Unitatea de studiu 5

SISTEMATICA PLANTELOR

Cuprins
5.1. Introducere..................................................................................................................... 76
5.2. Obiective........................................................................................................................ 76
5.3. Noțiuni introductive în botanica sistematică..................................................................76
5.4. Clasa Dicotyledonatae................................................................................................... 78
5.5. Clasa Monocotyledonatae.............................................................................................. 85
5.6. Rezumat......................................................................................................................... 89
5.7. Autoevaluare.................................................................................................................. 90
5.8. Concluzii........................................................................................................................ 90
5.9. Bibliografie.................................................................................................................... 90

5.1. Introducere

Cercetările utilizate în sistematică au la bază cunoștințele de morfologie și anatomie,

precum și evoluția și adaptarea plantelor la condițiile de mediu. Astfel, se pot stabili legături
filogenetice între grupele de plante.
În sistematica modernă se folosesc numeroase cunoștințe de biochimie, genetică
moleculară, dar și elemente de sistematică experimentală.

5.2. Obiective:

- Stabilirea caracterelor generale ale speciilor cuprinse în familiile prezentate.

- Stabilirea categoriilor sistematice.
- Nomenclatura plantelor.
- Sistemele de clasificare folosite în etapa actuală.
- Cunoaşterea celor mai reprezentative specii aparţinând familiilor prezentate.

5.3. Noţiuni introductive în botanica sistematică

Botanica sistematică se ocupă de identificarea, descrierea, denumirea şi clasificarea

plantelor. Ea a apărut de multă vreme, ca urmare a necesităţii grupării speciilor vegetale, pe
măsură ce numărul plantelor cunoscute şi cunoştinţele despre acestea au crescut.

76
 Metodele de lucru utilizate pentru această clasificare se bazează pe cunoştinţele de
morfologie şi anatomie, pe cunoaşterea evoluţiei şi adaptării plantelor la mediu, dar şi pe
studierea fosilelor, care permit stabilirea unor legături filogenetice între grupele de plante.
De asemenea, în sistematica modernă se folosesc numeroase cunoştinţe de biochimie,
ca şi elemente de sistematică experimentală.
Principalele probleme ale sistematicii sunt legate de stabilirea unităţilor sistematice ce
trebuie folosite, de nomenclatura ştiinţifică a plantelor spontane şi cultivate, precum şi de
sistemele de clasificare ce trebuie folosite în actuala etapă de dezvoltare a ştiinţei.
Unităţile sistematice
Taxonul fundamental cu care se operează în botanica sistematică este specia. Ea se
caracterizează prin capacitatea de a se reproduce, prin ocuparea unui anumit areal, printr-o
evoluţie proprie şi prin caracterele de asemănare între toţi indivizii speciei.
Unităţile sistematice superioare speciei sunt, în ordine crescătoare, următoarele: genul,
tribul, familia, ordinul, clasa, încrengătura şi regnul. Aceste unităţi au şi unele subunităţi
denumite prin prefixul sub- urmat de unul din cuvintele ce denumesc una din aceste unităţi
(ex.: subfamilia, subclasa, subregnul etc.).
Pentru a se putea distinge cu uşurinţă, unităţile superioare genului au primit unele
sufixe caracteristice:
Familia: -aceae (ex.: Rosaceae);
Ordinul: -ales (ex.: Rosales);
Clasa: -atae (ex.: Dicotyledonatae);
Încrengătura: -phyta (Angiospermatophyta).
În afară de taxonii supraspeciei prezentaţi mai sus, se mai întâlnesc şi taxonii
intraspecifici, ca: subspecie, varietatea şi forma.
În cazul plantelor de cultură, unităţile inferioare speciei sunt, în ordine descrescătoare:
subspecia, convarietatea (un grup de varietăţi asemănătoare prin unele caractere), varietatea,
conculta (un grup de soiuri înrudite) şi cultivarul (soiul).
Denumirea ştiinţifică ale speciilor de plante constau din două cuvinte latine sau
latinizate, după modelul generalizat de C. Linné. Acest mod de denumire a plantelor poartă
numele de nomenclatură binară. Primul din cele două cuvinte indică genul căruia îi aparţine
planta şi este comun tuturor speciilor cuprinse în cadrul genului. Cel de al doilea nume, numit
nume specific, permite distingerea speciilor între ele. Cu toate acestea, cel de al doilea nume
nu se poate folosi singur. Numai cele două cuvinte permit indicarea corectă a unei specii.
Exemplu: Ribes nigrum – coacăzul negru.
Numele de gen se scrie cu literă mare, în timp ce numele specific se scrie cu literă
mică. După numele ştiinţific se notează iniţiala numelui botanistului care a propus acest nume
speciei. Exemplu: Solanum tuberosum L. În acest exemplu, L. este prescurtarea lui Linné.
Când o plantă a fost descrisă şi denumită de mai mulţi botanişti, atribuindu-i-se
denumiri diferite, se preferă denumirea cea mai veche.
Speciile care au origine hibridă, la care genitorii sunt de acelaşi gen, se notează cu
semnul x pus între cele două numiri ştiinţifice. Exemplu: Petunia x altkinsiana, Petunia, care
este un hibrib între Petunia axilaria şi Petunia integrifolia. Când specia hibridă rezultă din
încrucişarea a două specii care aparţin unor genuri diferite, semnul x se pune în faţa numelui
generic.

77
 Exemplu: x Sorbopyrus şi Pyrus.
În cazul altoirilor se obţin aşa-numitele himere de grefă, care se scriu cu semnul +
între numele speciilor altoite.
Exemplu: Cytisus purpureus + Laburnum anagyroides.
Aşa cum s-a mai arătat, în practica horticolă se utilizează cultivarul. Numele acestuia
se adaugă după numele speciei.
Exemplu: Malus domestica Borkh. cv. „Golden delicious”.
În cazul plantelor medicinale şi tinctoriale se foloseşte şi noţiunea de drog medicinal,
respectiv drog tinctorial, care desemnează organele folosite în scop medicinal sau tinctorial
aparţinând unei anumite plante.
Încrengătura Angiospermatophyta (angiospermele)
Plantele din această încrengătură sunt cele mai evoluate din regnul vegetal.
Angiospermele au unele trăsături diferenţiate de bază:
- seminţele sunt închise în fruct, datorită apariţiei ovarului;
- prezintă dublă fecundaţie;
- gametofitul este redus la câteva celule, este de scurtă durată şi protejat de sporofit,
care reprezintă planta propriu-zisă;
- ţesutul conducător lemnos este format, de regulă, din trahee.
Angiospermele sunt plante erbacee sau lemnoase, răspândite pe tot globul, având o
importanţă economică mare. Cu toată diversitatea mare a acestor plante, ele se pot grupa în
două clase Dicotyledonatae şi Monocotyledonatae.

