BOTANICA

Învăţământul cu frecvenţă redusă

Bucureşti - 2011
2
 INTRODUCERE

Botanica (g. botanae = iarbă, plantă) este ştiinţa care se ocupă cu

studiul plantelor sub diverse aspecte: morfologia externă şi structura internă,
funcţiile vitale, evoluţia lor, clasificarea, răspândirea, asocierea şi utilizarea
acestora.
Plantele de pe toată suprafaţa globului, atât cele terestre, cât şi cele
acvatice, au rol esenţial în existenţa vieţii pe pământ, în circuitul continuu al
materiei.
În procesul de fotosinteză, datorită clorofilei, plantele verzi (plante
autotrofe) au capacitatea de a capta energia solară şi de a sintetiza
substanţele organice din substanţele anorganice (carbonul luat din CO2
atmosferic, împreună cu apa şi sărurile minerale absorbite prin rădăcini). În
acelaşi timp, în procesul de fotosinteză are loc degajarea de oxigen necesar
respiraţiei organismelor aerobe.
O parte din substanţa organică sintetizată de plantele verzi se
acumulează pe uscat şi în apă. Cu ajutorul acestei categorii de plante, cele
fără clorofilă (heterotrofe - saprofite) această materie organică este
transformată în material anorganic care reintră în circuitul materiei în univers.
Unele plante fără clorofilă trăiesc ca parazite, fie pe alte plante, fie pe animale
sau pe om (heterotrofe - parazite) determinând o serie de boli.
Se apreciază că astăzi, pe suprafaţa globului se găsesc aproximativ
500.000 de specii vegetale, dintre care 380.000 sunt plante verzi.
În ţara noastră se găsesc 3.760 de specii carmofite (specii cu rădăcini,
tulpini, frunze şu vase conducătoare) dintre care 3.176 sunt spontane.
Diferenţa dintre acestea o constituie plantele cultivate.
Întreaga noastră existenţă este legată de plante, fie că sunt spontane,
fie cultivate.

3
 Plantele, pe lângă sursa de hrană, oxigen, contribuie la conservarea
mediului ambiant, la menţinerea echilibrului ecologic ameninţat de
dezvoltarea necontrolată a industriei, traficului, extinderea poluării.
Între Botanică, cu subdiviziunile ei (morfologie, anatomie, sistematică,
fiziologie, ecologie, etc.) şi ştiinţele agricole există o legătură foarte strânsă.
Noţiunile de botanică sunt necesare pentru înţelegerea şi aprofundarea
cunoştinţelor predate la multe discipline de specialitate cum sunt: Fitotehnica,
Pomicultura, Legumicultura, Viticultura, Floricultura, Dendrologia, Ecologia,
Agricultura generală etc.
În acest sens, în prezentul curs sunt redate cunoştinţe esenţiale
privind morfologia şi anatomia plantelor, unităţile sistematice mai importante
(numai din subregnul Carmobionta) caracterizându-se mai ales familiile şi
speciile ce reprezintă interes practic pentru studenţii pregătiţi la facultatea
noastră, cât şi noţiuni sumare privind interacţiunea plantă-mediu sau
posibilităţi de valorificare a resurselor vegetale.

4
 Partea I
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR

CELULA VEGETALĂ
(Citologia)

Citologia reprezintă partea de anatomie care studiază celula în toată

complexitatea ei.
Celula este unitatea morfologică şi fiziologică a tuturor organismelor
pluricelulare şi însuşi organismul plantelor unicelulare (majoritatea bacteriilor,
multe alge albastre, unele alge verzi şi ciuperci).
La plantele superioare, celulele sunt diferenţiate şi specializate pentru
anumite funcţii şi sunt grupate în ţesuturi, în timp ce la plantele unicelulare
toate funcţiile vitale de metabolism, înmulţire sunt îndeplinite de celulă.
Forma celulelor vegetale este foarte variată în raport cu gradul de
evoluţie al plantelor cărora le aparţin, de locul pe care-l ocupă în organism şi
funcţiile pe care le îndeplinesc.

Fig. 1 – Diferite forme de celule:

A – parenchimatice; B – prozenchimatice;
C – stelate; D – sifoane (sinciţii) (după V. Zanoschi)

5
 La plantele unicelulare, forma celulelor este de obicei sferică, eliptică,
cubică sau ovală, în timp ce la plantele pluricelulare datorită presiunii
reciproce exercitate de celule, ca urmare a factorilor externi şi a funcţiilor pe
care le îndeplinesc, celulele pot fi: sferice, ovoidale, prismatice, cilindrice,
fusiforme, stelate, reniforme, halteriforme, etc.
Aceste forme variate se pot încadra în două tipuri fundamentale de
celule:
● parenchimatice când cele trei dimensiuni sunt aproape egale, iar
colţurile celulei sunt rotunjite;
● prozenchimatice când axul longitudinal depăşeşte cu mult pe
celelalte două dimensiuni, iar capetele celulelor adesea sunt alungite şi
ascuţite.
Dimensiunile celulelor vegetale variază de asemenea în limite mari.
Bacteriile, organisme unicelulare, au cele mai mici celule (de la 0,1 la
câţiva microni). La plantele superioare mărimea celulelor oscilează în medie
între 10 şi 100 microni. Sunt situaţii în care celulele prozenchimatice sunt
foarte lungi, dimensiunile lor depăşind cu mult dimensiunile medii citate.
Astfel, perii de pe sămânţa de bumbac (vata) au lungimi medii de 30-50 mm,
fibrele de in 40-60 mm, iar cele de urzică chinezească numită ramie pot
ajunge la 250-500 mm.

Constituenţii celulari
Celula vegetală este protejată de un perete celular, iar conţinutul este
reprezentat de mai multe organite bine definite morfologic şi cu funcţii vitale
precise.
Unele dintre acestea sunt vii şi alcătuiesc partea vie a celulelor numită
protoplasmă iar altele sunt lipsite de viaţă şi constituie paraplasma.

6
 A. Protoplasma
Protoplasma este alcătuită din: citoplasmă, nucleu plastide, ribozomi,
condriozomi, mitocondrii, reticul endoplasmatic (R.E), lizozomi şi alte
organite.
1. Citoplasma este o componentă structurală şi funcţională esenţială
a celulelor în care se petrec procese biochimice complexe fără de care viaţa
nu este posibilă.

Fig. 2 – Structura si ultrastructura celulei eucariote:

1 – celulă matură din parenchimul asimilator, la microscopul optic (100 X)
2 – celulă meristematică, la microscopul electronic (10 0000 X): am – amidon;
cordon citoplasmatic; ci – citoplasma; cl – cloroplast; cm – cromela mijlocie;
mi – mitocondrii; n – nucleu; nu – nucleol; pe – perete celular; pl – plasmodesme;
pp – proplastide; pt – punctuaţiuni; RE – reticul endoplasmatic; REg – reticul
endoplasmatic granular; r – ribozomi; sf – sferozomi; v – vacuole (din I. Grinţescu))

7
 Ea este alcătuită dintr-o masă vâscoasă semitransparentă, semifluidă
şi incoloră numită şi matrice citoplasmatică, în care sunt înglobate organitele
celulare.
Din punct de vedere chimic, citoplasma este un corp heterogen, foarte
complex. Mediul de bază îl constituie apa (70 – 85 % din greutatea
proaspătă), în care se află dispersate diferite substanţe organice şi
anorganice, fie sub formă de soluţii adevărate (săruri, hidraţi de carbon etc.)
fie în stare coloidală (proteine, grăsimi). Aceste substanţe au rol în sintezele
şi transformările ce se petrec în celulă.
Compoziţia citoplasmei nu este constantă, se modifică din moment în
moment ca urmare a schimbului continuu pe care-l are celula cu mediul
exterior.
Matricea citoplasmatică este delimitată de două membrane
plasmatice (pelicule citoplasmatice): plasmalema şi tonoplastul.
▪ Plasmalema se găseşte la exteriorul citoplasmei şi este o peliculă de
natură lipoproteică, cu rol protector, participănd la interacţiunea celulară, la
schimburile de substanţă între hialoplasmă şi mediul extracelular (prin
absorbţie şi excreţie).
Ea are grosimi diferite de la o zonă a celulei la alta şi prezintă
numeroase ondulări care îi măresc cu până la 50 % suprafaţa de contact cu
mediul.
▪ Tonoplastul, cea de a doua membrană plasmatică se găseşte în jurul
vacuolelor şi este ceva mai groasă decât prima.
Citoplasmele celulelor învecinate sunt legate între ele prin filamente
citoplasmatice foarte fine numite plasmodesme care vin în contact prin
porţiunile subţiri ale membranelor, numite punctuaţiuni.
Aceste filamente citoplasmatice de dimensiuni foarte mici (0,1 – 0,2
microni) care sunt în număr foarte mare într-o celulă (între 1 000 şi 100 000)

8
asigură schimbul de substanţe şi chiar de organite între celule, fapt ce
subliniază continuitatea citoplasmatică şi unitatea funcţională a organismului
vegetal pluricelular.
2. Ribozomii sunt organite vii, constituite din ARN şi proteine cu
structură asemănătoare histonelor. În celula vegetală ribozomii sunt localizaţi
în citoplasmă, în nucleu, în mitocondrii, în plastide, pe reticulul
endoplasmatic; pot fi liberi sau grupaţi în general câte 5 şi legaţi între ei prin
molecule de ARN, formând polizomi sau poliribozomi. La nivelul acestora se
realizează proteosinteza.
3. Reticulul endoplasmatic este o reţea fină de canalicule, vezicule
şi cisterne ultramicroscopice ce străbate citoplasma fundamentală sau
hialoplasma de la nucleu la periferia celulei, reprezentând un adevărat sistem
circulator endocelular. Reticulul endoplasmatic se găseşte în toate celulele
plantelor eucariote şi lipseşte la procariote.
Din veziculele reticulului endoplasmatic, prin creştere şi acumulări de
substanţe se vor forma vacuolele.

Fig. 3 – Reticulul endoplasmatic; membrana (1); por (2); REN (3);

(după Favard, din M. Palade)

9
 4. Plastidele sunt organite vii, specifice regnului vegetal.
După rolul pe care-l îndeplinesc şi culoarea pe care o au, plastidele
sunt de trei feluri: cloroplaste, cromoplaste şi leucoplaste.
● Cloroplastele (plastide verzi) îşi datorează culoarea prezenţei clorofilei.
La nivelul cloroplastelor se realizează sinteza substanței organice din dioxid de
carbon și apa cu sărurile minerale, în prezența radiației solare (fotosinteza), cel
mai important fenomen biologic din natură, care asigură viaţa pe pământ.
La plantele superioare ele au de obicei formă sferică, elipsoidală sau
lenticulară şi se găsesc între 20 – 50 într-o celulă, mai rar peste 100.
Lungimea lor este de 6 – 10 microni, iar grosimea de 1 – 3 microni.
La algele verzi, cloroplastele sunt mari, au forme foarte diferite
(panglică spiralată, clopot, reţea, stea etc.) şi se numesc cromatofori.
● Cromoplastele sunt plastide colorate diferit fără rol fotosintetizator.
Culoarea diferită a cromoplastelor este dată de pigmenţii carotinoidici:
carotina (roşie portocalie), licopina (roşie), xantofila (galbenă) etc.
Forma cromoplastelor este sferică, lenticulară sau fusiformă şi mai rar
aciculară, romboidală, prismatică; forma sferică sau lenticulară este cea mai
răspândită.
Cromoplastele se găsesc în petalele florilor, în fructe şi în alte părţi
colorate din plante şi se formează din proplastide sau din cloroplaste prin
pierderea capacităţii de fotosinteză, în urma unor modificări structurale.
● Leucoplastele sunt plastide incolore, lipsite de pigmenţi, mai mici
decât celelalte plastide şi care sunt prezente, atât în organele aeriene
(celulele meristematice, epidermice, în spori şi în gameţi), cât şi în cele
subterane.
În ele se pot acumula diferite substanţe de rezervă, în funcţie de care
au fost denumite diferit: amiloplastele care sintetizează amidon; oleoplastele
în care se acumulează lipide şi proteoplastele care sintetizează şi

10
depozitează substanţe de natură proteică.
Toate felurile de plastide au însuşirea de a se transforma unele în
altele. Astfel din leucoplastele incolore se formează cloroplastele (merele
verzi) care se pot transforma în continuare în cromoplaste (merele coapte).
Frunzele verzi îngălbenesc toamna datorită distrugerii clorofilei şi
evidenţierii xantofilei din cromoplaste.
5. Mitocondriile sunt organite mici, alungite (3 - 4 microni lungime şi
0,5 - 1 micron grosime) sau sferice (2 - 3 microni diametru) cu rol important în
energetica celulară; în ele se înmagazinează energia necesară reacţiilor
biochimice, în urma unor procese de fosforilare oxidativă a substanţelor
nutritive din celulă.
Ansamblul lor este denumit condriom celular.
6. Aparatul Golgi este un organit celular în structura căruia intră
pachete de saci turtiţi (cisterne) şi vezicule de diferite mărimi şi care sunt
limitate de o peliculă elementară.
Unitatea structurală şi funcţională a complexului Golgi este
dictiozomul sau corpul Golgi.
Dictiozomii sunt structuri dinamice care se regenerează permanent, la
un pol formându-se noi cisterne, în timp ce la polul secretor opus se desprind
alte vezicule golgiene.
Complexul Golgi are rol important în procesele de secreţie şi în sinteza
polizaharidelor ce intră în constituţia peretelui celular (primordial, primar şi
secundar), în creşterea tubului polenic.
Aparatul Golgi lipseşte la procariote (bacterii, alge albastre-verzi).
7. Microtubulii sunt filamente izolate sau asociate prezente în toate
organitele eucariote vegetale, dispuse în aproape toate zonele celulare:
hialoplasma, nucleu, plastide, mitocondrii, flageli, centrioli.
Microtubulii pe lângă rolul de menţinere a formei celulare, participă la

11
formarea fusului nuclear în timpul diviziunii celulare, la transportul unor
componente necesare peretelui celular, precum şi la mişcările citoplasmei.

