CENOTAXONOMIA GRUPĂRILOR VEGETALE

 Reprezintă sistemul de clasificare şi ordonare a unităţilor

cenotaxonomice, pe baza unor criterii care evidenţiază legăturile şi
afinităţile structurale, ecologice şi evolutive dintre aceste comunităţi

 De la recomandările celor doi fondatori ai şcolii fitocenologice central-

europene (Braun-Blanquet si R. Tuxen) s-a ajuns la un act normativ
reprezentat de Codul de nomenclatură fitosociologică, aflat deja la a treia
ediţie

 Unitatea de bază în sintaxonomie este asociaţia vegetală. Raportându-se

la aceasta, există unităţi de rang superior si inferior ei, fiecare
recunoscându-se după un sufix caracteristic.

I. Asociaţia vegetală

 reuneste fitocenoze asemănătoare prin compoziţie şi structură, cuprinzând

trăsăturile esenţiale comune acestor fitocenoze.

 Este nivelul de baza pentru sistemul ierarhic al sintaxonilor.

 Numele generic al asociaţiei are la bază denumirea de gen a unei (sau a

unor) specii, la rădăcina caruia se adaugă sufixul -etum.

 Epitetul asociaţiei se constituie din genitivul denumirii de specie a plantei

(sau plantelor) considerate.

 Ca si în cazul speciilor denumirea asociaţiei este urmată de numele

autorului (scris întreg sau prescurtat) si anul în care a publicat descrierea
asociaţiei respective.

 Când denumirea se formează pornind de la o singură specie (caracteristică

sau/şi dominantă) denumirea se formează conform regulii generale:

 o pajiste edificată de păiuşul rupicol (sulcat sau brăzdat) - Festuca

rupicola - va avea denumirea de asociaţie:

Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956

  o pajişte dominata de colilie - Stipa pulcherrima - care este, în acelaşi
timp, şi caracteristică, se va numi:

Stipetum pulcherrimae Soo 1942

 o pădure edificată de cer (Quercus cerris) va fi denumită:

Quercetum cerris Georgescu 1941

 Uneori, apar o serie de cazuri particulare, ce necesită modificări

ortografice, în concordanţă şi cu cele fonetice:

 rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele generic al asociaţiei se

va forma de la rădăcina genitivului (caricis) si nu a nominativului ca la
majoritatea cazurilor. Asociaţiile de rogozuri vor avea, în acest caz,
denumirea de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din genitivul
speciei:

Caricetum davallianae Koch 1926, Caricetum acutiformis Sauer 1937,

Caricetum limosae Br.-Bl. 1921

 asemănătoare este situaţia şteviei (Rumex), în care caz, denumirea

generică a asociaţiei va fi Rumicetum (provenită de la genitivul rumicis):

Rumicetum alpini Szaf., Kulcz. et Pawl. (1923) 1927

 firuţa (Poa) intră, de asemenea, în denumirea multor asociaţii, dar

ortografia se modifică din considerente fonetice. Rădăcina este identică şi
la nominativ şi la genitiv, de aceea se modifică sufixul pentru a se putea
pronunţa corect: -etum devine -ëtum, unde ë se va citi é:

Poëtum pratensis Răvăruţ et al. 1956,

Poëtum annuae Gams 1927

 Pentru unele genuri se poate folosi şi forma prescurtată spre a uşura

pronunţarea denumirii de asociaţie:

 Codul recomandă denumirea prescurtată de Potam, din care derivă

numele generic de Potametum

 In denumirea asociaţiei pot fi incluse doua specii cu următoarele situaţii

principale posibile:
 a. ambele specii să aparţină aceluiaşi gen, caz în care numele generic al
asociaţiei se constituie după regulile generale, iar epitetul din cele două
denumiri de specie: la rădăcina primei specii se daugă vocala o (sau i la
substantivele aparţinând declinării a III-a), a doua specie se pune la
genitiv, ambele epitete fiind reunite printr-o liniuţă de legătură:

 o pajişte edificată de păiuşul de stepă şi de cel sulcat se va numi

Festucetum valesiaco-rupicolae Csuros et Kovacs 1962

 un stejăreto-gorunet va avea denumirea

Quercetum robori-petraeae Borza (1928) 1939

b. cele două specii pot să aparţină la genuri diferite, cu următoarele cazuri mai
frecvente:

- una este dominantă iar alta caracteristică, indicatoare sau diferenţială. Aceasta
din urmă va forma prima parte a denumirii asociaţiei: la rădăcina genului se
adaugă vocala o sau i , urmeaza genitivul speciei, iar prin linie de legătură se
adaugă denumirea speciei dominante (denumirea formată ca în cazul unei
singure specii: sufixul -etum + genitivul speciei

 De exemplu:

- o pajişte edificată de coada iepuraşului (Sesleria rigida) are ca specie

indicatoare de calcare, cimbrişorul (Thymus comosus); asociaţia se va denumi:

Thymo comosi - Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939) Pop et Hodişan

1985.

