Unitatea de studiu 3

ORGANELE VEGETATIVE ALE PLANTEI

Cuprins
3.1. Introducere..................................................................................................................... 38
3.2. Obiective........................................................................................................................ 39
3.3. Rădăcina......................................................................................................................... 39
3.3.1. Morfologia rădăcinii.......................................................................................... 39
3.3.2. Anatomia rădăcinii............................................................................................. 42
3.3.3. Importanţa practică a rădăcinii...........................................................................43
3.4. Tulpina........................................................................................................................... 44
3.4.1. Morfologia tulpinii............................................................................................. 44
3.4.2. Anatomia tulpinii............................................................................................... 47
3.4.3. Importanţa practică a tulpinii............................................................................. 49
3.5. Frunza............................................................................................................................ 49
3.5.1. Morfogeneza frunzei.......................................................................................... 49
3.5.2. Anatomia frunzei............................................................................................... 52
3.5.3. Importanţa economică a frunzei.........................................................................53
3.6. Rezumat......................................................................................................................... 54
3.7. Autoevaluare.................................................................................................................. 55
3.8. Concluzii........................................................................................................................ 56
3.9. Bibliografie.................................................................................................................... 56

3.1. Introducere

În acest capitol se vor prezenta organele ca părți componente ale plantelor, fiind
studiate din punct de vedere ontogenetic, morfologic și anatomic.
Organul poate fi definit ca o grupare de țesuturi caracteristice ce permit îndeplinirea
unor funcții specifice caracteristice.
Activitatea fiecărui organism este dirijată în două direcții - nutriție și reproducere.
Activitatea de nutriție permite organismelor să se mențină în viață și este îndeplinită de
organe vegetative. Activitatea de reproducere asigură continuitatea formelor vii și este
realizată de organele de reproducere.
Organele plantelor, cu cât devin mai specializate, cu atât îndeplinesc funcții specifice
ce conduc la o interdependență a acestora, generând organismul vegetal ca tot unitar.
Pentru studiu, se vor urmări imaginile din Anexa nr. 2.

38
 3.2. Obiective

Având importanța practică a rădăcinii, tulpinii, frunzei, este necesar ca acestea să fie
studiate din punct de vedere morfologic și anatomic, oferind date utile ce permit asigurarea
condițiilor abiotice de creștere și dezvoltare a plantelor.

3.3. Rădăcina

Rădăcina este organul care fixează planta în sol, îndeplinind şi funcţia de absorbţie a
apei şi a substanţelor minerale.
Rădăcina se formează din radicula embrionului, prezentând un geotropism pozitiv,
deci o creştere ortotropă de sus în jos. Acest organ are o simetrie radiară, nu prezintă noduri,
muguri, frunze, stomate şi clorofilă. La plantele care trăiesc mai mult de o perioadă de
vegetaţie, rădăcina serveşte şi ca depozitare a substanţelor organice de rezervă, iar la altele are
rol de regenerare.
Rădăcina prezintă o zonă de creştere scurtă protejată de scufie (caliptra) şi formează
peri absorbanţi. De aceea, rădăcina are o particularitate importantă reprezentată de suprafaţa
mare de contact cu mediu, datorită atât ramificaţiilor, cât şi perilor absorbanţi.

3.3.1. Morfologia rădăcinii

Tipuri morfologice de rădăcini

1. După locul în care cresc, se cunosc trei categorii de rădăcini:
A. Rădăcinile subterane, după gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina
principală, sunt de trei tipuri: pivotantă, rămuroasă, fasciculată.
a) Rădăcinile pivotante sunt acelea la care rădăcina principală are formă de pivot
(ţăruş) şi este mult mai dezvoltată decât ramificaţiile sale. Exemple: lucerna, păpădia, traista-
ciobanului, rapiţa, floarea-soarelui etc.
b) Rădăcinile rămuroase sunt ramificaţii de ordin secundar care întrec uneori în
lungime şi grosime rădăcina principală. Exemple: arborii din pădurile de foioase, pomii
fructiferi.
c) Rădăcinile fasciculate pătrund mai puţin în profunzimea solului; la acestea
rădăcina principală moare de timpuriu, iar în locul ei se formează rădăcini adventive care au
aceeaşi lungime şi grosime încât apar ca un mănunchi. Exemplu: grâu, orz, în general
monocotiledonatele.
B. Rădăcini aeriene foarte rar întâlnite la liane şi orhidee epifite. Sunt rădăcini
lipsite de perişori absorbanţi cu un ţesut parenchimatic spongios denumit velamen care
absoarbe vaporii de apă din atmosferă.

39
 C. Rădăcini acvatice proprii plantelor de apă, se caracterizează prin prezenţa unor
parenchimuri dezvoltate, lipsa sau slaba dezvoltare a ţesuturilor acoperitoare; lipsa pilorizei,
locul acesteia fiind luat de rizomitră.

2. După origine şi funcţiile lor rădăcinile sunt:

A. Rădăcini embrionare sau normale se formează din radicula embrionului o dată
cu germinarea seminţelor şi se continuă cu tulpina la nivelul coletului. Aceste rădăcini au
durata de viaţă diferită de câteva zile la Cuscuta; câteva săptămâni la graminee; de luni de zile
la plantele erbacee anuale şi de ani de zile la plantele lemnoase.
B. Rădăcinile adventive se formează din ţesuturi definitive sau embrionare, apar
mai ales la noduri, pe tulpini târâtoare sau stoloni, sau pe tulpini subterane, ca de exemplu pe
rizomi şi bulbi. În mod obişnuit se formează pe seama celulelor periciclului. Din punct de
vedere morfologic şi fiziologic nu se deosebesc de rădăcinile normale.
Rădăcinile adventive au o mare importanţă în fixarea şi hrănirea plantelor. Numeroase
plante posedă însuşirea de a forma rădăcini adventive. Acest aspect are o importanţă practică
în pomicultură, silvicultură, floricultură pentru înmulţire, de exemplu la Salix, Vitis, Pelargonium,
Begonia etc. Aplicaţiile practice sunt cunoscute sub denumirea de butăşire şi marcotaj.
C. Rădăcinile metamorfozate s-au adaptat la îndeplinirea altor funcţii, ca urmare
şi-au modificat forma şi structura. Acestea sunt reprezentate de:
a) rădăcini tuberizate care au rolul de a înmagazina substanţe organice de rezervă
(amidon, inulina). Se caracterizează prin încetarea creşterii în lungime, atrofierea caliptrei şi
îngroşare exagerată, iar procesul poartă denumirea de tuberizare. Tuberizarea poate afecta
rădăcina principală la morcov (Daucus carota), rădăcina principală şi hipocotilul la ridiche
(Raphanus sativus), rădăcina principală, hipocotilul, epicotilul la sfeclă (Beta vulgaris)
radicelele la gherghină (Dahlia variabilis).
b) rădăcini cu muguri adventivi din care se formează tulpini aeriene numite
drajoni. Iar procesul se numeşte drajonare şi se întâlneşte la salcâm (Robinia pseudoacacia),
liliac (Syringa vulgaris), tei (Tilia).
c) rădăcini contractile care prin contracţii îşi reduc lungimea. Aceasta are loc prin
micşorarea celulelor din scoarţa internă, iar scoarţa externă, respectiv exodermul, se
încreţeşte. Exemple: Crocus, Iris, Lilium etc.
d) rădăcini respiratorii cu pneumatofori, întâlnite la unele plante higrofile ale
căror rădăcini trăiesc în sol foarte umed şi mlăştinos. Se caracterizează prin ridicarea
ramificaţiilor rădăcinii şi acumularea în acestea a aerului. Aceste radicele se numesc
pneumatofori, de exemplu la chiparosul de baltă (Taxodium distichum).
e) rădăcini fixatoare se întâlnesc la liane, de exemplu la iederă (Hedera helix). Se
formează pe tulpini, sunt rădăcini adventive şi au rolul de a se fixa de trunchiul copacilor sau
de un suport.
f) rădăcini simbiotice sunt reprezentate de bacteriorize şi micorize.
g) haustorii sunt rădăcini puternic ramificate, adaptate să preia de la plantele gazdă
seva elaborată, în cazul plantelor parazite, sau seva brută, în cazul plantelor semiparazite.
Ramificaţiile rădăcinii
Rădăcina plantelor de obicei se ramifică în două moduri, dihotomic şi monopodial
formându-se astfel radicelele sau ramificaţiile laterale.

