Reglarea populaţiei prin factori dependenţi de densitate.

Noţiunea de “dependenţă de densitate” a fost introdusă în dinamica populaţiilor de către Howard

&Fiske (1911) pentru a descrie o stare de echilibru natural menţinut prin acţiunea factorilor de mediu
care distrug o proporţie cu atât mai mare de indivizi cu cât numărul acestora creşte. Expresia,
devenită azi clasică, de factor dependent de densitate a fost introdusă de către Smith (1935). De fapt,
ar fi mai corect, să se vorbească fie de factori cu efecte dependente de densitate, dacă se evocă
realmente un factor (competeţie, prădare etc.), fie de fenomene dependente de densitate, dacă se
referă la efecte (mortalitate, natalitate).

Cei mai mulţi factori reglatori sunt factori direct dependenţi de densitate, a căror acţiune se face
simţită cu atât mai mult cu cât creşte densitatea populaţiei. Dar există şi factori invers dependenţi de
densitate care intervin, uneori, în reglarea populaţiilor unor complexe parazitare de tip gazdă-parazit
– hiperparazit, în care activitatea celui din urmă este cu atât mai intensă cu cât densitatea parazitului
este mai scăzută, fenomen calificat de Andre Wartha & Birch (1954) drept “paradoxul rarităţii în
abundenţă”.

Principalele resurse ale mediului disputate de indivizii unei populaţii hrana şi spaţiul, care constituie
factori limitanţi, în funcţie de care se reglează densitatea unei populaţii, prin diverse mecanisme
bazate pe fenomene de competeţie intra şi interspecifică.

Efectele densităţii asupra ratei de creştere a populaţiilor

Cele mai multe teorii şi modele populaţionale admit faptul că rata de creştere este o funcţie
descrescătoare a densităţii, ceea ce, în termeni matematici s-ar traduce prin ecuaţia logistic a lui
Verhulst – Pearl. Numeroase experienţe de laborator şi observaţii supra populaţiilor naturale
confirmă o asemenea generalizare.

De exemplu, la drosofile numărul de ouă depuse de o femelă pe zi scade rapid pe măsura creşterii
numărului de musculiţe într-un flacon, datorită competeţiei pentru hrană şi locuri de pontă
(Pearl&Parker, 1922) (fig.14).

Fig. 14 Numărul de seminţe pe plantă în unţie de densitate la Capsella bursa – pastoris (după
Parlmblad, 1968, din Dajoz, 197)

La Daphnia pulicaria fecundaţia este în elaţie inversă cu densitatea, iar la piţigoi (Parus major)
numărul de pui pe cuplu scade în măsura creşterii densităţii. Plantele superioare produc mai multe
seminţe pe individ în condiţii de densitate redusă (figura 14).

Influnţa densităţii asupra reproducerii a fost examinată la numeroase mamifere: şoareci,

cobia,lemingi, iepuri, elefanţi, ş.a., observându-se o scădere a procentului de indivizi reproduceători,
o întârziere a pubertyţii sau o creştere a mortalităţii prenatale, sub acţiunea densităţii lor ridicate.
Există cazuri, destul de rare, în care rata de creştere este o funcţie crescătoare a efectivului
populaţiei (invers dependent de densitate). Asemenea situaţii se întâlnesc la populaţii cu effective
foarte scăzute, permiţând să se evite dispariţia totală a acestora. În asemenea situaţii intervin, se
pare, fenomene sociale şi subsociale care au loc în grupările de indivizi, generând un comportament
adecvat care favorizează supravieţuirea indivizilor în colectivităţi mai mari, prin limitarea şanselor de
a fi descoperiţi de prădători, facilizarea împerecherii şi reproducerii sau prin apărarea colectivă
împotriva inamicilor.

Hrana ca factor de stabilizare a populaţiei

Hrana reprezintă sursa esenţială de energie care asigură creşterea şi menţinerea echilibrului unei
populaţii. Începând cu Malthus şi cu Darwin, cei mai mulţi cercetători consider hrana unul din factorii
de bază care limitează numărul de indivizi în populaţie. Cantitatea şi calitatea hranei intervin atât ca
factori de reglare, cât şi ca factori de perturbare, direct sau invers dependenţi de densitate, fie în
mod izolat, însă, cel mai adesea, în asocialţie cu alţi actori, modificând fecunditatea, longevitatea,
mortalitatea sau rata de creştere ale unei populaţii.

