Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

CURSUL NR 6

CREȘTEREA PLANTELOR

Cuvinte cheie: - creștere, dezvoltare, fitohormoni, vitamine, tropisme.

Obiective: - Cunoașterea etapelor de la germinație până la moartea plantelor;
- Etapele creșterii celulare
- Creșterea organelor plantelor
- Cunoașterea mișcărilor plantelor;
- Cunoașterea ansamblului de modificări survenite în urma procesului de
dezvoltare.

Creşterea este un anasamblu de procese fiziologice şi biochimice care determină

sporirea ireversibilă a dimensiunilor celulelor si organelor, ca urmare a acumulării continue de
materie organică în procesele metabolice. O simplă imbibiţie cu apa, care este un fenomen fizic
reversibil, nu este o creştere fiziologică.
Creşterea include în primul rând înmulţirea celulelor şi este însoţită de o evoluţie a
celulelor, de la celulele meristematice la celulele definitive.
Paralel cu procesele de creştere se desfăşoară procesul de dezvoltare a plantelor care
includ evoluţia plantei de la celula nediferenţiată până la organismul matur care poartă toate
organele vegetative şi generative caracteristice speciei.
Creşterea si dezvoltarea apar ca două laturi ale unui proces unitar.
Etapele si mecanismul creşterii celulare
În procesul de morfogeneză a organelor vegetative, celulele plantelor parcurg trei etape
de creștere: etapa creșterii embrionare, etapa creșterii prin extensie și etapa diferențierii
celulare.
Etapa creșterii embrionare sau de diviziune are loc în țesuturile meristematice, în care
principala funcție fiziologică a celulelor este diviziunea. Prin acest proces, celulele se
înmulțesc, mărindu-și numărul, dar nu și dimensiunile. Celulele au dimensiuni mici și o
membrană celulozică subțire; raportul nucleo-plasmatic este ridicat, nucleul are poziție
centrală, iar vacuolele sunt mici și numeroase, răspândite în protoplasmă. Activitatea fiziologică
de formare a protoplasmei constă, în primul rând, în proteosinteza intensă, favorizată de
prezența acizilor nucleici, a unui echipament enzimatic bogat și a unor hormoni stimulatori din
grupa auxinelor și citochininelor.
Etapa creșterii prin extensie celulară, de alungire sau elongație are loc în zonele cu
poziție subterminală. Prin acest proces, celulele care și-au încetat diviziunea își măresc volumul
până la limitele normale, în special prin alungire. Mărirea volumului se face pe baza pătrunderii
apei în celule prin fenomenul de osmoză. Vacuolele mici își măresc volumul și fuzionează într-
o singură vacuolă, dispusă central. În sucul vacuolar se acumulează glucide solubile, acizi
organici și săruri minerale. Nucleul ia o poziție periferică, iar citoplasma apare ca un strat
periferic, ce căptușește membrana.
Ca urmare a creșterii în volum a protoplasmei are loc creșterea în suprafață a membranei
celulare celulozice prin procesul de interpătrundere sau intussuscepțiune. Acest proces constă

1
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

în intercalarea în spațiile structurii reticulare a membranei celulozice de noi fibrile de celuloză

