Unitatea de studiu 12

CREȘTEREA PLANTELOR

Cuprins
12.1. Introducere................................................................................................................... 162
12.2. Obiective...................................................................................................................... 162
12.3. Etapele creşterii celulare.............................................................................................. 162
12.4. Germinarea seminţelor................................................................................................. 164
12.5. Creşterea organelor plantelor....................................................................................... 165
12.6. Factorii care influenţează procesul de creştere............................................................ 169
12.7. Rezumat....................................................................................................................... 171
12.8. Autoevaluare................................................................................................................ 173
12.9. Concluzii...................................................................................................................... 173
12.10. Bibliografie.................................................................................................................. 173

12.1. Introducere

Creşterea plantelor constă în modificări cantitative, ireversibile finalizate prin sporirea

numărului de celule, a volumului şi a masei acestora. În paralel cu procesul de creştere, se
desfăşoară procesul de dezvoltare, care constă în modificări calitative care conduc la
parcurgerea fazelor de tinereţe, maturitate şi de senescenţă şi la realizarea capacităţii de
înmulţire a plantelor.

12.2. Obiective:

- Definiţia procesului de creştere.

- Etapele creşterii.
- Germinarea seminţelor.
- Creşterea organelor plantelor.
- Factorii care influenţează procesul de creştere.

12.3. Etapele creşterii celulare

Creşterea are la bază activitatea ţesuturilor meristematice şi se desfăşoară în două

etape: etapa embrionară, cunoscută şi sub denumirea de mereză sau diviziunea celulară, şi
etapa de extensie, denumită şi auxeză sau elongaţie.

162
 Mereza se desfăşoară la nivelul ţesuturilor meristematice, care sunt alcătuite din
celule tinere, bogate în citoplasmă şi slab vacuolizate.
Mărimea zonelor meristematice variază după cum urmează: meristemele apicale ale
rădăcinilor au lungimea de 2 - 3 mm, cele caulinare de 1 mm, iar cambiul şi felogenul sunt
alcătuite din câte un singur strat de celule.
În ceea ce priveşte durata perioadei de mereză, aceasta variază în funcţie de organ.
Astfel, diviziunea meristemelor foliare la plantele lemnoase durează 2 - 3 săptămâni, celulele
care dau naştere fructelor se divid timp de 10 zile (vişin), până la 56 de zile (păr), în timp ce
meristemele apicale se divid pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Procesul de mereză este
stimulat de citochinine, cât şi de prezenţa factorilor externi în limite optime.
Procesul de mereză poate să aibă loc şi în celulele diferenţiate care revin la stadiul
embrionar prin dediferenţiere. Acest proces are loc în cazul formării rădăcinilor adventive, în
timpul înrădăcinării butaşilor şi a formării organelor aeriene.
Auxeza sau extensia celulelor, reprezintă cea de a doua etapă a creşterii celulelor.
Acest proces se realizează astfel: în celule se acumulează substanţe osmotice active care
determină absorbţia apei şi creşterea presiunii de turgescenţă. Aceasta are drept urmare
reorientarea microfibrilelor celulozice din pereţii celulari şi alungirea moleculelor de
extensină, în corelaţie cu sporirea suprafeţei pereţilor celulari şi a volumului acestora.
Creşterea de 10 - 50 de ori a volumului celulelor nu se poate însă realiza pe această cale.
Mc Millan (1984), propune următoarea ipoteză pentru mecanismul extensiei celulare:
ruperea enzimatică a legăturilor dintre poliglucidele de structură din pereţii celulari, activarea
pompelor de ioni, creşterea presiunii de turgescenţă şi, în consecinţă, a suprafeţei pereţilor
celulari şi în final refacerea structurii în zonele de creştere. Acest proces este cunoscut sub
denumirea de intussuscepţiune şi este stimulat de auxină (fig. 12.l).

Fig. 12.1. Schema procesului de extensie celulară

Procesul de extensie celulară are loc imediat după mereză la plantele anuale, sau după
o perioadă de repaus, la mugurii plantelor perene Durata perioadei de extensie celulară este
mai mare comparativ cu cea de mereză şi se poate prelungi până la sfârşitul perioadei de
vegetaţie, aşa cum este cazul la fructele seminţoase.