40
 Ramificaţia dihotomică este prezentă la ferigi şi constă în bifurcarea vârfului
rădăcinii în două radicele egale sau inegale, procesul repetându-se.
Ramificaţia monopodială este cel mai frecvent mod de ramificare a rădăcinii, în
acest caz rădăcina crescând continuu şi dând naştere la ramuri laterale sau radicele de ordinul
I. Pe acestea se formează radicelele de ordinul II, care la rândul lor vor forma radicele de
ordinul III şi tot aşa, astfel că rădăcinile pot atinge lungimi foarte mari, de exemplu la dovleac
rădăcina are o lungime de 25 km.
Zonele rădăcinii
Vârful unei rădăcini tinere prezintă mai multe regiuni sau zone: vârful vegetativ,
regiunea netedă, regiunea piliferă şi regiunea aspră.
1. Vârful vegetativ al rădăcinii este de regulă scurt, nu depăşeşte 1 mm. Prin
această zonă se face creşterea apicală a rădăcinii, aici aflându-se celulele embrionare care sunt
protejate de o formaţiune numită piloriză (scufie sau caliptră).
Piloriza este un ţesut protector primar de forma unui degetar, constituit din mai multe
straturi de celule adulte. Pereţii celulelor externe se gelifică, înlesnind pătrunderea rădăcinii în
sol. La majoritatea plantelor, pe măsură ce rădăcina creşte, celulele scufiei se exfoliază, iar
alte celule tinere se formează în partea internă din activitatea caliptrogenului.
O altă caracteristică a pilorizei o constituie prezenţa şi distribuţia grăuncioarelor de
amidon pe pereţii transversali ai celulelor din vârf, care au rol în mişcările geotropice, fiind
numite statoliţi.
Piloriza este mai mare la rădăcinile aeriene şi lipseşte la plantele parazite (Cuscuta).
La multe plante acvatice, piloriza este înlocuită cu rizomitra care are o altă origine.
Piloriza înveleşte şi protejează vârful de creştere al rădăcinii, care are lungimea de 2 -
3 mm şi este compus din celule iniţiale. Acestea formează meristemul primordial, care vor
forma elementele structurale ale acestui organ vegetativ.
2. Zona netedă, corespunde cu zona de creştere sau de alungire a rădăcinii, are o
lungime constantă de câţiva milimetri. În această zonă celulele se vacuolizează, cresc în
suprafaţă şi volum, determinând creşterea în lungime a rădăcinii.
Zona netedă corespunde în general meristemelor primare şi conturează structura
primară a rădăcinii.
3. Zona perişorilor absorbanţi prezintă o lungime constantă, deoarece, pe măsură
ce se formează perişori absorbanţi la partea bazală, perişorii din zona superioară mor.
Perişorii absorbanţi se diferenţiază din rizoderma rădăcinii, sunt unicelulari, au o
formă cilindrică, au pereţii celulari bogaţi în substanţe pectice ce le permite să adere la
particulele de sol şi sunt foarte permeabili. Conţin o citoplasmă concentrată în jurul nucleului,
care este situat în vârful celulei. Vacuola este situată central, este foarte mare, cu ajutorul
căreia prin endoosmoză este absorbită apa. Numărul perişorilor este foarte mare, până la
400/mm2, şi au o viaţă relativ scurtă de 10 - 20 de zile. Există şi plante lipsite de perişori
absorbanţi, de exemplu plantele acvatice sau rădăcinile orihideelor. Este de subliniat că la
acest nivel rădăcina prezintă o structură definitivă primară.
4. Zona aspră se întinde până la colet, se formează prin distrugerea perişorilor
absorbanţi, care imprimă rădăcinii un aspect aspru. În această regiune structura rădăcinii este,
de asemenea, definitivă. Aici are loc o suberificare a pereţilor celulelor rizodermei, precum şi
a celulelor învecinate.

41
 3.3.2. Anatomia rădăcinii

În cursul dezvoltării sale, rădăcina prezintă două structuri succesive – structura

primară, realizată la vârsta tânără din meristemele apicale, şi structura secundară, ce
asigură creşterea în grosime prin funcţionarea felogenului şi a cambiului.
A. Structura primară
Structura primară a rădăcinii persistă tot timpul vieţii la Monocotyledonatae şi unele
Dicotyledonatae, iar la Gymnosperme şi multe Dicotyledonatae această structură este
tranzitorie.
Această structură se formează din activitatea meristemelor situate apical şi este
descrisă în urma unei secţiuni transversale la nivelul perişorilor absorbanţi.
În această regiune de specializare a celulelor se disting trei zone anatomice
importante: rizoderma, scoarţa, cilindru central.
1. Rizoderma reprezintă epiderma rădăcinii, este acătuită dintr-un singur strat de
celule parenchimatice, cu pereţii externi subţiri, lipsiţi de cuticulă şi stomate, multe
transformate în perişori absorbanţi.
Rizoderma este de scurtă durată, ea fiind înlocuită în regiunea aspră de exodermă, care
este formată din celule suberificate. Exoderma poate lipsi la rădăcinile plantelor acvatice şi
cele ce formează micorize.
2. Scoarţa este pluricelulară, formată din celule parenchimatice, cu pereţi subţiri,
celulozici şi cu spaţii intercelulare. La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în
exodermă, parenchim cortical şi endodermă.
Exoderma reprezintă primul strat de celule care adesea sunt suberificate, cu pereţii
impermeabili pentru apă şi gaze, având rol protector.
Parenchimul cortical reprezintă scoarţa propriu-zisă, cu celule bogate în substanţe de
rezervă cum este amidonul sau inulina. La rădăcinile aeriene care sunt asimilatoare se găsesc
cloroplaste.
În scoarţa din rădăcinile plantelor, care cresc în locurile cu umiditate ridicată, sunt
numeroase spaţii intercelulare, ca de exemplu rădăcinile de la orez (Oryza sativa).
Endodermul este stratul intern al scoarţei, format din celule prizmatice dispuse
regulat ca un inel. Celulele prezintă îngroşările lui Caspary, ce sunt depuneri de suber şi
lignină. Îngroşarea pereţilor celulari poate avea loc uniform şi de jur-împrejur, încât în
secţiune transversală au forma literei U sau C. Prin aceasta, endodermul îndeplineşte şi
funcţia mecanică ori protectoare împotriva tracţiunii exercitată de cilindru central. Îngroşările
lui Caspary reprezintă o adaptare fiziologică importantă, deoarece substanţele absorbite de
rădăcină traversează obligatoriu numai citoplasma celulelor vii în sens radiar.
3. Cilindru central reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii, este formată din
periciclu, fasciculele conducătoare şi măduvă.
Periciclu este unistratificat sau pluristratificat, ce se poate dediferenţia îndeplinind şi
funcţia de ţesut meristematic; pe seama lui se formează radicelele, cambiul, mugurii
adventivi.
Ţesutul conducător este reprezentat de fasciculele de liber şi fasciculele de lemn
alternând unele cu altele, separate prin razele medulare. Ambele tipuri de fascicule au o