produse de protoplasmă și este favorizat de prezența acizilor nucleici și a unor hormoni
stimulatori din grupa auxinelor și giberelinelor. Auxinele determină lărgirea ochiurilor din
rețeaua celulozică, care devine laxă și depune noi fibrile celulozice, iar membrana se reface.
La celulele din vârful rădăcinii și tulpinii, creșterea prin extensie este polară, pe când la
celulele din frunze, creșterea prin extensie este uniformă pe toată suprafața.
Etapa diferențierii celulare. Din etapele anterioare rezultă celule identice ca formă și
funcții, care, în etapa de diferențiere, se specializează morfo-fiziologic, rezultând țesuturi și
organe.
Protoplasma suferă transformări importante prin apariția unor organite de tipul
plastidelor (verzi, roșii-portocalii, incolore), cu funcții fiziologice distincte, de fotosinteză,
depozitare etc. Membrana celulară crește în grosime prin depunerea de celuloză, cutină, lignină,
suberină etc. Fenomenul de depunere sau apoziție are loc în sens centrifug, la țesuturile
nacoperitoare sau în sens centripet la țesuturile conducătoare lemnoase sau mecanice.
Sensul diferențierii organelor este controlat de raportul unor hormoni endogeni din
grupa auxinelor și a citochininelor. Auxinele dirijează rizogeneza, respectiv formarea rădăcinii,
pe când citochininele, caulogeneza, respectiv formarea tulpinii. Diferența celulară este
stimulată de apariția hormonului inhibitor, acidul abscisic, și de lumină.
Mecanismul creşterii plantelor – Creșterea plantelor are loc ca urmare a unui complex
de procese fiziologice și biochimice, determinate de activitatea țesuturilor meristematice, de
caracteristicile biologice ale fiecărei specii și de acțiunea factorilor externi, naturali sau
artificiali. Creșterea este reglată, în special, de balanța hormonală existentă în plantă la un
moment dat. Balanța hormonală reprezintă raportul dintre stimulatorii și inhibitorii de creștere
endogeni. Dacă acest raport este favorabil stimulatorilor, au loc procese de creștere, iar dacă
este defavorabil, creșterea este blocată.
În procesul de organogeneză există trei etape, și anume:
Etapa creșterii lente, când are loc sinteza hormonilor endogeni;
Etapa creșterii maxime, când hormonii endogeni acționează lent;
Etapa creșterii finale, când intensitatea creșterii se reduce până la încetare.
Creșterea organelor
Creșterea organelor se efectuează prin creșterea celulelor și a țesuturilor acestora.
Creșterea începe odată cu o etapă embrionară, localizată în meristeme, numită meresis,
continuată cu alungirea celulelor formate, numită auxesis și este terminată cu diferențierea
structurii anatomice tipice. Creșterea organelor se face în lungime și în grosime. Creșterea în
lungime se datorește meristemelor primare, iar creșterea în grosime, meristemelor secundare.
Creșterea sistemului radicular
La toate tipurile de sisteme radiculare, creșterea în lungime este asigurată de țesuturile
meristematice, localizate în zona netedă. Aceste țesuturi sunt protejate de acțiunea mecanică a
particulelor de sol de către piloriză sau scufie.
Creșterea în lungime a rădăcinii este asigurată printr-o zonă cu o întindere de 5 – 10 mm
și prezintă cele trei regiuni caracteristice: meresis (zona ce asigură creșterea prin diviziune),
auxesis (zona ce asigură creșterea prin elongație) și zona de diferențiere celulară.
Țesutul meristematic apical este sursă de noi celule, atât pentru piloriză ale cărei celule
mor repede, datorită frecării cu particulele de sol, dar mai ales pentru asigurarea creșterii

2
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

rădăcinii prin elongație și prin diferențiere. Meristemele apicale ale rădăcinii sunt poziționate
subterminal și sunt constituite din meristemul primordial sau embrionar, compus din celule
inițiale, în general trietajate, și derivatele lor. Celulele nou formate se alungesc, își măresc
volumul, se specializează, devin definitive, determinând formarea structurii primare a rădăcinii.
Ritmul de diviziune a celulelor meristematice a rădăcinii este destul de lent (o diviziune
pe oră), dar numărul de rădăcini care se formează într-o zi este de 400 – 600 la Vicia faba și
21.000 la Zea mays.
Petru creșterea rădăcinii, planta alocă aproximativ 30-60% din produsele fotosintetizate
din care 16-76% sunt folosite în procesul respirator.
Creșterea tulpinii
Tulpinile cresc atât în lungime cât și în diametru. Creșterea în lungime a tulpinii poate
fi de trei tipuri, în funcție de poziția meristemelor adventive:
-creştere acropetală (terminală sau subterminală)- la in
-creştere intercalară- se realizează la fiecare internod sau la baza tulpinii – la plantele
din fam. Gramineae, Equsetaceae (coada calului).
-creştere liniară- se realizează pe toată lungimea tulpinii şi a internodurilor –la
majoritatea plantelor superioare cu tulpini nearticulate, la care creşterea în lungime este
îndeplinită de ţesuturile meristematice.
În concluzie, la tulpină ca şi în cazul rădăcinii, creşterea prin întindere are loc într-o
zonă unică, situată mai jos de vârf, dar pe o distanţă mai mare decât la rădăcină, care poate să
atingă în unele cazuri mai mulţi centimetri. Această amplasare a zonei de creştere se datoreşte
faptului că celulele din vârful tulpinii se găsesc în zona creşterii meristematice, unde se divid şi
nu se alungesc, iar cele de la zona bazală a tulpinii au atins dimensiunile maxime în urma
creşterii prin întindere.
Creşterea în grosime a tulpinii - creşterea se realizează prin activitatea ţesuturilor
meristematice cu poziţie laterală (cambiul din cilindrul central şi felogenul din scoarţă).
Creșterea tulpinilor începe primăvara la 10-15 zile de la deschiderea mugurilor, și
durează 2-4 luni în funcție de specie și condițiile climatice.
Creşterea frunzelor- la frunzele plantelor dicotiledonate creşterea în suprafaţă a
limbului se face prin activitatea ţesutului meristematic situat într-o zonă intercalară.
Frunzele au la început o creştere apicală, ulterior la frunzele plantelor dicotiledonate
creşterea se manifestă şi pe restul suprafeţei limbului, fiind intercalară şi bazală, iar la frunzele
monocotiledonatelor creşterea este bazală.
Zona de creștere a pețiolului frunzei este situată în imediata vecinătate a limbului foliar.
Creşterea fructelor- se realizează în mai multe etape, care corespund cu etapele de
creştere a celulelor. La început fructele cresc prin diviziune celulară, urmează mărirea în volum
prin extensie celulară şi diferenţiere celulară.
Diviziunea durează câteva săptămâni după polenizare, iar creșterea în volum a fructelor
se datorează acțiunii stimulatorilor de creștere endogeni, sintetizați la nivelul semințelor și
difuzați în pulpă.
Creșterea lăstarului. Lăstarul reprezintă formațiunea de creștere la plantele perene.
Plantele ierboase perene și plantele lemnoase parcurg sezonul favorabil creșterii sub formă de
lăstar, iar sezonul nefavorabil, sub formă de muguri. Lăstarul are o structură metamerică,
caracteristică tulpinii formată din numeroase metamere. Un metamer este un internod, care la