163
 Pe parcursul perioadei de auxeză, vacuolele mici se unesc şi formează o vacuolă mare,
care ocupă 74 % până la 95 % din volumul celulei, în care se acumulează apă, substanţe
organice, substanţelor minerale, substanţelor secundare etc. care contribuie la sporirea masei
acestora.
În ceea ce priveşte rolul celor două etape de creştere în sporirea dimensiunii
ţesuturilor, se poate menţiona aportul redus al merezei, faţă de auxeză, în care se realizează
cele mai mari creşteri în dimensiuni.
Creşterile cumulate, se prezintă grafic sub forma unei curbe sigmoide. În cazul
tulpinilor, frunzelor şi a unor fructe (măr) şi sub forma unei curbe dublusigmoide la fructele
de cais, piersic, cireş, prun, struguri etc.
Viteza de creştere a plantelor variază în limite mari, în funcţie de specie: 20 - 40 mm/zi
la mazăre, 100 - 120 mm/zi la grâu şi 400 - 600 mm/zi la bambus.

12.4. Germinarea seminţelor

Germinarea seminţelor reprezintă procesul prin care acestea iniţiază un nou ciclu de
dezvoltare ontogenetică, când sunt asigurate condiţii favorabile de mediu.
Din punct de vedere agronomic, se consideră că procesul de germinare s-a încheiat,
când dă naştere la o nouă plantă, care se poate hrăni autotrof, iar din punct de vedere
fiziologic, când radicula embrionului ajunge în sol.
Germinarea are loc numai la seminţele mature, care au ieşit din starea de repaus
vegetativ.
Seminţele pomilor fructiferi nu germinează înainte de postmaturare. Acest proces se
realizează prin expunerea seminţelor umectate şi stratificate, la temperaturi coborâte (2°C),
condiţii în care conţinutul de auxine, gibereline şi citochinine din seminţe creşte, în timp ce
conţinutul în acid abscisic scade.
Temperatura optimă, pentru germinarea seminţelor variază între 25°C și 28°C pentru
plantele originale din zonele temperate şi între 30°C și 35oC pentru cele tropicale.
În cazul seminţelor fotoblastice, germinarea are loc numai după expunerea acestora la
lumină, câteva minute sau ore, în funcţie de specie. Prin aceasta, fitocromul inactiv (P660), se
transformă în fitocrom activ (P730), care stimulează trecerea de la starea de repaus vegetativ, la
cea de viaţă activă, adică la germinarea seminţelor.
Pe parcursul procesului de germinare a seminţelor se pot deosebi patru etape mai
importante.
În prima etapă care are loc la contactul direct dintre seminţe şi apa care alcătuieşte
soluţia solului. Seminţele uscate a căror membrane plasmatice sunt deteriorate, în contact cu
apa pierd prin difuzie o parte din substanţele solubile. Cantitatea de substanţe solubile care
difuzează în soluţia solului, este dependentă de ritmul de refacere a integrităţii membranelor
plasmatice şi este corelată cu capacitatea de germinare a seminţelor. Pe durata acestui proces,
substanţele fenolice din tegument, şi alţi inhibitori, difuzează în soluţia solului, eliminându-se
astfel unul din factorii care împiedică germinarea.

164
 În continuare, apa din soluţia solului pătrunde prin tegument, prin hil sau micropil şi
determină inhibiţia coloizilor celulari. Ca urmare a desfăşurării acestui proces, radicalii liberi
ai coloizilor celulari leagă dipolii apei şi îşi măresc volumul, generând presiunea de inhibiţie.
Aceasta depăşeşte 1.000 de bari, determinând ruperea tegumentului, ceea ce favorizează
penetrarea apei şi a oxigenului în sămânţă.
Trecerea embrionului de la faza de repaus la cea de vegetaţie este foarte rapidă. Astfel,
în seminţele de mazăre, după 14 ore de inhibiţie are loc sinteza amilazelor, iar după 24 de ore
se ajunge la viteza maximă de diviziune a celulelor. În această perioadă are loc şi refacerea
structurii membranelor plasmatice, care s-a deteriorat în timpul repausului vegetativ.
Imediat după inhibiţia seminţelor are loc biodegradarea substanţelor de rezervă
(glucide, lipide şi protide), până la zaharoză, aminoacizi, acetil CoA, glicerol etc., care sunt
translocate din endosperm sau cotiledoane, spre embrion, unde sunt utilizate pentru biosinteza
compuşilor implicaţi în procesul de creştere sau pentru producerea de energie.