- un cărpinet are ca specie dominantă carpenul (Carpinus betulus) iar ca

diferenţială geografică (pt. Munţii Apuseni) sor cu frate (Melampyrum
bihariense). Asociaţia va purta numele:

Melampyro bihariensi - Carpinetum betuli Soo 1964.

speciile pot fi codominante, ocupând fie acelaşi strat, fie strate diferite, situaţie
în care denumirea asociaţiei se formează după regulile cazului anterior, cu
precizarea că prima se trece specia din stratul sau substratul inferior. De ex. un
molidiş cu strat ierbos dominat de măcrişul iepurelui, va purta numele:

Oxalo acetosellae - Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962.

  De asemenea, un tufăriş dominat de păducel si porumbar se include în
asociaţia

Pruno spinosae - Crataegetum monogynae (Soo 27) Hueck 1931

 O pădure de fag cu carpen este dominată de cele două specii aparţinând

aceluiaşi strat (cel al arborilor), dar în substrate diferite, astfel că
denumirea asociaţiei va fi Carpino betuli - Fagetum sylvaticae Paucă
1941.

 Conform ultimului cod de nomenclatură fitocenologică nu se mai accepta

formarea denumirii asociaţiilor din trei specii : Pulmonartio rubrae-
Abieti-Fagetum, ci

 Pulmonario rubrae – Fagetum sylvaticae

Precizări cu caracter general, pentru denumirea unei noi asociaţii:

-să fie analizate minimum 10 relevee din diferite fitocenoze asemănatoare, din
care un releveu să fie considerat ca tip de asociaţie (releveu holotip); în cazul
descrierilor publicate anterior datei de intrare în vigoare a noilor reglementări de
tipizare, este necesară alegerea ulterioară a unui lectotip din releveele publicate,
iar în condiţiile diponibilităţii doar a unui tabel sintetic, efectuarea a cel puţin un
releveu stabilit ca neotip

-să fie evitate epitete ca typicum, montanum, alpinum, calcophilum,

transsilvanicum, dacicum etc. dacă nu există specie cu nume asemănător
acestora si care să aibă o valoare diferenţială

-dacă un infrataxon (ssp, var, f.) are valoarea diferenţială pentru asociaţia dată,
el va trebui să figureze în denumire notat în continuarea epitetului de specie:
Scorzonero roseae- Festucetum rubrae nigricantis (Puscaru et al. 1956) Coldea
1987 sugereaza ca pajistea de păiuş roşu încadrată în această asociaţie are în
populaţii, ca dominantă, o subspecie de păiuş roşu (Festuca rubra ssp.
nigricans).

 diagnoza asociaţiei trebuie sa fie publicată într-o limbă străină de largă

circulaţie, într-o revistă accesibilă, recunoscută internaţional (si nu
multiplicată local)
 II. Sintaxoni subordonaţi asociaţiei

 In practica fitocenologică se utilizează numeroşi taxoni inferiori

asociaţiei, dintre care mai uzitaţi sunt:

 subasociaţia reuneşte fitocenoze care se deosebesc de tipul asociaţiei prin

variaţii ecologice si dinamice evidente, cel mai adesea aceste modificări
nefiind decât stadii, mai mult sau mai puţin îndelungateale unor serii
succesionale. Alteori, subasociaţia marchează particularităţile imprimate
structurii fitocenozelor unei asociaţii de către factorii oro-edafo-climatici
locali ori de cei antropo-zoogeni.

 Denumirea acestui infrataxon se face pornind de la specia ce

înmănunchează complexul de modificări amintit, la rădăcina genului
adăugându-se sufixul -etosum, iar specia se pune la genitiv.

 Numele astfel obţinut se trece în continuarea celui de asociaţie, se scrie cu

litere mici, se trece autorul si anul.

