adâncime mică a apei, în care producţia

primară este asigurată de macrofite (submerse sau plutitoare) raporturile numerice între nivelul
producătorilor primari şi cel al fitofagilor se inversează: fitofagii pot fi mai numeroşi decât
plantele pe care le consumă. De exemplu, într-o pădure, numărul arborilor este mult mai mic
decât al fitofagilor. Pe un mesteacăn de vârstă mijlocie având cca 20 000 de frunze, au fost
numărate 680 000 insecte iar pe un stejar mare, acest număr se poate ridica la 1 milion (Dubinin,
1973).

Din această cauză drept criteriu în alcătuirea piramidelor trofice se ia biomasa, alcătuindu-
se piramida biomaselor.

În ecosistemele terestre sau în cele acvatice cu macrofite ca producători primari principali

apare evident că biomasa producătorilor primari este cea mai mare şi scade treptat către vârful
piramidei.

În lacuri, oceane, unde algele reprezintă baza piramidei, biomasa fitoplanctonului este mai
mică decât biomasa tuturor consumatorilor. Această situaţie în aparenţă paradoxală, este
rezultatul faptului că fitoplanctonul se reproduce (desi îsi reânnoieşte biomasa) mult mai repede
decât consumatorii lui (zooplancton, peşti). Viteza mai mare a reânnoirii biomasei (turnover),
măsurată prin valoarea raportului = , permite realizarea unei mai mari
productivităţi (cantitatea de substanţă organică produsă în unitate de timp) care face posibilă
susţinerea unui număr de consumatori ce depăşesc prin biomasa lor, pe cea a producătorilor.

Raporturile între nivelurile trofice pot fi reprezentate şi prin piramide energetice, fiecare
nivel fiind exprimat prin producţie, în kcal.

A- PIRAMIDA ELTONIANĂ A NUMERELOR

C3

0,1% Consumatori C2 1ind/ha

0,1% C1 10 ind/ha

1% 100 ind/ha
PRODUCĂTORI PRIMARI
98% 10.000 ind/ha
 B- PIRAMIDA ELTONIANĂ A BIOMASELOR

C3

0,01% Consumatori C2 102g/m2

0,1% C1 103g/m2

1% 104g/m2

98% PRODUCĂTORI PRIMARI 106g/m2

A- PIRAMIDA ELTONIANĂ ENERGETICĂ

C3

0,01% Consumatori C2 20kcal/m2/an

0,1% C1 200kcal/m2/an

1% 2000kcal/m2/an

98% 20.000kcal/m2/an
PRODUCĂTORI PRIMARI

Numărul de indivizi, biomasa şi cantitatea de energie din diverse niveluri trofice ale unui
ecosistem natural de tipul unei păduri ecuatoriale (după Strahler, 1974)

Speciile din nivelurile trofice diferite, fiind legate între ele prin relaţii de nutriţie costituie
lanţuri trofice.

Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se realizează transferul concret de materie şi
energie în orice ecosistem. Fiecare specie care aparţine unui lanţ trofic reprezintă o verigă a
acestuia.

De regulă, lanţurile trofice sunt formate din cel puţin trei verigi:

Producător consumator primar (fitofag) consumator secundar (zoofag).

 Cele mai simple lanţuri trofice sunt formate din două verigi (producător - consumator), de
exemplu alga brună Fucus este consumată de un nematod Holenchus fuscicola, care nu este
atacat de niciun prădător sau parazit.

Numărul verigilor nu este însă nelimitat, fiind legat de cantitatea de hrană disponibilă la
primul nivel trofic. Lanţurile cele mai lungi pot ajunge la 5-6 verigi, de exemplu, în perna de
mişchi de pe solul pădurii se formează următorul lanţ trofic:

Alge rotifere tardigrade nematode larve diptere chiţcan.