12.5. Creşterea organelor plantelor

Creşterea noilor plantule variază în funcţie de partea axei embrionare care prezintă cea
mai intensă alungire. Creşterea hipogee se întâlneşte la porumb, grâu, orz, mazăre etc. şi se
caracterizează prin prezenţa unei axe hipocotile mici şi a unei axe epicotile cu dimensiuni
mari. În acest caz, cotiledoanele rămân acoperite în sol.
Plantele cu creştere epigee ca: ceapa, castravetele, muştarul, salata, pepenele etc. au o
axă hipocotilă mare şi o axă epicotilă de dimensiuni mici, iar cotiledoanele sunt ridicate la
suprafaţa solului.
În primele zile după răsărit, nutriţia plantulei este heterofilă, dar după formarea
primelor trei frunze adevărate, se trece la nutriţia autotrofă.
Rădăcina principală se formează din radicula embrionului, în rădăcinile secundare din
periciclu. Rădăcinile adventive se formează prin revenirea la stadiul meristematic a celulelor
periciclului sau a parenchimului razelor medulare. Prin dediferenţierea celulelor din aceste
zone se revine la stadiul meristematic şi în urma diviziunii celulelor se formează un con de
creştere care penetrează prin ţesuturile interne, până la exterior.
Creşterea rădăcinilor se realizează ca urmare a diviziunii celulelor meristemului
situate sub caliptră şi a extensiei celulelor nou formate. Ritmul de diviziune al acestor celule
este destul de lent şi anume 1 diviziune/h, dar numărul de rădăcini care se formează într-o zi
este de 400 - 600 la bob şi 21.000 la porumb.
Creşterea în grosime a rădăcinii la gimnosperme şi angiospermele lemnoase, are loc
secundar, prin revenirea la funcţia de diviziune a unor celule definitive şi formarea cambiului
şi felogenului.
Pentru creşterea rădăcinii sunt utilizate aproximativ 30 % până la 60 % din produsele
fotosintetizate, din care 16 - 76 % sunt folosite în procesul de respiraţie.
Creşterea rădăcinii se realizează cu viteză mai mare primăvara şi toamna, iar vara
ritmul de creştere este mai lent, din cauza deficitului de apă din sol. Primăvara, creşterea
rădăcinii începe mai devreme decât creşterea lăstarilor, iar toamna continuă în profunzimea

165
solului şi după ce acesta a îngheţat la suprafaţă. Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinii
este de 30°C pentru bumbac, 25°C pentru grâu şi 15 - 20°C pentru cartof.
Tulpina se formează din tulpiniţa embrionului, iar ramurile iau naştere din mugurii
laterali. În cazul în care mugurii principali şi cei dorminzi sunt distruşi, se pot forma noi
ramuri din cambiu, care prin diviziune dă naştere unui con de creştere.
Creşterea tulpinii în lungime se datorează activităţii meristemelor apicale şi a celor
intercalare, iar cea în grosime, activităţii meristemelor secundare: cambiu şi felogen.
La speciile lemnoase ţesuturile meristematice se găsesc situate în mugurii vegetativi
apicali. Aceste meristeme sunt protejate de frunze tinere, care sunt acoperite de catafile, care
le asigură impermeabilizarea.
Meristemul apical al tulpinii are o structură complexă. La partea terminală se găseşte o
zonă numită meristem apical, prin diviziunile căruia se realizează creşterea în lungime a
tulpinii sau a ramurilor. În faza de maturitate de înflorire, meristemul apical al mugurului
axilar (ex.: grâul) sau a mugurilor laterali (ex.: soia), se transformă într-un meristem denumit
„de adaptare”, în care diviziunea se desfăşoară lent în perioada creşterii vegetative a tulpinii şi
devine deosebit de intensă, după ce are loc procesul de inducţie florală. Din acest meristem se
formează ţesuturile inflorescenţei şi ale florii.
În zona centrală a meristemului primordial, este situată zona axială, care are un ritm
mediu de diviziune. Din această zonă se formează meristemul primar fundamental medular,
din activitatea căruia rezultă perenchimul medular tulpinal.
De o intensitate deosebită sunt diviziunile în zona meristematică periferică, care
înconjoară zona axială, denumit „inel iniţial” şi care produce primordii foliare, la subsuoara
cărora se diferenţiază primordiile ramificaţiilor laterale ale tulpinii.
Creşterea în grosime a tulpinii la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate, are
loc secundar, prin revenirea la funcţia de diviziune a unor celule definitive totipotente, care
formează cambiul şi felogenul.
Creşterea în grosime a tulpinii, la plantele lemnoase, începe după 3 - 18 zile de la
deschiderea mugurilor şi durează 2 - 4 luni, în funcţie de specie şi de condiţiile climatice. În
timpul iernii creşterea încetează, astfel încât în tulpinile secţionate se observă inele anuale,
alcătuite din vase conducătoare cu diametrul mare, formate în timpul perioadei de vegetaţie, şi
altele cu diametrul mic, formate în anotimpul nefavorabil.
Meristemele intercalare sunt meristeme restante ale meristemelor primare, sau pot
proveni din ţesuturi definitive, prin revenirea unor celule ale acestora la funcţia de diviziune.
Aceste meristeme sunt situate la baza internodurilor plantelor graminee, asigurând creşterea în
lungime a acestora.
Frunzele se formează din inelul iniţial al mugurilor apicali, la un interval denumit
plastocron. Determinările efectuate la măr, soiul Cox Orange Pippin, a precizat că media
intervalului de timp, dintre două iniţieri succesive de primordii foliare, este de 7 zile. La
mazăre, se formează 21 primordii foliare în decurs de 24 ore. În cazul seminţelor de cereale,
primordiile foliare se formează în timpul germinării, iar la cartof, colţii cu lungimea de 2 cm
au 25 de primordii foliare.
Formarea meristemelor foliare încetează timpuriu şi doar în cazul rizomilor, inelul
iniţial rămâne funcţional 4 - 5 luni.