8. Lizozomii sunt particule veziculare intracitoplasmatice care prin

enzimele hidrolizante pe care le conţin sunt implicate în metabolismul celulei
vegetale, contribuind la distrugerea substanţelor străine sau a celor nocive.
9. Peroxizomii sunt microcorpi cu diametrul ce depăşeşte adesea 1
micron, înconjuraţi de o membrană plasmatică elementară. Alături de
mitocondrii participă la respiraţia celulară prin prezenţa unor enzime: oxidaze,
peroxidaze, catalaze.
10. Glioxizomii sunt microcorpi prezenţi în celulele endospermului şi ale
cotiledonatelor seminţelor oleaginoase. Ei conţin enzimele (catalaza ş.a.) care
participă la transformarea grăsimilor în glucide. Nu se întâlnesc la animale.
11. Lomazomii sunt formaţiuni veziculare situate în periplasmă, zona
dintre plasmalemă şi peretele celular. Ei provin din R.E. şi corpii Golgi ce
generează celule sferice care traversează plasmalema şi se localizează în
periplasmă. Lomazomii se află numai la plante şi au rol important în formarea
peretelui celular.
12. Nucleul este un component esenţial al celulei, fiind centrul
coordonator al tuturor proceselor vitale care au loc în celulă. El are rol în
transmiterea caracterelor ereditare prin intermediul ADN, care conţine
informaţia genetică.
La algele albastre – verzi şi la bacterii, el nu este limitat de o
membrană nucleară şi poartă numele de nucleoid.
La restul plantelor este individualizat şi se găseşte de obicei câte unul
în celulă. Sunt şi unele excepţii la unele grupe de alge şi ciuperci la care se
întâlnesc şi celule cu doi sau mai mulţi nuclei.
Forma nucleului depinde de tipul celulei şi de starea ei fiziologică şi

12
poate fi sferică la celulele meristematice, ovoidale la cele în curs de
diferenţiere, fusiformă la celulele adulte datorită sistemului vacuolar foarte
dezvoltat.

Fig. 4 – Schema ultrastructurii nucleului:

anvelopa nucleară (1,2); cromatina dispersată (3); por (4) reticul
endoplasmatic (5); nucleol – zona fibrilară internă (6); nucleol – zona
granulară (7); cromatina perinucleolară (8) (după Nougarede, din M. Palade)

Mărimea nucleului variază între 0,5 - 1 micron la ciuperci, 2 - 3 microni

la unele alge şi între 10 - 20 microni la majoritatea plantelor superioare. La
unele gimnosperme se pot găsi în mod excepţional nuclei de până la 600
microni.
Poziţia nucleului în celulă este variabilă. În celula tânără, nucleul este
dispus central; odată cu maturizarea celulei şi apariţia unei vacuole centrale,
citoplasma, nucleul şi celelalte organite sunt deplasate la periferia celulei.
Structura nucleului în interfază (între două diviziuni succesive)

13
 Nucleul este alcătuit din membrana nucleară (anvelopa nucleară),
carioplasma şi nucleoli.
 Anvelopa nucleară a plantelor superioare este formată din două
membrane plasmatice între care este un spaţiu perinuclear.
Membrana externă prezintă ribozomi şi este în legătură cu reticulul
endoplasmatic. Din loc în loc învelişul nuclear prezintă pori (36 - 38 % din
suprafaţa totală a nucleului) cu o structură complexă, prin care se asigură
contactul nemijlocit între carioplasmă şi citoplasmă. Tot prin intermediul lor
substanţele nucleare specifice ca ARN, diferiţi hormoni şi altele trec în
citoplasmă.
 Carioplasma (nucleoplasma) este substanţa fundamentală a nucleului
şi este formată din sucul nuclear (cariolimfa) şi cromatina.
Cromatina şi cromozomii sunt două forme de organizare a aceluiaşi
material genetic (ADN): prima este forma de existenţă în interfază,
cromozomii în timpul diviziunii indirecte.
Cromozomii sunt elemente structurale nucleoproteice compacte care
în interfază sunt despiralizaţi şi nu se observă ca atare. Ei au 2 - 10 microni
lungime şi sunt formaţi din două filamente numite cromatide unite într-o zonă
numită centromer, cu rol de a fixa cromozomul la fusul de diviziune şi de a-i
dirija deplasarea. Numărul cromozomilor într-o celulă este constant pentru
fiecare specie. În nucleul celulelor somatice al plantelor superioare numărul
total de cromozomi formează garnitura cromozomică şi are simbolul 2n care
înseamnă diploid.
Celulele reproducătoare prezintă jumătate din numărul cromozomilor;
aceste celule se numesc haploide şi au simbolul n.
Cromozomii păstrează şi transmit informaţia ereditară care este
localizată la nivelul genelor.
 Nucleolul este un organit inclus în carioplasmă, mai refringent decât

14
aceasta şi reprezintă circa 35 % din masa nucleului; se găseşte în toate
celulele plantelor eucariote, având dimensiunile de 1 - 2 µ. Nu prezintă
membrană plasmatică la exterior. Nucleolul participă la sinteza proteinelor
nucleare, la formarea ribozomilor, participă la diviziunea celulei contribuind la
formarea fusului de diviziune.

B. Paraplasma
Paraplasma este reprezentată de peretele celular (membrana celulară)
vacuomul şi incluziunile ergastice.
1. Peretele celular (membrana) cu o grosime de 1 - 7 µ, constituie o
particularitate a celulei vegetale, asigurând acesteia individualitatea,
menţinerea unui echilibru osmotic cât şi rezistenţă faţă de factorii de mediu.
El este generat de citoplasmă. La sfârşitul diviziunii celulare se
formează un perete despărţitor la nivelul plăcii ecuatoriale care poartă
numele de fragmoplast.
La formarea lui, un rol important îl au veziculele produse de complexul
Golgi şi fragmazomii.
Prin unirea acestor vezicule în care se găsesc substanţe pectice, cu
fragmoplastul, în masa fundamentală a celulei apare lamela mediană cu rol
de a cimenta celulele între ele şi de a atenua presiunea reciprocă.
Celuloza depusă în continuare de citoplasmă de o parte şi de alta a
lamelei mediene, va forma membrana primară. După încetarea creşterii
celulelor fiice, deci odată cu formarea celulelor mature începe să se formeze
şi peretele secundar prin depuneri succesive de noi straturi de celuloză,
alături de lignină, suberină, cutină, taninuri, ceruri, substanţe minerale ş.a.,
ducând la creşterea în grosime a peretelui celular. Hemicelulozele şi
pectinele formează elemente de cimentare ale microfibrelor de celuloză.
Uneori se formează şi peretele terţiar în interiorul unor vase lemnoase.

15
 2. Vacuomul reprezintă totalitatea vacuolelor dintr-o celulă.
Vacuolele, componente caracteristice celulei vegetale (cu excepţia
algelor albastre-verzi) sunt localizate în citoplasmă. Ele sunt cavităţi dilatate
ale reticulului endoplasmatic, pline cu suc celular (suc vacuolar) şi mărginite
de o membrană asemănătoare plasmalemei, dar mai elastică, decât aceasta
numită tanoplast.
La plantele inferioare, unicelulare, vacuolele sunt foarte mici în timp
ce la cele superioare sunt bine individualizate. Şi în corpul plantelor
superioare vacuolele diferă ca dimensiuni de la un ţesut la altul. Astfel, în
celulele meristematice, vacuolele sunt numeroase, de dimensiuni foarte mici,
în timp ce la celelalte tipuri de ţesuturi vacuolele sunt mari, poziţionate
central, citoplasma este restrânsă la periferie iar nucleul este dispus parietal.

Fig. 5 – Evoluţia vacuomului ;

celula meristematică (A); celule in proces de vacuolizare (B, C); celula adulta
cu o singura vacuola (D); nucleu (1); vacuola (2) (după Troll, din M. Palade)

16
 Sucul vacuolar, un produs metabolic al celulei este un amestec
eterogen de substanţe organice şi anorganice dizolvate, în stare coloidală
sau insolubile.
Astfel în sucul celular se găsesc: glucide (glucoza şi fructoza în fructe,
zaharoza în celulele rădăcinii sfeclei de zahar, inulina în tuberculii de napi
porceşti), acizi organici (citric, tartric, fumaric, malic, oxalic), aminoacizi
(asparagină la sparanghel, mazăre, fasole), alcaloizi (ricina la ricin, morfina în
capsulele de mac de grădină, nicotina în frunzele de tutun), glucozizi
(digitalina în frunzele de degeţel roşu, absintina în plantele de pelin), taninuri
(în frunze, scoarţa şi parenchimurile altor organe), substanţe minerale
(azotaţi, fosfaţi, ioni de potasiu, calciu, magneziu), vitamine, enzime,
fitohormoni, antibiotice, fitoncide ş.a.
Sucul vacuolar are o mare însemnătate în viaţa plantei: ia parte activă
la schimbul de apă dintre celule şi mediul extern; este un depozit de
substanţe organice şi anorganice, fie ca substanţe de rezervă, fie ca deşeuri
ale metabolismului celulelor.
În multe cazuri compoziţia chimică a sucului vacuolar determină
importanţa practică a plantelor şi motivează cultivarea sau recoltarea lor din
flora spontană.
3. Incluziunile ergastrice – sunt substanţele organice sau anorganice,
rezultate în urma metabolismului celular şi care se găsesc, atât în sucul celular,
cât şi în spaţiile intercelulare elaborate de protoplast şi excretate.
 Incluziunile ergastrice anorganice sunt substanţe solide, cristalizate
sau amorfe precum carbonatul de calciu (la specii din familiile Urticaceae,
Moraceae, Cucurbitaceae) fosfatul de calciu (în lemnul de Tek), sulfatul de
calciu (specii din familiile Tamaricaceae).
 Incluziuni ergastrice organice pot fi:
- fluide sau semifluide: grăsimi, uleiuri volatile, răşini;

17
 - solide: amidonul, aleurona, cristalele minerale.
Amidonul este cea mai importantă poliglucidă de rezervă; se găseşte
aproape în toate organele plantelor dar predomină în seminţe şi organele
subterane (sub formă de granule, numit amidon secundar).
Forma, dimensiunile şi numărul granulelor de amidon reprezintă criterii
anatomici de identificare a unor organe vegetale.

Rezumat
In acest capitol este prezentată celula ca unitate morfologică şi
fiziologică a organismelor pluricelulare cu principalii ei constituenţi vii
(protoplasma) şi
nevii (paraplasma), căt şi rolul fiecăruia în desfăşurarea activităţii celulare.

Termeni şi noţiuni cheie:

- celule parenchimatice
- celule prozenchimatice
- citoplasmă
- nucleu
- plasmodesme
- organite
Întrebări recapitulative
- Forma şi dimensiunile celulelor
- Protoplasma, paraplasma
- Plastidele şi clasificarea acestora
- Nucleul şi alcătuirea acestuia
- Vacuole şi sucul vacuolar
- Peretele celular: formare, structură

18
 ŢESUTURILE VEGETALE
Histologia

Histologia vegetală este un capitol al anatomiei plantelor care se

ocupă cu studiul ţesuturilor.
Ţesuturile sunt grupări de celule care au aceeaşi formă, origine, care
îndeplinesc aceleaşi funcţii şi sunt interdependente. Ţesuturile apar numai la
plantele pluricelulare, în urma unor procese de diferenţiere celulară prin care
celulele tinere (meristematice) nediferenţiate, trec în celule specializate
(„definitive”).
Clasificarea ţesuturilor poate fi făcută după mai multe criterii.
În funcţie de particularităţile lor morfologice şi după rolul pe care îl
îndeplinesc în plante, ţesuturile pot fi grupate astfel:
1. ţesuturi formative (meristematice);
2. ţesuturi de apărare (protectoare);
3. ţesuturi fundamentale (parenchimatice, trofice);
4. ţesuturi conducătoare;
5. ţesuturi de susţinere (mecanice);
6. ţesuturi secretoare;
7. ţesuturi sensitive.

1. Ţesuturile meristematice (formative, de origine)

Ţesuturile meristematice sunt ţesuturi alcătuite din celule mici, unite
între ele, cu membrana subţire, nucleul relativ mare, citoplasmă densă, în
care se află o reţea endoplasmatică dezvoltată, ribozomi, mitocondrii,
dictiozomi şi numeroase vacuole mici. Caracteristica de bază a acestor celule
este capacitatea lor ridicată de diviziune.

19
 Prin diviziunea lor se formează celulele derivate din care se vor
diferenţia ţesuturile mature cu o funcţie bine conturată.
Prezenţa permanentă a meristemelor este o trăsătură specifică a
plantelor.
 După poziţia lor în plantă, meristemele sunt de trei feluri:
- Meristeme apicale aflate în vârful rădăcinii, radicelelor, a tulpinii şi a
ramurilor acesteia, alcătuind apexul (vârful sau conul de creştere) şi
determinând creşterea în lungime a acestor organe);
- Meristeme intercalare – plasate între ţesuturile definitive, sunt prezente
la tulpinile cu noduri şi internoduri evidente, la specii din familiile Gramineae,
Cyperaceae;
- Meristeme laterale – sunt situate lateral şi paralel faţă de axul rădăcinii
sau al tulpinii determinând creşterea în grosime a acestora.
 După origine şi gradul de dezvoltare a celulelor care le alcătuiesc,
meristemele se clasifică astfel:
- Meristeme primordiale – sunt cele mai tinere ţesuturi. Ele provin din
diviziunea celulei ou şi alcătuiesc embrionul. La plantele mature ele se
găsesc localizate în apexuri.
- Meristeme primare – se formează prin activitatea meristemelor
primordiale. Celulele derivate ale meristemelor primare, prin procesul de
diferenţiere vor forma ţesuturi mature specializate.
După ţesuturile pe care le formează meristemele primare se pot clasifica
astfel:
- protoderma, care generează rizoderma la rădăcină şi epiderma la
tulpină;
- procambiul, care va forma elementele ţesutului conducător şi ţesutului
de susţinere;
- meristemul fundamental care generează ţesuturi fundamentale;

20
 - caliptrogenul, care se află numai la rădăcină şi din care se va forma
caliptra sau scufia.
Meristemele primare funcţionează pe tot parcursul vieţii plantelor în cazul
monocotiledonatelor, în timp ce la dicotiledonate se formează şi alte tipuri de
meristeme, cele secundare.
Meristemele secundare – îşi au originea în ţesuturi parenchimatice
mature „definitive” care îşi recapătă capacitatea meristematică. Acest proces
de revenire la stadiul de meristeme se numeşte dedifereţiere. În acest fel se
formează cele două meristeme secundare: cambiul şi felogenul, întâlnite la
tulpinile şi rădăcinile ce cresc în grosime.
Cambiul generează ţesut conducător liberian (spre exterior), ţesut lemnos
(spre interior) şi raze medulare.
Felogenul formează spre exterior suber secundar şi spre interior feloderm
(scoarţa secundară). El apare întotdeauna la exteriorul cambiului.
Ţesuturile generate de cele două meristeme vor participa la formarea
structurilor secundare ale rădăcinii şi tulpinii.