În funcţie de calitatea primei verigi trofice, deosebim următoarele tipuri de lanţuri trofice:

1. Lanţuri trofice ierbivore: prima verigă este o plantă, consumată de ierbivore şi

acestea de zoofage. La aceste lanţuri mărimea corpului creşte odată cu nivelul trofic. Există şi
excepţii când animalele zoofage sunt mai mici decât cele fitofage: marile carnivore din savana
africană (lei, tigrii) care sunt mai mici decât marile ierbivore din acelaşi ecosistem (bivol, zebră,
etc.);
2. Lanţuri trofice detritivore: pornesc de la detritus, ca sursă primară de materie
organică. Prima verigă este un detritofag iar următoarelel două sunt de zoofagi. Se întâlnesc
frecvent în solul şi frunzarul pădurilor, în râuri şi fluvii, de exemplu detritus copepode peşti.
3. Lanţuri trofice bacterivore: sunt caracteristice biotopilor în care producţia primară
este realizatră de bacterii şi nu de plante. S-au descoperit în zona izvoarelor submarine calde, din
adâncurile oceanelor. Prima verigă o reprezintă bacteriile după care urmează moluştele (C1) şi
apoi crabi gigantici (C2).
4. Lanţuri trofice bacteriene: în sensul că prima verigă este o plantă. Pe ea se
dezvoltă un lanţ trofic parazitic de la organismele moarte. Ele realizează o producţie secundară şi
constituie prima verigă dintr-un lanţ care poate cuprinde protozoare nevertebrate vertebrate.
5. Lanţuri trofice parazitice: sunt derivate din cele ierbivore. Prima verigă este o
plantă. Pe ea se dezvoltă un lanţ trofic parazitic. De exemplu: spicul de grâu ciuperca Puccinia
graminis bacteria Xantomonas uredovonus bacteriofag. În acest exemplu dimensiunile
organismelor scad cu fiegare verigă, în timp ce numărul indivizilor creşte.
6. Lanţurile trofice carnivore: în puţine cazuri, circuitul materiei în cadrul unui lanţ
trofic poate începe cu un animal, în sensul că el reprezintă suportul nutritiv, de obicei parţial,
pentru veriga următoare. Este situaţia plantelor carnivore, care consmă insecte pentru a-si asigura
necesarul de azot.
Lanţurile trofice se regăsesc şi în ecosistemele antropice. Aici ele însă nu depăşesc trei
verigi, pentru a reduce la minim pierderile de biomasă. În aceste lanţuri omul reprezintă a 2-a sau
a 3-a verigă. De exemplu: grâu (porumb) om; plante ierbivore (porcul) omul.

Reţeaua trofică
În natură lanţurile trofice nu sunt izolate, ci se întrepătrund: o specie poate consuma
indivizi aparţinând la mai multe specii, ea însăşi fiind obiectul trofic a numeroase alte specii.
Întinderea şi diversitatea reţelei trofice, respectiv numărul de conexiuni ce se stabilesc
între speciile biocenozei reprezintă un factor esenţial de stabilitate.
 O reţea simplă formată dintr-un număr mic de specii şi relaţii trofice, se dezechilibrează
uşor faţă de o biocenoză bogată în specii şi deci, în relaţii trofice.
Importanţă
În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice principale, alcătuite din specii
dominante ca număr şi biomasă şi care au un rol esenţial în transferul de substanţă şi energie în
ecosistem. Alături de acestea funcţionează numeroase lanţuri trofice secundare, conectate la ele
prin verigi care sporesc sau, dimpotrivă, anulează o parte din productivitate, formând, în ambele
cazuri, reţeaua trofică a biocenozei.
Numeroase lanţuri trofice din biocenoză se întretaie în anumite noduri. În natură, sunt
specii cu un regim alimentar diversificat şi de aceea pot funcţiona în mai multe lanţuri trofice. De
exemplu, furnicile devorează orice material organic, viu sau mort; buha, cucuveaua (păsări
răpitoare de noapte) consumă broaşte, şopârle, păsări, mamifere mici etc. Datorită nodurilor,
lanţurile trofice alcătuiesc, în ansamblul lor, o reţea trofică.
Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în ecosistem. Fiecare
biocenoză posedă trăsături trofice particulare, configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată, în
principiu, independent de particularităţile locale, printr-un model comportamental, care permite o
privire generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la metabolismul
substanţei şi energiei.
Stabilitatea reţelei trofice, conservarea structurii sale este o premisă pentru stabilitatea
ecosistemului, întrucât prin lanţurile trofice se realizează reglarea populaţiilor din cadrul
biocenozelor. Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile depăşesc limita
ecosistemelor. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează conexiuni
trofice interbiocenotice, conform piramidei inverse de biotop.
Desigur, caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional nu se poate rezuma
la structura determinată de relaţiile de hrană. Practic, fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin
interacţiunea cu elementele (abiotice şi biotice) ecosistemului, astfel că Johnson (1910) introduce
termenul de nişă ecologică.
Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii, câmpul ei de activitate, relaţiile sale cu
comunitatea de specii în care se află, cum şi cu cine (pe seama cui) se hrăneşte, cui serveşte
drept hrană.
Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu „adresa” ei, în timp ce
nişa ecologică arată „profesia” acesteia.

Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Primele include păsările răpitoare, care se
hrănesc din mai multe biotopuri, în timp ce a doua categorie îşi procură hrana numai dintr-un
singur biotop.
Conform legii lui Gause, două specii nu pot exista într-o nişă decât segregate ecologic.
Mulţimea condiţiilor ecologice, cu opţiuni pentru mai multe specii apropiate (dar care diferă între
ele prin anumite particularităţi) vor menţine echilibrul speciilor. Apariţia unor condiţii ecologice
limitate, cu posibilităţi de satisfacere, în egală măsură, a mai multor sau cel puţin a două specii,
face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să înlocuiască speciile convieţuitoare,
mai puţin adaptate. Practic, în ecosistemele naturale nu există nişe libere.
Sub aspect geografic, în biocenozele amplasate diferit, pot să apară nişe echivalente. De
exemplu, cerbul european – cerbul Wapiti (Canada); gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de
Nord) îndeplinesc funcţii similare, cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct
de vedere geografic.
În ansamblul lor, relaţiile interne din biocenoză, în special cele trofice, constituie factori
ecologici dependenţi de comunitatea de specii, respectiv factori biotici. Acţiunea lor
interdependentă generează, la nivelul ecosistemului, coevoluţia.

Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale speciilor, specii care
sunt ecologic conectate între ele, fără însă să schimbe între ele gene.

Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de relaţii de tipul: plante –
animale fitofage; plante cu flori – animale polenizatoare; plante – microorganisme; animale –
microorganisme; sisteme gazdă – parazit; sisteme patogene; concurenţă interspecifică; relaţia
pradă – prădător.

Creşterea numărului speciilor, a numărului nişelor, a unei anumite distribuţii a

abundenţelor relative diversitatea biocenozelor creşte după anumiţi gradienţi spaţiali sau în
decursul evoluţiei lor.

O anumită diversitate funcţională este o condiţie a însăşi existenţei unui sistem biologic.
Diferenţierea principalelor grupe funcţionale – producători, consumatori, descompunători
reprezintă o necesitate pentru existenţa unei biocenoze deoarece asigură transferul de substanţă şi
energie. Diferenţierea formelor vieţii în interiorul fiecărui nivel trofic, permite sporirea intrărilor
de energie în nivelul respectiv, deci, folosirea mai eficientă a unor resurse variate şi creează
premise noi pentru creşterea ulterioară a diversităţii. Interacţiunea dintre specii permite evoluţia
organizării biocenozei, a autocontrolului, sistem care devine mai stabil, mai rezistent la perturbări
de diferite naturi. În felul acesta creşterea diversităţii prin creşterea complexităţii legăturilor
dintre specii, duce la realizarea unui control multiplu, reciproc şi la creşterea stabilităţii
ecosistemului.

Funcţionarea ecosistemului rezultă din inetracţiunea populaţiilor care-l compun, ca şi din

interacţiunea acestora cu factorii abiotici (biotopul). Sensul biologic al acestor ineracţiuni constă
în faptul că fiecare populaţie – verigă în lanţul trofic- pentru a persista şi a desfăşura o activitate
normală, trebuie să primească o anumită cantitate de energie.

În acest proces energia solară sau energia chimică pe de o parte, precum şi substanţele
organice nutritive, pe de alta, sunt antrenate în circuitul organismelor vii. De aceea ecosistemul
tre4buie considerat ca o unitate producătoare de substanţă organică materializată în organismele
ce alcătuiesc biocenoza lui.