După Lak (1954), cantitatea de hrană are rol de factor limitant în dezvoltarea unei populaţii, fiind
factorul ultimo care limitează mărimea acestuia. După Nicholson (1954), principalul mechanism de
reglaj în care intervine hrana ca factor dependent de densitate este competeţia interspecifică.

Hrana poate limita fecunditatea insectelor, reducând numărul de ouă depuse de o femelă când
alimentaţia este insufficient, fie cantitativ, fie calitativ.

În afară de rolul de factor limitant al efectivului sau densităţii unei populaţii, hrana poate avea rol de
factor de reglare. Din cauza uzurii dinţilor indivizii bătrâni nu se pot hrăni cu vegetaţia uscată din
sezonul secetos, suferind mai mult decât exemplarele tinere de malnutriţie şi fiind ai expuşi bolilor şi
prădătorilor.

Totuşi, hrana nu este întotdeauna factor limitant. Gorecki & Gebczynska (1962) au arătat că, în cazul
rozătoarelor, care se hrănesc cu seminţe de arbori,cantitatea de hrană disponibilă este de 2-6 ori mai
mare dect cea care este realmente consumată. În general, populaţiile de ierbivore sunt puţin
influenţate de factorul hrană decât carnivorele.

Deşi aprovizionarea cu hranăconstituie unul din principalii factori determinanţi ai mărimii

populaţiilor, în condiţii natural rareori se găsesc animale moarte de foame. Din acest motiv, Wynne –
Edwards (1962) consider că populaţiile îşi reglează efectivul şi densitatea astfel încât să evite
consumul excesiv de hrană şi distrugerea resurselor alimentare. El sugerează că acest lucru poate fi
realizat în două moduri: prin comportament teritorial şi (sau) prin respectarea unei anumite ordini în
consumarea hranei de către indivizi. Ambele fenomene determină asigurarea unei cantităţi suficiente
de hrană pentru membrii mai viguroşi ai populaţiei, în vederea supravieţuirii şi înmulţirii acestora, în
timp ce restul populaţiei este împiedicată să se înmulţească. În acest fel, producerea de descendenţi
este acordată cu resursele de hrană.

Tot Wynne – Edwards emite o altă ipoteză de limitare trofică în care intervin mecanisme de reglare
eco-etologice.
 Competiţia intraspecifică-factor de reglare a populaţiei
Fenomenele de competeţie intraspecifică şi interspecifică reprezintă factori de reglare dependenţi de
densitate, care joacă un rol important în numeroase cazuri. După Milne (1965) competeţia
intraspecifică ar fi singurul factor perfect dependent de densitate.

Competeţia inraspecifică se manifestă atât la pante, cât şi la animale, începând de la un anumit nivel
de densitate a populaţiei.

La plante, resursele disputate de indivizii unei populaţii sunt spaţiul, apa şi lumina. Scăderea
progresivă a numărului de arbori dintr-o specie, înepând din stadiul de plantulă până în cel de arbore
bătrân, reprezintă unul dintre efectele competeţiei intraspecifice la plante.

La animale, competeţia intraspecifică poate îmbrăca o mulţime de aspecte, putându-se distinge o

competeţie directă, care este o consecinţă a interactţiunilor fizice directe dintre indivizi, şi o
competeţie indirectă, ale cărei mecanisme sunt mult mai subtile şi mai dificil de demonstrat.

Canibalismul

Canibalismul, privit ca o formă particulară de prădătorism, este un caz de competeţie directă, poate
reprezenta un factor de autoreglare, determinat, în general, de cantitatea limită de hrană. El se poate
manifesta atât între juvenili, cât şi între adulţi tineri.

Acest fenomen a putut fi observant în populaţiile experimentale de gândaci de făină (Tribolium

confusum) şi de gupii (Lebistes reticulatus), dar aici ar fi putut fi determinat de condiţiile de cultură,
cu totul artificiale.

În natură, însă, lupta şi canibalismul dintre puii păsărilor răpitoare este un fenomen general, care
contribuie la producerea unui număr mai mic de pui, dar mai viguroşi. Acest fenomen s-a observant
în toate cuiburile de ulii şi ereţi şi este foarte frecvent la găi şi şoareci (Thiollay,1967).