3
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

partea superioară are un nod de frunze, în axila cărora se află muguri. Creșterea lăstarului este
bienală.
În primul an, are loc morfogeneza lăstarului în interiorul mugurelui, în faza de creștere
embrionară sau intramugurală. În această fază se formează elementele structurale ale lăstarului,
prin inițierea primordiilor de frunze și muguri în centrele de creștere, creșterea primordiilor și
diferențierea țesutului conducător. La exterior are loc mărirea volumului, așa-numita creștere
de primăvară și vară a mugurilor. Morfogeneza primordiilor lăstarului este încheiată la sfârșitul
verii, prin intrarea mugurilor în repaus.
În al doilea an, după întreruperea stării de repaus, lăstarul intră în faza de creștere
vizibilă sau extramugurală. În această fază are loc extensia elementelor formate în mugure,
rezultând partea preformată a lăstarului și uneori adăugarea de elemente noi, rezultând partea
neoformată a lăstarului.
Faza extramugurală durează 1,5 – 3 luni, din luna mai și cuprinde următoarele fenofaze:
Dezmuguritul și începutul creșterii, care constau în alungirea și diferențierea
primordiilor formate în muguri;
Creșterea intensă a lăstarului;
Încetinirea și oprirea creșterii, care constau în scăderea ritmului de creștere a
internodurilor, formată de oprirea creșterii lăstarului și a frunzelor și de definitivarea formării
mugurilor.
Maturarea țesuturilor și pregătirea pentru iernare, care constau în procese fiziologice de
natură trofică și hormonală, ce pregătesc lăstarul pentru iernare.
Creșterea lăstarului se face la nivelul tuturor elementelor sale componente: ax, frunze, muguri.
Factorii externi care influenţează creşterea sunt: climatici (temperatura, lumina,
umiditatea aerului, viteza curenților de aer, compoziţia chimică a aerului), edafici (structura
solului, însuşirile chimice, însuşirile microbiologice)
Temperatura în acţiunea sa asupra creşterii acţionează prin valori minime, optime şi
maxime, valori care diferă de la o specie la alta în funcţie de zona lor de origine.
Speciile care provin din zona tropicală suportă greu temperaturile sub 10ºC.
Tabelul 6.1
Valorile termice pentru creşterea plantelor
Specia Temperatura ºC
Minimă Optimă Maximă
Grâu 2 25 42
Porumb 8 32 46
In 3 25 40
Tutun 13 28 35
Cânepă 1 35 45
Lucernă 1 20 37
Castravete 12 35 40

Temperaturile optime pentru creştere nu sunt mereu optime şi pentru dezvoltare, de

exemplu cerealele de toamnă au nevoie la începutul vegetaţiei de o temperatură mai scăzută,
iar după diferenţierea conului de creştere optimul de temperatură este mai ridicat.
Lumina acţionează asupra plantelor atât sub aspect cantitativ având influenţă asupra
vitezei de creştere dar şi calitativ influenţând procesele de diferenţiere şi fructificare.