42
dezvoltare centripetă, la exterior (spre periciclu) se află primele vase formate, iar spre centru
ultimele.
Lemnul este format din vase lemnoase, parenchim lemnos, iar liberul din ţesuturi
ciuruite, celule anexe şi uneori din parenchim lemnos. Liberul se diferenţiază înaintea
lemnului.
Razele medulare sunt constituite din celule parenchimatice, care ulterior se pot
lignifica.
Măduva este un parenchim care ocupă partea centrală a cilindrului central.
B. Structura secundară a rădăcinii
Gimnospermele şi dicotiledonatele prezintă în timpul vieţii lor o structură secundară
care înlocuieşte structura primară ce este de scurtă durată.
Creşterea în grosime a rădăcinii este asigurată de funcţionarea cambiului şi
felogenului care, prin diviziuni repetate, dau naştere la noi ţesuturi denumite secundare.
Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă ia naştere în cilindrul central sub
formă de arcuri concave, spre interiorul fasciculelor liberiene şi arcuri convexe, spre
exteriorul fasciculelor lemnoase, care se unesc formând o structură cu contur sinuos.
Cambiul generează pe faţa externă liber secundar, care se formează peste liberul
primar. Liberul secundar conţine vasele liberiene, parenchim şi fibre liberiene care se dispun
în pachete, formând liberul dur sau tare.
Pe faţa internă, din celulele generate de cambiu, se formează lemnul secundar, alcătuit
din vase largi, punctate, parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Rezultă astfel fascicule libero-
lemnoase colateral deschise.
În dreptul fasciculelor lemnoase primare, cambiul dă naştere, pe faţa externă, la
parenchimul de dilatare, care este un ţesut de depozitare, iar pe faţa internă formează tot
parenchim, sub forma unor raze între fasciculele libero-lemnoase.
Lemnul secundar este produs în cantitate mare, ceea ce face ca liberul să fie împins
spre exterior, cambiul capătând o formă cilindrică.
An de an cambiul adaugă noi cantităţi de ţesuturi secundare. Lemnul produs de
cambiu într-o perioadă de vegetaţie formează un inel anual.
Felogenul sau zona generatoare subero-felodermică ia naştere întotdeauna în
exteriorul cambiului, de regulă în periciclu, sub forma unui cilindru. El produce pe faţa
externă suber secundar, cu rol de protecţie, fiind un ţesut mort impregnat cu suberină. Pe faţa
internă, felogenul formează parenchim, scoarţa secundară sau feloderma. Ansamblu celor trei
ţesuturi formează periderma.
Ţesuturile primare situate în afara suberului se usucă şi se exfoliază, la exteriorul
rădăcinii rămâne suberul, sau se formează ritidomul din însumarea peridermelor produse de
activitatea multianuală a felogenului.

3.3.3. Importanţa practică a rădăcinilor

Analizând rădăcina din punct de vedere morfologic şi anatomic, se constată o serie de

întrebuinţări; astfel, rădăcinile subterane după moartea lor se descompun datorită activităţii

43
microorganismelor, ele devenind îngrăşăminte naturale ale solului. Rădăcina înmagazinează
substanţe organice folosite ca alimente, atât pentru om, cât şi pentru animale, de exemplu:
rădăcinile de morcov (Daucus carota), de pâstârnac (Pastinaca sativa), de ţelină (Apium). De
asemenea, diferite specii de sfeclă se cultivă fie ca aliment, cum este sfecla roşie (Beta rubra),
fie pentru industria zahărului (Beta saccharifera) sau cu utilizare furajeră (Beta vulgaris).
Unele rădăcini sunt apreciate pentru conţinutul lor în cauciuc, cum ar fi Taraxacum
Kok-saghyz sau gutapercă. La unele gramineae rădăcinile sunt folosite în confecţionarea
periilor. La Juglans regia, rădăcinile care sunt groase şi de calitate se folosesc la fabricarea
furnirului, în industria mobilei.

3.4. Tulpina

Tulpina este un organ vegetativ articulat, cu un geotropism negativ şi cu o simetrie

radiară. Rolul tulpinii este de a susţine frunzele, ramurile şi organele de reproducere.
Tulpina face legătura dintre rădăcină şi frunze, înlesnind circulaţia sevei brute şi a
celei elaborate. În multe cazuri tulpina are rol şi în asimilaţia clorofiliană, îndeosebi în
perioada de creştere, sau poate servi şi ca organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă şi a
apei.
Tulpina, spre deosebire de rădăcină, prezintă un vârf vegetativ care nu este protejat de
o formaţiune specială ca la rădăcină şi deci are o creştere terminală.
Tulpina îşi are originea din axa hipocotilă a embrionului. Această axă prezintă la polul
apical un muguraş, iar la cel bazal radicula.
După germinarea seminţei se formează axa epicotilă cuprinsă între internodul dintre
cotiledoane şi prima frunză normală.
Coletul este regiunea de legătură între rădăcină şi tulpină, în această zonă se face
trecerea de la structura unui organ la structura celuilalt. Porţiunea de tulpină şi frunzele
formate pe ea se numeşte lăstar, aceasta formându-se pe seama activităţii conului vegetativ.

3.4.1. Morfologia tulpinii

Tulpina este alcătuită dintr-o axă principală pe care se află axe sau ramuri de ordinul
secundar, terţiar; pe toate ramurile există frunze al căror loc de inserţie se numeşte nod. La
nod se găsesc atât frunzele, cât şi mugurii.
Mugurii
Mugurul reprezintă un ax ce poartă în partea sa terminală un grup de celule
meristematice, formând apexul (vârful), din care se vor forma ramuri, frunze, flori.
1. Mugurii, după felul organelor la care dau naştere, sunt:
a) vegetativi sau foliari, din care rezultă ramuri şi frunze;
b) floriferi sau florali, din care se formează florile;
c) muguri micşti, din care se formează ramuri cu frunze şi flori.