Uneori canibalismul este necesar pentru a se asigura menţinerea unei specii atunci cănd numai
juvenilii pot utiliza o hrană inaccesibilă adulţilor. Astfel, la bibanii (Perca fluviatilis) din unele lacuri
siberiene 80% din hrana adulţilor de talie mare este constituită din puietul aceleiaşi specii. În afară de
reglarea numărului de indivizi, această particularitate permite bibanului, peşte carnivor, să
supravieţuiască În biotopuri lipsite de alţi peşti, puietul său fiind singurul capabil să se hrănească cu
plancton (Nikolsky, 1963) la Gadus morhua canibalismul este indispensabil creşterii şi maturării
adulţilor. Exemple de competiţie directă au fost observante şi la nevertebrate. Astfel, larvele unui
scarabied Australian Aphodius howitti îşi atacă congenerii cu care vin în contact, muşcându-i. Graţie
acestui compartiment populaţia se menţine la un nivel relativ constant. Reglarea densităţii prin
canibalism a fost observant şi în unele populaţii ale viermelui merelor (Cyndia pomonella) sau ale
planariei Dugesia tigrina.

Teritorialismul
După cum s-a văzut, semnificaţia şi rolul teritoriului sunt extrem de variate şi fac obiectul a
numeroase discuţii. Rolul teritoriului ca factor al densităţii populaţiei a fost pus în evidenţă de către
Watson & Miller (1972) la potârnichea scoţiană (Lagopus lagopus scoticus). Observaţiile au arătat că
în toamna fiecărui an se bat între ei pentru a cuceri un teritoriu. Rezultatul acestui compartiment
este limitarea numărului de cupluri reproducătoare în cursul primăverii următoare. Juvenilii care nu
şi-au putut cuceri un teritoriu, precum şi adulţii învinşi de către tineri mor în număr mare în cursul
iernii. Asigurarea unui teritoriu se dovedeşte, deci, necesară supravieţuirii şi reproducerii.

Suprafaţa teritoriului variază de la 0,2 la 13,2 ha, în funcţie de individ, densitatea populaţiei fiind în
relaţie cu suprafaţa medie a teritoriului. Menţinerea unui teritoriu mai întins este legată de o
agresivitate mai mare a masculilor.

Apărarea activeă a unui teritoriu este un fenomen frecvent la numeroase specii de păsări, mamifere,
peşti şi chiar la nevertebrate (exemplu libelule). Cu cât teritoriul apărat este mai vast, cu atât
densitatea speciei este mai slabă.

Pornind de la constatarea că teritorialitatea se manifestă şi atunci când populaţia dispune încă de

rezerve de hrană neconsumată, Dajoz (1974) include acest fenomen în categoria celor independenţi
de densitate, deşi numroşi autori au stabilit existenţa unei corelaţii negative între numărul de female
adulte şi densitatea populaţiilor de rozătoare, atât în natură, cât şi în laborator.

La Mus musculus, competeţia intraspecifică se manifestă diferit în funcţie de densitate. La densităţi

scăzute este evident fenomenul de teritorialitate; la densităţi ridicate se instalează o ierarhie socială
cu un singur mascul dominant în populaţie; la densităţi intermediare între indivizi se stabilesc relaţii
de toleranţă reciprocă, fără teritorialitate şi fără ierarhie socială. Este vorba de fenomenul denumit
Anderson (1961) “togetherness”, care s-ar putea traduce prin “collectivism”.

Deşi este recunoscută importantţa teritorialităţii ca factor regulator într-o populaţie, dependenţa sau
independenţa sa de densitate este greu de probat în natură, datorită dificultăţilor practice de
estimare a cantităţii de hrană disponibilă.

Dispersiile şi migraţiile

Până acum am tratat populaţiile ca şi cum fiecare ar avea un habitat stabil şi ar fi izolate de toate
celelalte din aceeaşi specie. În realitate, asemenea cazuri sunt extrem de rare: insule izolate, peşteri
sau habitate mici, separate prin bariere geografice insurmentabile.

De obicei populaţiile naturale dispun de posibilităţi de a-şi alege habitatul, de a şi-l extinde sau
restânge şi de a intra în relaţii directe cu indivizii altor populaţii conspecifice.