4
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Plantele crescute în condiţii de întuneric au o creştere intensă dar sunt etiolate, au

ţesuturi nediferenţiate, internodurile sunt alungite, frunzele sunt mici, lipsite de clorofilă.
Plantele iubitoare de lumină (heliofile) cresc şi se dezvoltă bine la lumină intensă,
frunzele acestor plante sunt mai groase, au multe stomate şi o reţea deasă de fascicule libero-
lemnoase.
Plantele de umbră (sciafile) cresc şi se dezvoltă bine la lumină mai puţin intensă, au
frunzele mai subţiri, celule cu cloroplaste mai puţine, o reţea de fascicule conducătoare mai
rară.
SUBSTANŢE REGULATOARE DE CREŞTERE
Există 3 grupe de substanţe regulatoare de creştere: stimulatoare, retardante şi
inhibitoare.
1. Substanţe stimulatoare de creştere, sunt denumite hormoni sau fitohormoni deoarece
coordonează desfăşurarea procesului de creştere şi sunt reprezentate de: auxine, gibereline şi
citochinine.
Auxinele – sunt compuşi naturali, care în doze extrem de reduse pot influenţa în mod
direct sau indirect creşterea şi dezvoltarea plantelor, formarea organelor vegetative şi
generative. Se găsesc în concentraţii reduse în muguri, în ovar, în vârfuri de tulpină, rădăcină,
frunze tinere, cotiledoane şi în diferite seminţe imature. Auxinele naturale şi cele sintetice au
diverse acţiuni fiziologice care declanşează reacţii particulare de creştere, dezvoltare şi
metabolism. Prin aplicarea unui tratament cu auxine se intensifică creşterea prin extensie
celulară, alungirea şi îngroşarea membranei celulare.
Auxina are rol în:
- creşterea rădăcinilor adventive, controlând procesul de rizogeneză;
- creşterea polenului şi fecundarea oosferei, precum şi formarea fructelor;
- activitatea cambiului;
- uneori auxina poate fi inhibitoare a creşterii, astfel că auxina inhibă creşterea
mugurilor laterali, fiind cauza dominanţei apicale.
Giberelinele – sunt sintetizate în embrionii seminţelor în curs de germinare, în frunzele
tinere, în muguri, în organele florale sau vârfuri de rădăcini. Giberelinele determină întreruperea
stării de repaus seminal şi stimulează facultatea şi energia germinativă a seminţelor.
Citochininele – includ substanţe care determină un număr mare de reacţii de creştere şi
efecte fiziologice privind reglarea diviziunii celulare, creşterea celulei prin extensie,
diferenţierea şi organogeneza plantelor, sinteza ARN şi ADN, întinerirea ţesuturilor bătrâne.
2.Substanţe retardante – au rol în metabolismul plantelor care reduc într-o anumită
perioadă ritmul proceselor de diviziune şi alungire celulară din tulpini, ce determină o frânare
a creşterii în înălţime. Datorită efectului de întârziere a creşterii aceşti compuşi au primit
denumirea de retardanţi.
Tipuri de compuşi sintetici: în practica agricolă cea mai mare aplicabilitate o au clorura
de trimetil amoniu, clorura de clorcolină, liozinul şi retacel.
Aceste substanţe nu se găsesc în plante dar în momentul aplicării se integrează în
metabolism.
La grâu, aplicarea acestor substanţe determină o reducere a lungimii paiului cu 25-50
cm şi o reducere a înfloririi, fructificării şi maturării fructelor.