44
 Mugurii sunt protejaţi în mod obişnuit de formaţiuni speciale numite catafile. Acestea
sunt frunze mici, solzoase, cu rol protector.
Mugurii care prezintă înveliş protector se numesc şi acoperiţi, spre deosebire de cei
nuzi sau goi, la care lipsesc elemente protectoare.
În general, mugurii sunt dispuşi câte unul la subsoara frunzei, deci solitari, şi se
numesc sesili sau prezintă un mic pedicel şi se numesc pedicelaţi.
2. După poziţie, mugurii se grupează în: muguri terminali, axilari, suplimentari,
dorminzi, adventivi.
Mugurii terminali sau apicali sunt situaţi în vârful tulpinilor şi ramurilor. Ei
determină creşterea în lungime a tulpinii şi se întâlnesc la mai toate plantele. Aceşti muguri
terminali sunt de obicei vegetativi sau foliari şi au o acţiune inhibitoare (dominanţa apicală)
asupra mugurilor axilari. Datorită acestui fapt, în pomicultură şi viticultură se practică
îndepărtarea mugurilor terminali prin tăiere şi astfel sunt activaţi mugurii axilari, care au rol în
formarea coroanei.
Mugurii axilari sau laterali sunt dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor, la noduri,
la subsuoara frunzelor.
Mugurii suplimentari sunt cei situaţi alături de mugurii axilari, pot fi grupaţi şi se
numesc colaterali când sunt dispuşi în linie orizontală sau pot fi dispuşi în linie verticală, unii
deasupra celorlalţi, constituind mugurii seriali.
Mugurii dorminzi sunt aceia care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii
axilari, ei având rol în refacerea coroanelor, în cazul îndepărtării mugurilor terminali, sau
moartea prin uscare a acestora.
Mugurii adventivi sunt cei care se dezvoltă la nivelul nodurilor şi internodurilor sau
pe frunze şi chiar pe rădăcini. Originea acestor muguri este la rădăcină în felogen şi periciclu,
la tulpină în cambiu, iar la frunze în cambiul nervurilor sau în epidermă. Rolul lor este
important în practică, deoarece asigură înmulţirea pe cale vegetativă a unor plante de cultură.
Ramificarea tulpinii
Tulpina poate fi simplă sau neramificată, aşa cum este cazul monocotiledonatelor. În
cele mai multe cazuri, tulpina este ramificată dihotomic şi lateral. Ceea ce este caracteristic
pentru ramificarea dihotomică este faptul că vârful axului se divide succesiv în două ramuri
egale sau inegale.
Când se ramifică în două ramuri egale, iar acestea la rândul lor tot în două ramuri
egale şi aşa mai departe, este o ramificare dihotomocă isotomă.
Când vârful axului se divide în două ramuri inegale, este o ramificare anisotomă sau
simpodială.
Ramificarea cea mai comună întâlnită la majoritatea plantelor superioare este cea
laterală; ea poate fi monopodială şi simpodială.
Ramura principală prezintă un mugur terminal prin care creşte în lungime şi pe ea se
află muguri axilari din care se formează ramurile de ordinul întâi, ordinul doi şi aceasta se
repetă până la ramuri de ordinul n, constituind ramificarea laterală monopodială care se
întâlneşte la unele plante lemnoase.
În cazul ramificării laterale simpodiale, activitatea mugurului terminal fie încetează, fie
el se transformă într-o floare, iar mugurul axilar cel mai apropiat continuă creşterea tulpinii.

45
 În afara acestor tipuri de ramificare se cunoaşte şi ramificarea mixtă, care este o
combinaţie între cea monopodială şi cea simpodială.
Un sistem deosebit de ramificare se întâlneşte la gramineae şi este denumit
înfrăţire. Aceasta constă în formarea de lăstari la nodurile bazale ale tulpinii, denumite
noduri de înfrăţire, care sunt foarte apropiate. La fiecare nod se dezvoltă câte un lăstar aerian,
din mugurul situat la subsoara unei frunze reduse numai la teacă. Lăstarul aerian se numeşte
lăstar frate, iar înfrăţirea are loc din embrion.
În general, în grupul plantelor lemnoase care prezintă creşteri anuale inegale,
ramificarea duce la formarea a două caregorii de ramuri: microblaste şi macroblaste.
Microblastele sunt ramuri scurte şi neramificate, cu noduri foarte apropiate, producând
de regulă flori şi fructe, şi se numesc ramuri de rod.
Macroblastele sunt ramuri lungi şi ramificate, la care internodiile sunt lungi.
Ţinând seama de direcţia de creştere a axei principale, se deosebesc următoarele tipuri
de plante:
a) orotrope, la care axele principale cresc direct în sus, iar simetria este radiară sau
bilaterală;
b) plagiotrope, la care axele sau ramurile de ordin secundar, terţiar etc. sunt
orientate oblic faţă de substrat şi prezintă o simetrie dorsoventrală;
c) repente, la care axa principală şi cu axele secundare sau ramurile laterale sunt
alipite de substrat.

Clasificarea morfologică a tulpinilor

După mediul de viaţă, tulpinile se grupează în: aeriene, subpământene, acvatice.
A. Tulpinile aeriene
Tulpinile aeriene pot avea funcţii specifice tulpinale şi alte funcţii.
Tulpinile aeriene cu funcţii specifice pot fi: caulis, culm, calamus, scap.
Caulis este o tulpină erbacee obişnuită, cu internoduri egale, de exemplu la: morcov,
floarea-soarelui, trifoi etc.
Culmul sau paiul este tulpina caracteristică gramineelor, care prezintă internoduri
fistuloase şi noduri pline, de exemplu la: grâu, orz, orez.
Calamusul este caracterizat prin noduri mai dese spre baza tulpinii şi mai rare spre
vârful acesteia, internodurile fiind pline cu măduvă.
Scapul are internoduri bazale numeroase şi scurte, ultimul internod lung şi terminat cu
o floare sau inflorescenţă, de exemplu la păpădie.
După orientarea în spaţiu, tulpinile aeriene pot fi ortotrope şi plagiotrope.
Tulpinile ortotrope sunt acelea care au un port drept, datorită dezvoltării ţesuturilor
mecanice sau prin folosirea plantelor din jur ca suport. Astfel, aceste tulpini sunt: erecte şi
urcătoare.
Tulpinile erecte au tulpina dreaptă de la bază până la vârf, de exemplu morcovul.
Tulpini urcătoare sunt volubile, se învârtesc în jurul altor plante (volbura), şi
agăţătoare, se prind de alte plante, prin cârcei (mazărea).
Tulpinile plagiotrope cresc orizontal sau oblic, nu au ţesut mecanic suficient de
dezvoltat şi nici organe de prindere (trifoiul târâtor).

46
 B. Tulpini subpământene
Reprezintă tulpini metamorfozate cu rol preponderent în acumularea substanţelor de
rezervă, în înmulţirea vegetativă. Ele se întâlnesc la speciile perene.
Rizomi sunt tulpini cu internoduri scurte şi îngroşate, cu rădăcini adventive la noduri,
unde se află şi frunze rudimentare (catafile) ce protejează mugurii ce vor forma lăstari aerieni.
Exemple de plante cu rizomi: stânjenelul, mărgăritarul, costreiul.
Stolonii sunt asemănători cu rizomii, dar mai subţiri, cu internoduri mai lungi.
Tuberculii sunt microblaste îngroşate, tuberizate, cu un parenchim de rezervă foarte
dezvoltat. Exemple: cartoful la care se acumulează amidonul, napul porcesc la care se
acumulează inulina.
Bulbii sunt microblaste care prezintă în partea inferioară rădăcini adventive, iar la
partea superioară un mugure acoperit cu frunze cărnoase numite tunici şi protejate la exterior
de frunze subţiri şi uscate care se numesc catafile.
După tipul tunicilor, se cunosc:
1. bulbi tunicaţi, când tunicile se acoperă complet unele pe altele, ca la ceapă;
2. bulbi solzoşi, când aceștia se acoperă parţial ca la crinul alb;
3. bulbo-tuberculii la care se distinge o parte centrală tuberizată acoperită cu
catafile, aşa cum se întâmplă la gladiolă, brânduşa de toamnă.
C. Tulpinile acvatice
Sunt lipsite de ţesut de susţinere, iar ţesuturile conducătoare sunt slab dezvoltate, dar
au un aerenchim bine dezvoltat. Aceste tulpini pot fi submerse, ca la nufărul alb, sau
plutitoare, ca la peştişoară.