2. Ţesuturile protectoare (de apărare, acoperitoare)

Ţesuturile protectoare sunt localizate la exteriorul organelor şi au rolul de
a le proteja de acţiunile dăunătoare ale factorilor de mediu.
După origine, ţesuturile protectoare sunt primare, formate de protodermă
şi secundare formate de felogen sau ca urmare a activităţii acestuia (în cazul
ritidomului).
2.1. Ţesuturi protectoare primare
Aceste ţesuturi sunt reprezentate de epidermă, caliptră şi rizodermă.
Epiderma protejează exteriorul organelor, atât la plantele ierboase, cât şi
la cele lemnoase (lăstari tineri), mijlocind în acelaşi timp şi schimbul de
substanţe cu mediul exterior.

21
 În general epiderma este formată dintr-un singur strat exterior de celule
strâns unite între ele, fără spaţii intercelulare, cu pereţii exteriori îngroşaţi,
acoperiţi cu cuticulă sau ceară. În rare cazuri, epiderma este pluristratificată
(ficus, leandru etc).

Fig. 8 – Ţesuturi protectoare :

A – epiderma frunzei de Dianthus sp.; B – epiderma tulpinii de Cactus sp. ;

C – epiderma stratificată la frunza de Nerium: c – cuticula; m – membrană
celulozică (A, B – după Molisch, C – din M. Răvăruţ)

Cloroplastidele lipsesc din epidermă la majoritatea plantelor (excepţie fac

plantele de apă, unele din plantele ce cresc la umbră) găsindu-se numai în
celulele stomatice.
Stomatele au rol în schimbul de gaze cu mediul extern şi în eliminarea
apei sub forma de vapori.
O stomată este alcătuită din două celule reniforme sau halteriforme
(graminee, ciperacee) între care se află o deschidere numită ostiolă. În jurul

22
celulelor stomatice se pot găsi două sau mai multe celule anexe, a căror
dispunere şi formă caracterizează anumite grupe de plante.

Fig. 9 – Stomate la frunzele de măr (Malus domestica):

A – stomate văzute apical; B – stomată secţionată transversal:

a – perete intern; b – cavitate celulară; c – ostiola; d – creste ce marginesc
deschiderea internă; e- atriul interior; f – atriul posterior; g – camera
substomatică; h – cuticula; i – creste ce mărginesc derschiderea internă
(dupa Irina Morlova şi Eugenia Baciu)

Celulele stomatice împreună cu celulele anexe şi camera substomatică

(un spaţiu cu aer de sub stomată) formează aparatul stomatic.
Epiderma mai prezintă peri unicelulari sau pluricelulari cu rol protector,
secretor sau de agăţare.
Caliptra (piloriza) are formă de cupă sau degetar învelind vârful rădăcinii,
în regiunea meristemului terminal pe care-l protejează în timpul înaintării
printre particulele de sol.
Grosimea caliptrei este aproximativ constantă, deoarece pe măsură ce
celulele din vârf se distrug, meristemul primar din rădăcină (caliptrogenul)
generează noi celule.
23
 Rizoderma este situată la exteriorul rădăcinii şi este formată dintr-un singur
rând de celule, lipsite de cloroplaste. La început are mai mult rol de absorbţie
decât de apărare. Abia în zona aspră rolul de apărare devine preponderent, deşi
în această zonă se formează de multe ori noi ţesuturi de apărare (exodermul)
care preiau funcţia de apărare după exfolierea rizodermei.
2.2. Ţesuturi protectoare secundare
Aceste ţesuturi se întâlnesc la dicotiledonate la care apare şi
funcţionează meristemul secundar numit felogen.
Suberul se formează la exteriorul rădăcinii sau a tulpinii dar poate
apărea uneori şi în profunzimea organelor respective ca în cazul tulpinei viţei
de vie. Suberul este multistratificat, împregnat cu suberină impermeabil
pentru apă şi gaze. Celulele suberului sunt lipsite de spaţii intercelulare şi la
maturitate mor datorită lipsei de comunicare cu exteriorul. La nivelul suberului
se găsesc lenticelele, formate din celule suberificate, afânate cu spaţii
intercelulare, ce permit schimbul de gaze dintre plantă şi mediul exterior.

Fig. 10 – Suber moale (a) şi parenchim de depozitare (b) la tuberculul de

Solanum tuberosium (după V. Zanoschi şi C. Toma)

Ritidomul (gr. rhitis = zbârcitură, încreţitură) reprezintă un ansamblu

heterogen de ţesuturi moarte care se află la exteriorul plantelor lemnoase,
format în urma apariţiei anuale de noi zone de felogen. Ritidomul este cu atât

24
mai gros, cu cât felogenul se formează mai adânc şi forma lui este caracteristică
pentru tulpinile unor specii (sub formă de inele la cireş, solzi la măr, fâşii la
Clematis vitalba etc.)

3. Ţesuturi parenchimatice (fundamentale, trofice)

Ţesuturile fundamentale ocupă volumul cel mai mare din corpul plantei
şi sunt formate în special prin activitatea meristemului fundamental (primar)
dar şi prin activitatea cambiului (secundar).
Ţesuturile fundamentale sunt formate din celule vii, cu pereţi subţiri,
celulozici (uneori cei ai endospermului sau ai parenchimurilor de înmagazinare a
materiilor de rezervă sunt îngroşaţi), cu spaţii intercelulare mici (meaturi) sau
mari (lacune).
După funcţia pe care o îndeplinesc parenchimurile fundamentale sunt
de mai multe feluri: parenchimuri de absorbţie, asimilatoare şi de depozitare
(de substanţe organice şi anorganice).
3.1. Parenchimurile de absorbţie sunt localizate mai ales la nivelul
organelor subterane şi au rolul de a absorbi apa cu substanţele nutritive şi de
a o transmite vaselor conducătoare lemnoase.

Fig. 11 – Parenchimurile de absorbţie din rădăcină;

p.a. – păr absorbant; rz. – rizoderma; sc. –scoarţa; end. – endoderm; c.C. –
cordoanele lui Caspary; p. – periciclu; x – xylem; fl. – floem
(după M. Răvăruţ şi E. Turenschi)

25
 3.2. Parenchimurile de asimilaţie (parenchimurile clorofiliene sau
clorenchimuri) se întâlnesc în toate organele verzi, dar mai ales la frunză,
localizate imediat sub epidermă, fiind mai aproape de lumină. Acestea sunt
cele mai importante ţesuturi datorită conţinutului bogat în cloroplaste în care
are loc procesul de fotosinteză, cu formare de substanţe organice. Celulele
parenchimurilor asimilatoare au pereţii subţiri şi celulozici şi prezintă spaţii
intercelulare.

Fig. 12 – Parenchim de asimilaţie în frunza de piciorul – cocoşului:

p.pal. – parenchim palisadic; p.lac. – parenchim lacunos; ep. – epiderma
(după D. Mititelu)

3.3. Parenchimurile de depozitare sunt parenchimuri fundamentale

în care se acumulează substanţe de rezervă (substanţe organice, apa cu
săruri minerale, aer) reprezentând pentru om şi animale un izvor de materii
prime vegetale.

În funcţie de rolul lor se clasifică astfel:

- parenchimuri de depozitare a substanţelor organice (zaharoză,
substanţe proteice, lipide etc.) sau parenchimuri de rezervă; se află în toate
organele plantelor, dar mai ales în rădăcinile şi tulpinile subterane cum sunt
rizomii, tuberculii, de asemenea în seminţe şi fructe.

26
 - parenchimuri de depozitare a apei cu substanţe minerale (parenchi-
muri acvifere) se găsesc mai ales la plantele ce trăiesc în condiţii de
uscăciune, locuri sărăturoase, şi la plantele epifite.
- parenchimuri de depozitare a aerului (parenchimuri aerifere) se
întălnesc la plantele acvatice sau în locuri mlăştinoase; spaţiile mari cu aer
dintre celule micşorează greutatea plantelor acvatice, servesc ca un rezervor
de aer folosit în procesele vitale ale plantelor (respiraţie, fotosinteză).

4. Ţesuturile conducătoare
Aceste ţesuturi sunt specializate pentru conducerea sevei brute şi a sevei
elaborate în corpul plantelor.
Ele sunt formate din două categorii de vase:
- vase lemnoase care conduc prin plantă apa cu săruri minerale (seva
brută) absorbită prin rădăcină, până la frunză, locul unde sunt sintetizate
substanţele organice;
- vase liberiene – care conduc seva elaborată de la frunză spre toate
ţesuturile plantei, servind la nutriţia ei.
Vasele lemnoase sunt formate din celule parenchimatice aşezate cap la
cap mai mult sau mai puţin lignificate.

Fig. 13 – Tipuri de vase lemnoase :

A – inelat; B1, B2 – spiralate; C – reticulat; D – cu punctuaţiuni.

27
 Modul şi gradul de lignificare a pereţilor vaselor lemnoase este diferit,
acestea putând fi: inelate, spiralate, reticulare şi punctate sau pot prezenta
două combinaţii din tipurile amintite. La ferigi sunt caracteristice vasele tip
scalariform.
După formă şi dimensiuni, vasele lemnoase se impart în două categorii:
traheide şi trahee.
Traheidele sunt elemente unicelulare scurte, de formă prismatică sau
cilindrică ascuţite la ambele capete, unde se articulează de celulele
învecinate fără ca pereţii dintre ele să se resoarbă. Din acest motiv ele se mai
numesc şi vase închise sau neperfecte şi caracterizează plantele vasculare
mai puţin evoluate. Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni până la
30 mm şi diametrul este de 1 - 10 microni.
Traheele sunt de forma unor tuburi lungi formate din celule moarte,
aşezate cap la cap între care pereţii despărţitori au dispărut prin lichefiere.
Ele se mai numesc şi vase deschise sau perfecte. Au aspectul unor vase
capilare care pot atinge lungimi de caţiva metri; diametrul de 10 - 20 microni
şi se găsesc la plantele evoluate, cu excepţia celor parazite al căror ţesut
lemnos este format numai din traheide.
Vasele liberiene sunt formate din celule lungi de tip parenchimatic,
cilindrice sau prismatice cu pereţii transversali perforaţi, motiv pentru care se
mai numesc şi plăci ciuruite, iar vasele se mai numesc şi vase ciuruite.

28
 Fig. 14 – Structura vaselor liberiene:
1 – vas liberian (Cucurbita pepo) în secţiune longitudinală;
2 – câmpuri ciuruite; 3 – vas liberian plasmolizat: c – câmpuri ciuruite;
ca – celule anexe; cp – conţinutul vasului plasmolizat (după I. Grinţescu)

În comparaţie cu vasele lemnoase, vasele liberiene sunt mai mici. Ele

pot atinge 100 - 300 microni lungime şi 20 - 30 microni în diametru.
Tuburile ciuruite funcţionează de regulă numai o singură perioadă de
vegetaţie. Sunt situaţii când funcţionează mai mulţi ani, caz în care porii
plăcilor ciuruite sunt astupaţi toamna cu calază. Primăvara calusul se
lichefiază şi circulaţia în vase reîncepe.
La angiosperme vasele liberiene sunt însoţite de celule anexe care
lipsesc la ferigi şi gimnosperme.
Vasele conducătoare lemnoase şi liberiene pot avea origine primară
când provin din procambiu sau secundară când provin din cambiu. În
organele plantelor vasele se grupează în fascicule care pot fi simple
(lemnoase sau liberiene) sau mixte (libero-lemnoase).

29
 5. Ţesuturile de susţinere (mecanice)
Ţesutul mecanic este specific plantelor supraterestre care prezintă o
poziţie verticală pe sol. Rezistenţa plantelor ierboase mici şi a plantelor
lemnoase tinere la acţiunea unor factori de mediu (vânt, ploaie, zăpadă etc.)
se datorează, atât turgescenţei celulare, cât şi ţesutului conducător lemnos.
Pe măsură ce planta se dezvoltă pentru a-şi menţine poziţia verticală
sub acţiunea greutăţii specifice crescute, apar noi ţesuturi de susţinere:
colenchimul şi sclerenchimul.
5.1. Colenchimul este un ţesut de origine primară şi caracterizează
organele tinere ale plantelor în curs de dezvoltare, dar poate fi şi de origine
secundară. Este format din celule vii, cu pereţii celulozici îngroşaţi inegal şi
din acest punct de vedere pot fi de două tipuri:
 colenchim unghiular, când depunerile de celuloză au loc la colţurile
celulelor;
 colenchim tabular (în plăci) când sunt îngroşaţi cu celuloză pereţii
tangenţiali în timp ce pereţii radiali rămân subţiri.