5
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

3.Substanţe inhibitoare – sunt prezente în diferite organe ale plantelor (seminţe, bulbi,
tuberculi şi muguri) şi au capacitatea de a reduce sau anula activitatea creşterii plantelor, care
prezintă intensitate variată până la starea de repaus.
Inhibitori naturali: acidul abscisic, inhibitorul β ,florizinul, cumarina şi acidul cinamic.
Inhibitori sintetici: hidrazida maleică, cloramfenicolul, puromicina. Aceste substanţe
prezintă multiple proprietăţi:
• menţin starea de repaus a plantelor, fiind prezente în embrion şi în oosfere nefecundate;
• reglează creşterea mugurilor şi înflorirea;
• favorizează procesul de cădere (abscisie) a fructelor şi frunzelor;
• previne încolţirea seminţelor din fruct.
VITAMINELE CA SUBSTANŢE BIOACTIVE
Vitaminele sunt substanţe nehormonale şi necalorigene cu structuri chimice
diversificate.
Există 2 tipuri de vitamine:
liposolubile: A, D, E, F, K;
hidrosolubile: B1 , B2 , B6 , B12 ,C, H, PP.
Vitaminele care sunt sintetizate în plante exercită acţiuni asupra proceselor de creştere
şi reproducere, astfel vitaminele C , B1 şi PP stimulează energia germinativă a seminţelor,
creşterea embrionului, tulpinii şi a rădăcinii. Vitaminele B1 şi PP pot mări producţia la mazăre,
ridichi, lucernă, trifoi.
Vitaminele C, PP, B1 şi B6 măresc producţia la grâu, tomate, tutun, floarea soarelui, ca
urmare a creşterii masei vegetative aeriene sau subterane.
CORELAŢIILE ŞI DOMINANŢA APICALĂ
Acestea reprezintă interacţiunile fiziologice stabilite între organele şi ţesuturile plantelor
care duc la o creştere armonioasă a tuturor părţilor plantelor şi menţin o rezervă de muguri
pentru ciclurile următoare de vegetaţie.
Plantele au întotdeauna muguri care formează lăstari şi muguri care se află în stare de
repaus.
Unii lăstari cresc mai mult, alţii mai puţin, acest lucru datorându-se interacţiunii dintre
mugurii de pe lăstarul respectiv şi se reglează prin intermediul regulatorilor chimici ai plantelor
(auxine, gibereline, citochinine şi inhibitori).
Corelaţiile sunt deosebit de importante în creşterea organelor vegetative şi orientarea
lor în spaţiu.
La plantele dicotiledonate mugurii axilari nu cresc decât atunci când se înlătură vârful
tulpinii sau al lăstarului.
Influenţa inhitoare a mugurelui terminal al tulpinii sau al unui lăstar asupra mugurilor
axilari se numeşte dominanţă apicală.
Sunt plante la care nu există dominanţă apicală şi ca urmare ele cresc sub formă de tufe,
asupra dominanţei apicale având influenţă pronunţată citochininele, ele anulează dominanţa
apicală a mugurelui terminal.

MIŞCĂRILE DE ORIENTARE ŞI DE CREŞTERE LA PLANTE

6
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Mişcarea reprezintă o însuşire esenţială a materiei vii, întâlnită atât la plante, cât şi la
animale.
La plante mişcarea se realizează prin deplasarea în întregime sau orientarea organelor
spre sursele de substanţe nutritive, de apă, de energie, necesare sintezei substanţelor organice.
Mişcările sunt de două feluri:
mişcări pasive - în efectuarea cărora plantele nu intervin;
mişcări active - pentru care plantele consumă energie proprie.
Ambele categorii de mişcări se întâlnesc la plantele libere şi diverse specii de plante
fixate pe substrat.
Mişcările pasive
De exemplu plantele acvatice, plutesc pasiv în masa apei; modalităţile de răspândire a
fructelor şi seminţelor unui mare număr de plante, care prezintă adaptări ce permit deplasarea
lor fie cu ajutorul vântului, al curenţilor de apă sau cu ajutorul animalelor.
Tot în categoria mişcărilor pasive sunt incluse şi mişcările bazate pe mecanisme fizice
cum ar fi mişcările de imbibiţie şi coeziune
Mişcările active sunt întâlnite frecvent în viaţa plantelor şi se efectuează cu un consum
de energie. Amintim: mişcări intracelulare, mişcarea plantelor fixate pe substrat, mişcarea
plantelor libere. Mişcările intracelulare sunt mişcări pe care le fac organitele celulare (mişcarea
cloroplastelor, nucleului, citoplasmei).
Mişcările active pot fi:
autonome;
induse.
Mişcările autonome sunt executate sub acţiunea unor factori interni, proprii
organismelor, la plantele superioare aceste mişcări sunt cunoscute sub denumirea de nutaţii.
Aceste nutaţii pot fi efemere sau periodice şi se datorează unei creşteri neuniforme ale organelor
plantelor în anumite zone ale suprafeţei lor.
Nutaţiile efemere se produc uneori o singură dată în viaţa plantelor cum ar fi: mişcările
executate de cotiledoanele plantelor la germinaţia epigee (fasole) şi mişcările vârfului tulpinii
în momentul răsăririi la unele plante cu germinaţie hipogee (mazăre)
Nutaţii periodice se datoresc creşterii inegale a tulpinii şi rădăcinii plantelor pe diferite
laturi ale lor, ca urmare aceste organe descriu cu vârfurile lor cercuri sau elipse, realizând
mişcări denumite circumnutaţii, care sunt foarte evidente la plantele volubile.
La plantele fixate pe substrat s-au constatat atât mişcări active, cât şi pasive. Anumiţi
factori externi (lumina, apa, gravitaţia, concentraţia substanţelor chimice) pot provoca diverse
excitaţii ce vor determina o reacţie privind modul de orientare a organelor.
Mişcările induse sunt produse de direcţia de acţiune sau variaţiile de intensitate ale unor
factori ai mediului extern. Mişcările induse executate de organele plantelor fixate provocate de
anizotropia direcţiei de acţiune a unor factori ai mediului extern, se numesc tropisme, iar cele
executate de organele acestor plante sub acţiunea variaţiei de intensitate a unor factori ai
mediului extern poartă denumirea de nastii.
Tropismele, sunt mişcări de curbură ale organelor plantelor, induse de direcţia de
acţiune a unor excitanţi din mediul extern, pot fi pozitive şi negative. Cele pozitive sunt atunci
când organul de creştere se orientează în direcţia de acţiune a excitantului, iar tropismele
negative sunt când organul se orientează în direcţia opusă excitantului.