5.4. Clasa Dicotyledonatae

Cuprinde plantele lemnoase şi erbacee care au următoarele caractere generale:

- rădăcina definitivă a plantei provine din radicula embrionului;
- tulpina are fascicule de tip colateral deschis sau bicolateral deschis, din care cauză
prezintă structură secundară. Din cauza prezenţei cambiului, aceste plante sunt
sensibile la erbicidele hormonale;
- frunzele au nervaţiunea penată sau palmată, iar marginea limbului poate prezenta
mici sau mari inciziuni;
- florile sunt pe tipul 5, rar 4 şi foarte rar 3;
- embrionul prezintă, de regulă, două cotiledoane.

Subclasa Rosidae
Ordinul Rosales
Familia Rosaceae
Cuprinde plante cu aspect şi cu alcătuiri foarte variate, mai ales în ce priveşte floarea
sau fructul. Plantele sunt lemnoase sau erbacee, cu frunzele alterne, cu stipele. Florile sunt
actinomorfe, bisexuate, cu sepale libere (uneori cu un calicul: Fragaria) şi petale libere.
Staminele sunt numeroase, dispuse ciclic, iar gineceul este format dintr-un număr variabil de
carpele libere (de la foarte numeroase la genul Rosa, la una singură la genul Prunus). Fructul

78
este, de asemenea, foarte diferit: polifoliculă, poliachenă, polidrupă, poamă sau drupă.
Seminţele sunt exalbuminate şi provin din ovule anatrope. Ele conţin substanţe cianogene
care le conferă un gust amar. Plante entomofile, cu ţesut nectarifer bine dezvoltat. Aici se
încadrează plante cultivate pentru fructele sau seminţele lor sau ca specii ornamentale şi
medicinale, dar şi plante spontane.
Datorită aspectului lor foarte variat, aceste plante au fost grupate în patru subfamilii,
toate de foarte mare interes horticol. Criteriile principale de separare sunt: forma
receptaculului, numărul de carpele, poziţia gineceului, tipul de fruct şi setul de bază de
cromozomi.
Subfamilia Spiraeoideae cuprinde plante cu receptaculul plan, cu 3 - 5(8) carpele
libere, gineceu superior şi fruct polifoliculă; x = 8,9 cromozomi.
Principalul gen este Spiraea, care are specii lemnoase, cu frunze simple, alterne, fără
stipele, majoritatea cultivate.
Spiraea x vanhouttei – taulă, cununiţă. Arbust cu ramuri arcuate, florile albe grupate
în raceme simple. Cultivat în parcuri, în lungul drumurilor, formează un adevărat gard viu.
Subfamilia Maloideae (Pomoideae) încadrează plante lemnoase cu receptaculul
concav, cu 5 carpele (rareori mai puţine) libere. Gineceul este inferior, concrescut cu
receptaculul. Fructul este o poamă; x = 17.
Genul Malus cuprinde plante lemnoase cu frunze simple.
Florile sunt plăcut mirositoare, au stamine cu antere galbene şi stile păroase la bază şi
concrescute. Inflorescenţa este cimoasă, iar înflorirea are loc centrifug. Poama are două
cavităţi calicială şi pedicelară egale şi nu prezintă sclereide.
Malus domestica – mărul. Arbore la care pedicelii florali, receptaculul, sepalele,
mugurii şi lăstarii sunt tomentoşi, cel puţin în tinereţe. Florile sunt alb-roze. Cultivat în toată
ţara, în diferite cultivaruri.
Malus sylvestris – mărul pădureţ. Are ramuri spinoase, creşte în pădure. Are fructe
mici, acre. Uneori se cultivă ca portatoi.
Genul Pyrus cuprinde arbori cu frunze simple. Florile au un miros neplăcut. Staminele
au anterele roşii, iar stilele sunt nepăroase şi libere. Inflorescenţa este racemoasă, iar înflorirea
este centripetă. Poama are o singură cavitate (calicială), iar în pulpa fructului se află sclereide.
Pyrus communis – părul. Arbore cu ramuri nespinoase, cu frunze ovale şi glabre, cu
fructe mari şi dulci. Cultivat.
Pyrus pyraster – părul pădureţ. Este un arbore cu ramuri terminate cu spini, cu frunze
lat-eliptice, până aproape de rotunde, glabre. Fructele sunt mici şi astrigente. Creşte în păduri.
Specie mezoxerofită.
Din genul Cydonia se cultivă la noi în ţară o singură specie: Cydonia oblonga –
gutuiul. Acesta este un arbust cu frunze eliptice, mari, tomentoase pe faţa inferioară. Florile
sunt mari, solitare, alb-roze, cu sepale persistente. Filamentele staminelor sunt violacee, iar
anterele galbene. Poamele sunt costate, galben-verzui, tomentoase, plăcut mirositoare şi
bogate în sclereide. Uneori se întâlneşte şi spontan.
Subfamilia Rosoideae. Plante lemnoase şi erbacee cu receptacul concav sau convex,
cu numeroase carpele libere. Poziţia gineceului este superioară, fie inferioară, iar fructul este
polidrupă sau poliachenă; x = 7, 8 sau 9.