3.4.2. Anatomia tulpinii

Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemului
apical, completat la unele plante şi de meristemul intercalar. Ţesuturile definitive ale structurii
secundare sunt generate de felogen şi cambiu.
A. Structura primară a tulpinii
Structura tupinii la Dicotyledonatae, la Ranunculus acer, prezintă următoarele zone
anatomice: epiderma, scoarţa şi cilindrul central.
Epiderma este un ţesut de protecţie alcătuit dintr-un singur strat de celule vii, de
formă prismatică, regulate, strâns unite între ele, cu pereţii foarte îngroşaţi, cutinizaţi,
cerificaţi sau mineralizaţi. În mod obişnuit, celulele nu prezintă cloroplaste, iar printre ele se
află peri şi stomate.
Scoarţa este alcătuită din mai multe straturi de celule parenchimatice, mari, de formă
poliedrică sau rotunjite, cu spaţii intercelulare şi în care se disting două subzone. La plantele
ce au tulpini aeriene verzi, zona externă prezintă numeroase cloroplaste, formând un ţesut
parenchimatic asimilator. Uneori, celulele din această zonă se transformă în elemente
mecanice, fie colenchimatice, fie sclerenchimatice. Zona internă este incoloră, în mod
obişnuit fiind reprezentată printr-un ţesut înmagazinator de substanţe organice de rezervă. În
scoarţă pot fi celule cu cristale de oxalat de calciu, celule secretoare, glandulare etc.

47
 În tulpinile plantelor ierboase nu se observă, de regulă, endodermul ca la rădăcină; el
apare vizibil îndeosebi la rizomi, la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase.
Cilindrul central este format din ţesut de natură parenchimatică, în care sunt dispuse
fasciculele conducătoare libero-lemnoase.
În cazuri rare, cilindrul central începe cu un periciclu, care poate fi uni sau
pluristratificat. Din periciclu se pot forma muguri adventivi şi rădăcini adventive. Uneori
poate forma un ţesut mecanic continuu sau numai în dreptul fasciculelor conducăroare.
Ţesutul parenchimatic care se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele
medulare primare, iar ţesutul parenchimatic central, înconjurat de fasciculele vasculare,
alcătuieşte măduva.
În cilindrul central al tulpinii fasciculele sunt mixte, libero-lemnoase, cu lemnul dispus
către interiorul organului, iar liberul către exterior. Între cele două ţesuturi ale fiecărui
fascicul, la gimnosperme şi cele mai multe dicotiledonate, se constată prezenţa cambiului
intrafascicular, fisciculele se numesc colateral-deschise.
Măduva este reprezentată de un parenchim care adesea se resoarbe, formând lacuna
centrală la tulpinile fistuloase. Razele medulare sunt de asemenea un ţesut parenchimatic, care
separă fasciculele conducătoare.
O tulpină cu structură primară se distinge de o rădăcină cu structură primară
prin următoarele caractere:
1. prezenţa epidermei prevăzute cu cuticulă şi stomate;
2. dispoziţia suprapusă a aparatului libero-lemnos şi diferenţierea centrifugă a
lemnului;
3. scoarţa mult mai redusă şi de regulă asimilatoare; în general, endoderma este
nediferenţiată;
4. tulpina cotiledonatelor nu are decât un cerc de fascicule conducătoare caulinare,
căruia i se adaugă uneori un cerc extern, cortical, sau unul intern, medular.
B. Structura secundară a tulpinii
La unele plante dicotiledonate erbacee, la cele lemnoase şi la gimnosperme tulpina se
creşte în grosime ca urmare a activităţii meristemelor secundare, cambiul şi felogenul.
Cambiul este primul meristem secundar care îşi începe activitatea într-o tulpină
lemnoasă. Este localizat totdeauna în cilindrul central, între liberul şi lemnul primar, acesta se
divide şi din celulele derivate se formează ţesuturi secundare.
În fascicul, cambiul produce liber secundar pe faţa externă. Liberul secundar este
reprezentat de vase liberiene, celule anexe, parenchim liberian, care împreună formează
liberul moale şi fibrele liberiene, acestea reprezentând liberul tare sau dur, care se dispune în
benzi şi alternează tangenţial cu liberul moale (la tei, viţa-de-vie).
Pe faţa internă, cambiul produce lemn secundar, format din vase lemnoase, fibre
lemnoase şi parenchim liberian.
Lemnul format primăvara este mai bogat în vase largi şi poartă numele de lemn de
primăvară, fiind mai deschis la culoare. Spre toamnă se formează mai puţine vase şi mai
multe fibre, rezultând lemnul de toamnă. Lemnul secundar produs de cambiu într-o perioadă
de vegetaţie reprezintă inelul anual.

48
 Între fascicule, cambiu produce pe faţa externă parenchim de dilatere, în care se
depozitează diferite substanţe, în special amidon, iar pe faţa internă acesta formează raza
medulară principală.
Cambiul încetează să funcţioneze toamna şi îşi reia activitatea primăvara, în acelaşi
loc.
Felogenul apare mai târziu decât cambiul, în exteriorul acestuia şi în poziţii diferite în
epidermă, în parenchimul cortical, în liberul secundar (viţa-de-vie). El produce suber secundar
spre exterior şi felodermă pe faţa internă, cele trei ţesuturi formând periderma.
Felogenul activează o singură perioadă de vegetaţie, apoi reapare mai spre interior.
Totalitatea peridermelor şi a ţesuturilor moarte intercalate între acestea formează ritidomul.

3.4.3. Importanţa practică a tulpinii

Tulpinile plantelor prezintă variate întrebuinţări în funcţie de natura substanţelor pe

care le conţine şi de consistenţa ţesuturilor pe care le prezintă.
Tulpinile multor plante sunt folosite în alimentaţie, ca legume (sparanghelul, mugurii
de bambus, tuberculii de cartof, bulbii de ceapă, de usturoi etc.).
Multe plante sunt utilizate la furajarea animalelor (leguminoase, graminee).
Tulpinile plantelor lemnoase sunt utilizate în construcţii, în industria mobilei (nucul,
paltinul), a instrumentelor muzicale (molidul), la obţinerea unor împletituri, a fibrelor textile
(cânepă, in). Din tulpinile unor plante se obţin: pluta, răşini, zahăr, cauciucul, substanţe
aromatice, substanţe medicinale, coloranţi.

3.5. Frunza

Frunza este un organ vegetativ monosimetric, cu structură dorsoventrală, cu creştere

rapidă şi limitată, cu durată de viaţă scurtă, care îndeplineşte funcţia principală de fotosinteză
alături de transpiraţie şi respiraţie.
În cazuri speciale, frunzele metamorfozate mai îndeplinesc şi alte funcţii: de protecţie,
de absorbţie, înmagazinare de substanţe organice de rezervă, de nutriţie carnivoră, înmulţire
vegetativă etc.

3.5.1. Morfogeneza frunzei

Frunza se formează pe seama meristemului apical al tulpinii, din primordiul foliar.

Primordiul se împarte în două segmente: segmentul superior şi segmentul inferior. Mai întâi îşi
începe activitatea segmentul inferior, din care se formează teaca şi stipelele. Ulterior se formează
segmentul superior, care are o creştere terminală rapidă, din care rezultă peţiolul şi limbul.