Fig. 15 – Colenchim: A – tabular; B – unghiular; C – secţiune longitudinală

prin colenchimul unghiular: p. tg. – perete tangeţial; p. r. perete radiar (lateral)
(după M. Păun)

30
 5.2. Sclerenchimul este un ţesut mecanic ce caracterizează plantele
mature care şi-au încetat creşterea şi poate avea origine primară (din
meristemul fundamental sau procambiu) sau secundară (din cambiu). Este
format din celule moarte cu pereţii de obicei lignificaţi, îngroşaţi uniform.
După forma celulelor sclerenchimul poate fi: scleros şi fibros.
 Sclerenchimul fibros este format din celule foarte lungi cu capete
ascuţite, cu himenul redus, dispuse în lungul organului ca şi vasele
conducătoare.
 Sclerenchimul scleros este format din celule aproape izodiametrice cu
pereţii foarte lignificaţi, numite sclereide, dispuse în grupuri compacte, mai rar
câte 2 - 3 sau izolate. Din ele se formează endocarpul drupelor (sâmburele
de cais, prun, etc.) şi tot el constituie celulele pietroase din fructele de păr şi
gutui (noduli), tegumentul seminal (fasole) sau peretele tare ce alcătuieşte
achena, nuca. La unii copaci (fagul, stejarul) sclereidele sunt răspândite în
scoarţă.
6. Ţesuturile secretoare
Ţesuturile secretoare sunt reprezentate de celule sau grupe de celule
care sunt specializate pentru elaborarea (în procesul metabolic) a unor
substanţe chimice complexe (uleiuri eterice, răşini, taninuri, balsamuri, gume,
mucilagii, latex, alcaloizi, etc.)
Unele din aceste produse sunt eliminate din circuitul metabolic al
plantei ca produse de excreţie, altele sunt reutilizate de plante.
După locul de depunere al substanţelor secretate, ele se clasifică în
trei grupe: ţesuturi cu secreţie externă, ţesuturi cu secreţie intercelulară,
ţesuturi cu secreţie intracelulară.
6.1. Ţesuturi cu secreţie externă
Aceste ţesuturi depun substanţele elaborate la exteriorul organelor, în
afara celulelor secretoare. Din această categorie fac parte:

31
 - papile secretoare ;
- perii secretori ;
- solzii (glandele secretoare) ;
- glandele digestive ;
- glandele nectarifere ;
- hidatodele (glande secretoare de apă)

Fig. 16 – A , B – glandă secretoare la florile de hamei (Humulus lupulus):

c.s – celule secretoare; sec. – produse de secreţie; cut. – cuticula
(după M. Păun)

6.2. Ţesuturi cu secreţie intercelulară

La aceste ţesuturi substanţa secretată se acumulează în spaţii aflate
în interiorul organelor plantelor şi sunt de două feluri:
- buzunare secretoare (pungi secretoare) – sunt spaţii de formă sferică
sau ovoidală şi se formează în parenchimuri (la sunătoare, citrice);
- canale secretoare – formate dintr-un spaţiu colector cilindric, tapiţat cu
celule secretoare. Se găsesc în fructele umbeliferelor, în tulpinile coniferelor.
6.3. Ţesuturi cu secreţie intracelulară
Aceste ţesuturi se caracterizează prin păstrarea în interiorul celulei
secretoare a substanţei secretate (latex). Celulele secretoare se numesc
laticifere .
Ţesuturile secretoare au o importanţă practică deosebită, multe plante
cultivându-se pentru uleiurile eterice pe care le produc sau pentru substanţele
folosite în tratarea unor afecţiuni. Sunt şi plante care produc substanţe
dăunătoare sau chiar toxice.

32
 7. Ţesuturi sensitive
Ţesuturile sensitive permit recepţionarea excitaţiilor din mediul extern.
După natura acestor excitaţii la a căror percepţie s-au specializat, aceste
ţesuturi se clasifică astfel:
7.1. Ţesuturi (şi celule) sensitive la excitanţi mecanici care
reacţionează la atingeri sau lovituri. Ele pot fi:
- papile sensitive care sunt cele de pe cârceii dovleacului şi care
determină curbarea acestora;
- peri sensitivi – întâlniţi la plantele insectivore
7.2. Ţesuturi şi celule sensitive la efectul gravitaţiei - se află în
vârfurile rădăcinii principale şi ale tulpinii. Ele conţin protoplasma sensibilă şi
orientează rădăcina spre excitant (forţa de atracţie gravitaţională a
pământului), deci are geotropism pozitiv, iar tulpina şi ramificaţiile ei în
direcţie opusă excitantului (geotropism negativ);
7.3. Celule fotosensibile care reacţionează la lumină. Din această
categorie fac parte papilele fotosensibile care sunt celule epidermice cu
membrana externă bombată, ce funcţionează ca o lentilă plan-convexă ce
concentrează razele luminoase într-un focar situat în mijlocul celulei. Este o
adaptare a acestor celule pentru a absorbi o cantitate cât mai mare de
energie solară în zonele unde sunt situate cloroplastele.

33
 Rezumat
În acest capitol se prezintă structura principalelor ţesuturi vegetale, originea şi
funcţiile acestora.

Termeni şi noţiuni cheie

Ţesut meristematic Vase liberiene
Apex Vase lemnoase
Ţesut protector Ţesut de susţinere
Stomate Ţesut secretor
Ţesut parenchimatic Ţesut conducător

Întrebări recapitulative
- Prin ce se caracterizează ţesuturile meristematice ?
- Care sunt meristemele primare şi ce generează acestea ?
- Cum se clasifică ţesuturile protectoare ?
- Care sunt ţesuturile parenchimatice şi rolul acestora ?
- Care este clasificarea ţesuturilor conducătoare ?
- Care sunt ţesuturile de susţinere şi prin ce se caracterizează ?

34
 ORGANOGRAFIA

Organografia se ocupă cu studiul morfologiei şi anatomiei organelor

plantelor.
Corpul plantelor, alcătuit din organe se numeşte corm, iar plantele
astfel alcătuite se numesc cormofite, aici fiind cuprinse ferigile şi plantele cu
flori.
Organele plantelor sunt grupate după funcţiile fundamentale, în două
categorii: organe vegetative şi organe de reproducere.
Organele vegetative sunt: rădăcina, tulpina, frunza şi sunt prezente la
ferigi, gimnosperme şi angiosperme iar funcţia lor principală este întreţinerea
vieţii plantei ca individ.
Organele de reproducere la angiosperme sunt reprezentate de flori,
fruct, sămânţă, având ca funcţie principală perpetuarea speciei.

RĂDĂCINA
Rădăcina, în cazul plantelor ce au rădăcina în pământ, are rolul de a
fixa planta şi de a absorbi din sol apa cu sărurile minerale.
Acest organ are de regulă simetrie radiară, o creştere geatropic
pozitivă, nu are noduri, muguri, frunze şi stomate. Ramificaţiile rădăcinii
principale se numesc radicele sau rădăcini secundare.
Rădăcina poate suferi uneori procese de metamorfoză şi pe lângă
funcţiile specifice poate îndeplini şi alte funcţii cum ar fi: depozitarea materiilor
de rezervă, de regenerare a plantelor, de întreţinere a unor relaţii simbiotice
cu unele microorganisme etc.

35
 Clasificarea rădăcinilor
Rădăcinile sunt diferenţiate după origine, formă, mediul de viaţă.
 După origine se disting:
- Rădăcini normale (embrionare) care se formează din radicula
embrionului, odată cu germinarea seminţelor, şi îndeplinesc cele două funcţii
principale (de fixare a plantei şi absorbţie a apei cu sărurile minerale). Durata
lor de viaţă este variabilă de la câteva săptămâni (graminee) până la luni
(plante erbacee anuale), ani (plantele erbacee perene), zeci, sute de ani
(plantele lemnoase);
- Rădăcini adventive care se formează din meristeme, pe tulpini, ramuri
sau frunze. Capacitatea plantelor de a forma rădăcini adventive prezintă o
mare însemnătate în procesul de înmulţire a unor specii.
 După formă, care în general este foarte variată se pot distinge 3 tipuri
morfologice, având în vedere raportul între mărimea rădăcinii principale şi a
celor secundare:
- Rădăcini pivotante – la care rădăcina principală este foarte dezvoltată
în comparaţie cu rădăcinile secundare care sunt subţiri şi scurte (floarea-
soarelui, lucernă, morcov etc.);
- Rădăcini rămuroase – rădăcina principală şi ramificaţiile ei de ordinul I
sunt groase şi puţin numeroase (arbori, pomi fructiferi);
- Rădăcini fasciculate (fibroase) sunt caracteristice monocotiledonatelor.
Rădăcina principală se dezvoltă puţin sau lipseşte. Radicelele şi respectiv
rădăcinile adventive au aspectul unui mănunchi de rădăcini firoase ierboase
şi de grosimi aproape egale (gramineele şi plantele cu bulbi).

36
 Fig. 17 – Forme de rădăcini:
a – fasciculate, b – pivotante cu nodozităţi la leguminoase, c- rămuroasă la
arbori (după M. Păun)

 După mediul de viaţă:

- Rădăcini subpământene sunt adaptate în cel mai înalt grad la funcţiile
de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale
- Rădăcini aeriene se întâlnesc mai rar în natură (la unele liane şi la
orhideele epifite). Sunt lipsite de peri absorbanţi şi prezintă un ţesut parenchi-
matic spongios care absoarbe apa sub formă de vapori din atmosferă.
- Rădăcini acvatice sunt proprii plantelor de apă şi se caracterizează
prin lipsa sau slaba dezvoltare a ţesuturilor acoperitoare, lipsa pilorizei şi prin
prezenţa unor parenchimuri dezvoltate

Rădăcini metamorfozate
Sunt rădăcini normale sau adventive care au suferit modificări morfolo-
gice, structurale, adaptându-se altor funcţii.

37
 - Rădăcini tuberizate – se caracterizează prin creşterea exagerată în
grosime şi acumularea de mari cantităţi de substanţe de rezervă. (amidon,
inulină etc.). Se pot tuberiza: rădăcina principală (morcov, sfeclă, păstârnac),
rădăcini secundare (gherghină), hipocatilul împreună cu coletul (ridiche).

Fig. 18 – Rădăcini tuberizate : A – rădăcina principală tuberizată la morcov

(Daucus carota var. sativa); B – radicele tuberizate la gherghina (Dahila
variabilis); C – la aglica (Filipendula hexapetata); D – radacini adventive
tuberizate la grîuşor (Ficaria verna), (din M. Răvăruţ si E. Turenschi)

- Rădăcini cu muguri se întâlnesc mai rar. Rădăcinile de obicei nu

formează muguri. Unele plante lemnoase (plop, salcâm, măceş, etc) cât şi
ierboase (pălămida, volbura, păpădia etc) fac excepţie în acest sens.
Rădăcinile acestor plante situate foarte aproape de suprafaţa solului pot

38
forma muguri din care pornesc lăstari aerieni numiţi drajoni, care servesc la
regenerarea plantei, iar operaţia se numeşte drajonare.
- Rădăcini simbionte, se găsesc la multe plante superioare care trăiesc
în simbioză cu unele plante inferioare şi pot fi:
- Rădăcini cu nodozităţi se găsesc mai ales la specii din familia
Fabaceae (salcâm, mazăre, lucernă) unde ramificaţiile radiculare trăiesc în
simbioză cu bacterii fixatoare de azot din genul Rhizobium (bacterioriză).
Planta gazdă foloseşte compuşi minerali cu azot iar bacteria, glucidele pe
care le sintetizează planta.

Fig. 19 – Rădăcini cu nodozităţi (nod.) la mazare (Pisum sativum):

A – nodozităţi; B – fragment de rădăcină
(după M . Păun)

- Rădăcini cu micorize sunt caracteristice unor specii lemnoase (tei, plop,

pin, stejar, alun) cât şi unor specii erbacee perene. Simbioza are loc între plante
39
superioare şi ciuperci (micoriza). Ciuperca retine pentru planta gazdă apa cu
sărurile minerale, iar planta superioară furnizează ciupercii, substanţe organice.
- Rădăcini de ancorare, sunt rădăcini adventive care apar la baza tulpinii
sau pe ramurile unor specii (Ficus, Pandanus) şi care susţin trunchiul sau
coroana.
- Rădăcini aeriene fixatoare, sunt rădăcini adventive cu care unele
plante urcătoare, liane se fixează pe un suport (Hedera helix).
- Rădăcini cu pneumatofori, sunt prezente la plantele acvatice, de
mlaştini (Taxodium). Unele ramificatii secundare ale rădăcinilor normale ale
plantei se ridică la suprafaţa apei (pneumatofori), la nivelul lor asigurându-se
schimbul de gaze.
- Rădăcini asimilatoare, sunt rădăcini aeriene care conţin cloroplaste. Se
întâlnesc la unele orhidee epifite, tropicale.

Morfologia şi structura vârfului rădăcinii

Vârful unei rădăcini tinere estre diferenţiat morfologic, structural şi
cuprinde mai multe zone (sau regiuni): piloriza (caliptra), vârful vegetativ,
zona netedă, zona pilifera, zona aspră.
Caliptra este ţesutul de apărare al apexului rădăcinii şi are aspectul
unui degetar, lung de 2 - 4 mm. Se formează numai la rădăcinile care cresc
în pământ. Celulele sale externe, în contact cu solul se exfoliază, iar alte
celule tinere se formează în partea internă prin activitatea caliptrogenului,
astfel grosimea sa ramâne constantă.
Vârful vegetativ (conul vegetativ) cuprinde regiunea de 2 - 3 mm de
celule iniţiale şi derivatele lor care vor genera elementele structurale ale
acestui organ vegetativ. Lungimea conului vegetativ rămâne constantă.