79
 Genul Rubus cuprinde plante acoperite cu ghimpi. Gineceul este dialicarp (apocarp),
situat pe un receptacul convex. Fructul este polidrupă.
Rubus caesius – mur. Plantă lemnoasă cu tulpină târâtoare şi cu frunze trifoliate.
Florile sunt albe, iar drupeolele sunt negre. Creşte în zăvoaie, margini de pădure şi ca
buruiană segetală, din stepă şi până în etajul fagului. Indică soluri bogate. Fructele sunt
comestibile.
Rubus idaeus – zmeur. Arbust cu frunze penat-compuse, cu foliole pe dos argintii.
Florile sunt albe, iar drupeolele roşii. Creşte în rarişti, tăieturi de pădure, în etajele fagului şi
molidului. Eutrofă şi mezofilă. Se cultivă pentru fructele sale.
Genul Fragaria include specii erbacee, cu tulpina scapiformă, stoloniformă, cu frunze
trifoliate, lung peţiolate. Florile au caliciu dublu: 5 + 5. Receptaculul este convex şi devine la
maturitate cărnos şi roşu. Gineceul este superior, multicarpelar. Fructul este poliachenă.
Achenele sunt incluse în receptaculul cărnos, care este comestibil.
Fragaria x ananassa – căpşunul cultivat. Plantă cu frunze aproape glabre pe faţa
superioară cu flori mari, hermafrodite, şi cu receptaculul fructifer aproximativ de 3 cm
diametru. Se află numai în cultură.
Fragaria vesca – fragi de pădure. Tulpina floriferă este de lungimea frunzelor. Are
stoloni lungi. Tulpina şi pedicelii sunt acoperiţi cu peri alipiţi. Sepalele sunt reflectate.
Receptaculul fructifer are sub 1 cm diametru. Partea cărnoasă se desprinde de pedicel. Creşte
în păduri, în rarişti şi tufărişuri. Specie mezofilă.
Fragaria viridis – fragi de câmp. Au sepalele alipite de receptaculul cărnos, care nu se
desprinde de pedicel. Se întâlnesc la margini de pădure, în locuri însorite, în pajişti, din zona
de stepă şi până în etajul fagului. Comestibil.
Genul Rosa este foarte bogat în specii spontane şi cultivate. Plantele sunt lemnoase
(arbuşti), spinoase, cu frunze imparipenat-compuse, cu stipele concrescute cu peţiolul. Florile
sunt mari, cu receptaculul dezvoltat, concav, care la maturitate devine roşu şi este comestibil.
Fructul este poliachenă.
Rosa canina – măceşul. Este un arbust cu flori roze, mari, cu trei sepale penat-fidate şi
cu două sepale întregi. Creşte la margini de pădure, pe lângă drumuri, din stepă şi până în
etajul fagului. Receptaculul matur este comestibil. Se cultivă ca portaltoi pentru trandafir.
Medicinală şi alimentară. Specii cultivate sunt numeroase şi foarte variate.
Rosa multiflora – trandafirul urcător, grătăraşi. Plantă urcătoare, cu flori mici (1 - 2 cm
diametrul), albe, numeroase.
Rosa centifolia – trandafirul de dulceaţă. Arbust la care frunzele au glande roşii, mai
ales pe faţa inferioară, pe nervuri. Ramurile acoperite cu spini lungi, cu sete simple şi sete
glanduloase.
Rosa damascena – trandafir de Damasc. Arbust cu frunze cu puţini peri pe faţa
inferioară şi fără glande. Flori de diferite culori. Se cultivă pentru extragerea uleiului de
trandafir.
Subfamilia Prunoideae cuprinde plante lemnoase ce au flori cu receptaculul concav,
cu un gineceu monocarpelar ce nu concreşte cu receptaculul. Poziţia gineceului este
inferioară, iar fructul este o drupă; x = 8.

80
 Genul Prunus. La speciile acestui gen ritidomul crapă longitudinal, frunzele au o
prefoliaţie convolută. Florile sunt mici, solitare sau grupate câte două. Ovarul şi fructul sunt
glabre. Drupa este scurt pedicelată, epicarpul este prunos, iar endocarpul este comprimat, cu o
brazdă pe carenă.
Prunus spinosa – porumbarul. Arbust cu ramuri spinoase, cu flori albe, solitare, ce
apar înaintea frunzelor. Drupele sunt mici, globuloase, negricioase, astringente, cu
mezocarpul aderent la endocarp. Specie xeromezofilă care se întâlneşte la margini de ogoare,
lângă păduri, din stepă şi până în etajul fagului.
Prunus cerasifera – corcoduşul. Este un arbore sau un arbust nespinos. Florile sunt
solitare, rar grupate câte două, şi înfloresc aproape în acelaşi timp cu înfrunzirea. Fructele sunt
globuloase, de culoare galbenă sau roşie. Endocarpul este sferic şi neted. Are mai multe
varietăţi:
- var. cerasifera – corcoduşul, care reprezintă varietatea tipică. Are catafilele
mugurilor necleioase, iar frunzele sunt verzi şi glabre. Este cultivat, dar se întâlneşte
şi spontan, din zona de stepă şi până la etajul fagului;
- var. myrobalana – mirobolanul, la care catafilele sunt cleioase, iar frunzele sunt
verzi lucioase. Cultivat mai ales pentru portaltoi;
- var. pissardi – corcoduşul roşu, la care frunzele sunt roşii-purpurii, florile roze, iar
fructele roşii închis. Se cultivă ca plantă ornamentală şi tinctorială.
Prunus domestica – prun. Arbore cu lăstari glabri la maturitate, cu flori grupate câte
două. Mezocarpul se desprinde de endocarpul dur rugos. Este cel mai răspândit arbore
fructifer din ţara noastră.
Prunus insititia – goldan. Arbore cu lăstari pubescenţi, cu flori grupate câte două.
Mezocarpul nu se deprinde de endocarp. Specie cultivată.
Genul Cerasus cuprinde arbori sau arbuşti la care ritidomul se desprinde circular.
Florile sunt lung pedunculate şi grupate câte 2 - 6 pe ramuri scurte (buchete de mai). Drupele
sunt sferice, cu epicarpul nepruinos şi cu endocarpul neted.
Cerasus avium – cireşul este un arbore cu frunze mari (8 - 15 cm), ovale sau eliptice,
cu marginea serată. Pe peţiol se află două glande nectarifere, extraflorale. Ramurile scurte nu
au frunze la înflorire. Sepalele au marginea întreagă. Fructele sunt dulci sau amare. Este
cultivat, dar se întâlneşte şi spontan. Specie diploidă: 2n = 16. Are însuşiri medicinale.
Cerasus vulgaris – vişinul este un arbore cu frunze mici (până la 8 cm lungime), dar
mai groase ca cele de cireş. În timpul înfloririi pe ramurile scurte se află şi frunze. Sepalele
sunt glandulos-serate pe margine. Drupele sunt acrişoare. Este cultivat sau spontan. Specie
teraplidă: 2n = 32.
Genul Armeniaca are o singură specie: Armeniaca vulgaris – caisul. Acesta este un
arbore cu frunzele lat-ovate, aproape rotunde, acuminate şi lucioase. Florile sunt solitare,
subsesile, cu petale albe. Fructele sunt sferice, galben-portocalii, păroase. Endocarpul este
comprimat, fin alveolat, cu o muchie aripată şi cealaltă costată. Specie termofilă. Se întâlneşte
sub două varietăţi:
- var. vulgaris – caisul, cu fructe mari, cu mezofil dulce;
- var. amarelia – zarzărul, cu fructe cât o nucă, cu mezocarpul amărui-acrişor.
Genul Persica are o singură specie: Persica vulgaris – piersicul. Este un arbore sau un
arbust cu frunzele lanceolate. Florile sunt solitare (rar câte două), aproape sesile, cu petale