Deplasările unidirecţionale ale populaţiilor pe cuprinsul său în afara arealului speciilor în direcţia
gradientţilor corespunzători condiţiilor ecologice modificate poartă numele de dispersii. Aceste
mişcări de translaţie pot fi condiţionate de numeroşi factori ecologici actuali (climatic, edafici, trofici,
etc.), dar şi de cauze de ordin paleogeografic. Totuşi, principala cauză a dispersiilor o reprezintă
presiunea populaţională, aceste deplasări fiind cu atât mai pronunţate cu cât densitatea populaţiei
este mai mare. În ultimoă instanţă, dispersia constă în ocuparea de către indivizii unei populaţii de
noi nişe trofice şi de habitat. Ieşirea ireversibilă a unor indivizi din populaţie a unor indivizi din alte
populaţii – imigraţie, emigraţii dintr-un habitat fiind imigranţi în alt habitat.

În condiţiile în care populaţiile dintr-o anumită zonă sunt suficient de stabile, găsindu-se la nivelul său
în jurul capacităţii limită de încărcare a habitatului, deplasările de dispersie au o influenţă redusă
asupra densităţii populaţiei, putând să influenţeze numai în mică măsură structura de vârstă. În
schimb, mişcările de emigrare induse de suprapopulaţie şi de lipsa de hrană pot reduce mult
populaţiile rămase, influenţând mult atât structura de vârstă cât şi rata de reproducţie ale acestora.

Imigraţia într-o populaţie în evoluţie rapidă poate determina o sporire a ratei de creştere nu numai
prin adăugarea de noi membrii, ci şi prin creşterea natalităţii, susţinând foarte mult potenţialul
reproductiv al acesteia.

Dispersiile pot fi de tip activ sau pasiv. Animalele, fiind mobile, se dispersează activ, prin mijloace
proprii. Paraziţii pot fi transportaţi în intestinul animalelor. În schimb diasporii plantelor şi unele
nevrtebrate mici sunt dispersate în mod pasiv, prin anemochorie, hidrochorie sau zoochorie.

Migraţiile, spre deosebire de dispersii, sunt deplasări temporare şi repetitiv, fiind corelate, în general,
cu oscilaţiile periodice sezoniere ale condiţiilor de mediu, abiotice şi biotice. Migraţiile determinate
de presiunea populaţională pot acţiona ca factori reglatori ai densităţii. Deplasările migratorii permit
speciilor să exploateze resurse noi de hrană în sezoane diferite ale anului, ori de a căuta medii
habitate mai favorabile. Totuşi, în decursul migraţiilor, indivizii sunt supuşi acţiunii unor factori
stresanţi care cauzează o mortalitate mai ridicată. De obicei, habitatul de iernare poate reduce mult
numărul de animale care se întorc primăvara în locurile de reproducere.

Dispersiile şi migraţiile indivizilor în arii noi sunt fără semnificaţie ecologică deosebită dacă aceştia nu
se stabilesc în ariile ocupate şi nu dau naştere la populaţii noi, integrate în noile biocenoze. Procesul
prin care indivizii unei populaţii ocupă un nou habitat, în care reuşesc să cuceească o nişă ecologică
proprie poartă numele de ecesis. Fenomenul de ecesis stă la baza succesiunilor ecologice prin care o
biocenoză este înlocuită cu alta.

Competeţia interspecifică-factor de reglare a populaţiei

Coacţiile dintre specii într-o biocenoză, numite şi coacţii heterotipice, îmbracă o foarte mare
varietate de manifestări. Dintre acestea, parazitismul şi prădătorismul reprezintă două tipuri de
interacţiuni unilateral negative cu rol foarte important ca factori de reglare dependenţi de densitate.
Atât prădătorii, cât şi paraziţii, chiar dacă nu au capacitatea să limiteze populaţia pradă sau
parazitară, ei joacă un rol important în amortizarea oscilaţiilor acestora din urmă. Uneori, rolul
prădătorilor ca factor de reglare este mai important decât cel al hranei sau al climatului.