49
 La monocotiledonate, din segmentul inferior se formează numai teaca, iar din cel
superior limbul, între teacă şi limb existând un meristem intercalar. Acesta, prin diviziune,
determină alungirea limbului, frunza rămânând îngustă datorită absenţei în aceste frunze a
unor zone de creştere laterală.
La dicotiledonate zona de creştere terminală determină formarea nervurii şi a unei
zone laterale meristematice care contribuie la creşterea în lăţime a limbului. Creşterea în
grosime a limbului este realizată de un meristem ventral, care apare sub epiderma superioară.
Segmentarea limbului foliar are loc datorită activităţii inegale a zonei laterale
meristematice.
O frunză completă este formată din trei părţi: limb, peţiol şi teacă.
1. Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei şi poate fi simplu(ă)
sau compus(ă). Frunzele simple sunt caracteristice monocotiledonatelor şi multor dicotile-
donate, iar cele compuse sunt frecvente la unele dicotiledonate. Cunoaşterea morfologiei
frunzelor are importanţă deosebită pentru identificarea şi clasificarea plantelor.
Totalitatea fasciculelor conducătoare care străbat limbul şi modul în care acestea se
dispun formează nervaţiunea limbului.
La diferite categorii de plante, deosebim frunze cu o singură nervură şi frunze cu mai
multe nervuri principale.
La frunzele cu o singură nervură principală, cunoscută sub numele de uninervă,
aceasta poate fi neramificată (molid) sau se poate ramifica, astfel că de nervura principală se
desprind nervuri laterale mai subţiri, rezultând nervaţiunea penată.
Frunzele cu mai multe nervuri au nervaţiunea palmată, nervurile se ramifică la vârful
peţiolului şi pătrund în limb sub diferite unghiuri.
Nervaţiunile penată şi palmată sunt specifice plantelor dicotiledonate. În frunzele
monocotiledonatelor sunt prezente numeroase nervuri, care sunt paralele între ele, formând
nervaţiunea paralelă (la graminee).
Forma limbului derivă din trei forme: eliptică, ovală, circulară. Forma eliptică se
întâlneşte la fag, cu diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal. Forma ovală,
întâlnită la cireş, prezintă diametre inegale, dar întretăierea lor se face în treimea inferioară a
limbului. Forma circulară, întâlnită la plopul tremurător, are diametrele egale şi întretăierea
lor se face la mijlocul limbului.
Dintre celelalte forme derivate pot fi menţionate: cordiformă, asemănătoare cu o
inimă, ca la teiul pădureţ; reniformă, ca un rinichi, ca la Asarum europaeum; lanceolată, cu
diametrul longitudinal de cel puţin 3 - 4 ori mai lung decât cel transversal, ca la salcie;
triunghiulară, la plopul piramidal; sagitată, ca la săgeata apei; deltoidă, asemănătoare literei
greceşti delta, ca la plopul negru; liniară, ca la Gramineae; aciculară, ca la molid; filiformă,
ca la piciorul cocoşului de apă sau la frunzele submerse; fistuloasă, adică cilindrică şi goală
înăuntru, ca la ceapă; lirată, cu lobul terminal foarte mare, ca la ridichie.
Baza limbului poate fi: rotundă, la păr; cordată, la liliac; sagitată, la săgeata apei;
asimetrică, la ulm; dilatată, la susai; auriculată, la tutun.
Vârful limbului poate fi: acut, respectiv lent ascuţit, ca la salcie; acuminat, adică
brusc ascuţit ca la lalea; rotund, la vâsc; emarginat, cu un sinus apical, la brad; obcordat,
asemănător cu o inimă având baza în sus, ca la măcrişul iepurelui.

50
 Marginea limbului poate fi întreagă, la liliac; cu incizii mici: dinţată, respectiv cu
dinţii îndreptaţi spre vârful limbului, ca la tei, ulm, sau crenată, adică cu dinţii rotunjiţi şi
perpendiculari pe marginea limbului, ca la plopul tremurător; cu incizii mari: lobată, adică
inciziile nu ating 1/2 din jumătatea limbului: bilobată, ca la Ginkgo biloba, penat-lobată ca
la stejar, palmat lobată, ca la arţar, viţa-de-vie; fidată, adică inciziile ating 1/2 din jumătatea
limbului: penat-fidată, ca la scoruş, palmat-fidată, ca la ricin; partită adică inciziile
depăşesc1/2 din jumătatea limbului: penat-sectată, ca la odolean, palmat-sectată, ca la
cânepă.
2. Peţiolul serveşte la circulaţia sevei brute spre limb şi a celei elaborate spre
tulpină, la orientarea limbului în poziţia favorabilă în raport cu lumina. Aceste mişcări de
orientare a limbului se datorează prezenţei unor articulaţii de o structură specială, numite
pulvinule.
Peţiolul are şi rol mecanic, de susţinere a limbului când acesta este lovit de stropii de
ploaie, de gheaţă sau când este bătut de vânt.
Peţiolul are formă cilindrică, ca la Tropaeolum majus, sau poate fi comprimat, ca la
Populus.
Frunzele compuse sunt formate din mai multe foliole, peţiolate, dispuse pe un rahis
comun. Acestea sunt reprezentate de frunze penat-compuse şi palmat-compuse.
Frunzele penat-compuse pot fi imparipenat compuse, când se termină cu o foliolă,
ca la trandafir, frasin, şi paripenate, când se termină cu o pereche de foliole, ca la Cedrela
sinensis, când foliola terminală dispare, ca la alunul de pământ, sau foliolele terminale se
transformă în cârcei, ca la mazăre.
Frunzele palmat-compuse pot avea trei foliole, ca la trifoi, salcâmul galben, sau mai
multe foliole sesile, ca la castan.

Tipuri de frunze sub raportul ontogenetic şi funcţional

1. Cotiledoanele reprezintă primele frunze care se formează, ca prim rezultat al
diferenţierii embrionului. Se prezintă de forma unor frunzuliţe foarte subţiri, cu nervuri
incomplete, ca la ricin sau ca nişte formaţiuni groase, bogate în substanţe de rezervă, ca de
exemplu la fasole.
La plantele cu germinare epigee, cotiledoanele sunt scoase din sol, formeză
cloroplaste şi au rol asimilator, iar după un timp se usucă şi cad (măr, prun, tei, fag, carpin,
trifoi).
La plantele cu germinare hipogee, cotiledoanele rămân în sol, sunt groase şi nu conţin
cloroplaste (mazăre, fasole, stejar). La unele graminee (grâul, orzul) în afară de cotiledonul
normal dezvoltat, cu rol în absorbţie şi numit scutelum, mai există şi un al doilea cotiledon,
rudimentar, numit epiblast, situat în poziţie opusă faţă de cel normal.
Numărul cotiledoanelor variază între 2 și 15 la gimnosperme, 2 la dicotiledonate sau 1
la monocotiledonate. La multe plante semiparazite (vâsc) sau parazite (cuscuta), precum şi la
orhidaceae, cotiledoanele lipsesc din embrionul rudimentar al seminţei.
2. Catafilele sau frunze inferioare sunt organe reduse, incomplet constituite şi se
formeză din primordiile foliare. De regulă, catafilele servesc ca organe de apărare şi mai rar
de depozitare, fiind prezente la muguri şi tulpini subterane.