De aici rezultă două funcţii importante ale ecosistemului:

1. Funcţia energetică – constând în captarea energiei solare de către organismele

fotosintetizante sau energiei chimice de către chemosintetizante ş apoi transferul ei la grupele de
consumatori;
 2. Funcţia de circulaţie a materiei, constând în faptul că substanţele nutritive
(anorganice şi organice), datorită relaţiilor trofice circulă în ecosistem, de la hrana consumată la
consumatori;
3. Pentru ca funcţiile menţionate să poată fi îndeplinite în mod normal, structura lui,
ca şi întreaga organizare, trebuie să aibă o anumită stabilitate în spaţiu şi timp, pentru că numai în
condiţii de stabilitate (relativă) populaţiile componente reuşesc prin acţiunea selecţiei să se
adapteze reciproc şi faţă de factorii biotopului, să se păstreze un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat structura lui proprie, proporţiile etc. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul unei alte
funcţii ale lor funcţia de autoreglare a stărilor ecosistemului.

Cele trei funcţii sunt legate între ele, ca şi structura trofică a biocenozei. Desfăşurarea
circuitului substanţelor implică un consum de energie. Circuitul substanţelor se face prin lanţuri
(reţele) trofice care reprezintă şi mecanismul principal de efectuare a autocontrolului
ecosistemului.

PRODUCŢIA PRIMARĂ

Producţia primară este producţia de materie organică a organismelor autotrofe pe seama

energiei solare sau a sărurilor minerale din mediu. Producţia primară este sinonimă cu producţia
autotrofă.

Principalele grupe de producători primari de substanţe organice sunt: plantele, bacteriile

fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante.

Plantele realizează sinteza substanţelor organice utilizând energia luminoasă, cu ajutorul

clorofilei a. Procesul de desfăşoară în condiţi aerobe, cu degajare de oxigen (fotosinteza
oxigenică);

Bacteriile fotosintetizante realizează sinteza materiei organice primare cu ajutorul

bacterioclorofilei şi a pigmenţilor carotenoizi. Fotosinteza bacteriană este un proces anoxigenic,
desfăşurându-se în mediile acvatice anaerobe şi utilizând ca sursă de hidrogen hidrogenul
sulfurat. Există trei grupe de bacterii fototrofe:

Thiorhodaceae – bacterii fotosintetizante sulfuroase purpurii;

Chlorobacteriaceae – bacterii fotosintetizante sulfuroase verzi;

Athiorhodaceae – bacterii fotosintetizante nesulfuroase purpurii;

Bacteriile chemosintetizante obţin energia prin procese de oxido-reducere asupra unor

substanţe anorganice. Există mai multe grupe taxonomice de bacterii, care diferă după compoziţia
substratului asupra căruia acţionează:
 Nitrit – bacterii, oxidează amoniu la nitriţi (Nitrosomonas);

Nitrit-bacterii oxidează nitriţii la nitraţi (Nitrobacter);

Ferobacterii, oxidează fierul şi sărurile acestuia (Thiobacillus ferooxidans);

Tiobacterii, oxidează sulful (Thiobacillus thiooxodans);

Dintre organismele producătoare de materie organică primară doar plantele prezintă

importanţă din punct de vedere cantitativ.

Legat de procesele de sinteză primară a substanţelor organice se folosesc o serie de

termeni ecologici: producţia primară, producţia primară netă, producţia primară brută,
productivitate, tournover, standing crop.

Producţia primară reprezintă energia acumulată de plante sub formă de substanţe

organice.

Producţia primară brută (P.P.B.) reprezintă întreaga cantitate de substanţă organică

produsă de o plantă sau de o fitocenoză.

Producţia primară netă (P.P.N.) reprezintă cantitatea de substanţă organică încorporată în

tructurile plantei la un moment dat. Ea este inferioară P.P.B. deoarece o parte din energia
încorporată în procesul de fotosinteză este consumată pentru procesele metabolice legate de
respiraţie, mişcare, etc. Producţia primară netă este considerată şi ca substanţă organică sau
energia disponibilă pentru nivelul trofic următor, al fitofagilor.

Productivitatea primară este cantitatea de substanţă organică primară produsă pe unitatea

de timp. În funcţie de viteza de multiplicare, timpul se poate măsura în zile, luni, ani.