Hornocker (1970) a studiat rolul regulator al pumei (Felix concolor) asupra populaţiilor de Cervus
canadensis şi Odocoileus hemionus. Aceste două ierbivore au efective care sunt controlate de către
cantitatea de hrană disponibilă în cursul iernii. Puma intervine eliminând în fiecare an, în zona
studiată, între 20 şi 300 de animale ceea ce reprezintă un factor suficient de semnificativ pentru a
împiedica fluctuaţiile mari care se produc în efectivele celor două ungulate în lipsa prădătorilor.

Şi mortalitatea datorată paraziţilor este adesea o funcţie crescătoare cu densitatea. Numeroasele

succese înregiatrate în combaterea biologică a insectelor dăunătoare cu ajutorul paraziţilor
entomofagi, a bacteriilor sau a viruşilor entomopatogene sunt o dovadă grăitoare rolului lor ca
factori de reglare.

Adesea, aceşti factori nu acţionează singuri, ci intervin simultan, influenţându-se reciproc şi fiind
influenţaţi de numeoşi alţi factori independenţi de densitate, cum sunt cei climatici.

Limitarea populaţiilor prin factori independenţi de densitate

Vieţuitorele nu se pot menţine în viaţă decât între limite bine precizate de temperatureă, umiditate
relativă, fotoperioadă, precipitaţii etc. Dincolo de aceste limite populaţiile sunt eliminate, iar între
aceste limite caracteristicile care definesc potenţialul de creştere al specie (rata de creştere
instantanee, durata de dezvoltare, numărul de generaţii pe an) variază extrem de mult. Astfel spus,
diversele elemente ale climatului joacă rolul de factori limitanţi, populaţiile având maximum de
factor cheie, deoarece cauzează o mortalitate variabilă şi apare ca principalul responsabil al
schimbărilor observate în abundenţa populaţiilor în cursul a mai multor generaţii.

PRINCIPALELE CATEGORII DE RESURSE ECOLOGICE

Structura şi funcţionalitatea oricărui sistem viu sunt condiţionate de o mulţime de procese fizice,
chimice şi biologice care se desfăşoară în interiorul unei asemenea unităţi spaţio-temporale. Toate
aceste procese sunt de neimaginat fără existenţa unor mijloace substanţiale, energetic,
informaţionale, sau de altă natură, mai mult sau mai puţin complexe, numite resurse. Într-o
caracterizare mai cuprinzătoare orice variabilă existentă în mediu şi în afara activităţii umane
susceptibilă a fi utilizată, într-un fel sau altul, de către un sistem biologic reprezintă o resursă naturală
(Coste, 1982). Principalele resurse naturale implicate în geneză, menţinerea şi dezvoltarea
ecosistemelor sunt: materia (substanţa), energia, informaţia, spaţiul, timpul şi diversitatea. Acestea
se mai numesc şi resurse ecologice.

Materia şi energia sunt principalele elemente ale mediului sub influenţa cărora se găsesc un individ, o
populaţie, o biocenoză sau biosfera în întregime; spaţiul şi timpul desemnează mărimile (reperele) de
bază ale oricărei existenţe cu ajutorul cărora se definesc numeroşi alţi parametric fizici, chimici sau
biologici; informaţia şi diversitatea sunt caracteristici derivate din cele de mai sus, măsuri ale ordinii
şi oragnizării sistemelor biologice. Orice proces ecologic, indiferent de complexiatea sa poate fi
cunoscut şi carcaterizat prin aceste şase categorii de variabile cu excepţia energiei solare, provenită
din cosmos, cu un caracter permanent şi practic inepuizabilă la scara existenţei biosferei, celelalte
resurse naturale sunt limitate, masa şi compoziţia plantei fiind în mod real constante.

Un element al mediului poate fi considerat resursă naturală în raport cu un sistem viu numai în
măsura în care el atinge o concentraţie şi o formă de la care poate fi utilizat. De exemplu, elementele
biogene incluse în proteină nu reprezintă resurse reale pentru plantele autotrofe, deoarece, cu unele
excepţii, acestea nu le pot utiliza direct în procesele metabolice, ci numai sub formă asimilabilă de
săruri minerale: azotaţi, fosfaţi etc. În schimb combinaţiile anorganice ale elementelor biogene nu
sunt resurse reale pentru fiinţele heteretrofe care-şi procură energia necesară proceselor vitale din
substanţele organice complexe sintetizate de plantele autotrofe. În afara concentraţiilor şi formelor
adecvate, utilizabile ca resurse reale, elementele mediului pot reprezenta resurse potenţiale sau
rezerve care, la un moment dat pot deveni resurse reale. De exemplu elementele biogene incluse în
substanţele organice din biomasa supusă acţiunii descompunătorilor devin din resurse potenţiale
pentru plantele autotrofe, resurse reale.