40
 Fig. 20 – Alcătuirea vârfului rădăcinii de Triticum aestivum (sect. long. ) :
A – schema; B – celule periferice din diferite regiuni; pab – peri absorbanţi;
scf – scufie; rm – regiunea meristematica; rc – regiunea de crestere
(netedă); rp – regiunea piliferă; ra – regiunea aspră
(după V. Zanoschi)

41
 Zona netedă se află în continuare şi deasupra vârfului vegetativ, pe o
lungime de 5 - 10 mm, ce rămâne constantă tot timpul vieţii rădăcinii. În
această zonă celulele se alungesc, având loc o creştere accentuată în
lungime a rădăcinii. Această creştere produce forţa necesară pătrunderii în
sol a rădăcinilor. La nivelul acestei zone se formează meristemele primare şi
începe conturarea ţesuturilor primare ale rădăcinii.
Zona piliferă (zona perilor absorbanţi) – constituie partea cea mai
importantă a rădăcinii de care depinde funcţia de absorbţie şi este situată
între zona netedă şi zona aspră.
Lungimea acestei regiuni variază de la căţiva milimetri până la 10 - 30
cm şi se menţine relativ constantă. Paralel cu formarea noilor peri absorbanţi
în partea bazală a zonei, în aceeaşi măsură perişorii din zona ei superioară,
îmbătrâniţi, mor şi se distrug.
La nivelul acestei zone se formează în interiorul rădăcinii ţesuturile
primare definitive, care alcătuiesc împreună structura primară a rădăcinii.
Zona aspră se continuă de la regiunea piliferă până la colet. Suprafaţa
regiunii are aspect aspru, cauzat de cicatricile perilor sugători ce au căzut.
La nivelul acestei regiuni structura este bine consolidată şi apar în
lungul rădăcinii, radicelele.
Această regiune se continuă cu coletul, zona ce realizează legătura
dintre rădăcină şi tulpină.

Anatomia rădăcinii
În cursul dezvoltării sale, rădăcina realizează adesea două tipuri de
structuri, caracterizate prin existenta ţesuturilor formative şi definitive primare
şi o structură secundară în care apar ţesuturi secundare: cambiul şi felogenul,
ca şi ţesuturi generate de acestea.

42
 Structura primară a rădăcinii
În structura primară care se studiază într-o secţiune transversală
practicată în zona perişorilor absorbanţi, rădăcina prezintă trei zone distincte
de la exterior la interior: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central.

Fig. 21 – Structura primară a rădăcinii: A – tip monocotiledonat la stânjenel

(Iris germanica); B – tip dicotiledonat la piciorul-cocosului (Ranunculus acer);
C – celula endodermică cu cordoanele lui Caspary (c. C.); D – endoderm cu
punctele lui Caspary (p. C.): rz – rizoderma; cut – cutis; sc. – scoarţa;
end. – endoderm; cl.c. – cilindru central; per. – periciclu; c. p. – celule de pasaj;
mtx. – metaxilem; prx. – protoxilem; lb.- liber ; m. – maduvă

Rizoderma se află la exteriorul rădăcinii; este un ţesut specializat

pentru absorbţia sevei brute, format dintr-un strat de celule parenchimatice,
vii, fără meaturi, cu pereţi subţiri, necutinizaţi. Majoritatea celulelor sunt
transformate în perişori absorbanţi. Rizoderma nu are stomate.

43
 Scoarţa se întinde de la rizodermă până la cilindrul central şi este
diferenţiată în trei subzone: exoderma, parenchimul cortical şi endoderma.
Cilindrul central reprezintă ansamblul ţesuturilor care ocupa zona
centrală sau axială a rădăcinii. El este format din periciclu, fascicule
conducătoare, raze medulare şi măduva.

Structura secundară
Rădăcinile plantelor pot rămâne toată viaţa cu o structură primară (la
ferigi şi monocotiledonate) sau se pot modifica. La Gymnospermae şi la
majoritatea speciilor din Dicotyledonatae (mai ales cele lemnoase) structura
primară este de scurtă durată şi ea se completează cu ţesuturi secundare
generate de cele două meristeme secundare: cambiul şi felogenul. Ca
urmare a acestei activităţi rădăcina creşte în grosime.
Cambiul se formează în cilindrul central prin dediferenţierea unor
celule ale parenchimului medular. Datorită dispoziţiei alterne a fasciculelor
primare liberiene şi lemnoase, cambiul are la început o formă sinuoasă, apoi
devine circular. Spre exteriorul lui, cambiul generează liber secundar, iar spre
interior, lemn secundar.
Felogenul apare întotdeauna la exteriorul cambiului, într-o zonă mai
profundă a scoarţei în periciclu şi are în cele mai multe cazuri o formă
circulară. El generează suber spre exterior şi scoarţa secundară (feloderma)
spre interior, zone care împreună constituie periderma.

Importanţa economică a rădăcinilor

Rădăcinile multor plante sunt folosite în alimentaţia omului, ca de
exemplu: rădăcinile tuberizate de morcov, ţelină, hrean, ridiche, cartof dulce
(Ipomoea batatas) etc.
Altele sunt utilizate pentru însuşirile lor medicinale: rădăcina de

44
tătăneasă ca cicatrizant, rădăcina de nalbă, ciuboţica cucului pentru afecţiuni
respiratorii, rădăcina de lemn dulce pentru afecţiuni urinare. In scop tinctorial
se foloseşte rădăcina pivotantă de păpădie care vopseşte lâna în culoarea
crem şi verde deschis; rădăcina de măcriş bun (Rumex acetosa) pentru
mordarea fibrelor textile (pregătirea fibrelor pentru vopsire).
Unele buruieni perene au rădăcini profunde prevăzute cu muguri din
care se vor forma lăstari aerieni (drajoni) ca la pălămidă, volbură, care se
combat foarte greu şi cu costuri mari.

Rezumat
Sunt prezentate funcţiile şi originea rădăcinilor, însuşirile exterioare ale
acestora, structura internă şi unele aspecte privind importanţa lor economică.

Termeni şi noţiuni - cheie

Rădăcini embrionare Rădăcini tuberizate
Rădăcini adventive Rădăcini drajonante
Ridăcini pivotante Radăcini simbionte
Ridăcini fasciculaţe

Intrebări recapitulative
- Care sunt principalele tipuri de rădăcini ?
- Care sunt zonele unei rădăcini tinere ? Caracterizare, importanţă
- Prezentaţi şi caracterizaţi rădăcinile metamorfozate
- Care este structura primară a rădăcinii ?

45
 TULPINA

Tulpina (caulis) este un organ vegetativ aerian, caracteristic

cormofitelor. Are geotropism negativ (creşte de jos în sus) şi este adaptată
pentru îndeplinirea a două funcţii specifice: de susţinere a plantei şi de
conducere a sevelor brute şi elaborate.
Tulpina îşi are originea în axa hipocotilă a embrionului. După încolţirea
embrionului aflat lângă cotiledoane , se dezvoltă în continuarea hipocotilului,
o nouă porţiune de tulpină numită epicotil din care se dezvoltă ulterior tulpina
matură. Se mai pot forma tulpini din mugurii axilari (laterali) ai unor butaşi,
altoi, din mugurii radiculari ai plantelor drajonante.
Tulpina, precum şi ramificaţiile sale, este alcătuită din noduri şi
internoduri suprapuse.
Nodul este zona mai proeminentă de pe tulpină unde se află frunzele
şi mugurii.
Internodurile sunt porţiunile cilindrice ale tulpinii, mai subţiri, cuprinse
între două noduri.
Mugurii sunt formaţiuni juvenile ale tulpinii în curs de diferenţiere
(lăstari embrionari). Ei sunt alcătuiţi dintr-un ax scurt care se termină cu un
con de creştere (vârf vegetativ), în care sunt localizate celulele
meristematice. Din vârful vegetativ vor diferenţia primordiile frunzelor, axele
laterale şi florile.
Mugurii sunt protejaţi la exterior de frunze metamorfozate (catafile) de
obicei mai rigide, brune, adesea având peri glandulari pe epiderma internă.
După poziţia lor pe lăstar (ramuri de până la un an) mugurii pot fi
terminali şi laterali (axilari).
Mugurii terminali sunt situaţi în vârful tulpinii şi ramurilor, asigurând
creşterea în lungime a lor.

46
 Fig. 22 - Diferite tipuri de muguri
(1 – muguri acoperiţi la Aesculus hippocastanum; 2 – muguri nuzi la
Viburnum lantana; 3 – muguri floriferi la Cerasus sp.):
m.t – mugur terminal; b – catafile; n – noduri; m.a – muguri axiliari (laterali);
m.f. – muguri florali; in – internod; l – lenticela; m.n. – mugur nud;
d – cicatricele frunzelor (după M. Andrei)

Mugurii laterali se află pe tulpină sau ramuri, sub mugurul terminal şi

se înseră la subsuoara frunzelor.
Din mugurii axilari ai tulpinii se dezvoltă ramuri laterale, fiecare purtând
câte un mugure terminal şi mai mulţi muguri axilari.
După tipul de ramuri care se dezvoltă din mugurii axilari, aceştia se pot
clasifica în:
 Muguri foliari (vegetativi), din care se formează ramuri cu frunze;
 Muguri floriferi (de rod) care dau naştere ramurilor cu flori;
 Muguri micşti care produc ramuri cu frunze şi flori.

47
 Un caz particular îl constituie mugurii adventivi care se formează pe
internodurile tulpinii, pe frunze sau chiar pe rădăcini. Ei formează ramuri
adventive şi constituie un mijloc de înmulţire vegetativă a plantelor.
După modul de aşezare la nodurile tulpinii, mugurii au o dispoziţie:
 alternă (un mugure la un nod);
 opusă (doi muguri la un nod, situaţi faţă în faţă);
 verticilată (aşezaţi cel puţin câte trei la fiecare nod).
Mugurii se găsesc de obicei situaţi câte unul la subsuoara frunzelor. La
unele plante însă se pot găsi doi sau mai mulţi muguri situaţi la subsuoara
unei frunze (vitis vinifera).

Clasificarea tulpinilor
După mediul în care trăiesc, ele se împart în: aeriene, subterane şi acvatice.
1. Tulpinile aeriene
Sunt cele mai răspândite şi prezintă cea mai mare variabilitate din punct
de vedere morfologic.
După consistenţă, tulpinile aeriene sunt împărţite în tulpini erbacee şi
tulpini lemnoase.
La tulpinile lemnoase deosebim următoarele tipuri principale: arbori,
arbuşti, semiarbuşti.
 Arborii au tulpina diferenţiată în trunchi (tulpina principală neramificată)
şi coroana (partea ramificată a tulpinii)
 Arbuştii au talia mai redusă decât a arborilor, tulpinile se ramifică de la
suprafaţa solului.
 Semiarbuştii sunt arbuşti mai scunzi la care se lignifică numai partea
bazală a ramurilor.
Tulpinile erbacee sunt în general verzi cu ţesuturile nelignificate sau slab
lignificate, frecvente la plantele anuale şi bienale.
48
 Dintre tulpinile erbacee, cele mai importante tipuri sunt:
● Culmul sau paiul se caracterizează prin noduri proeminente şi internodii
fistuloase sau mai rar pline (porumb). Este caracteristică gramineelor.
● Caulisul este o tulpină mică verde, cu noduri mai mult sau mai puţin
proeminente şi cu internodii pline sau fistuloase. Este cea mai frecvent
întâlnită tulpină la plantele anuale şi bienale (Umbeliferae, Labiatae,
Ranunculaceae etc).
● Calamusul este un tip de tulpină asemănătoare culmului, cu noduri mai
puţin proeminente şi cu internodii lungi pline sau fistuloase (morcov, ştir).
● Scapul este o tulpină formată dintr-un internod foarte lung, terminat cu o
floare sau inflorescenţă şi mai multe noduri foarte apropiate, bazale, la nivelul
solului, de unde pornesc frunzele aşezate în rozetă (păpădie, patlagină, etc).
2. Tulpini subpământene
Ele reprezintă tulpini metamorfozate, având ca funcţii principale depo-
zitarea substanţelor nutritive şi înmulţirea vegetativă; sunt caracteristice
plantelor ierboase, perene.
În condiţii nefavorabile (ger, secetă) tulpinile subterane determină
supravieţuirea în stare latentă a plantei şi dezvoltarea unei noi plante din
mugurii existenţi.
Principalele categorii de tulpini subpământene sunt: rizomii, stolonii,
tuberculii, bulbii, bulbo-tuberculii.
● Rizomii sunt tulpini cu internodurile scurte şi îngroşate, cu rădăcini
adventive şi noduri unde se află şi frunze rudimentare (catafile), ce protejează
mugurii care vor forma lăstarii aerieni.
Exemple de plante cu rizomi: stânjenelul, costreiul, coada calului,
mărgăritarul etc.

49
Fig. 23 - Forme de rizomi: A – rizom oblic la ciuboţica-cucului (Primula veris);
B – rizom plagiotrop la stânjenel (Iris Germanica) (după M. Păun)

● Stolonii subpământeni sunt asemănători cu rizomii, dar mai subţiri, cu

internodurile mai lungi şi noduri puţin proeminente.
● Tuberculii sunt microblaste subterane scurte, groase şi cărnoase,
sferice sau ovoide, bogate în materii de rezervă. Frunzele sunt reduse la
nişte solzi mai mult sau mai puţin evidenţi, iar la axila lor se găsesc muguri
numiţi ochiuri.
● Bulbii sunt microblaste în formă de disc, cu nodurile foarte apropiate, de
care sunt prinse frunzele metamorfozate, cărnoase, în care se depozitează apa
şi substanţele de rezervă. În partea superioară a discului se află mugurele
terminal din care se dezvoltă tulpina aeriană floriferă. În partea inferioară tulpina
disciformă, prezintă rădăcini adventive. La exterior bulbul este protejat de frunze
subţiri, solzoase, cafenii, numite catafile.
După tipul tunicilor se cunosc două feluri de bulbi: bulbi tunicaţi când
tunicile se acoperă complet una pe alta şi bulbi solzoşi când tunicile sunt mai
scurte, triunghiulare şi se acoperă unele pe altele numai la bază, ca nişte
solzi (crinul alb).

50
 ● Bulbo- tuberculii sunt forme de trecere dintre tuberculi şi bulbi la care
se distinge o parte centrală tuberizată, acoperită de catafile (gladiola,
brânduşa de toamnă)

Fig. 24 - Bulbo-tubercul la şofran (Crocus sativus):

A – vedere de ansamblu; B – vedere în secţiune longitudinală
(după M. Păun)

3. Tulpini acvatice
Sunt tulpini ierboase, lipsite de ţesuturi de susţinere iar cele conducătoare
sunt slab dezvoltate. În schimb au un aerenchim acvifer foarte dezvoltat.
Aceste tulpini pot fi submerse (scufundate) ca la nufărul alb sau plutitoare
(peştişoară).
Anatomia tulpinii
Tulpina , ca şi rădăcina prezintă o structură primară şi alta secundară.
Ca şi în cazul rădăcinii, la tulpină, structura secundară se întâlneşte numai
la gimnosperme şi decotiledonate. Monocotiledonatele au toată viaţa lor
numai structură primară.