7
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Cele mai importante sunt: fototropismul, geotropismul, chemotropismul şi

hidrotropismul.
Fototropismul, apare atunci când plantele sunt iluminate unilateral, organele
supraterane execută mişcari, realizate prin variaţii de creştere, orientându-se într-un mod
specific în raport cu direcţia din care vine lumina.
Geotropismul, mişcările de curbură ale organelor plantelor, determinate de acţiunea
forţei de gravitaţie.
Chemotropismul, rădăcinile plantelor au tendinţa de a explora regiunile de sol mai
bogate în anumiţi ioni, în funcţie de natura acestor substanţe, rădăcinile se pot curba spre zona
în care ele se găsesc în concentraţie mai mare (chemotropism pozitiv), sau se îndepărtează de
această zonă (chemotropism negativ).
Hidrotropismul constă în însuşirea rădăcinilor plantelor de a se îndrepta, prin mişcări
de curbură, spre regiunile din sol care sunt mai bogate în apă.
Nastiile sunt mişcări realizate prin variaţii de creştere sau turgescenţă, provocate de
modificarea intensităţii sau valorii unor factori ai mediului extern, care acţionează însă uniform
pe toate feţele organelor plantelor, iar direcţia de mişcare este determinată de organul plantei şi
nu de excitant.
Pe lângă aceste mişcări la unele plante se produc mişcări nastice provocate de şocuri
mecanice.
Termonastiile, se datoresc variaţiilor de temperatură ale mediului înconjurător, de
exemplu la florile de lalea variaţiile de temperatură determină închiderea şi deschiderea florii,
aceste mişcării se datoresc variaţiilor de creştere a nivelului temperaturii.
Fotonastiile, determinate de modificări ale intensităţii luminii, de exemplu
inflorescenţele de Bellis perenis la lumină se deschid iar la întuneric se închid.
Nictinastiile, sunt mişcări provocate de alternanţa zi –noapte, de ex. unele flori se
deschid dimineaţa şi se închid seara laleaua, Portulaca, altele se deschid pe timpul nopţii –
Nicotiana alata, Mirabilis jalapa, aceste mişcări sunt caracteristice şi pentru frunzele unor
specii de plante de exemplu trifoiul – la care cele două foliole laterale se apropie una de alta cu
faţa superioară a limbului, iar foliola terminală se apleacă peste ele, la fasole foliolele se apropie
seara între ele cu faţa inferioară a limbului.
La Mimosa pudica, odată cu lăsarea serii foliolele frunzelor se apropie între ele cu faţa
superioară, peţiolurile principale se apleacă, iar cele secundare se apropie între ele.
Seismonastiile, sunt mişcări provocate la unele plante de şocuri mecanice (Oxalis
acetosella şi Mimosa pudica), determinate de variaţii de turgescenţă.

DEZVOLTAREA PLANTELOR
Caracteristicile ciclului de dezvoltare
Spre deosebire de creştere, care reprezintă un fenomen cantitativ de acumulare de masă
vegetativă, dezvoltarea plantelor constituie evoluţia individuală a plantelor, începând cu
germinaţia şi încheindu-se cu înflorirea şi fructificarea.
Ciclul de dezvoltare a plantelor cuprinde mai multe etape:
etapa vegetativă,
etapa generativă,
îmbătrânirea;