Utilizarea unei resurse naturale de către un sistem viu reprezintă un proces complex, pe parcursul
căruia are loc o concentrare selectivă a acesteia în biomasă, urmată de o dispersie în mediu. În
procesul evoluţiei biosferei au fost create structuri şi mecanisme biologice prin intermediul cărora au
loc asemenea concentrări şi dispersii ritmice ale resurselor naturale în procese pulsatorii de mare
amploare. În măsura în care o resursă, o dată dispersată, poate fi din nou concentrateă şi utilizată, ea
poate fi considerată regenerabilă (Odum, 1971).

Procesul prin care o resursă naturală se regenerează presupune includerea acesteia într-o verigă
dintr-un proces ciclic geofizic, geochimic sau biogeochimice, intervin fiinţe vii, specializate care le
reciclează, concentrându-le până la pragul unei noi utilizări, sunt regenerabile. Dimpotrivă, resursele
energetice, conform principiului al doilea al termodinamicii, odată utilizate nu se mai pot recicla,
fiind, prin urmare, neregenerabile. Pentru existenţa vieţii pe Pământ este necesar un aport
permanent de energie care se realizează în principal prin intermediul radiaţiei solare.

Modul de utilizare al resurselor într-un sistem depinde de cantitatea şi accesibilitatea acestora,

precum şi de posibilităţile sistemului de a le folosi. Prezenţa unei resurse într-un sistem este
condiţionată de doi factori esenţiali: viteza de regenerare (reciclare) şi viteza de întrebuinţare. De
obicei, în sistemele biologice cele două procese sunt aproximativ egale, echilibrate prin mecanisme
de autoreglare.

În mod obişnuit, importantţa ecologică a unei resurse se apreciază după efectul utilizării sale asupra
ratei de creştere a populaţiei utilizatoare. Cu cât o resursă stringent necesară va fi mai accesibilă şi
mai intens folosită, cu atât mai mare va fi rata de creştere a populaţiei respective. Alteori însă,
efectivul benefic asupra ratei de creştere a unei populaţii se poate diminua, uneori chiar anula,
datorită efectului contrar determinat de reducerea accesibilităţii unor alte resurse. În acest fel nu
efectivul asupra ratei de creştere reprezintă cea mai fidelă măsură a importantţei unei resurse
ecologice, ci impactul său asupra conversiei din sistem. În practică, rata conversiei energiei poate fi
determinată în diferite moduri, pe cale calorimetrică, măsurând rata consumului de oxigen în
procesul respiarţiei, prin diferite tehnici de identificare a izotopilor radioactivi încorporaţi în biomasa
ecologică etc.

Privită din acest punct de vedere, o resursă poate fi definită ca ceva necesar unui organism, populaţii
sau biocenozei, prin utilizarea căruia, până la un anumit nivel, permite creşterea ratei de conversie a
energiei.

Reversul resursei este deşeul sau reziduul, înţeles ca orice tip de substanţă sau formă de energie care
nu mai poate fi utilizată pentru geneza şi funcţionarea altor sisteme similare ori diferite prin origine
sau structură. Atunci când deşeurile sau reziduurile nu sunt reciclate acestea se acumulează,
devenind poluanţi.
În ecosistemele naturale nu există deşeuri şi, prin urmare, nici poluare. În interiorul acestora toate
produsele sunt utilizabile şi reciclabile. Aici ceea ce elimină un organism ca deşeu este folosit de altul
ca resursă. Animalele degajă dioxidul de carbon ca deşeu respirator, acest gaz este însă o resursă de
bază pentru plantele verzi. La rândul lor plantele degajă oxigen, care este utilizat de animale.
Deşeurile organice ale animalelor constituie resurse pentru bacteriile de descompunere, ale căror
reziduuri- substanţe organice: azotaţi, fosfaţi, dioxid de carbon- sunt resurse pentru plantele
autotrofe.