51
 Structura primară a tulpinii
Într-o secţiune transversală, o tulpină prezintă 3 zone dispuse concentric:
epiderma, scoarţa şi cilindrul central (stelul).
Epiderma, este învelişul protector extern al tulpinii tinere cu structură
primară. Este formată dintr-un singur strat de celule vii, alungite, strâns unite
între ele, cu pereţii externi îngroşaţi, cutinizaţi uneori mineralizaţi. Celulele
stomatice sunt rare, mai mici decât la frunză şi asigură schimbul de gaze.
Unele celule se transformă în peri, mai ales tectori.
Scoarţa este multistratificată, alcătuită din celule parenchimatice, cu
membrane subţiri şi cu meaturi. Uneori celulele externe au cloroplaste.

Fig. 25 - Secţiune transversală prin paiul de grâu:

ep – epiderma; as – ţesut asimilator; sc – sclerenchim; f1 – fascicul libero –
lemnos mic; f2 – fascicul libero-lemnos mare; fl – floem; xl – xilem;
l.p. – lacuna protoxilematică; l.m – lacuna medulară de origine rexigenă
(după M. Andrei)

52
 Cilindrul central (stelul)
Elementele principale ce intră în structura cilindrului central sunt
fasciculele conducătoare mixte (libero-lemnoase) razele medulare şi măduva
care uneori poate lipsi.
Fasciculele conducătoare, spre deosebire de cele din rădăcină, sunt mixte
adică libero-lemnoase, de tip colateral, bicolateral sau concentric.

Structura secundară a tulpinii

Se realizează prin activitatea cambiului şi a felogenului, care vor genera
ţesuturi secundare ce se vor adăuga celor primare existente. În acest fel,
tulpina creşte în grosime.
Cambiul este localizat în cilindrul central, între liberul şi lemnul primar şi
are formă circulară.
Din cambiu se vor forma lemn şi liber secundar, raze medulare,
parenchim lemnos şi fibre lemnoase.
Celulele cambiului rămân vii în tot cursul vieţii plantelor, dar activitatea lor
este intermitentă, încetând toamna şi fiind reluată primăvara.

Fig. 26 - Reprezentarea schematică a diverselor tipuri de structuri secundare

la tulpină: liber primar (1); liber secundar (2); lemn primar (3); lemn secundar
(4); zona cambială (5) (după Madelena Palade)

53
 Felogenul (zona generatoare subero-felodermică) este meristemul
secundar ce produce ţesuturi de apărare secundare în locul epidermei care
se exfoliază.
Felogenul apare întotdeauna la exteriorul cambiului dar în zone diferite în
funcţie de specie : în epidermă la salcie şi păr, sub epidermă la tei şi fag, în
cilindrul central la viţa de vie.
Prin activitatea lui, felogenul va da naştere spre exterior la suber, iar spre
interior la feloderm. Activitatea sa este de scurtă durată (1 - 2 ani) după care
este înlocuit de noi zone de felogen formate spre interiorul celui care şi-a
încetat activitatea. Ca urmare a formării suberului, zonele aflate spre
exteriorul său pier şi formează ritidomul.

Importanţa economică a tulpinilor

Unele tulpini se folosesc în alimentaţia omului: bulbul de ceapă,
tuberculul de cartof, tulpina tuberizată de gulie, căpăţâna de varză care este
mugurul terminal hipertrofiat format în primul an.
În scopuri medicinale se utilizează rizomii de cerenţel pentru însuşirile
antiseptice, antidiareice, calmante; rizomii şi rădăcinile adventive de odolean
(Valeriana officinalis) cu însuşiri sedative; rizomii de obligeană pentru colici
abdominali.
Ca materie primă pentru obţinerea extractelor colorante se folosesc
rizomii de roebă şi de sânziene albe care colorează lâna de la roz la brun
închis.

54
 Rezumat
Este prezentată originea şi funcţiile tulpinii, însuşirile exterioare şi
clasificarea tulpinilor după mediul în care trăiesc, structura internă, ca şi
aspecte privind importanţa economică a acestora.

Termeni şi noţiuni cheie

Noduri Arbori Bulb
Internoduri Arbuşti Tuberobulb
Muguri Subarbuşti Tubercul
Rizom

Întrebări recapitulative
- Care sunt principalele tipuri de muguri ?
- Care sunt principalele tipuri de tulpini aeriene ?
- Prezentaţi şi caracterizaţi tulpinile subpământene
- Caracterizaţi structura primară a tulpinii

55
 FRUNZA

Frunza este un organ vegetativ, cu simetrie dorsoventrală, creştere

limitată, durată de viaţă relativ scurtă şi care se înseră la nodurile tulpinilor şi
ramurilor.
Acest organ este adaptat pentru îndeplinirea a trei funcţii specifice:
fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia.
În afară de funcţiile enumerate, unele frunze (adesea metamorfozate)
s-au adaptat şi pentru îndeplinirea altor funcţii: protecţie, absorbţie,
înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă, înmulţire vegetativă.

Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional

În timpul dezvoltării ontogenetice a plantelor, de la germinaţie până la
planta matură, se disting în ordinea apariţiei lor, următoarele tipuri de frunze:
cotiledoane, catafile, nomofile şi hipsofile.
● Cotiledoanele sau frunzele embrionare sunt primele frunze care iau
naştere în viaţa plantei: sunt formate încă din sămânţă ca părţi componente
ale embrionului.
Ele pot fi foarte subţiri (Ricinus communis) sau foarte groase, bogate
în substanţe de rezervă (Phaseolus vulgaris). Numărul lor este variabil: un
cotiledon la monocotiledonate, două cotiledoane la dicotiledonate, iar la
gimnosperme 2-15 cotiledoane. Plantele parazite nu au cotiledoane.
Forma frunzelor cotiledonare este de multe ori caracteristică pentru o
specie sau un grup de specii, fapt ce poate fi folosit la recunoaşterea
plantelor tinere în scopul aplicării diferitelor tratamente pentru combaterea
buruienilor.
● Nomofilele sunt frunzele propriu-zise, cu rol în fotosinteză,
transpiraţie şi respiraţie.

56
 Primele frunze normale care apar la o plantă se numesc protofile, iar
cele care apar mai târziu poartă numele de metafile.
● Catafilele sunt frunze modificate, cu rol de apărare. Ele pot fi caduce
(catafilele care protejează mugurii) sau persistente (frunzele pergamentoase
care acoperă bulbii).
● Hipsofilele sau frunzele superioare, sunt ultimele elemente foliare
formate pe tulpină, incomplet dezvoltate; sunt dispuse la baza florilor sau
inflorescenţelor şi au forme şi dimensiuni diferite. Drept hipsofile sunt
considerate:
- foliolele involucrale la baza inflorescenţelor de morcov sau de floarea
soarelui;
- spata, care înveleşte inflorescenţa unor monocotiledonate (rodul
pământului);
- glume, care protejează spiculeţul gramineelor;
- bracteile de la axila florilor, bracteea ce însoţeşte inflorescenţa speciilor
de Tilia.
Morfologia frunzei
O frunză completă este alcătuită din trei părţi: limb, peţiol şi teacă.
Există însă numeroase frunze cărora le lipseşte una sau două din aceste
părţi. Astfel de frunze se numesc incomplete. Exemplu: frunzele de graminee
sunt lipsite de peţiol.
Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei,
îndeplinind funcţiile specifice acestui organ; este lăţit, de culoare verde şi
străbătut de nervuri.
a. Forma limbului foliar este foarte variată şi poate fi folosită pentru
caracterizarea unor specii sau genuri.
Forma limbului este determinată de regulă de raportul dintre lungime şi
lăţime, precum şi de locul de inserţie a celor două axe. Toate tipurile limbului

57
pot fi derivate însă din trei forme fundamentale şi anume: circulară, eliptică şi
ovală. Cele mai importante forme de limb sunt următoarele:
- limb circular la care axele sunt egale sau aproape egale (părul pădureţ,
plopul tremurător etc.);
- limb eliptic când lungimea este aproximativ de două ori mai mare decât
lăţimea, iar cele două axe se intersectează în central limbului;
- limb ovat la care axa longitudinală este de circa două ori mai mare decât
cea transversală iar acestea se intersectează în treimea inferioară a limbului
(păr);
- limb obovat (invers ovat) când raportul dintre axe este acelaşi ca la
limbul ovat, dar cele două axe se întretaie în treimea superioară a limbului
(prun);
- limb lanceolat când lungimea este de cel puţin cinci ori mai mare decât
lăţimea (salcie);
- limb linear când axa longitudinală este de multe ori mai mare decât cea
transversală (la majoritatea gramineelor).

Fig. 27 - Forme de limb foliar: A – reniformă; B - triunghiulară;

C – romboidală; D – deltoidă; E – cordată; F – sagitată; G – cuneată;
H – scutată; I – falcată (după V. Zanoschi, C. Toma)

58
 Forma limbului mai poate căpăta denumiri în funcţie de asemănarea sa cu
diferite obiecte, organe, forme geometrice:
- aciculară (în formă de ac, cu o singură nervură) ca la pin;
- ensiformă (în formă de sabie) ca la stânjenel;
- reniformă (în formă de rinichi) ca la pochivnic;
- triunghiulară (forma unui triunghi) ca la lobodă;
- romboidală (forma unui romb) ca la mesteacăn;
- sagitată (forma unei săgeţi) ca la săgeata apei;
- cordată (forma unei inimi) ca la teiul argintiu.

Fig. 28 - Forme de limb foliar: A – circulară; B – eliptică; C – ovată;

D – obovată; E – oblongă; F – lanceolată; G – liniară; H – aciculară;
I – ensiformă; J – fistuloasă (după V. Zanoschi, C. Toma)

b. Baza limbului prezintă de asemenea o mare varietate şi poate fi:

rotundă ca la păr; cordată ca la toporaşi; acută sau ascuţită ca la salcie;
asimetrică când cele două jumătăţi ale limbului se inseră pe peţiol la niveluri
diferite; reniformă ca la pochivnic; cuneată, îngustată prelung spre peţiol ca la
părăluţe etc.

59
 c. Vârful limbului poate fi:
- ascuţit sau acut ca la salcie;
- obtuz, neascuţit ca la vâsc;
- emarginat sau ştirbit ca la arinul negru;
- spinos, terminat cu un spin puternic ca la scaiete;
- mucronat adică brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire ca la sulfină.
d. Marginea limbului poate fi întreagă sau cu incizii mai mici ori mai mari.
Marginile întregi nu prezintă incizii.

Fig. 29 - Marginea limbului (1): A- întreagă; B – dinţată; C – serată;

D – crenată; E – sinuată;
Frunze lobate (2):
A – penatilobată; B – penatifidă; C – penatipartită; D – penatisectată;
E – palmatifidă; F- palmatipartită; G – palmatisectată; (după M. Andrei).

Marginile cu incizii mici pot fi:

- dinţate ( cu dinţişori ascuţiţi, dispuşi perpendicular pe marginea limbului);
- serate (dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre vârful limbului);

60
 - crenate (dinţii au vârful rotunjit);
- sinuate (dinţii sunt rotunjiţi şi separaţi de mici adâncituri de asemenea
rotunjite).
Marginile cu incizii mari prezintă diviziuni mult mai adânci, care pot atinge
uneori nervura mediană. Segmentele limbului poartă denumirea de lobi
(lacinii) şi pot fi dispuse de o parte şi de alta a nervurii mediene, formând
frunze de tip penat sau sunt dispuse la vârful peţiolului ca degetele de la
mână, formând frunze de tip palmat.
În funcţie de adâncimea inciziilor se deosebesc următoarele tipuri de
margini:
- lobate (când inciziile pătrund pănă la un sfert din limb);
- fidate (când inciziile ating o jumătate din limb);
- partite (când inciziile ajung la trei sferturi);
- sectate (când inciziile ating nervura mediană).
Numirea unei frunze cu incizii mari se compune din denumirea nervaţiunii
limbului şi numele tipului de incizie (ex: frunză penat lobată, palmat sectată).
e. Nervaţiunea frunzelor reprezintă modul de dispunere şi de ramificare a
nervurilor în limbul foliar. Nervurile sunt fasciculele conducătoare care se
continuă din tulpină prin peţiol, în limbul foliar.
Principalele tipuri de nervaţiuni sunt:
- penată - se caracterizează printr-o nervură principală mai dezvoltată, cu
poziţie median-longitudinală din care pleacă lateral de o parte şi alta nervuri
secundare, asemănătoare cu ramificaţiile unei pene (ca la trandafir, măr,
cireş etc.);
- palmată - sau digitată când de la baza limbului pleacă radiar mai multe
nervuri dezvoltate la fel, ca la muşcată, iederă;
- paralelă - nervurile sunt paralele, ca la graminee (gâu, porumb etc.);

61
 - arcuată - nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul limbului, ca la
pătlagină, lăcrămioară;
- uninervă – frunza are o singură nervură ce conţine de regulă două
fascicule conducătoare mai apropiate sau mai depărtate ca la multe conifere.
Frunze simple şi frunze compuse
Frunzele ce au limbul întreg sau cu mici sau mari incizii se numesc
simple. Când frunzele au un peţiol comun şi rahis pe care sunt dispuse mai
multe foliole, fiecare cu un peţiol secundar (peţiolul) propriu, atunci se
numesc frunze compuse.
După dispoziţia foliolelor pe rahis, frunzele compuse pot fi penat-compuse
când foliolele se inseră pe rahis la niveluri diferite şi palmat-compuse când
foliolele se prind la vârful peţiolului, pornind dintr-un singur punct. Frunzele
palmat compuse au un număr impar de foliole: tripalmat compuse la fasole,
pentapenat compuse la lupin etc.
Frunzele penate pot fi la rândul lor: imparipenat compuse (când foliolele
sunt în număr impar) şi paripenat compuse când foliolele sunt în număr par.