81
roze. Fructele sunt globuloase, tomentoase. Endocarpul este adânc brăzdat. Specie termofilă,
cultivată.
Genul Amygdalus cuprinde arbori şi arbuşti cu florile grupate câte 1 - 3 la un loc,
subsesil.Gineceul şi fructul sunt păroase. Epicarpul şi mezocarpul se usucă la maturitate,
crapă şi cad.
Amygdalus communis – migdalul, este un arbore cu frunze lanceolate, cu florile albe-
roşiatice şi apar înaintea frunzelor. Fructul este elipsoidal-turtit, păros. Endocarpul prezintă
mici perforări punctiforme. Se cultivă pentru seminţele sale utilizate în patiserie şi în
farmacie.

Ordinul Leguminosales
Familia Leguminosae
În această familie se încadrează plante erbacee şi lemnoase, cu rădăcini pivotante
prevăzute cu nodozităţi. Frunzele sunt compuse (rar simple), cu stipele. Inflorescenţele sunt
racemoase. Florile sunt pe tipul 5, zigomorfe, hermafrodite. Caliciul este gamosepal, iar
corola dialipetală. Aceasta este formată dintr-o petală superioară numită stindard (vexilem),
care acoperă cu marginile sale două petale laterale numite aripioare (alae), care la rândul lor
acoperă două petale unite la vârf ce alcătuiesc carena (luntriţa).
Androceul este format din 10 stamine. El este diadelf: (5 + 4), rar monadelf (la alunele
de pământ) sau staminele sunt libere (la salcâmul japonez).
Gineceul este monocarpelar, superior, cu ovarul unilocular. Ovulele sunt campilotrope.
Seminţele sunt exalbuminate. Fructul este o păstaie multiseminală, rar uniseminală (la
sparcetă) sau lomentiformă (la coronişte).
Genul Sophora are specii cu fructul indehiscent, strangulat între seminţe.
Sophora japonica – salcâmul japonez, este un arbore cu frunze imparipenat compuse,
cu flori albe-verzui, mirositoare, grupate în panicule terminale mari, cu stamine libere. Fructul
are 5 - 10 cm lungime. Se cultivă în parcuri, în perdele de protecţie. Rezistent la secetă.
Melifer şi medicinal.
Genul Lupinus cuprinde specii erbacee cu frunzele palmat-compuse, cu flori dispuse
în raceme. Androceul este monadelf. Seminţele sunt comprimate şi muchiate.
Lupinus albus – lupin alb. Plantă anuală cu frunze alcătuite din 5 - 7 foliole obovate,
păroase. Florile sunt albe, la vârf violaceu. Seminţele sunt albe-gălbui, mate. Se cultivă ca
plantă ornamentală, ca specie furajeră şi ca îngrăşământ verde.
Lupinus luteus – lupinul galben. Plantă anuală cu flori galbene, cu miros de rezedă.
Seminţele sunt gălbui, marmorate cu negru şi brun. Plantă meliferă, furajeră, dar utilizată şi ca
îngrăşământ verde.
Lupinus angustifolius – lupinul albastru. Plantă anuală cu foliole înguste şi flori
albastre. Plantă furajeră. Seminţele se pot folosi ca surogat de cafea.
Genul Medicago cuprinde specii erbacee cu funze trifoliate, cu foliola mediană mai
lung peţiolată ca cele laterale şi geniculată. Foliolele sunt dinţat-serate în treimea superioară.
Florile sunt albastre sau galbene. Păstăile sunt mai lungi decât caliciu.
Medicago sativa – lucerna albastră. Specie perenă cu flori albastre aşezate în raceme.
Păstăile sunt de 3 - 4 ori răsucite în spirală. Se cultivă pe mari suprafeţe ca plantă furajeră, dar
este şi subspontană.

82
 Medicago falcata – lucerna galbenă. Specie perenă, cu flori înguste şi flori galbene
grupate în raceme scurte. Păstăile în formă de seceră sau aproape drepte. Se întâlneşte din
stepă până în etajul fagului, în pajişti şi tufişuri. Xerofită şi heliofită. Bună furajeră.
Genul Trifolium cuprinde specii erbacee, perene şi anuale, cu frunze trifoliate, cu
foliolele egal peţiolate. Florile sunt grupate în capitule. Aripioarele concresc cu luntriţa şi cu
partea unită a staminelor. Păstaia este mai scurtă decât caliciu şi corola, care sunt persistente.
Trifolium pratense – trifoiul roşu. Specie perenă cu flori roşii şi capitule involucrate.
Păstaia este monoseminală. Plantă furajeră foarte valoroasă, spontană şi cultivată. Are însuşiri
medicinale.
Trifolium repens – trifoiul alb târâtor. Plantă perenă cu tulpină târâtoare, cu frunze
lung peţiolate şi capitulul lung pedunculat, neinvolucrat. Florile sunt albe, după fecundare
devin maronii şi nutante. Păstaia are 3 - 4 seminţe. Creşte în toată ţara, în pajişti, pe locuri
bine drenate. Foarte bună furajeră. Cultivată şi în peluze împreună cu gazonul englezesc.
Genul Lotus cuprinde specii erbacee cu frunzele sesile, imparipenat-compuse, cu 5
foliole: 3 grupate în partea superioară a rahisului şi 2 la baza acestuia. Păstaia este
multiseminală.
Lotus corniculatus – ghizdei. Plantă perenă cu tulpină plină, slab păroasă. Foliolele
sunt obovate. Florile se află grupate câte 3 - 7 într-o umbelă simplă. Se întâlneşte în toate
zonele şi etajele de vegetaţie. Bună furajeră.
Lotus tenuis – ghizdei de sărătură. Asemănătoare cu precedenta, dar are o tulpină ±
fistuloasă, glabră, cu foliolele frunzelor lanceolate. Se întâlneşte pe pajiştile umede şi
sărăturate. Furajeră.
Genul Robinia. Specii lemnoase. Frunzele sunt imparipenat-compuse. Inflorescenţa
este un racem.
Robinia pseudacacia – salcâmul, este un arbore drajonat original din America de
Nord, dar foarte bine aclimatizat în ţara noastră. Stipelele sunt transformate în spini. Florile
sunt albe şi grupate în raceme pendule, neglanduloase. Plantă meliferă şi medicinală. Fixează
bine nisipurile.
Genul Onobrychis. Acest gen include specii perene cu frunze imparipenat-compuse,
cu flori grupate în racem simplu. Corola are aripioare foarte scurte. Păstaia este monospermă,
indehiscentă, cu suprafaţa reticulată.
Onobrychis viciifolia – sparcetă. Plantă înaltă de 30 - 80 cm, cu flori roşii, striate
longitudinal în violet. Specie calcifilă. Cultivată ca plantă furajeră. Este o plantă meliferă. Se
întâlneşte şi în pajişti, mai ales în etajul gorunului.
Genul Arachis are în ţară o singură specie cultivată:
Arachis hypogaea – alunul de pământ. Specie anuală, cu frunze paripenat-compuse, cu
două perechi de foliole. Florile sunt galbene. După fecundare, ginoforul se alungeşte şi intră
în pământ, unde se formează fructul. Acesta este indehiscent. Seminţele sunt oleaginoase.
Plantă termofilă, alimentară.
Genul Cicer are o specie în ţara noastră: Cicer arietinum – năutul, care este o plantă
anuală cu tulpina patru muchiată, glandulos păroasă. Frunza este imparipenat-compusă, cu
foliole serate. Florile sunt albe sau roz. Păstaia este umflată şi glandulos păroasă, cu pedicel
curbat. Ea conţine 1 - 3 seminţe piriforme, comestibile, utilizate şi ca surogat de cafea.