8
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

moartea individului.
Se disting câteva grupe de plante: plante efemere, monocarpice şi policarpice.
Plantele efemere au ciclul de vegetaţie foarte scurt, de 5-6 săptămâni.
Plantele monocarpice sunt plante care fructifică numai odată într-un ciclu de viaţă
individual. Avem plante anuale, bienale şi plurienale. Plantele bienale au un ciclu de vegetaţie
de 2 ani, în primul an cresc părţile vegetative, în al 2-lea an se formează flori şi fructe.
Plantele policarpice trăiesc mai mulţi ani. Planele perene înfloresc în fiecare an sau la 2 ani,
înflorirea lor nefiind urmată de moartea lor, creşterea vegetativă este reluată în fiecare an,
urmată de înflorire, de exemplu: mărul, părul.
In dezvoltarea unei plante momentul cel mai important este apariția organelor de
reproducere, a florilor și constituie în esenţă manifestarea capacității de reproducere a plantei,
prin care speciile îşi asigură perepetuarea.
Etapele și determinismul înfloririi
Formarea florilor (anteza) cuprinde mai multe etape:
Inducţia florală- are loc transformarea meristemelor vegetative în primordii florale;
Formarea mugurelui floral prin creșterea și diferențierea primordiului floral;
Formarea părţilor reproducătoare ale florii (polenul şi ovulul);
Deschiderea florilor.
Mult timp s-a crezut că formarea florilor este condiţionată numai de factori ereditari şi în special
de vârsta plantelor. În urma cercetărilor s-a demonstrat că apariţia florilor este condiţionată cu
deosebire de factorii externi care determină transformări care determină mai târziu procesul de
înflorire.
Klebs deosebește în formarea florilor 3 faze:
1. Maturaţia plantei pentru formarea florilor, se realizează prin dominanţa proceselor de
sinteză asupra celor de dezasimilaţie.
2. Formarea primordiului floral, fază în care este absolut necesară lumina şi anume
razele roşii sunt favorabile pe când cele albastre şi violete împiedică formarea florilor.
3. Creşterea florii şi întinderea inflorescenţei, care depinde de factori externi cum ar fi:
lumina, temperatura şi substanţele nutritive.
Factorii externi nu acţionează direct asupra asupra proceselor de reproducere, ci
influenţează asupra stării fiziologice a plantelor, modificând raportul cantitativ al diferitelor
substanţe nitritive, care se acumulează în celulele plantelor.
Anteza este influenţată de un raport optim între diferite elemente minerale prezente în
plante, de exemplu la grâu anteza este inhibată de o cantitate prea mare de azot dar la porumb,
bumbac şi salată un conţinut mare de azot în plante stimulează formarea florilor.

VERNALIZAREA (iarovizare a plantelor)

La majoritatea speciilor de plante temperaturile joase pozitive au o influenţă profundă
asupra iniţierii şi dezvoltării organelor de reproducere, în acest scop plantele anuale necesitând
temperaturi scăzute în primele faze de creştere, iar plantele bienale rămân vegetative în primul
an şi înfloresc în al 2-lea, dacă vor fi expuse la un tratament cu temperaturi scăzute.
Vernalizarea este procesul prin care plantele trec de la starea vegetativă la cea generativă
sub influenţa temperaturilor joase pozitive.
După cerinţele faţă de temperaturile scăzute plantele se împart în 3 grupe:

9
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Plante anuale de toamnă- care îşi încep vegetaţia la sfârşitul toamnei, rezistă iarna sub
formă de plantule şi sunt vernalizate seminţele germinate.
Plante bienale- care intră în iarnă sub formă de plante destul de mari, înfloresc în anul
următor şi sunt vernalizate într-o fază mai avansată de creştere.
Plante perene- care produc în fiecare sezon lăstari sau ramificaţii noi şi necesită
temperaturi scăzute pentru a putea forma flori.
La plantele vernalizate însuşirile dobândite de vârfurile de creştere sunt transmise tuturor
celulelor rezultate în urma procesului de creştere a plantelor;
Parcurgerea stadiului de vernalizare nu duce în toate cazurile la înflorirea plantelor, întrucât
unele specii cu vernalizare obligatorie au nevoie pentru a înflori şi de parcurgerea unui anumit
număr de zile cu o durată a perioadei de lumină caracteristică pentru specie.
Plantele vernalizate au însuşiri de producţie mai bune faţă de cele nevernalizate, prin
vernalizare determinându-se o grăbire a proceselor metabolice.
Vernalizarea are importanţă şi la plantele cu bulbi, rizomi, tuberculi, la care valoarea
temperaturii necesară vernalizării trebuie realizată foarte exact şi în anumite faze de
vegetaţie. La aceste plante se deosebesc mai multe tipuri de anteză:
1. La Narcissus, Galanthus, Convallaria pentru anteză este nevoie de prezenţa frunzelor verzi,
primordiile florale se formează primăvara sau la începul verii anului precend (adică înainte de
scoaterea bulbilor din sol)
2. La Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Iris procesul de anteză se desfăşoară după terminarea
perioadei de asimilare, aşa că toamna la plantare primordiile florale sunt formate;
3. La Allium cepa, Lillium, Dahlia, Begonia şi Solanum primordiile florale încep să se
formeze la sfârşitul perioadei de păstrare şi se termină formarea la plantare;