62
Fig. 30 - Tipuri de frunze compuse: 1 – imparipenată (Robinia pseudacacia);
2 – 4 – paripenată (Lathyrus sp.); 5 – paripenată compusă (Gleditsia
triacanthos); 6 – trifoliată (Trifolium pratense); 7 – palmat-compusă
(Aesculus hippocastanum) (după I. Grinţescu)

După consistenţa limbului frunza poate fi: subţire ca la majoritatea

plantelor erbacee; pieloasă ( la eucalipt), cărnoasă (la aloe).
Peţiolul are rolul de a susţine limbul, de a-l orienta faţă de lumină, în
poziţia cea mai favorabilă şi de a conduce seva din tulpină în limb şi invers.
Frunzele prevăzute cu peţiol se numesc peţiolate. Frunzele lipsite de peţiol
(sesile) se fixează de tulpină prin baza limbului sau prin teacă.
Teaca (baza frunzei) este porţiunea dilatată a peţiolului prin care
majoritatea frunzelor se inseră de tulpină.
Anexele foliare sunt reprezentate prin stipele, ohrea, urechiuşele şi ligula.
Ele se găsesc la baza peţiolului frunzelor (stipelele şi ohrea) sau la baza
limbului (ligula şi urechiuşele). Stipelele se întâlnesc la rosacee şi
leguminoase, ohrea la poligonacee, ligula şi urechiuşele la graminee.

63
 Dispoziţia frunzelor pe tulpină
Inserţia frunzelor pe tulpină este variată de la o specie la alta şi uneori la
aceeaşi specie şi la acelaşi exemplar.
Există trei moduri de aşezare a frunzelor pe tulpină:
- dispoziţie alternă (câte o frunză la un nod);
- dispoziţie opusă (câte două frunze la acelaşi nod);
- dispoziţie verticilată (câte trei sau mai multe frunze la acelaşi mod).

Fig. 31 - Dispoziţia frunzelor pe tulpină: A – alternă la ulm (Ulmus); B – opusă

la garoafă (Dianthus barbatus); C – verticilată la şopârliţă (Veronica spuria)
(după M. Păun)

Anatomia frunzei
Structura limbului foliar prezintă o mare variabilitate. În general , se
poate afirma că din punct de vedere anatomic, limbul prezintă trei feluri de
ţesuturi: epiderma, mezofilul şi ţesutul conducător.
Epiderma (superioară şi inferioară) a frunzei este alcătuită dintr-un
strat de celule vii, cu pereţii externi bombaţi şi mai îngroşaţi, cutinizaţi,
64
cerificaţi sau mineralizaţi.
Pereţii interni şi laterali sunt subţiri, drepţi sau sinuaţi. Celulele epidermice
sunt lipsite de cloroplaste, cu excepţia ferigilor şi a unor plante de umbră şi nu
prezintă spaţii intercelulare. Elementele caracteristice ale epidermei foliare sunt
stomatele precum şi perii, foarte diferiţi ca formă şi funcţiuni.
Mezofilul este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator,
celulele sale conţinând cloroplaste.
Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos.
 Parenchimul palisadic, situat pe faţa superioară a limbului este
format de regulă din celule înalte, alungite perpendicular pe epidermă, cu mici
meaturi între ele şi cu numeroase cloroplaste.
 Parenchimul lacunos, situat pe faţa inferioară a limbului este format
din celule neregulate ca formă, lăsând între ele lacune aerifere care sunt în
legătură directă cu camerele substomatice. Celulele parenchimului lacunos
sunt mai sărace în cloroplaste.
Structura mezofilului este dependentă de mediul în care trăieşte planta
(aer,apă), de poziţia pe care o au frunzele pe tulpină şi pe ramuri faţă de
razele soarelui, precum şi de particularităţile taxonomice ale speciei.
În acest sens mezofilul poate fi omogen, bifacial sau ecvifacial.

65
 Fig. 32 - Anatomia limbului: A – strucura bifacială; B – structura
ecvifacială; C – Structura omogenă:
ep. – epiderma; st. – stomate; pal. – parenchim palisadic;
lac. – parenchim lacunos; mez. Mezofil (după M. Păun)

Ţesutul conducător este format din fascicule libero-lemnoase, la care

liberul se află spre epiderma inferioară şi lemnul spre epiderma superioară. În
mijlocul limbului se poate găsi un singur fascicul dezvoltat, sau mai multe
fascicule, de mărimi diferite. În jurul fasciculelor sau în dreptul lor se găseşte
un ţesut mecanic (sclerenchim)

Importanţa economică a frunzelor

Un număr mare de specii sunt folosite în hrana omului pentru frunzele
acestora: salata, ştevia, loboda, pătrunjelul, mărarul ş.a.
La foarte multe specii frunzele sunt utilizate în scop terapeutic: menta
cu efect antibacterian, antiinflamator spasmolitic; frunzele jaleşului de grădină
pentru tratarea gingivitelor, stomatitelor, faringitelor; frunzele de mesteacăn
conţin substanţe cu caracter diuretic; frunzele de degeţel lânos conţin
substanţe cardiotonice.

66
 În scop tinctorial se pot folosi frunzele de nuc şi de stejar pentru
colorarea lânei în gama kaki-brun; frunze şi tulpini tinere de volbură,
pălămidă, troscot pentru a colora în gama galben-kaki.
Multe plante sunt folosite în scop ornamental datorită culorii
diversificate a frunzelor: o gamă largă a culorii verzi la speciile arboricole,
culori diferite ale frunzelor la speciile floricole pentru mozaic sau unele
graminee decorative ş.a.
În scop furajer se folosesc multe leguminoase (lucernă albastră, trifoiul
roşu ş.a.) şi graminee (firuţa, păiuşul de livadă ş.a.).

Rezumat
Se face o prezentare a principalelor tipuri de frunze sub raport
ontogenetic şi funcţional, a însuşirilor externe (formă, nervaţiuni, marginea
limbului) ale acestora, cât şi a structurii interne şi a unor aspecte referitoare la
importanţa lor economică.

Termeni şi noţiuni cheie

Cotiledoane Hipsofile
Nomofile Frunze simple
Catafile Frunze compuse

Întrebări recapitulative
- Tipuri de frunze după momentul apariţiei, al poziţiei şi al rolului lor
- Care sunt micile şi marile incizii ale limbului foliar ?
- Care este diferenţa între o frunză simplă şi una compusă ?
- Care sunt principalele tipuri de nervaţiuni ale frunzelor ?

67
 FLOAREA

Floarea este un organ de reproducere în care au loc procese

biologice, care duc în final la formarea noului germen de înmulţire – sămânţa.
Floarea apare pe scara evoluţiei mai întâi la gimnosperme.
Asupra originii florii s-au emis diferite teorii dintre care mai răspândite
sunt: teoria foliară conform căreia floarea provine din frunze metamorfozate şi
teoria caulinară, conform căreia floarea este un complex de axe tulpinale
modificate.

Morfologia florii la angiosperme

O floare tipică, complet dezvoltată se compune din peduncul sau
codiţa florii (când florile sunt grupate în inflorescenţe, codiţa florii poartă
numele de pedicel); axul florii sau receptacul; sepalele a căror totalitate
formează caliciul; petalele care alcătuiesc împreună corola; staminele a căror
totalitate formează androceul şi carpelele care împreună formează gineceul.

Fig. 33 - Schema alcătuirii florii la angiosperme:

R – receptacul; sep – sepale; pet – petale; f – filament; a – antera; ov. – ovar;
o – ovul; st – stil; sg. – stigmat; p – polen; tp.- tub polinic
(după V. Zanoschi şi C. Toma)

68
 Caliciul şi corola alcătuiesc învelişurile florale (periantul) cu rol
protector, iar androceul şi gineceul reprezintă organele de reproducere.
Părţile florilor pot avea poziţii, mărimi şi alcătuiri diferite şi ele pot servi
la recunoaşterea speciilor şi chiar a familiilor de plante.
Receptaculul (axa florală) este partea terminală a pedunculului, pe care
sunt înserate componentele florii. Sub aspect morfologic, receptaculul poate
avea diferite forme: cilindric (micşunele), disciform (fragă), cupă (măceş).
Periantul (învelişurile florale), este alcătuit, de obicei, din caliciu şi
corolă. Când sepalele se deosebesc de petale prin formă, mărime şi culoare,
periantul este dublu iar când periantul este alcătuit din elemente
asemănătoare, nediferenţiate (tepale) se numeşte periant simplu (perigon).
Dacă tepalele sunt verzi se numeşte perigon sepaloid (sfeclă), iar când
tepalele au o altă culoare decât verde, perigonul este petaloid (lalea, crin etc).
În unele situaţii periantul este redus la nişte perişori, sau poate lipsi şi
atunci florile se numesc nude (salcie).
Caliciul este învelişul extern al periantului şi este format din totalitatea
sepalelor.
Corola este al doilea înveliş al periantului alcătuit din petale. Petalele
sunt aşezate alternativ cu sepalele şi sunt colorate diferit.
După raportul de concreştere între petale, corola poate fi:
 gamopetală când petalele sunt concrescute total sau parţial între ele
(Solanaceae, Labiatae)
 dialipetală când petalele sunt libere între ele (Rosaceae, Cruciferae).

69
 Fig. 34 - Forme de corolă gamopetală actinomorfă:
1 – tubuloasă la Nicotiana tabacum, Lappa minor (2); 3 – infundibuliformă
(Calystegia sepium); 4 – campanulata (Campanula rotundifolia);
5 – hipocrateriforma (Syringa vulgaris); 6 – urceolata (Vaccinium myrtillus)
(după I. Grinţescu)

După simetrie, corola dialipetală poate fi:

 actinomorfă când toate petalele sunt egale între ele şi ea poate fi
împărţită în două părţi egale prin orice plan care trece prin centrul ei
(Rosaceae, Malvaceae, etc);
 zigomorfă când petalele sunt inegale şi poate fi împărţită în două
jumătăţi simetrice printr-un singur plan (Leguminosae)
 asimetrică – ce nu poate fi împărţită în două jumătăţi egale prin nici un
plan de simetrie (Canna indica).

70
 Fig. 35 - Forme de corolă gamopetală zigomorfă:
1 – labiată (Pedicularis sp.); 2, 3 – personată: Linaria vulgaris (2),
Antirhinum majus (3); 4 – antodiu de Chrysantheumum leucanthemum:
A – floare centrală cu corola tubuloasă; B – floare periferică cu corola
ligulată (după I. Grinţescu)

Corola gamopetală poate fi la rândul ei actinomorfă şi zigomorfă. Printre

tipurile mai obişnuite de corolă gamopetală actimomorfă sunt: corola tubulară
(tutun), în formă de pâlnie sau infundibuliformă (volbură), de clopoţel sau
campanulată, în formă de ulcior sau urceolată (la afin).
Corola gamopetală zigomorfă poate avea aspectul unei guri cu două buze
(bilabiată – la urzica moartă), a unei măşti (personată – la gura leului) a unui
tub terminat cu o prelungire sub formă de ligulă (ligulată – la păpădie).
Organele de reproducere sunt alcătuite din androceu şi gineceu.
Androceul reprezintă partea bărbătească şi este format din totalitatea
staminelor dintr-o floare. Stamina este alcătuită din filament şi anteră.
Filamentul, în mod obişnuit este lung şi cilindric; rareori este lat. De obicei
filamentul este neramificat, simplu şi numai la puţine plante el poate fi bifurcat
(ceapă) sau ramificat (ricin).

71
 La majoritatea plantelor, filamentele staminelor dintr-o floare sunt egale ca
lungime şi mai rar sunt de lungimi variabile.

Structura anterei
O anteră este formată din două jumătăţi simetrice, aşezate de o parte şi
de alta a conectivului (format dintr-un fascicul libero-lemnos înconjurat de
ţesut – parenchimatic şi uneori de celule sclerificate) şi denumite loje sau teci.
Fiecare lojă a anterei este împărţită în două jumătăţi de un şanţ median,
longitudinal, în fiecare jumătate aflându-se câte un sac polinic.
După formarea şi maturizarea polenului în sacii polinici ai anterei,
acesta este pus în libertate prin ruperea anterei.

Fig. 36 - Stamina Angiospermelor

1, 3 – schema dezvoltării unei stamine tipice; 4 – aspectul staminei din faţă şi
5 – din spate; 6 – secţiune transversală prin anteră (schema); a – antera;
c – conectiv; f – filament; s.p. – saci polenici; te – tece; f – fascicul conducător
(după M. Andrei)

72
 Structura grăunciorului de polen
Examinat la microscop, un grăuncior de polen este alcătuit din:
învelişuri şi conţinutul viu. Învelişurile polenului cuprind o membrană externă
(exină) şi membrana internă (intina).
Exina este o membrană groasă, celulozică prezintând pori germinativi
şi uneori ornamentaţii caracteristice.
Intina este o membrană mai subţire, lipsită de ornamentaţii, formată
din celuloză şi pectină.
Conţinutul viu al polenului este reprezentat de o celulă vegetativă şi
una generativă mai mică.
Forma şi mărimea grăunciorilor de polen, precum şi ornamentaţiile
exinei variază foarte mult şi caracterizează diferite specii de plante.

Fig. 37 - Structura unui grăuncior de polen:

Ex. – extina; int. intina; n.v. – nucleul celulei vegetative; c.g. – nucleul celulei
generative (după M. Păun)

Gineceul
Gineceul apare pentru prima dată la Angiosperme şi reprezintă organul
femel de reproducere.
Gineceul poate fi format dintr-o singură carpelă (gineceu monocarpelar
- la cireş), din două carpele (gineceu bicarpelar – la floarea soarelui), din trei

73
carpele (gineceu tricarpelar – la lalea) sau din mai multe carpele (gineceu
pluricarpelar – la majoritatea speciilor vegetale). În ultimul caz carpelele pot fi
libere între ele (gineceu dialicarpelar – la piciorul cocoşului) sau unite
(gineceu gamocarpelar – la in).
Gineceul gamocarpelar poate fi unilocular, când are o singură lojă
(neghină, garoafă), bilocular (la măselariţă), trilocular (la ricin), multilocular (la in).