166
 Filotaxia reprezintă modul de dispunere a frunzelor pe tulpină: opus, altern, verticilat
etc. care este determinat de deplasarea zonelor meristematice active din inelul iniţial.
Diviziunea celulelor din meristemele foliare continuă în cazul celor mai multe specii
de plante dicotiledonate până la derularea frunzelor, dar la spanac continuă până când
realizează 30 - 50 % din mărimea finală. În cazul plantelor monocotiledonate, creşterea este
continuă.
Creşterea frunzelor în dimensiuni se datorează activităţii meristemelor situate la baza
limbului foliar, la graminee, şi în lungul marginilor frunzei (meristemul marginal) la
dicotiledonate. În afara meristemului marginal, frunzele plantelor au şi un meristem
submarginal, abaxal, adaxal şi intercalar, prin funcţionarea cărora se formează frunze atât de
variate, sau care determină gofrarea acestora.
Dimensiunea frunzelor este dependentă de poziţia acestora pe plantă. Astfel, cele mai
mici dimensiuni s-au determinat la frunzele apicale şi la cele bazale. Cele mai mari
dimensiuni s-au determinat la frunzele cu o poziţie intermediară.
Peţiolul frunzelor are o creştere de tip caulinar, iar formarea stomatelor, a canalelor şi
pungilor secretoare, are loc din celule izolate, definitive ale epidermei şi ale parenchimului
foliar.
Numărul de frunze, suprafaţa acestora şi poziţia lor pe plantă, influenţează indicele
suprafeţei foliare. La o plantă ipotetică cu frunzele orizontale, valoarea acestui indice este
egală cu l. Un indice al suprafeţei foliare de 3 asigură recepţia a 90 - 95 % din radiaţiile
solare.
Creşterea florilor are loc după inducţia florală. Meristemul de aşteptare din apex
formează în timpul evocării florale primordiile organelor florale. Acest proces este coordonat
genetic. În urma diferenţierii primordiilor organelor florale, iau naştere mugurii florali.
Aceştia se formează în luna mai la viţa-de-vie, în lunile iunie şi iulie la pomii fructiferi şi
lalele şi la sfârşitul verii la Forsythia. Mugurii florali ai celor mai multe specii menţionate au
diferenţiate organele florale la începutul lunii septembrie, după care intră într-o perioadă de
repaus vegetativ.
La sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, mugurii florali intră în
vegetaţie, prin activarea procesului de diviziune celulară.
Deschiderea mugurilor florali, adică înflorirea, necesită acumularea unei anumite
sume a temperaturilor active. Temperatura activă este de 6°C pentru cais, 8°C pentru măr şi
păr, 10°C pentru viţa-de-vie şi 15°C pentru speciile originale din zonele calde.
Înflorirea celor mai multe specii are loc periodic, adică o dată pe an, iar un număr mai
mic de specii înfloresc fără întrerupere, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, aşa cum sunt
speciile: Dahlia şi Rosa.
Polenizarea la cele mai multe specii de angiosperme se realizează alogam, dar
numeroase plante de cultură se polenizează autogam.
Polenul este de tip bicelular, alcătuit la maturitate din două celule: vegetativă şi
generativă, şi de tip tricelular, la care celula generativă se divide timpuriu, astfel încât la
maturitate polenul conţine trei celule.
Polenul este reţinut de stigmatul florilor cu ajutorul unui amestec adeziv alcătuit din
glucide şi glicolipide. În timpul germinării are loc recunoaşterea dintre polen şi stigmat, dar
mecanismul acestui proces nu este bine precizat.