83
 Genul Vicia cuprinde specii erbacee cu frunze paripenat-compuse, cu flori ce au
androceul cu jgheabul staminal retezat oblic.
Vicia faba – bobul. Plantă anuală cu tulpină ortotropă, fistuloasă, cu 4 muchii.
Frunzele au 1 - 3 perechi de foliole mari şi glabre. În vârful frunzei se află o setă. Florile sunt
grupate câte 2 - 4. Ele sunt mari, albe, cu stindardul cu dungi violacee şi cu aripioarele cu câte
o pată neagră. Păstaia este mare, neagră şi păroasă. Seminţele au mărimi variabile. Se cultivă
ca plantă alimentară, furajeră şi medicinală.
Vicia sativa – măzărichea de primăvară. Plantă anuală cu stipele prevăzute cu glande
nectarifere extraflorale. Florile au 18 - 30 mm lungime şi se află 1 - 3 la un loc. Ele au
stindardul albastru, aripioarele purpurii şi luntriţa albicioasă. Seminţele sunt ± aproape sferice,
cu hilul mic, albicios. Cultivată singură sau în amestec cu ovăzul, formând borceagul de
primăvară. Se întâlneşte şi ca buruiană în culturi.
Vicia villosa – măzărichea de toamnă. Anuală sau bienală, păroasă, cu flori albastre
grupate în raceme axilare. Seminţele sunt sferice, negricioase, hilul întunecat. Se cultivă cu
secara sau orzul, formând borceagul de toamnă. Se întâlneşte frecvent ca buruiană segetală.
Genul Lathyrus cuprinde specii cu 1 - 2 perechi de frunze paripenat-compuse sau chiar
fără frunze. Inflorescenţa este un racem lung pedunculat. Androceul are jgheabul staminal
retezat drept.
Lathyrus tuberosus – sângele voinicului. Plantă perenă cu frunze formate dintr-o
singură pereche de foliole. Stipele sunt înguste, semisagitate. Racemul cuprinde 3 - 6 flori
roşii, parfumate. Segetală, dar şi ruderală.
Genul Lens are la noi o singură specie cultivată: Lens culinaris – lintea. Aceasta este o
plantă anuală cu frunze paripenat-compuse terminate cu cârcei. Florile sunt albăstrui şi se
grupează câte 2 - 3 într-un racem lung pedunculat. Sepalele sunt aproape libere între ele.
Păstaia este umflată şi conţine 1 - 3 seminţe discoidale. Seminţele pot fi mici (var. culinaris,
seminţe cu 3 - 5 mm diametru) sau mai mari (var. macrosperma, cu seminţe de 6 - 7 mm
diametru).
Genul Pisum se caracterizează prin prezenţa frunzelor paripenat-compuse, cu stipele
mai mari decât foliolele.
Pisum sativum – mazărea cultivată, se recunoaşte prin pedunculul recemului, aproape
egal cu stipelele. Plantă alimentară şi furajeră.
Subsp. elatius – mazărea sălbatică, la care pedunculul racemului este de 2 - 4 ori mai
lung decât stipelele. Se întâlneşte destul de rar în etajul gorunului, în locuri ruderale.
Genul Phaseolus cuprinde plante erbacee, cu frunze trifoliate, cu stipele persistente.
Florile sunt grupate în raceme. Carena, împreună cu staminele şi stilul, sunt răsucite în spirală.
Phaseolus coccineus – fasolea roşie, fasolea mare. Plantă anuală sau chiar perenă,
racemul cu numeroase flori roşii (8 - 20). Germinaţia hipogee. Se cultivă ca plantă alimentară,
dar şi ornamentală.
Phaseolus vulgaris – fasolea. Este o specie anuală, cu racemul cu flori puţine, flori
albe, roze sau violete (2 - 6). Germinaţia epigee. Mult cultivată ca plantă alimentară.
- conv. vulgaris – fasolea urcătoare, cu tulpină volubilă, lungă;
- conv. nanus – fasolea oloagă, cu tulpina erectă, de 30 - 60 cm.
Genul Glycine are la noi o singură specie: Glycine max (Glycine hispida) – soia.
Plantă anuală cu tulpina cilindrică, cu 5 muchii. Frunzele au 3 (5) foliole care, împreună cu

84
tulpina, sunt păroase. Florile sunt mici, albe sau violete, cu androceul manadelf. Păstăile sunt
gălbui-brunii, dens păroase, multiseminale. Seminţele sunt bogate în proteine şi lipide. Plantă
alimentară şi furajeră.

5.5. Clasa Monocotyledonatae

Această clasă cuprinde plante erbacee, rar lemnoase, cu următoarele caractere

generale:
- rădăcina embrionară este de scurtă durată; funcţiile ei fiind preluate de rădăcinile
adventive;
- tulpina are fascicule de tip colateral închis, din care cauză nu are o structură
secundară;
- frunzele au nervaţiunea paralelă sau arcuată; ele sunt alterne şi au marginea
întreagă;
- florile sunt pe tipul 3, rar 4, niciodată 5;
- embrionul prezintă un singur cotiledon.