Tournoverul este rata circuitului, respectiv timpul de dublare a numărului de indivizi

dintr-o populaţie.

Standing crop este biomasa (recolta) pe picior sau substanţa organică rămasă sub forma
părţilor vii ale plantei excluzând părţile (frunze, ramuri)care mor. De obicei, aceasta reprezintă
cea mai mare parte din P.P.N.

Producţia primară se poate exprima în greutatea substanţelor organice uscate, raportate la

unitatea de timp şi spaţiu (de ex. g/m2/lună, mg/l/zi; kg/ha/an). Cel mai adesea se exprimă în
unităţi energetice: calorii sai kilocalorii. Unităţile de masă (g, mg, kg) se pot transforma în unităţi
energetice: 1g de substanţă organică uscată la plante = 4, 5kcal (la alge = 4,9 kcal).

Producţia primară este foarte diferită de la un ecosistem la altul, fiind cauzată de factorii
de biotop, în primul rând temperatura şi umiditatea.

Productivitatea ecosistemelor este influenţată de trei categorii de factori:

 Factori abiotici:geografici, fizici, chimici;

Factori biotici: structura biocenotică, structura pe specii, suprafaţa foliară.

Structura biocenotică reprezintă raportul dintre diferiţi producători ai ecosistemului. De

exemplu, în lacurile din lunca inundabilă a Sunării Inferioare contează raportul dintre macrofitele
submerse şi fitoplancton. În lacurile bogate în fitoplancton productivitatea primară este de 1500
mg O2/l/an, în timp ce în lacurile sărace în fitoplancton produvctivitatea primară este de 530 mg
O2/l/an. În aceste lacuri producţia primară este realizată de macrofitele submerse, care extrag din
mediu substanţele nutritive pe care le blochează în corpul lor greu consumabil şi greu degradabil
până la sfârşitul perioadei e vegetaţie.

Structura pe specii este, de asemenea, un factor important care influenţează

productivitatea primară. De exemplu, la noi, fagul are o productivitate maximă de 9 m3/ha/an, în
timp ce productivitatea pădurilor de răşinoase este de 10-12 m3 /ha/an.

Repartizarea suprafeţei foliare este desea esenţială pentru valoarea producţiei primare în
ecosistemele terestre. În practică se calculează indicele foliar care este raportul dintre suprafaţa
foliară totală a fondului vegetal şi suprafaţa terenului acoperit.

O valoare ridicată a indicelui foliar este favorabilă producţiei până la o anumită limită.
Creşterea exagerată a suprafeţei foliare poate reduce suprafaţa expusă direct la radiaţia solară. De
aceea, contează mai ales modul de repartizare a suprafeţei foliare pe verticală, pe straturile
ecosistemului.

Eficienţa eclogică este raportul dintre productivitatea a două nivele trofice diferite, de
exemplu, productivitatea producătorilor primari şi productivitatea consumatorilor primari.
(fitofagilor).

Eficienţa ecologică a producţiei primare reprezintă raportul dintre energia consumată de

producătorii primari şi energia disponibilă la nivelul precedent (energia solară incidentă).

Considerând 100% valoarea energiei incidente (E.I.), respectiv energia radiaţiei

electromagnetice solare, se constată următoarele procente de conversie până la P.P.N.
 Eficienţa P.P.N. faţă de P.P.B. la plante este destul de ridicată (cca 50%). Se datorează
faptului că plantele nu cheltuiesc multă energie acumulată fiind imobile şi poikiloterme.

Eficienţa P.P.N. depinde de structura de vârstă a populaţiilor. În ecosistemele mature, se

ajunge la un echilibru între energia acumulată şi cea consumată.

Evoluţia unei păduri, sub raportul eficienţei producţiei primare, trece prin următoarele
etape:

La tinereţe, când frunzişul este relativ bogat în ramuri şi rădăcini cu biomasă redusă, au
loc acumulări care duc la creşterea taliei vegetaţiei şi a biomasei.