Organismele vii dintr-o biocenoză naturală utilizează resursele naturale ale mediului numai în direcţia
satisfacerii funcţiilor lor vitale, printr-un contact direct cu aceste resurse şi numai în cadrul arelului pe
care îl ocupă. Omul, dimpotrivă, are capacitatea de a utiliza resursele naturale într-un mod specific,
nu numai pentru satisfacerea nevoilor sale strict biologice, ci şi pentru crearea de mijloace de
transformare a mediului în sensul satisfacerii unor cerinţe create de dezvoltarea sa socială.

De aceea în sens utilitarist, în sferă restrânsă a sistemului economic şi social al antropocenozei, prin
resurse naturale se înţeleg toate formele de subsatanţă, energie şi informaţie din natură, care,
supuse unei modificări adecvate, servesc, sau ar putea servi omului şi societăţii pentru satisfacerea
nevoilor de ordin biologic, economic şi cultural. Omul apreciază valoarea unei resurse naturale în
primul rând sub aspect economic.

Oxigenul din aer, de exemplu, este o resursă indispensabilă pentru organismele aerobionte, însă,
găsindu-se din abundenţă în atmosferă nu este apreciat ca resursă economică. În mod semănător,
apa nu reprezintă pentru om o resursă în condiţii de abundenţă. Dimpotrivă, atunci când trebuie
adusă de la distanţă, stocată în bazine speciale, procesată şi furnizată contra cost ea se transformă
repede într-o resursă economică.

Apariţia şi dezvoltarea societăţii umane au dus în ultima vreme la intensificarea vitezei de utilizare a
unor resurse, depăşindu-se net viteza lor de regenerare. Această utilizare dezechilibrată, datorită
modului specific în care sunt imobilizate şi dispersate în mediu sub forma unor produse economice,
face ca numeroase resurse regenerabile la nivelul biosferei, aşa cum sunt cele geochimice, să se
manifeste ca resurse neregenerabile sub aspect economic. Din această cauză, una din problemele
cheie ale dezvoltării societăţii umane o constituie conservarea resurselor biosferei în scopul asigurării
regenerării lor, asfel încât prin aceasta să se menţină sau chiar să sporească ritmurile actuale ale
productivităţii globale.

MATERIA CA RESURSĂ ECOLOGICĂ

Categoria filozofică de materie desemnează realitatea obiectivă necreată şi indestructibilă, infinită în

timp şi spaţiu. Acest concept este o abstracţie, o pură creaţie a gândirii care conţine doar
determinarea cea mai general, comună tuturor existenţelor concrete: obiectivitatea.

Pe planul naturalist – ştiinţific al cunoaşterii, deci şi în ecologie, noţiunea de materie continuă să se

identifice cu cea de substanţă, una din formele fizice de manifestare ale materiei (alături de câmp),
care reprezintă substratul permanent al tuturor transformărilor (Daba, 1981). Viaţa însăşi reprezintă
o formă superioară de mişcare a materiei, “care se desfăşoară în sisteme deschise şi autoreglate sau
în sisteme cu schimb de substanţă, de energie şi de informaţie” (C. Wittenberger, 1981). Raportată la
Univers, viaţa este un fenomen relative rar, neidentificată până în present în afara planetei noastre.
Ea a apărut aici ca rezultat al interacţiunii energetic – radiaţie cosmic – substanţă planetară, în
condiţiile cu totul particulare ale Terrei.

Purtătoarele vieţii pe Pământ sunt organismele vii. Totalitatea acestora, representând nivelul
integrator al viului la scară planetară, constituie biosfera. După o statistic relative recent (Al. Gordon,
1962) biosfera în sensul de ansamblu al tuturor vieţuitoarelor de pe Terra conţine o varietate uriaşă
de genomuri (specii): cca 1,5 milioane de specii animale şi 500 de mii de specii de plante. Sub aspect
cantitativ, material vie constituie biomasa, estimate la 2429,01x109 t (B. stugren, 1994) representând
numai 0,001% din masa scoarţei terestre. Din cele peste 100 elemente chimice cunoscute în stare
natural, peste 60 au fost identificate în diferite organism, motive pentru care au fost denumite şi
elemente biogene (N. Botnariuc, 1979).