167
 Polenul absoarbe apa de pe stigmat, se hidratează în 1 - l0 minute de la polenizare, iar
după 45 - 210 minute, în funcţie de specie, începe creşterea tubului polinic. Viteza de creştere
a tubului polinic variază cu specia, astfel: 6 mm/minut la Tradescantia şi 240 mm/minut la
porumb.
Tubul polinic se formează din prelungirea intinei, care străbate exina printr-un por
germinativ al polenului. Acesta străbate stilul, stigmatul şi ovarul şi pătrunde în sacul
embrional. Creşterea tubului polinic este stimulată de conţinutul ridicat de auxină şi de
gibereline, existent în stil şi ovar. Tubul polinic este atras chimiotropic de stigmat şi are
lungimea maximă de 1.500 mm. Tubul polinic poate ajunge la ovule în 1 - 3 zile, în funcţie de
temperatura ambiantă, iar celula secundară a sacului embrional este viabilă 3 - 4 zile la cireş şi
8 - 10 zile la căpşuni.
Vârful tubului polinic şi nucleul vegetativ se resorb, iar nucleul generativ se divide în
doi gameţi: unul fecundează oosfera care dă naştere zigotului principal, iar al doilea
fecundează celula secundară a sacului embrional, formând zigotul secundar (accesoriu).
Ovulele fecundate devin centre de atracţie pentru substanţele nutritive şi hormonale,
ceea ce stimulează creşterea fructelor şi a seminţelor.
Creşterea fructelor are la bază diviziunea celulelor ovarului (fructe adevărate) sau a
altor organe florale şi creşterea în dimensiuni, pe baza extensiei celulare.
Creşterea fructelor se realizează în două faze. În prima fază are loc diviziunea
celulelor care durează: 10 zile la vişin, 21 zile la măr şi piersic, 25 zile la zmeur, 28 zile la
prun, 35 zile la coacăz negru, 42 - 56 zile la păr şi 45 zile la viţa-de-vie.
Cea de a doua fază a creşterii fructelor, extensia celulară, începe înainte de sfârşitul
diviziunii celulare şi se prelungeşte până la recoltarea fructelor. În această fază creşterea este
stimulată de auxinele biosintetizate în seminţe.
Unele specii produc fructe fără ca ovulele să fie fecundate (fructe partenocarpice), aşa
cum este cazul unor soiuri apirene de viţă-de-vie. Aceste fructe au un conţinut ridicat de
auxine în primordii. Prin îndepărtarea staminelor şi aplicarea de tratamente cu auxine, s-au
obţinut fructe partenocarpice la castraveţi, vinete, pepeni etc. La alte specii, ca: viţa-de-vie,
părul etc. s-au obţinut fructe partenocarpice prin aplicarea de tratamente cu gibereline.
Creşterea seminţelor prezintă particularităţi în funcţie de specie şi se realizează în
trei etape:
- etapa 1 include perioada de mereză şi auxeză, când în celule se acumulează apă şi
substanţe minerale. Seminţele realizează cele mai mari creşteri în dimensiuni,
volum şi masă, dar nu au încă capacitate de a germina;
- etapa a 2-a se caracterizează prin creşteri reduse ale masei seminţelor. Glucidele
din citoplasmă sunt utilizate la biosinteza amidonului, presiunea osmotică a
celulelor din seminţe scade, absorbţia apei se reduce brusc, iar capacitatea de
germinare a seminţelor creşte;
- în etapa a 3-a masa seminţelor scade ca urmare a diminuării bruşte a conţinutului
în apă şi a blocării procesului de translocare şi depozitare a substanţelor solubile.
Ritmul de deshidratare şi intensitatea proceselor metabolice se reduce pe măsură
ce conţinutul în apă se apropie de 12 - 14 %, când seminţele intră în repaus
vegetativ.

168
 Creşterea organelor de rezervă (tuberculi, bulbi etc.) este reglată pe cale hormonală
şi este influenţată de factorii ambianţi.
Tuberizarea este inhibată în etapa de creştere vegetativă a plantelor, când substanţele
asimilate sunt transportate prioritar spre aceste organe.
Modificarea balanţei hormonale în favoarea giberelinelor, stimulează formarea
stolonilor, dar inhibă formarea tuberculilor. Pe parcursul perioadei de tuberizare, conţinutul în
gibereline scade şi creşte conţinutul în acid abscisic şi citochinine, care stimulează depozitarea
substanţelor de rezervă în aceste organe. De asemenea, tratamentele cu acid abscisic, etilenă
sau cu doze inhibitoare de auxină, stimulează procesul de formare a tuberculilor. Dintre
factorii ambianţi, fotoperioadele scurte, umiditatea ridicată şi temperatura coborâtă,
stimulează acest proces.
Viteza de transport a asimilatelor creşte în perioada de tuberizare de 1,5 ori.
Formarea şi creşterea bulbilor este similară cu a tuberculilor. Procesul este reglat de
modificarea raportului dintre gibereline şi acid abscisic, în favoarea primelor.