FOTOPERIODISMUL LA PLANTE
Procesul în care durata zilei este factorul determinant în pregătirea şi declanşarea
înfloririi poartă denumirea de fotoperiodism.
Plantele folosesc alternativ atât perioada de lumină, cât şi cea de întuneric, existând
fotoperioade inductive, acestea determină înflorirea plantelor şi fotoperioade neinductive, care
menţin plantele în stare de vegetaţie.
Plantele de cultură reacţionează diferit faţă de lungimea zilei, în funcţie de durata de
lumină, avem următoarele tipuri de plante:
Plante de zi scurtă (plante nictiperiodice)- au nevoie de 6-12 ore de lumină pe zi şi
înfloresc când lungimea zilei este inferioară lungimii critice. Lungimea critică reprezintă durata
minimă de iluminare în decursul a 24 de ore. Exemple de plante de zi scurtă: tutun, soia, orez,
loboda, meiul şi cânepa.
Plante de zi lungă (plante hemeroperiodice)- au nevoie de peste 14 ore de lumină pe zi
şi înfloresc când se depăşeşte numărul de ore de lumină critică. Ex.: grâul, orzul, spanacul,
salata, inul, sfecla, morcovul şi bumbacul.
Plante indiferente sau neutre- înfloresc după o anumită perioadă de creştere vegetativă,
independent de lungimea fotoperioadei. Ex.: mazărea, fasolea, ardeiul, floarea soarelui,
păpădia.
Gradul de reacţie la durata zilei se numeşte sensibilitate fotoperiodică şi variază în
cadrul fiecărei grupe.

10
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Plantele de zi lungă sau de zi scurtă înfloresc numai dacă primesc un anumit număr de
zile inductive (fotoperioade optime) şi nu este necesar să se găsească tot timpul în fotoperioadă
optimă, de exemplu specia Xanthium pennsylvanicum are nevoie de o singură zi scurtă.
Deoarece efectul fotoperioadelor se manifestă mai târziu, tratamentul se numeşte inducţie
fotoperiodică.
Fotoperiodismul se corelează cu alte procese fiziologice (fotosinteza, respiraţia) cât şi
cu unii factori externi cu deosebire temperatura, dar şi unele substanţe hormonale din plante
(auxine, gibereline).
Relația dintre reacţia fotoperiodică, iarovizare şi răspândirea geografică a plantelor
Prin iarovizare şi fotoperiodism, dezvoltarea plantelor este adaptată la condiţiile
externe, în sensul de a dirija perioda înfloritului şi fructificării în sezonul cel mai favorabil.
Variabilitatea procesului de iarovizare a fost studiată în special la grâu şi secara de
toamnă.
Grânele nordice au stadiul de iarovizare lung (50-90 zile) iar cele sudice mult mai scurt
(15-30 zile).
În ceea ce priveşte reacţia fotoperiodică a cerealelor, grânele din regiunile temperate au
caracter de plantă de zi lungă (grâul, secara, orzul, ovăzul), iar cele din regiunile sudice de zi
scurtă (meiul, porumbul).

Bibliografie:
1. Amasino R.M. , 2004, Vernalization, competence and the epigenetic memory of winter, The
Plant Cell, 16, American Society of Plant Biologists
2. Bercu Rodica , 2003- Fiziologie vegetală, “Ovidius” University Press, Constanța
3. Burzo I. şi colab., 2000 – Fiziologia plantelor de cultură- Ed. Ştiinţa, Bucureşti
4. Delian Elena - 2008. Fiziologia plantelor. Editura Printech, București
5. Jitareanu D., 2002 – Fiziologie vegetală - Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași
6. Murariu Alexandrina, 2002 - Fiziologie vegetală, vol. I, Ed. Junimea, Iași.
7. Pop Adelina, 2002, Fiziologie vegetală, Edit. Waldpress, Timișoara
8. Ştefania Gâdea, 2003, Fiziologie vegetală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca;
9. Şumălan R., Fiziologie vegetală, Editura Eurobit, Timişoara, 2006
10. Toma Liana Doina, Jităreanu Carmenica Doina, 2007 – Fiziologie vegetală. Editura "Ion
Ionescu de la Brad", Iași.

Lucrarea de verificare nr. 6:

1. Caracterizați etapele și mecanismul creșterii celulare.
2. Care sunt acțiunile fiziologice ale auxinelor, giberelinelor și citochininelor?
3. Caracterizați mișcările active și pasive ale plantelor.
4. În ce constă vernalizarea plantelor?

11