 Astfel, molidişele de limită prezintă fitocenoze în care ienupărul pitic

domina stratul arbustiv, indicând si apropierea de etajul subalpin. Aceste
fitocenoze sunt încadrate în asociaţia

Vaccinio myrtilli - Piceetum abietis Brezina et Hadač 1962

juniperetosum nanae (Resmerită 1970) Pop et al. 1988

 faciesul reuneste fitocenozele în care una-doua specii se afirmă cantitativ

într-unul din strate, fară a fi afectata structura generală a asociaţiei.
Condiţionarea faciesului este data în cea mai mare măsură de factori
ecologici locali si, numai uneori, de fazele succesionale.

 Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -osum adăugat la

rădăcina genului speciei afirmate cantitativ si din genitivul numelui de
specie.

 Astfel, în pădurile de carpen si fag de la noi (Carpino betuli - Fagetum

sylvaticae Paucă 1941), pe mari suprafeţe se poate afirma leurda,
edificând faciesul alliosum ursini (în cazul unor soluri jilave si afânate),
 alteori se afirmă rogozul, edificând faciesul caricosum pilosae (pe soluri
mai tasate si uşor tasate).

III. Sintaxoni ierarhic superiori asociaţiei

 In mod curent, se operează cu alianţa, ordinul si clasa.

 Subunităţile superioare asociaţiei mai sunt, uneori: subalianţa, subordinul

si subclasa

 Alianţa - reuneşte asociaţiile asemănatoare ca structură floristică si cu

caracteristici ecologice ale staţiunilor apropiate.

 Denumirea asociaţiei se realizează pornind de la una din asociaţiile

caracteristice, implicit si de la o specie carcateristica, adăugându-se la
rădăcina genului sufixul -ion urmat de genitivul speciei:

Festucion rupicolae Soo (1940) 1964

 Ordinul - cu un grad mai ridicat de generalizare, defineste tipurile de

alianţe după consistenţa si regiunea geografică în care se dezvoltă
fitocenozele asociaţiilor incluse. La denumire se utilizează numele unei
alianţe, la rădăcina genului adăugându-se sufixul -etalia, iar specia
punându-se la genitiv. De exemplu, în pădurile de foioase sunt conturate
ordinele:

 Quercetalia pubescenti-petraeae Br.-Bl. 1931, ce include padurile de

stejari xerofili-termofili,

 Quercetalia robori-petraeae Tx. (1931) 1937, în care se reunesc pădurile

de stejari mezofili-mezotermofili din etajul colinar si montan inferior,

 Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, cuprinde pădurile de foioase si de

amestec din montanul mediu si mijlociu.

 Clasa - cuprinde ordinele apropiate ecologic si floristic, frecvent si

geografic, reprezentând sintaxonul cu gradul cel mai ridicat de
generalizare. Denumirea se realizeaza după numele unui ordin (uneori
 două) prin adaugarea sufixului -etea, urmat de genitivul speciei, iar în
cazul a doua genuri, de obicei nu se mai includ în denumire si speciile:

 pajiştile xerofile si xero-mezofile sunt încadrate în clasa

Festuco-Brometea Br.-Bl et Tx. 1943, pe când cele mezo si higrofile sunt

reunite în Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937, cele halofile continentale în
Puccinelio - Salicornietea Ţopa 1939, cele acidofile în Nardo-Callunetea Prsg.
1949

 pădurile şi tufărişurile de foioase caducifoliate sunt înglobate în clasa

Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger 1937 em. Soo 1964

 pădurile de conifere aparţin la Vaccinio-Piceetea Br.-Bl. 1939

 buruienişurile au structura net diferită, în funcţie de staţiunile ocupate, ca

urmare sunt încadrate în clase diferite:

 Secalietea Br.-Bl. 1951, pentru cele din culturile de cereale păioase

 Chenopodietea Br.-Bl. 1951, em. Lohm. et Tx. 1961, în cazul celor din
culturile de prăşitoare

 Artemisietea Lohm., Prsg. et Tx. 1947, pentru cele instalate pe maidane,

locuri ruderale

 In Bidentetea tripartitae Koch 1926 sunt incluse buruienişurile nitrofile

din locurile umede,

 În Epilobietea angustifolii Tx. et Prsg. 1950 cele instalate în tăieturile de

pădure,

 În Betulo-Adenostyletea Br.-Bl. et Tx. 1943, 1948, cele situate de-a lungul

apelor montane si subalpine etc.