La vârste avansate ale plantelor întreaga producţie primară este utilizată prin susţinerea
proceselor respiratorii ale imensei mase de ramuri şi rădăcini. În ceste condiţii P.P.N. =0. În
pădurile de foioase, creşterea lemnului încetează când procentajul frunzişului este <1% din masa
totală a arboretului.
 CURS NR.XI

PRODUCŢIA SECUNDARĂ

Toate animalele dintr-un ecosistem trăiesc, direct sau indirect, pe seama producţiei
primare realizate de plante. Ele consumă o parte din această producţie pe care o convertesc, prin
relaţii metabolice, în biomasă animală, căldură, energie, deşeuri.

Producţia secundară este cantitatea de energie asimilată şi acumulată sub formă de

biomasă de către animale (erbivore, carnivore, paraziţi, detritivori, descompunători). În general,
noţiunile definite pentru producţia primară se folosesc şi pentru producţia secundară: producţia
brută, producţia netă, productivitate, turnover, biomasă.

Producţia secundară nu depinde direct de o sursă de energie exterioară ecosistemului, ca

în cazul producţiei primare, ci de energia acumulată de producători primari în biomasă. Această
energie se transmite în lanţurile trofice asigurând baza energetică pentru sinteza de proteine
animale.

Producţia secundară din ecosisteme este influenţată de o serie de factori principali precum
hrana, structura biotopului, condiţiile abiotice în general.

Hrana este un factor esenţial pentru producţia secundară. Nevoile alimentare ale
organismelor animale diferă din punct de vedere cantitativ şi calitativ în funcţie de specie, vârstă,
dtare fiziologică, zonă geografică. Unele organisme vegetale nu pot constitui hrană pentru
animale erbivore deoarece conţin anumite substanţe care nu sunt tolerate de acestea. Apare astfel
fenomenul de selectivitate a hranei.

În ecosistemele acvatice se manifestă şi fenomenul de reciprocitate: după un maxim de

dezvoltare a fitoplanctonului urmează o dezvoltare masivă a zooplanctonului, care elimină în apă
produşi de excreţie ce conţin azot şi fosfor, substanţe ce vor stimula dezvoltarea fitoplanctonului.

Biotopul în care trăiesc consumatorii are o importanţă cu atât mai mare cu cât animalele
sunt mai legate de substrat. De exemplu, în ecosistemele acvatice, organismele bentonice cresc,
se înmulţesc şi formează biocenoze caracteristice în funcţie de natura substratului bentonic (nisip,
argilă, mâl). Aceste biocenoze au producţii secundare diferite în funcţie de caracteristicile
biotopului respectiv.

Condiţiile de mediu influenţează reproducerea consumatorilor. Când reproducerea are loc

în condiţii optime pentru majoritatea speciilor de animale din biocenoză atunci producţia
secundară creşte.

Dacă toţi aceşti factori oferă condiţii optime de dezvoltare organismelor animale din
ecosisteme acestea valorifică la maxim potenţialul trofic al ecosistemului şi prin urmare are loc o
creştere semnificativă a eficienţei producţiei secundare.
 Eficienţa producţiei secundare poate fi evaluată după două criterii:

- După eficienţa proceselor fiziologice (asimilaţie, digestie, cheltuieli energetice,

acumulări de biomasă);
- După eficienţa nivelului trofic al consumatorilor luat în ansamblu.

Eficienţa asimilării hranei ingerate reprezintă raportul dintre energia asimilată şi cea
ingerată. Acest raport depinde de eficienţa proceselor fiziologice ale consumatorilor: digestie,
cheltuieli energetice, acumulări în biomasă.

În general, acest raport la animale este mult mai mare decât la plante, în sensul că plantele
sunt obligate să convertească o formă de energie (electromagnetică) într-o altă formă (chimică),
transformare însoţită de pierderi importante, în timp ce animalele consumă substanţe organice
gata sintetizate, pe care doar le modifică.