12.6. Factorii care influenţează procesul de creştere

Procesul de creştere a plantelor este influenţat de factori interni reprezentaţi de

substanţele hormonale reglatoare de creştere şi substanţele de creştere din grupa vitaminelor şi
de factori externi, dintre care prezintă importanţă: temperatura, umiditatea, lumina,
substanţele minerale şi oxigenul din sol.

A. Dintre factorii interni de creştere, importanţă deosebită prezintă hormonii.

Auxinele au următoarele efecte asupra procesului de creştere:
- stimulează extensia celulelor;
- stimulează formarea rădăcinilor adventive;
- stimulează creşterea mugurilor, în cazul concentraţiilor mici de auxină (10-8 g/ml).
Concentraţiile mari de auxină, inhibă creşterea mugurilor, determinând dominanța
apicală.
Giberelinele au următoarele efecte fiziologice asupra procesului de creştere:
- dozele mari de gibereline determină creşterea frunzelor care pot să atingă
dimensiuni duble făţă de cele normale;
- determină întreruperea repausului seminal. Astfel, aplicarea unor tratamente cu
acid giberelic în concentraţie de 10-3 g/ml, stimulează germinarea seminţelor;
- stimulează întreruperea repausului mugurilor de piersic, coacăz etc. şi creşterea
mugurilor laterali, prin modificarea dominanţei apicale;
- induc sinteza amilazelor în celulele cu aleuronă din seminţele de graminee,
stimulând biodegradarea substanţelor de rezervă şi formarea de compuşi simpli
implicaţi în procesul de creştere a celulelor.
- stimulează creşterea internodurilor pe baza proliferării ţesutului cortical şi
epidermic, care sunt insensibile la acţiunea auxinelor.

169
 Citochininele au următoarele efecte asupra creşterii:
- stimulează diviziunea celulelor (citochineza) în prezenţa auxinei şi extensia
celulelor, prin efectul asupra biosintezei substanţelor proteice. Efectul pozitiv
asupra sintezei substanţelor proteice se explică prin faptul că citochininele fac
parte integrantă din ARNt;
- induc neoformarea mugurilor şi reduc inhibiţia exercitată de mugurul terminal,
asupra celor axilari (dominanţa apicală);
- întrerup repausul vegetativ la seminţele de salată, tutun etc.;
- au efect inhibitor asupra formării rădăcinilor adventive.
Acidul abscisic este o substanţă inhibitoare de creştere, care are următoarele efecte
fiziologice:
- inhibă creşterea plantelor prin acţiunea sa antigiberelică;
- prelungeşte repausul mugurilor la pomi, bulbi etc. şi a embrionului din seminţe.
Alte substanţe inhibitoare naturale sunt: florizinul, care este un flavonoid sintetizat în
frunze şi care determină inhibarea înfloririi; acidul cinamic, acidul cafeic, acidul ferulic,
cumarina, scopoletina sunt inhibatori naturali, care determină repausul vegetativ al
seminţelor.
Substanţele de creştere din grupa vitaminelor participă la procesele metabolice
specifice din organismele vegetale. Astfel, vitaminele formează sisteme oxido-reducătoare,
prin care reglează potenţialul oxido-reducător celular. Au rol de activatori enzimatici,
participă la procesele de transport de electroni şi constituie direct sau indirect coenzime ale
multor sisteme enzimatice importante.
Prin aceste acţiuni, unele vitamine au un rol important în creşterea plantelor. Astfel,
vitamina B1 (tiamina), vitamina B2 (riboflavina), vitamina B6 (piridoxina), vitamina C (acidul
ascorbic), mezoinozitolul (Bios I), biotina (Bios II), acidul pantotenic (Bios III), cât şi
vitamina PP (nicotinamida) şi acidul folic, au efecte evidente asupra creşterii plantelor.