Ordinul Graminales (Poales)

Familia Gramineae (Poaceae)
În această familie sunt cuprinse plante erbacee (în ţările calde sunt şi plante
lignificate), anuale sau perene, cu rădăcini fasciculate, adventive. Tulpinile subpământene
sunt rizomi, iar cele aeriene sunt de tip culm (pai), cu noduri şi internoduri, acestea din urmă
fiind fistuloase şi mai rar pline (porumb). Tulpinile înfrăţesc, formând fraţi sau copili.
Frunzele sunt liniare, sesile (excepţie fac bambusoidele), cu teaca dezvoltată şi
despicată longitudinal. La baza limbului se află urechiuşele şi ligula, de mărimi şi forme
caracteristice diferitelor genuri şi specii.
În vârful tulpinii aeriene se află inflorescenţele compuse, formate din inflorescenţe
elementare numite spiculeţe. Când spiculeţele se prind sesil pe rahis (axa inflorescenţei)
inflorescenţa se numeşte spic compus, iar când prinderea se face prin intermediul unui
peduncul lung, inflorescenţa poartă numele de panicul. Atunci când pedunculii spiculeţelor
sunt foarte scurţi, se realizează o inflorescenţă numită panicul spiciform. În afară de aceste
tipuri de bază, mai sunt şi alte inflorescenţe derivate din cele prezentate anterior.
Un spiculeţ este format din două glume, una inferioară şi alta superioară, cu rol de
protecţie, dar numărul lor poate fi uneori mai mic. Între cele două glume se află una sau mai
multe flori prinse sesil pe axul spiculeţului. Fiecare floare are două palee, una inferioară
(lemna) şi una superioară. Lemna poate avea aristă. Urmează androceul format din trei
stamine cu antere oscilante şi un gineceu prevăzut cu două stigmate. La baza acestuia se află
două lodicule.
Fructul gramineelor este o cariopsă golaşă sau învelită de palee, uneori şi de glume.
Sămânţa este albuminată, iar embrionul este aşezat lateral faţă de axul longitudinal al
fructului, la baza acestuia.

85
 Din această familie fac parte cerealele, plantele furajere, unele plante ornamentale şi
multe specii ruderale şi segetale.
Cerealele cuprind numeroase genuri şi specii cultivate de la care se utilizează
cariopsele în alimentaţie.
Genul Triticum cuprinde plante anuale, de toamnă sau de primăvară, cu frunze liniare
ce au urechiuşele lungi şi înguste şi ligula scurtă. Inflorescenţa este un spic compus. La
fiecare călcâi al rahisului se prinde câte un spiculeţ cu 2 - 7 flori. Glumele sunt lat-ovate, cel
puţin la vârf, cu o carenă evidentă. Cariopsa este golaşă, mai rar învelită în palee.
Triticum durum – grâu tare. Ultimul internod al tulpinii este plin. Spiculeţul are 5 - 7
flori, dintre care 2 - 4 sunt fertile. Cariopsa este golaşă, ovoidală, iar endospermul este sticlos.
Se cultivă pentru prepararea pastelor făinoase. Specie teraplidă (2n = 28).
Triticum aestivum – grâu moale. Spiculeţul este multiflor, cu 3 - 4 flori fertile.
Cariopsa este golașă, ovoidală, utilizată în alimentaţia omului. Specie hexaploidă (2n = 28).
Genul Secale are o singură specie cultivată: Secale cereale – secara. Specie anuală de
toamnă, de talie înaltă, cu tulpina şi frunzele verzi-albăstrui, cu inflorescenţa spic compus. La
fiecare călcâi al rahisului se află un singur spiculeţ biflor, din care cauză inflorescenţa prezintă
patru muchii. Fructul este cenuşiu-maroniu, golaş.
Cultivată pentru fabricarea pâinii. Se poate cultiva împreună cu o măzăriche de
toamnă pentru a se obţine borceagul de toamnă.
Se cultivă şi hibridul x triticale rimpaui (între Triticum aestivum şi Secale cereale),
mai ales plantă furajeră.
Genul Hordeum se caracterizează prin tulpini viguroase, cu mare capacitate de
înfrăţire, cu ligula scurtă şi urechiuşile mari, cu inflorescenţa spic compus. La fiecare călcâi al
rahisului se prind trei spiculeţe uniflore cu glume înguste. Cariopsa este învelită în palee.
Hordeum vulgare – orzul. Are toate trei spiculeţele de la un călcâi cu flori fertile.
Planta cultivată pentru cariopsele utilizate în industria alimentară şi hrana animalelor.
Împreună cu o măzăriche de toamnă formează borcegul de toamnă.
Hordeum distichum – orzoaica. La această specie numai spiculeţul central are o floare
fertilă, celelalte sunt sterile. Se cultivă pentru obţinerea cariopselor utilizate în industria berii.
Genul Avena cuprinde specii lipsite de urechiuşe, cu inflorescenţa un panicul.
Spiculeţele sunt mari şi au glumele mai lungi decât florile.
Avena sativa – ovăzul. Cereală de primăvară cu spiculeţele cu 2 sau 3 flori. Cariopsa
rămâne învelită în palee. Ea poate fi utilizată şi în hrana oamenilor, dar se foloseşte mai ales
în hrana cailor.
Genul Oryza – orezul. Cereală de primăvară cu ligula foarte mare şi despicată, cu
florile prevăzute cu şase stamine. Paleele concresc foarte puternic cu cariopsa. Plantă
alimentară cultivată în incinte îndiguite, cu strat permanent de apă în cursul perioadei de
vegetaţie. Utilizat în cosmetică şi medicină.
Genul Sorghum cuprinde specii anuale şi perene cu inflorescenţa un panicul.
Spiculeţele sunt grupate câte trei, cel central fiind hermafrodit şi sesil, iar cele laterale
unisexuate bărbăteşti şi pedunculate. Glumele sunt tari şi lucioase.
Sorghum bicolor (Sorghum vulgare) – sorg. Plantă anuală, înaltă, viguroasă, cu
paniculul din vârful tulpinii de diferite forme. Plantă alimentară şi furajeră rezistentă la secetă.