Eficienţa asimilării hranei de către consumatori depinde şi de natura hranei. Astfel,

animalele fitofage sunt mai puţin eficiente decât cele zoofage deoarece ele consumă hrană cu
multe substanţe organice greu digerabile (celuloză, lignină). Chiar şi în cadrul aceluiaşi grup de
animale (fitofage, zoofage) există diferenţe semnificative privind eficienţa asimilării hranei în
funcţie de categoria substanţelor nutritive. De exemplu:

- La miriapode, care consumă lemn în descompunere - eficienţa asimilării este 15%;

- La mamiferele copitate, care consumă frunze şi ramuri tinere – eficienţa asimilării este
de 40%;
- La mamiferele care pasc iarbă – eficienţa asimilării este de 60%;
- La zooplanctonul, care se hrăneşte cu alge – eficienţa asimilării este cuprinsă între 50-
90%, în funcţie de specia de alge pe care o consumă;
- La animalele carnivore – eficienţa asimilării hranei variază între 60-90% în funcţie de
calitatea hranei.
Eficienţa nivelului trofic al consumatorilor luat în ansamblu se mai numeşte eficienţă
ecologică. Ea arată cât %, reprezintă producţia unui nivel dat al consumatorilor faţă de hrana pe
care a avut-o la dispoziţie de la nivelul trofic precedent.
Eficienţa ecologică depinde de structura nivelurilor trofice, adică de diversitatea speciilor
din nivelul trofic respectiv. Cu cât diversitatea speciilor din cele două nivele trofice este mai
ridicată, cu atât va fi mai mare eficienţa transferului global de energie de la un nivel la altul.
Utilizarea substanţeor organice conţinute de plante de către organismele fitofage este
strâns legată de structura compuşilor chimici ai producătorilor. După procentul de substanţe
organice accesibile consumatorilor plantele se împart în următoarele categorii:
- Plante acvatice (alge şi macrofite submerse) care nu conţin ţesuturi mecanice de
susţinere alcătuite din celuloză şi lignină, deci bine digerabile;
- Plante terestre ierboase, care pot fi consumate în bună măsură de către fitofagi;
- Plante lemnoase, la care biomasa este alcătuită preponderent din ţesuturi ce conţin
cantităţi mari de celuloză şi lignină care pot fi digerate de foarte puţine animale, au
valoare nutritivă scăzută.
 Un indice important care reflectă valoarea trofică a biomasei vegtale este raportul
producţia netă/biomasa acumulată = P/B. Valorile ridicate ale acestui indice arată că nu se
acumulează în plante ţesuturi mecanice şi viceversa. Astfel, la fitoplancton P/B poate fi peste 50,
iar la plantele terestre P/B=0,04-0,65.

La plantele terestre, cel mai bine valorificate de către fitofagi sunt părţile moi, bogate în
substanţe organice, cu valoare nutritivă ridicată: flori, fructe, seminţe. Acestea sunt în cantităţi
reduse: la ierburile spontane florile şi fructele nu reprezintă decât 20% din P.P.N. iar la arborii de
pădure fructele reprezintă cca 2% din P.P.N.

FLUXUL DE ENERGIE PRIN ECOSISTEM ŞI UNELE LEGITĂŢI ALE LUI

Energia solară fixată în producţia netă a plantelor reprezintă sursa de energie pentru
consumatorii primari ai ecosistemului dat, fie direct, fie trecând prin faza de detritus.
Consumatorii primari (fitofagii), la rândul lor, reprezintă sursa de energie pentru nivelurile trofice
ale consumatorilor secundari, terţiari. La fiecare trecere de la un nivel trofic la altul, se produc
însemnate pierderi de energie, risipită sub formă de căldură. Din această cauză lungimea
lanţurilor trofice, ca şi numărul nivelurilor trofice, nu pot fi prea mari, rareori depăşind 4-5. Din
aceeaşi cauză existenţa şi funcţionarea ecosistemului este condiţionată de pătrunderea continuă a
unor noi cantităţi de energie solară, determinând în acest fel fluxul de energie prin ecosistem.

Acest proces se poate caracteriza prin câţiva parametri esenţiali: cantitatea de energie
captată de ecosistem, viteza fluxului de trecere de la un nivel trofic la altul, cantitatea şi calitatea
energiei stocată sub formă de biomasă şi cantitatea de energie pierdută sub formă decăldură.
Toate aceste caracteristici ale fluxului depind de organizarea ecosistemului, deci de
caracteristicile structurale şi funcţionale ale biocenozei şi ale biotopului. Din această cauză
desfăşurarea fluxului de energie diferă de la un ecosistem la altul şi trebuie studiată în fiecare caz
în parte.