51
 În structura catafilelor, ţesutul mecanic este bine reprezentat. Catafilele pot fi caduce
la muguri sau pot fi persistente la bulbi, rizomi.
3. Nomofilele sunt frunzele mijlocii sau propriu-zise, verzi, complet formate,
numite şi tipice sau normale, având rol principal în procesele de fotosinteză, respiraţie,
transpiraţie. În cazul nomofilelor adesea se face distincţie între frunzele primare numite
protofile şi frunzele următoare metafile.
4. Hipsofilele sau frunzele superioare sunt ultimile organe foliare care se formeză
pe tulpină la înflorirea plantei şi sunt incomplet dezvoltate. Reprezintă în general organe de
protecţie pentru floare sau inflorescenţă.
Hipsofile sunt considerate: bracteele în axila cărora se formează flori sau
inflorescenţe; sau formează cupa fructelor de la stejar, fag; elementele involucrului şi ale
involucelului; glumele şi glumelele; spata care înveleşte inflorescenţa unor plante.
5. Anexele frunzei sunt reprezentate de stipele, ohrea, ligula şi urechiuşele.
Stipelele apar la frunzele lipsite de teacă, sunt formaţiuni dispuse în pereche la baza
peţiolului şi sunt mai mici decât frunza. Au forme variate, pot fi persistente sau caduce. La
mazăre sunt foliacee, mai mari decât foliolele şi au rol asimilator.
Ohrea are formă de cornet, care înveleşte baza internodului tulpinal. Ea provine din
concreşterea stipelelor.
Ligula este membranoasă, se află la baza limbului, este specifică gramineelor, are
rolul de a împiedica pătrunderea apei sau a diferiţilor dăunători între teacă şi tulpină.
Urechiuşele au forma unor prelungiri şi se dispun în pereche la baza limbului frunzei
de graminee, având rolul de a strânge frunza în jurul tulpinii.
Aşezarea frunzelor pe tulpină poate fi: altern (câte una la nod, ca la graminee) opus
(câte două la un nod, ca la izmă) sau verticilat (cel puţin trei la un nod, ca la ienupăr).

3.5.2. Anatomia frunzei

Diferitele ţesuturi care alcătuiesc structura limbului provin din activitatea

meristematică a primordiilor foliare.
Frunzele prezintă două epiderme diferit structurate şi mezofilul diferenţiat în
parenchim palisadic spre faţa superioară şi parenchim lacunos spre faţa inferoară.
Epiderma prezintă celule cu pereţii exteriori cutinizaţi, cerificaţi sau mineralizaţi. Din
activitatea meristemoidelor în epidermă se formează stomatele. La majoritatea plantelor
lemnoase (stejar, fag, carpen) stomatele sunt localizate exclusiv în epiderma inferioară.
La plantele erbacee ele sunt mai numeroase în epiderma inferioară; la plantele acvatice
submerse (Elodea, Myriophyllum) nu există niciodată stomate, schimburile gazoase între
plantă şi gazele dizolvate în apă se fac prin cuticula subţire.
La graminee, în epiderma superioară se găsesc unele celule mari, pline cu apă, şi se
numesc celule buliforme. Ele au rol de a reduce suprafaţa de transpiraţie prin răsucirea sau
cutarea limbului. Aceasta se produce ca urmare a pierderii apei de către celulele buliforme şi
micşorarea volumului acestora.

52
 În epidermă sunt prezenţi peri protectori şi peri secretori. Perii protectori pot fi lungi,
rigizi, scurţi şi rigizi, moi şi numeroşi etc.
Mezofilul este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator, celule conţin
cloroplaste.
Mezofilul sau parenchimul asimilator poate fi: omogen, bifacial şi ecvifacial.
1. Mezofilul bifacial este caracteristic dicotiledonatelor şi este diferenţiat în
parenchim palisadic şi parenchim lacunos.
Parenchim palisadic situat sub epiderma superioară este formată din celule alungite
perpendicular pe epidermă. Aceste celule conţin numeroase cloroplaste.
Parenchimul lacunos, situat sub epiderma inferioară, este format din celule foarte
neregulate, ca formă, adesea ramificate, lăsând între ele lacune aerifere, care sunt în legătură
cu camera substomatică. Aceste celule sunt mai sărace în cloroplaste decât acelea ale ţesutului
palisadic şi sunt sediul unei circulaţii intense între parenchimul palisadic şi ramificaţiile
fasciculelor libero-lemnoase.
2. Mezofilul ecvifacial este caracteristic frunzelor care au ambele feţe egal colorate,
deoarece au ţesut palisadic sub ambele epiderme. La mijloc, între cele două ţesuturi
palisadice, se găseşte mezofilul asimilator cu celule izodiametrice.
3. Mezofilul omogen este caracteristic gramineelor şi ferigilor, dar se întâlnesc şi la
alte familii de plante. El este alcătuit din celule variate ca formă alungite, elipsoidale, cu spaţii
intercelulare.
Ţesutul conducător este reprezentat prin nervuri care corespund unuia sau mai multor
fascicule conducătoare. Acestea sunt formate din fascicule libero-lemnoase la care liberul se
află spre epiderma inferioară şi lemnul spre epiderma superioară. În mijlocul limbului se poate
găsi un singur fascicul dezvoltat (la graminee) sau mai multe fascicule (viţa-de-vie, pomi.)
În jurul fasciculelor sau în dreptul lor se găseşte un ţesut mecanic, colenchimul la
dicotiledonate şi sclerenchimul la monocotiledonate.
Structura peţiolului este dată de epidermă, ţesut mecanic subepidermic, parenchim
asimilator şi ţesut conducător distribuit în fascicule. Numărul fasciculelor este redus, fiind un
fascicul la plantele evoluate.

3.5.3. Importanţa economică a frunzelor

Multe specii de plante sunt folosite în hrana omului pentru frunzele lor: salata,
spanacul, pătrunjelul, sălăţica. De asemenea, se pot folosi alături de frunze şi tulpinile
plantelor, cum este mărarul.
Foarte multe specii au frunze ce se utilizează în medicină, ca atare sau pentru
obţinerea de extracte: frunzele de izmă conţin substanţe cu efect antibacterian, anestezic,
spasmolitic şi antiinflamator; frunzele jaleşului de grădină se folosesc pentru tratarea
stomatitelor, faringitelor; frunzele de mesteacăn conţin substanţe cu proprietăţi diuretice.
Multe plante conţin în frunzele lor pigmenţi ce pot fi utilizaţi pentru vopsirea fibrelor
textile: frunzele de nuc, de stejar care colorează lâna în nuanţe de kaki. Frunzele şi tulpinile
tinere de volbură, pălămidă şi troscot dau culori de galben-kaki.

53
 Sunt plante folosite în scop ornamental datorită frunzelor lor de culori diferite de
verde: molidul argintiu, corcoduşul roşu, urzicuţa cu frunze diferit colorate pe faţa superioară.
În scop furajer se folosesc multe leguminoase şi graminee. Dintre leguminoase fac
parte lucerna albastră, trifoiul roşu, iar dintre graminee firuţa (Poa pratensis), păiuşul de
livadă (Festuca pratensis) etc.