86
 Genul Zea cuprinde o singură specie: Zea mays – porumbul. Plantă anuală de
primăvară, de talie înaltă, cu frunze liniare-lanceolate. Florile sunt unisexuate, dispuse
monoic. În vârful tulpinii se află o inflorescenţă mixtă (panicule spiciforme grupate într-un
racem) cu spiculeţele biflore bărbăteşti. La mijlocul tulpinii se află inflorescenţa mixtă
(spiculeţele grupate într-un spadice) formată din spiculeţe biflore, cu flori femeieşti. Acestea
au stilul şi stigmatul lung. Fructul este o cariopsă golaşă (excepţional învelită în palee şi
glume: var. tunicata). Plantă alimentară, furajeră şi medicinală.
Genul Panicum, de la care se cultivă specia Panicum miliaceum – meiul. Plantă anuală
de primăvară, termofilă, cu inflorescenţa un panicul aplecat, cu spiculeţe biflore, numai o
floare fiind fertilă. S-a cultivat mai mult ca o plantă alimentară, dar în prezent are o
importanţă limitată ca plantă furajeră.

Plante furajere cultivate

Din genul Lolium, la care inflorescenţa este un spic compus, cu spiculeţe multiflore
aşezate cu muchia spre rahis, se cultivă Lolium multiflorum – raigras italienesc. Este o specie
anuală, bienală şi perenă, cu paleea inferioară aristată. Se cultivă singură sau în amestec cu
alte specii.
Lolium perene – iarba de gazon, care seamănă cu specia precedentă, dar este perenă şi
paleea inferioară nu este aristată. Se utilizeză şi pentru realizarea peluzelor din parcuri, a
gazonului de pe stadioane şi aeroporturi.
Din genul Poa fac parte specii perene şi anuale (Poa annua – hiruşor), cu
inflorescenţa panicul şi cu spiculeţele multiflore, mici. La baza paleelor se află perişorii
lânoşi, albi.
Poa pratensis – firuţa, este o plantă perenă cu stoloni scurţi, cu vârful frunzelor
terminat în formă de jgheab (vârf glugat). Ligula este scurtă, este o plantă furajeră. În zonele
sudice ale ţării poate înlocui iarba de gazon la confecţionarea peluzelor, fiind rezistentă la
secetă.
Genul Dactylis cuprinde specii cu baza lăstarilor comprimată, albă-verzuie.
Inflorescenţa este un panicul cu spiculeţe adunate (aglomerate).
Dactylis glomerata – golomăţul. Plantă de talie înaltă, perenă, cu ligula mare şi
franjurată. Spiculeţele au 3 - 4 flori nearistate. Este o specie furajeră deosebit de valoroasă.
Genul Festuca – cuprinde specii perene cu inflorescenţa panicul, cu spiculeţe
multiflore. Paleea inferioară este semicilindrică, necarenată, uneori aristată.
Festuca pratensis – păiuşul de livadă este o plantă perenă cu baza lăstarilor de culoare
roşie-violacee. Ligula este mică, paniculul are la bază 1 - 2 ramificaţii inegale. Paleea
inferioară nu este aristată. Este o excelentă plantă furajeră.
Genul Phleum cuprinde specii anuale şi perene cu inflorescenţa panicul spiciform,
cilindric, cu spiculeţe uniflore, cu glumele libere între ele.
Phleum pratense – timoftica. Plantă perenă cu baza tulpinii îngroşată bulbiform.
Inflorescenţa este foarte densă, la aplecare nu lobează. Este o specie mezofilă, cultivată.
Toate speciile amintite se întâlnesc şi în pajişti, alături de alte specii furajere spontane.
Numeroase graminee se întâlnesc în culturile agricole ca buruieni.
Din genul Agropyron se întâlneşte ca buruiană ruderală şi segetală Agropyron repens –
pirul târâtor. Această specie este perenă cu rizomi, cu inflorescenţa un spic compus, cu

87
spiculeţe multiflore, aşezate cu partea lată pe rahis. Se întâlneşte din stepă şi până în etajul
fagului, dar mai ales în zonele reci ale ţării.
Genul Cynodon are la noi în ţară o singură specie: Cynodon dactylon – pirul gros, o
plantă perenă cu rizomi, cu inflorescenţa un spic digitat, cu spiculeţe uniflore, aşezate
unilateral pe rahis. Se întâlneşte frecvent în vii, dar şi în alte culturi agricole, mai ales pe
solurile uşoare. Specia xeromezofilă, termofilă şi facultativ halofilă.
Genul Digitaria cuprinde specii anuale cu inflorescenţa digitată. Digitaria sanguinalis
– meişorul, este o specie păroasă, cu spiculeţe uniflore aşezate câte două în acelaşi punct al
rahisului: unul sesil şi altul scurt pedunculat. Specia rezistă la erbicide. Se întâlneşte mai mult
pe soluri nisipoase.
Din genul Avena se întâlneşte mai mult ca buruiană Avena fatua – odosul. Este o
specie anuală asemănătoare cu ovăzul, dar are axul spiculeţului lung, păros. Cariopsele,
învelite în palee, cad pe măsură ce se maturează, de regulă înainte de recoltarea plantelor
cultivate.
Din genul Apera prezintă interes o singură specie: Apera spica-venti – iarba vântului.
Este o specie anuală de 50 - 150 cm înălţime, cu ligula de 6 - 10 mm lungime, cu
inflorescenţa un panicul mare (20 - 30 cm lungime). Spiculeţele sunt uniflore, cu ariste de 5 -
10 mm. Se întâlneşte mai ales în cerealele păioase, pe solurile uşoare. Specie mezofilă,
calcifugă. Foarte rezistentă la erbicide.
Din genul Sorghum se întâlneşte ca buruiană Sorghum halepense – costrei. Specie
perenă cu rizomi groşi şi ramificaţi şi cu tulpină aeriană 1 - 2 m înălţime. Frunzele au nervura
mediană albicioasă. Paniculul este mare, piramidal. Pedunculul spiculeţelor cu flori bărbăteşti
sunt măciucaţi în vârf. Buruiană specifică pentru prăşitoare. Specie termofilă, xeromezofilă.
Din genul Echinochloa se întâlneşte ca buruiană Echinochloa crus-galli – mohorul lat.
Este o specie anuală de vară cu frunze lipsite de ligulă, cu nervura mediană albicioasă.
Inflorescenţa este formată din panicule spiciforme grupate în racem. Spiculeţele sunt biflore,
dar numai o floare este fertilă. Frecvent în culturile de prăşitoare.
Genul Setaria cuprinde specii anuale cu inflorescenţa un panicul spiciform cilindric.
La baza spiculeţelor se găsesc numeroase sete involucrale.
Setaria glauca (Setaria pumila) – mohor roşu. Are funze ce prezintă la baza limbului
peri albi lungi. Setele inflorescenţei sunt galbene-brunii. Spiculeţele au circa 3 mm lungime,
iar lemma prezintă striuri transversale, încreţite. Buruiană anuală de vară, întâlnită în toate
culturile agricole, dar mai ales în prăşitoare. Specie mezofilă.
Setaria viridis – mohor verde, seamănă cu specia precedentă, dar frunzele nu sunt
păroase, iar setele sunt verzui. Spiculeţele sunt de circa 2 mm. Specie xeromezofilă. Buruiană
în prăşitoare.
Setaria verticillata – mohor agăţător. Este o specie anuală de vară, la care setele de la
baza spiculeţelor prezintă perişori orientaţi spre bază, cu ajutorul cărora se agaţă de alte
plante, de animale. Specie ruderală şi segetală ce se întâlneşte mai ales în sudul ţării, în culturi
de prăşitoare. Plantă mezoxerofilă.