B. Factorii externi care influenţează procesul de creştere al plantelor sunt:

temperatura, lumina, gradul de hidratare a celulelor cu apă, substanţele minerale şi oxigenul
din sol.
Temperatura influenţează sensibil ritmul de creştere al plantelor, conform legii lui
Van't Hoff, după care, viteza de creştere se dublează la creşterea temperaturii cu 10°C, în
intervalul 5 - 35°C.
Limitele de temperatură în care are loc procesul de germinare a seminţelor variază
între -30°C şi +40°C, iar temperatura optimă variază în funcţie de specie între 18°C şi 37°C.
Temperatura minimă necesară pentru ca plantele să poată creşte variază cu specia şi
este cuprinsă între următoarele limite: 0 - 5°C pentru secară, grâu, orz, mazăre, in, cânepă,
lucernă etc., 5 - 6°C pentru viţa-de-vie, 8 - 10°C pentru porumb, 10 - 12°C pentru fasole, 10 -
14°C pentru nuc şi 14 - 18°C pentru pepene, castravete, dovleac.
Optimul termic armonic reprezintă condiţiile cele mai favorabile pentru realizarea
tuturor proceselor fiziologice luate în ansamblu.
Oscilaţiile diurne - nocturne de temperatură prezintă importanţă pentru creşterea unor
specii de plante. Astfel, tomatele necesită o diferenţă de temperatură dintre zi şi noapte de
minimum 7°C (18 - 25°C).

170
 Lumina influenţează procesul de germinare şi creştere a plantelor prin intermediul
pigmenţilor fotosensibili.
Procesul de germinare a seminţelor fotoblastice (salată) este stimulat de expunerea la
lumină a acestora timp de câteva secunde. Radiaţiile roşii (660 - 760 nm), determină
transformarea fitocromului inactiv, în fitocrom activ, stimulând aceste procese, în timp ce
radiaţiile roşu îndepărtat (700 - 800 nm), inhibă aceste procese.
Lumina influenţează procesul de creştere prin intensitate, durată şi compoziţie
spectrală.
Intensitatea luminii necesară pentru realizarea procesului de creştere, variază în
funcţie de specie, şi anume în funcţie de cerinţele lor faţă de lumina pentru care sunt adaptate.
Plantele fotofile crescute în condiţii de lumină insuficientă manifestă simptome de
stres exprimate prin alungirea exagerată a tulpinii, dezvoltarea insuficientă a ţesutului
mecanic şi a frunzelor, conţinut redus în clorofilă a frunzelor, fenomen cunoscut sub
denumirea de etiolare.
În condiţii de lumină optimă, plantele au tulpini viguroase, frunze cu limbul mare şi
colorat în verde intens.
Durata de iluminare prezintă o importanţă deosebită. În funcţie de originea lor
geografică, plantele sunt adaptate la condiţii de zi scurtă sau de zi lungă. Neglijarea cerinţelor
faţă de durata de iluminare are repercusiuni negative asupra procesului de fructificare şi
implicit asupra producţiei.
Compoziţia spectrală a luminii influenţează în mod direct asupra procesului de
creştere a plantelor. Lumina roşie stimulează procesul de creştere a tulpinii, dar inhibă
creşterea limbului foliar, care rămâne mic.
La radiaţii luminoase cu lungimi de undă mici, cum sunt cele ultraviolete, tulpina are o
creştere redusă (nanism), care se datorează radiaţiilor ultraviolete care stimulează
fotooxidarea auxinei şi biosinteza acidului abscisic, inhibitor al procesului de creştere.
Lumina galbenă-verzuie determină obţinerea unor plante cu dimensiuni apropiate de
cele ale plantelor crescute la lumina zilei.
Gradul de hidratare a celulelor cu apă influenţează intensitatea proceselor
fiziologice, printre care şi procesul de creştere.
Seminţele au un conţinut relativ redus în apă, cuprins între 7 % şi 14 %, care asigură
păstrarea lor pe perioade de ani de zile, fără ca ele să germineze. Procesul de creştere are loc
la un grad minim de hidratare de 18 - 20 % pentru seminţe, iar pentru creşterea diferitelor
organe vegetative este necesară umiditatea minimă de 50 - 60 %.
Pentru realizarea în condiţii optime a procesului de creştere este necesar un grad de
saturaţie al celulelor cu apă cuprins între 75 % şi 96 %, umiditatea relativă din mediul ambiant
nu trebuie să scadă sub 50 - 60 %, iar umiditatea solului sub 75 % din capacitatea de câmp.