3.6. Rezumat

Rădăcina se formează din radicula embrionului, are o creştere de sus în jos

prezentând un geotropism pozitiv. De la vârful rădăcinii până la colet, care este zona de
trecere de la rădăcină la tulpină, se disting următoarele zone morfologice: caliptra, zone
meristematică apicală, zona netedă, zona perişorilor absorbanţi şi zona aspră.
Rădăcina plantelor de obicei se ramifică, dând naştere ramificaţiilor laterale (radicele).
După formă, rădăcinile se grupează în rădăcini pivotante, rămuroase şi fasciculate. În ceea ce
priveşte anatomia rădăcinii se remarcă structura primară şi cea secundară.
Structura primară a rădăcinii este permanentă la monocotiledonate; este ansamblu de
ţesuturi care au luat naştere din meristeme primare; este reprezentată de rizodermă, scoarţă,
cilindru central.
La plantele dicotiledonate lemnoase şi unele ierboase, dar şi la gimnosperme, rădăcina
începe să crească în grosime ca urmare a apariţiei cambiului şi felogenului care produc
ţesuturi secundare ce se suprapun peste cele primare şi transformă structura primară a
rădăcinii în structură secundară. Rădăcina îndeplineşte rolul de absorbţie a apei şi a sărurilor
minerale şi de fixare a plantei în sol. Unele rădăcini s-au adaptat la îndeplinirea altor funcţii,
ceea ce a determinat modificarea formei şi structurii devenind metamorfozate. Rădăcinile
unor plante prezintă diferite utilizări practice: servesc la furajarea animalelor, importanţă
medicinală, îmbogăţesc solul în azot.
Tulpina este un organ vegetativ articulat din noduri şi internoduri. Se prezintă ca un
ax principal pe care se formează ramuri secundare, la nivelul cărora se fixează frunzele, locul
de inserţie poartă denumirea de nod. Mugurii sunt formaţiuni tinere, cu internoduri scurte,
care poartă în vârf un meristem primordial, urmat de meristeme primare din care se realizează
creşterea în lungime a tulpinii, formarea frunzelor şi a mugurilor laterali sau axilari. La
majoritatea plantelor tulpina se ramifică în mai multe moduri, dichotomic, monopodial,
simpodial, mixt sau prin înfrăţire. După mediul în care se dezvoltă, tulpinile se grupează în
trei categorii: aeriene, subpământene, acvatice.
În ceea ce priveşte structura tulpinii se deosebeşte o structură primară şi una
secundară.
Structura primară este un ansamblu de ţesuturi primare rezultate din activitatea
meristemelor primare care se păstrează toată viaţa la ferigi şi monocotiledonate. La unele
plante dicotiledonate erbacee, la cele lemnoase şi la gimnosperme, tulpina se îngroaşă ca
urmare a activităţii meristemelor secundare, cambiu şi felogen care produc ţesuturi secundare
ce se suprapun peste cele primare.

54
 Tulpina plantelor prezintă variate întrebuinţări, în funcţie de natura substanţelor pe
care le conţin; pot fi folosite în alimentaţie ca legume (sparanghel, mugurii de bambus,
tuberculii de cartof, bulbii de ceapă, de usturoi etc); la furajarea animalelor (leguminoase,
graminee), în industria lemnului.
Frunza este un organ vegetativ monosimetric, cu structură dorsoventrală, cu creştere
limitată şi rapidă, cu durată de viaţă scurtă.
Frunza, ontogenetic, se formează din primordiile produse de zona meristematică
periferică a apexului tulpinal. La o frunză completă se deosebeşte limbul, peţiolul şi teaca.
Totalitatea fasciculelor conducătoare care străbat limbul şi modul în care acestea se
dispun formează nervaţiunea limbului. La diferite categorii de plante deosebim frunze cu o
singură nervură şi frunze cu mai multe nervuri principale. Forma limbului defineşte forma
frunzei şi ea se raportează la diferite forme geometrice. Astfel, se deosebeşte frunza eliptică,
ovată, obovată, lanceolată, circulară, triunghiulară, liniară, aciculară, reniformă. Frunzele pot
fi simple cu limbul întreg sau divizate cu mici şi mari incizii sau pot fi compuse alcătuite din
foliole cu peţioli proprii.
Unele frunze pot prezenta şi anexe: stipele, ochrea, ligula, urechiuşele. La plante,
începând cu faza de embrion până la cea de înflorire se disting următoarele tipuri de frunze:
cotiledonale, catafilele, nomofilele şi hipsofilele.
În ceea ce priveşte anatomia, frunza prezintă o structură complexă şi diversificată.
Limbul este format din parenchim asimilator numit şi mezofil, mărginit de epidermă şi
străbătut de nervuri. Mezofilul poate fi: omogen, caracteristic gramineelor şi ferigilor;
bifacial, caracteristic dicotiledonatelor şi este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos;
ecvifacial, cu ţesut palisadic sub ambele epiderme.
Frunzele sunt organe specializate în realizarea proceselor de fotosinteză, transpiraţie,
respiraţie. Se întâlnesc şi frunze adaptate la îndeplinirea altor funcţii decât cele specifice fiind
frunze metamorfozate.
Importanţa frunzelor este cea alimentară, dar pot prezenta şi proprietăţi medicinale.

Cuvinte cheie: rădăcină, morfologie, anatomie, importanţă practică, tulpină, frunză,

origine.

3.7. Autoevaluare

1. Exemplificaţi morfologia vârfului rădăcinii.

2. Care sunt ramificaţiile rădăcinii?
3. Precizaţi tipuri morfologice de rădăcină.
4. Care sunt tipurile de rădăcină metamorfozate?
5. Precizaţi prin desen care este structura primară şi secundară a rădăcinii?
6. În ce constă importanţa practică a rădăcinii?
7. Ce reprezintă un mugur şi cum sunt clasificaţi?
8. Care sunt ramificaţiile tulpinii?

55
 9. Exemplificaţi tulpinile aeriene şi rolul lor.
10. Ce tulpini subpământene cunoaşteţi şi care sunt adaptările morfologice şi
funcţionale?
11. Care este morfologia tulpinii acvatice?
12. Prezentaţi structura primară a tulpinii (desen).
13. Prezentaţi structura secundară a tulpinii (desen).
14. Ce utilizare practică au tulpinile?
15. Care sunt elementele structurale ale unei frunze?
16. Ce este nervaţiunea şi ce tipuri cunoaşteţi?
17. Precizaţi forme de limb foliar şi exemple.
18. Care este deosebirea dintre o frunză simplă şi cea compusă?
19. Ce caracteristici prezintă anexele frunzei?
20. Ce sunt catafilele şi nomofilele?
21. Care este structura mezofilului bifacial şi ecvifacial?
22. Care sunt modificările structurale ce conduc la căderea frunzei?

3.8. Concluzii

Această unitate de învățare este deosebit de importantă pentru că stabilește

caracteristicile morfologice și structurale ale organelor vegetative, cunoscându-se astfel
importanța practică a acestora, și oferă date cu privire la înmulțirea pe cale vegetativă.

3.9. Bibliografie

1. Andrei, M. – Anatomia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987.

2. Anghel Gh., Chirilă C., Baciu E., Turcu Gh. – Botanica. Lito, IANB, Bucureşti,
1979.
3. Anghel I. – Citologia vegetală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
4. Ciobanu I. – Morfologia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
5. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, vol. 1, 2. Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.
6. Coste I. – Curs de botanică, partea I – Morfologia şi anatomia plantelor. Lito,
Timişoara, 1993.
7. Luttage V., s.a. – Botanique Tec et Doc. Paris, 1993.
8. Massicotte H.B. s.a. - Can. J. Bot. 1986.
9. Miller N. – Ann, Bot. 1986, 57. 419 - 434.
10. Ungurean L. – Curs de Botanică, Bucureşti, 1996.
11. Witty J.F., s.a. – J. Exp. Bot., 1987.

56