88
 5.6. Rezumat

Familia Rosaceae grupează un număr mare de specii, foarte heterogene ca structură,

de consistenţă ierboasă sau lemnoasă, răspândite mai ales în zonele temperate din emisfera
nordică. Plantele acestei familii au frunzele alterne cu stipele. Florile sunt actinomorfe,
bisexuate, cu sepale şi petale libere, staminele sunt numeroase, gineceul este format din
carpele libere. Fructul este foarte diferit: polifoliculă, polachenă, polidrupă, poamă. Seminţele
sunt exalbuminate. Cuprind plante cultivate pentru fructe sau seminţele lor, ca specii
ornamentale şi medicinale, dar şi spontane. Datorită aspectului lor foarte variat, aceste plante
au fost grupate în 4 subfamilii: Spiraeoideae, Maloideae, Rosoideae, Prunoideae.
În familia Leguminosae se încadrează plante erbacee şi lemnoase, a căror rădăcini
prezintă nodozităţi. Frunzele sunt compuse, cu stipele. Inflorescenţele sunt racemoase, florile
sunt pe tipul 5, zigomorfe, hermafrodite. Caliciu gamosepal, corola dialipetală. Aceasta este
formată dintr-o petală laterală numită aripioare, care acoperă două petale unite la vârf ce
alcătuiesc carena. Androceul este format din 10 stamine. Gineceul este monocarpelar,
superior cu ovarul unilocular. Cuprinde mai multe genuri: genul Sophora, genul Lupinus,
genul Medicago, genul Trifolium, genul Lotus, genul Robinia, genul Onobrychis, genul
Arachis, genul Cicer, genul Vicia, genul Lathyrus, genul Pisum, genul Phaseolus, genul
Gliycine.
În famila Gramineae (Poaceae) sunt cuprinse plante erbacee, anuale sau perene, cu
rădăcini fasciculate, adventive. Tulpinile subpământene sunt rizomi, iar cele aeriene sunt de
tip culm, cu noduri şi internoduri, fistuloase şi mai rar pline ca cele de porumb. Tulpinile se
ramifică prin înfrăţire. Frunzele sunt liniare, sesile. La baza limbului se află urechiuşile şi
ligula, de mărimi şi forme caracteristice pentru diferite genuri şi specii. Prezintă inflorescenţe
compuse, formate din inflorescenţe numite spiculeţe. Inflorescenţa se prezintă fie ca spic
compus, fie ca panicul, şi derivate din acesta. Androceul este format din trei stamine, cu
antere oscilante şi un gineceu prevăzut cu două stigmate.
Fructul gramineelor este o cariopsă golaşă sau învelită de palee sau uneori de glime.
Sămânţa este albuminată.
Din această familie fac parte cerealele, plantele furajere, unele plante ornamentale,
multe specii ruderale şi segetale. Cuprind numeroase genuri şi specii cultivate: genul
Triticum, genul Secale, genul Hordeum, genul Avena, genul Oryza, genul Sorghum, genul
Zea, genul Panicum. Din această familie fac parte şi plantele furajere cultivate din genul
Lolium, genul Poa, genul Dactylis, genul Festuca, genul Phleum.
Numeroase graminee se întâlnesc în culturile agricole ca buruieni, aşa de exemplu
plantele din genurile: genul Agropyrton, genul Cynodon, genul Avena, genul Aspera, genul
Sorghum, genul Echinochloa, genul Setaria.

Cuvine cheie: încrengătură, clasă, ordin, Familia Rosaceae, Familia Leguminosae,

Familia Gramineae (Poaceae), gen, specie, subspecie, varietate,
caractere generale, reprezentanţi.

89
 5.7. Autoevaluare

1. Care sunt caracterele generale ale familiei Rosaceae?

2. Caracterizaţi subfamilia Spiraeoideae; exemple de specii.
3. Caracterizaţi subfamilia Maloideae; exemple de specii.
4. Caracterizaţi subfamilia Rosoideae; exemple de specii.
5. Caracterizaţi subfamilia Prunoideae; exemple de specii.
6. Care sunt caracterele generale ale familiei Leguminosae?
7. Caracterizaţi genurile: Sophora, Lupinus, Medicago, Trifolium, Lotus, Robinia,
Onobrychis, Arachis, Cicer, Vicia, Lathyrus, Pisum, Phaseolus, Gliycine.
8. Precizaţi caracterele generale ale familiei Gramineae (Poaceae).
9. Exemplificaţi specii de plante care aparţin acestei familii.
10. Care sunt caracteristicile de specie a exemplelor date?

5.8. Concluzii

Cunoașterea caracterelor generale ale familiilor Rosaceae, Leguminosae și Gramineae

permite, astfel, recunoașterea speciilor în vederea sublinierii importanței acestora, în special
cea economică, foarte utilă omului.

5.9. Bibliografie

1. Gorenflot R. – Precis de Botanique. Paris, Doin, 1975.

2. Gorenflot R. – Biologie végétale. Paris, New York, Barcelona, Milan, 1980.
3. Guşuleac M., Anghel Gh., Tarnavschi T.I., Ştefureac I.Tr. – Căile evoluţiei
regnului vegetal. În: Darwinismul şi problema evoluţiei în biologie. Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.
4. Jacob F., Jäger E., Ohmann E. – Kompendium der Botanik. Jena, VEB G. Fischer
Verlag, 1981.
5. Morariu I., Todor I. – Botanică sistematică. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972.
6. Soó R. – Die modernen Systeme der Angiospermen. Acta Bot. Akad. Sci. Hung,
1976.

90