12.7. Rezumat

Creşterea plantelor este un proces complex, morfologic, fiziologic şi biochimic care se

desfăşoară ritmic şi constă în modificări cantitative, ireversibile, finalizate prin sporirea

171
numărului de celule, a volumului şi a masei acestora. Creşterea se desfăşoară în două etape:
etapa embrionară cunoscută sub denumirea de mereză sau diviziune celulară şi etapa de
extensie celulară denumită auxeză sau elongaţie.
Mereza se desfăşoară la nivelul ţesuturilor meristematice. Sunt implicate următorele
meristeme: primare-apicale situate în vârful rădăcinii, tulpinii şi ramurilor; meristeme
secundare, cambiu şi felogenul care, prin diviziuni, contribuie la creşterea în grosime a
tulpinii.
Reglarea procesului de diviziune celulară este influenţat de factorii mediului ambiant
şi se realizează pe cale hormonală cu participarea citochininelor şi prin reglaj genetic al
sintezei ciclinelor, proteine cu rol stimulator în procesul de diviziune celulară.
Auxeza sau extensia celulară reprezintă cea de a doua etapă a creşterii celulare.
Procesul de extensie celulară se presupune că se realizează prin: ruperea legăturilor
dintre polipeptidele de structură din pereţii celulari, creşterea volumului celulelor şi refacerea
legăturilor la acest nivel. Creşterea masei celulelor se realizează pe baza acumulării
substanţelor biosintetizate, a apei, a substanţelor minerale, a substanţelor secundare.
Germinarea seminţelor reprezintă procesul prin care acestea iniţiază un nou ciclu de
dezvoltare ontogenetică. Acest proces este favorizat de existenţa meristemelor embrionare. Pe
parcursul procesului de germinare se pot deosebi patru etape mai importante:
1) contactul dintre seminţe şi apa care alcătuieşte soluţia solului, determină
imbibiţia seminţelor;
2) este stimulată activitatea enzimelor existente şi a procesului de respiraţie;
3) are loc mobilizarea substanţelor de rezervă din seminţe;
4) biodegradarea substanţelor de rezervă depozitate în endosperm.
Creşterea organelor se realizează în mod diferit, după cum urmează: cea a rădăcinii –
rădăcina principală se formează din radicula embrionului, iar rădăcina secundară din periciclu.
Creşterea este continuă, iar meristemele apicale sunt poziţionate subterminal.
Tulpina se formează din tulpiniţa embrionară şi poate realiza o creştere hipogee şi
epigee.
Frunzele se formează din inelul iniţial al mugurilor apicali la un interval denumit
plastocrom. Creşterea frunzelor în dimensiuni se datorează activităţii meristemelor situate la
baza limbului foliar, la graminee, şi în lungul marginilor frunzei, la dicotiledonate. Creşterea
florilor are loc după inducţia florală.
Factorii interni care influenţează procesul de creştere sunt în principal hormonii şi
vitaminele. Factorii externi sunt reprezentaţi de temperatură, lumină, gradul de hidratare a
celulei, oxigenul din sol. Procesul de regenerare reprezintă capacitatea unui organ al plantei,
al unor ţesuturi sau celule de a reface celulele, ţesuturile sau organele lipsă. Acest proces stă
la baza procesului de altoire, a înmulţirii plantelor pe cale vegetativă prin butaşi de tulpină, de
frunze, marcote.

Cuvinte cheie: creştere, modificări cantitative, modificări ireversibile, plante.

172
 12.8. Autoevaluare

1. Cum se defineşte procesul de creştere?

2. Cum se realizează etapa embrionară sau de mereză?
3. Explicaţi etapa de auxeză.
4. Cum se realizează germinarea seminţelor?
5. Care sunt particularităţile de creştere ale rădăcinii?
6. Care sunt particularităţile de creştere ale tulpinii?
7. Care sunt particularităţile de creştere ale frunzei?

12.9. Concluzii

Studierea procesului de creștere, urmărind etapele și influența factorilor interni și

externi, furnizează date utile în stabilirea tehnologiilor de cultură și a obținerii unor produse
vegetale specifice (etiolarea la andive).
Procesul de creștere poate fi accelerat prin utilizarea substanțelor stimulatoare de
creștere (substanțele din grupa vitaminelor) sau poate fi inhibat de substanțe de natură
flavonoidă sintetizate în frunze, al căror rol se corelează cu inducerea dormanței.

12.10. Bibliografie

1. Anderson, J.W. şi Fowden, L. – Plant Physiol. 1969, 44, 60 - 68.

2. Bangerth, F. – Plant, 1974, 117, 329 - 338.
3. Benet, A.B. – Science, 1982, 218, 1120 - 1122.
4. Chibbar, R.N. ş.a. – Biol. Plant.! 980, 22, 1 - 8.
5. Fromm, J. ş.a. – Planta. Physiol. 1995, 109, 525 - 531.
6. Naylor, A.W. – În Encycl. Plant. Physiol. vol. 10. Scoott edit. Berlin, 1984.
7. Taylor, C.B. – The Plant. Cell. 1997, 7, 981 - 988.
8. Yoo, B.Y. – Cell Biol. 1970, 45, 158 - 171.

173