Cercetarea fluxului de energie este foarte importantă, deoarece permite înţelegerea

legităţilor productivităţii biologice, a factorilor de care depinde aceasta, deschide căile unei
prognoze ştiinţifice a dinamicii resurselor biologice, a amenajării raţionale şi a protecţiei
ecosistemelor.

Studiul fluxului de energie sau al bugetului energetic al unui ecosistem poate fi abordat în
trei feluri:

1. Cercetarea bugetului energetic al fiecărei populaţii componente. Aceasta implică

aplicarea metodelor de laborator pentru stabilirea schimburilor energetice ale fiecărei categorii de
indivizi (în funcţie de mărime, vârstă, sex) din componenţa fiecărei populaţii, confruntarea
rezultatelor cu observaţiile din teren şi transpunerea lor în dinamica numărului şi a structurii
populaţiei date în condiţii naturale. Această abordare are o precizie mai mare decât altele dar
necesită mult timp (ani), un mare volum de muncă, ceea ce face practic imposibilă cercetarea cu
aceeaşi profunzime a tuturor populaţiilor. Din această cauză, puţine populaţii au fost cercetate din
acest punct de vedere.
2. Analiza fluxului de energie prin unele lanţuri trofice. În acest caz, numai anumite
specii din nivelurile trofice succesive sunt studiate din punct de vedere al rolului lor în transferul
de energie. Majoritatea speciilor rămân necercetate. Chiar dacă fiecare dintre ele luată în parte nu
are un rol ecologic semnificativ, luate împreună nu pot fi trecute cu vederea.
3. Determinarea fluxului de energie prin fiecare nivel trofic, luat în ansamblu. Acest
mod de abordare este înlesnit în ecosisteme cât mai bine determinate teritorial. De exemplu, un
lac, un sector al unei ape curgătoare, un ecosistem terestru delimitat de cumpăna apelor în cadrul
unui bazin hidrografic etc. sunt determinate intrările şi ieşirile globale de energie în şi din
ecosistem. Inrările – prin energie solară, prin substanţa solară din atmosferă, intrată în apa de
precipitaţie, prin organisme ce imigrează în ecosistem. Ieşirile prin căldura degajată, prin scurgeri
de ape, emigrări de organisme. Se consideră în mod obişnuit că imigrările şi emigrările se
echilibrează şi de aceea rolul transportului biologic între ecosisteme în unele cazuri poate fi
neglijat. În felul acesta poate fi estimat bugetul energetic al ecosistemului în ansamblu. Apoi se
procedează la determinarea bugetului energetic al fiecărui nivel trofic luat în parte.
Această modalitate de abordare poate da o estimare de ansamblu corectă a rolului
nivelelor trofice în desfăşurarea fluxului de energie prin ecosistem şi a bugetului energetic al
acestuia.
Schema generlă a fluxului de energie într-un ecosistem este:

Producătorii primari captează o parte din energia solară incidentă şi o transformă în

producţie primară brută (PPB). O parte din aceasta din urmă, folosită pentru necesităţile vitale ale
plantelor, este risipită în procesul respiraţiei (R), o altă parte este acumulată în creşterea biomasei,
constituind producţia primară netă (PPN). Din aceasta, o parte este utilizată ca hrană de către
consumatorii primari (C1) (fitofagi), iar altă parte nefolosită de consumatori, după moartea
plantelor, se transformă în detritus care este consumat (parţial sau total) de către detritofagi şi
descompunători.
Energia consumată de fitofagi parţial este consumată pentru activitatea lor şi risipită sub
formă de căldură în respiraţie (R1), altă parte este eliminată sub formă de excrete şi o parte este
acumulată sub formă de biomasă, reprezentând producţia fitofagilor (P1) care constituie sursa de
hrană pentru consumatorii secundari (carnivori) (C2). Aceştia din urmă consumă o parte din
hrana disponibilă, altă parte, sub formă de diferite deşeuri (exuvii, secreţii etc.) sau cadavre, intră
în alcătuirea detritusului.
Fluxul de energie prin ecosistem nu este doar un simplu transfer al energiei chimice de la
un nivel trofic la altul, ci şi un proces de schimbare a formelor de energie, apariţia şi dezvoltarea
unor forme superioare de energie ca, de pildă, energia nervoasă, energia psihică.