Fig. 38 - Gineceul: A – întreg; B – în secţiune longitudinală: stigmat (stg),

stil (st), ovar (o), receptacul (r), peduncul floral (p); ovule (ov)
(după Baillon, din Madelena Palade)

Gineceul prezintă trei părţi: ovarul, stilul şi stigmatul.

Ovarul este partea bazală, mai dezvoltată a gineceului care se prinde
direct pe axul floral. În interior, ovarul prezintă una sau mai multe cavităţi în
care se formează ovulele care se prind de pereţii ovarului printr-un ţesut
numit placentă.
Poziţia ovarului. După poziţia pe receptacul, în raport cu celelalte
componente florale, ovarul poate fi: superior, semiinferior şi inferior.
● Ovarul superior este situat în vârful receptaculului iar celelalte piese

74
florale mai jos, la baza lui (Cruciferae, Papaveraceae ş.a. )
● Ovarul semiinferior este parţial afundat în receptaculul concav cu care
concreşte (unele specii din familia Rosaceae).
● Ovarul inferior este complet introdus în cupa receptaculului şi concreşte
cu acesta. Piesele florale sunt inserate pe marginea cupei receptaculului
(Asteraceae, Amarylidaceae etc).

Fig. 39 - Poziţia ovarului în floare : A – ovar superior; B – ovar semiinferior;

C – ovar inferior; receptacul (r), ovar (o), (după K. Stern, din M. Palade)

Ovulul este o formaţiune complexă ce ia naştere în ovar, fixat pe peretele

extern al acestuia printr-un picioruş numit funicul. Locul de prindere a
funiculului de corpul ovulului poartă numele de hil. Prin funicul trece fasciculul
libero-lemnos, care după ce intră în corpul ovulului se ramifică printr-un punct
numit calază.
Într-o secţiune longitudinală printr-un ovul se observă că la exterior
prezintă două integumente: integumentul extern şi integumentul intern care
închid un ţesut parenchimatic omogen numit nucelă. Cele două integumente
nu acoperă complet ovulul, ci lasă un mic orificiu numit micropil.
În nucelă, se formează partea cea mai importantă a unui ovul – sacul
embrionar. Acesta se află situat în apropierea micropilului şi conţine la
maturitate şapte celule: în partea superioară se află oosfera (gametul femel),

75
precum şi două celule situate de o parte şi de alta a oosferei, numite
sinergide. La polul opus al sacului embrionar se află de obicei alte trei celule
numite antipode. În centrul sacului embrionar se află nucleul secundar
(diploid) sau celula centrală secundară.
Cu excepţia nucleului secundar, toate componentele sacului embrionar
sunt haploide.
Tipuri de ovule. Ovulele pot avea mai multe forme după raportul dintre
poziţiile micropilului calazei şi a hilului:
 Ovulul ortotrop sau drept (Fam. Polygonaceae, Urticaceae, ş.a);
 Ovulul anatrop sau răsturnat;
 Ovulul campilotrop (Fam. Cruciferae, Caryophyllaceae).

Fig. 40 - Structura ovulului la Polygonum divaricatum:

An – antipode; ch – chalaza; cl – calota; fll – fascicul libero-lemnos; fn –
funicul; h – hil; ine – tegument extern; ini – integument intern; m – micropii; ns
– nucleu secundar al sacului embrionar, nu – nucela; o – oosfera; se – sac
embrionar; si – sinergide (după I. Grinţescu)

76
 Fig. 41 - Tipuri de ovule: A – ortotrop; B – anatrop; C – campilotrop;
fascicul libero-lemnos din funicul (f); salaza (s); nucela (n);
sac embrionar (s.e.); micropil (m) (după I. Grinţescu)

a) Stilul este o prelungire subţire şi cilindrică a ovarului şi care se termină

cu stigmatul. În unele cazuri stilul este redus (Ranunculaceae), alteori este
foarte lung (Zea mays) sau poate lipsi (Papaver).
În general, toate florile aceleiaşi specii au stiluri egale ca lungime, dar se
cunosc şi plante care au flori cu stiluri de diferite lungimi.
b) Stigmatul reprezintă partea terminală a stilului. El are suprafaţa
prevăzută cu papile secretoare de lichid vâscos, ce uşurează reţinerea şi
hrănirea polenului ajuns pe stigmat.
Stigmatul poate fi prins direct pe ovar, lipsind stilul, în care caz este un
stigmat sesil (la mac).
Forma stigmatului este foarte variată: stelat la mac, globulos la cartof,
bifidat la floarea soarelui, trifidat la lalea, foliaceu la stânjenel, filiform la
porumb, penat la grâu.

Tipuri de flori şi plante după prezenţa organelor de reproducere

Florile care posedă atât androceu cât şi gineceu se numesc bisexuate sau
hermafrodite. Dacă florile cuprind numai organe de reproducere bărbăteşti
77
sau numai femeieşti se numesc unisexuate.
Plantele cu flori pot fi:
- monoice – când au pe acelaşi individ atât flori mascule cât şi flori femele
(porumb);
- dioice – când florile mascule se află pe unii indivizi iar cele femele pe alţi
indivizi (cânepa);
- trioice – au florile mascule pe unii indivizi, florile femele pe alţi indivizi şi
flori hermafrodite pe a treia categorie de indivizi (guşa porumbulului);
- poligame – când pe acelaşi individ se află flori mascule, flori femele şi
flori hermafrodite (pepenele galben)
Atunci când florile nu au părţi reproducătoare sau acestea nu sunt
capabile să producă gameţi, florile se numesc sterile. În situaţia când se
atrofiază numai staminele florile se numesc androsterile sau funcţional
femeieşti. Dacă se atrofiază gineceul florile sunt funcţional bărbăteşti.

Formula florală reprezintă organizarea florii, redată prin semne convenţionale

cifre şi litere după cum urmează:
Simetria: * actinomorfă; zigomorfă ●l●
Componentele florii: K = caliciul; C = corola; P = perigon;
A = androceu; G = gineceu.
Componentele florale se redau prin litere, iar numărul pieselor dintr-un
ciclu prin cifre. Când piesele dintr-un ciclu sunt concrescute, cifra lor se închide
în paranteze. Dacă sunt aşezate pe mai multe cicluri se notează cu semnul (+)
Poziţia gineceului se marchează printr-o linie sub G sau sub cifrele ce
arată numărul de carpele în cazul gineceului superior, deasupra în cazul
gineceului inferior şi lateral în cazul celui semiinferior.
Pentru exemplificare sunt redate mai jos câteva formule florale:
 K5C5A∞G∞ (la piciorul cocoşului)

78
  K5[C (5) A5] G(2) (la cartof)
 P3+3 A3+3 G(3) (la lalea).
Inflorescenţele
În natură, sunt puţine cazuri când tulpina se termină cu o singură
floare (flori solitare). De cele mai multe ori florile sunt grupate mai multe la un
loc într-un ansamblu numit inflorescenţă.
Inflorescenţele sunt alcătuite din axe cu noduri şi internoduri. La baza
florilor care se inseră la noduri se găsesc nişte frunze reduse, numite bractei.
După felul de creştere în lungime a axei principale, inflorescenţele se
impart în două grupe: monopodiale (racemoase sau nedefinite) şi simpodiale
( cimoase sau definite).
A. Inflorescenţele monopodiale (racemoase, nedefinite)
Aceste inflorescenţe se caracterizează printr-un ax principal bine
dezvoltat, terminat în partea superioară cu vârful de creştere. La aceste
inflorescenţe, creşterea terminală a axului are loc chiar şi în timpul înfloririi.
Pe axul principal se inseră axele secundare care se termină fiecare cu câte o
floare. Florile se formează în general, de la bază spre vârf (acropetal) sau de
la exterior spre interior (centripet)
După cum florile se inseră direct pe axul inflorescenţei sau pe ramificaţiile
acestuia, inflorescenţele sunt simple sau compuse.
Inflorescenţele monopodiale simple
Racemul are florile inserate câte una la un nod al axului inflorescenţei
(rahisului) cu pediceii cam de aceeaşi lungime (specii din fam Cruciferae,
Fabaceae)
Corimbul este asemănător cu racemul dar ramificaţiile sunt inegale
astfel încât florile ajung toate la acelaşi nivel deşi pornesc de la nivele diferite.
Cele mai tinere sunt în central inflorescenţei, iar cele care se deschid primele,
pe marginea ei (Prunus, Spiraea ş.a).

79
Fig. 42 - Inflorescenţe monopoidale simple: A – racem la traista ciobanului;
B – corimb la cununiţa (Spiraea); C – ament la salcie; D – spic la pătlagină;
E – spadix la rodul pământului:
ax. – axul inflorescenţei; br. - bractee; m. – mugurele terminal al axului;
F – umbela la ceapa; G – capitul la trifoiul alb; H – calatidiu la floarea soarelui
(după M. Păun)

80
 Umbela – florile au pedicelii florali de lungimi egale, pornesc din
acelaşi loc şi ajung la acelaşi nivel (plante din familia Umbeliferae sau la
specii precum: Allium cepa, Primula officinalis ş.a
Spicul – este foarte asemănător cu racemul, dar florile sale sunt sesile.
Este specific gramineelor, speciilor din genul Plantago ş.a.
Spadicele este o inflorescenţă asemănătoare cu spicul, dar axul principal
este cărnos, îngroşat şi însoţit de o bractee mare numită spată (Arum, Calla);
Amentul (mâţişor) este un spic unisexuat, cu axul principal flexibil şi
pendent. Se întâlneşte la specii din genurile Salix, Juglans ş.a.
Capitulul – este o inflorescenţă cu axa scurtă şi globuloasă pe care se
inseră flori sesile sau scurt-pedunculate (Trifolium)
Calatidiul (antodiul) are un ax scurt lăţit pe care se inseră florile sesil.
Pe partea inferioară a axei se află mai multe hipsofile care formează un
involucru. Este tipic speciilor din familia Asteraceae cum sunt: Helianthus
annuus, Taraxacum officinale, Bellis perenis ş.a.
Inflorescenţe monopodiale compuse
Inflorescenţele monopodiale compuse derivă din cele simple. Se
caracterizează prin aceea că axa principală se ramifică de mai multe ori şi
florile sunt inserate pe axe secundare de ordinul II, III etc.
Mai frecvent se întâlnesc: corimbul compus, umbela compusă, spicul
compus.
Corimbul compus prezintă pe axa principală în locul florilor, corimbe
simple (specii de Crataegus, Spirea etc).
Umbela compusă – este alcătuită din acelaşi tip de inflorescenţe, mai
mici (umbelule). Fiecare umbelulă este înconjurată de mai multe bractee ce
formează involucelul. Se întâlneşte la cele mai multe umbelifere.
Spicul compus este alcătuit dintr-un ax numit rahis pe care la noduri
(călcâi) se inseră inflorescenţe simple sesile numite spiculeţe, formate din

81
una sau mai multe flori sesile. La baza fiecărui spiculeţ se află două (mai rar
una, trei sau patru) bractee numite glume (Triticum vulgare).

B. Inflorescenţele simpodiale (definite, centrifuge, cimoase)

La aceste inflorescenţe creşterea este limitată, deoarece axa principală se
termină cu un mugur floral, caracter care se manifestă şi la axele secundare.
Floarea care se formează din mugurul situat la vârful axului principal se
deschide prima, adică succesiunea înfloririi este de la centru spre periferie.

Fig. 43 - Tipuri de inflorescenţe cimoase (1-2) şi compuse (3-7):

1 – dihaziu (Caryophyllaceae); 2 – pleiohaziu (Euphorbia helioscopia); 3 – spic
compus; 4 – racem compus; 5 – umbela compusa; 6 – capitul compus;
7 – corimb compus; in – involucru; i – involucel; br – bractee
(după M. Andrei)

82
 După numărul de ramificaţii care se formează dintr-un punct al axului inflores-
cenţei, sub floarea terminală, cimele sunt de 3 feluri:unipare, bipare, multipare.
Monocaziul (cima unipară) prezintă axul principal terminat cu o floare, iar
ramificaţiile apar unilateral, adică pe o singură parte (mierea ursului).
Dicaziul (cima bipară) se caracterizează prin aceea că axa principală se
termină cu o floare, iar sub ea la primul nod se formează două ramuri opuse,
terminate la rândul lor cu câte o floare. Fiecare ramificaţie apare la subsuora
unor bractei (guşa porumbelului).
Pleiocaziul (cima multipară) formează la primul nod al axei principale,
situat sub floarea terminală, mai mult de două ramuri dispuse în verticil
(laptele cucului).
Polenizarea
Polenizarea se desfăşoară în decursul înfloritului şi constă în transportul
grăunciorilor de polen de la anterele staminelor pe stigmatul gineceului.
Polenizarea poate fi de două feluri: directă şi indirectă.
 Polenizarea directă (autopolenizarea) se realizează prin transportul
polenului de la antere pe stigmatul aceleeaşi flori.
 Polenizarea indirectă (încrucişată) constă în transportul polenului de la
anterele unei flori pe stigmatul altei flori situată pe un alt individ dar care
aparţine aceleiaşi specii.
Factorii polenizării
Polenizarea încrucişată se poate face pe cale naturală sau artificială.
În funcţie de agenţii care produc polenizarea încrucişată naturală, plantele
pot fi:
 Entomofile la care polenizarea se realizează cu ajutorul insectelor.
 Ornitofile la care polenizarea se realizează cu ajutorul păsărilor.
 Anemofile - polenizarea se realizează cu ajutorul vântului.

83
  Hidrofile, puţine la număr sunt plantele la care polenizarea se
realizează cu ajutorul apei (cosorul de apă, sârmuliţa de apă).
Polenizarea artificială este realizată de om cu scopul de a obţine hibrizi sau
soiuri cu calităţi deosebite (rezistenţa la boli, secetă, rezistenţa la cădere,
seminţe cu cantităţi mai mari de proteine, uleiuri, valoare decorativă deosebită la
speciile floricole, etc.)

Fecundaţia
Fecundaţia în sens strict este unirea gameţilor bărbăteşti cu cei femeieşti.
În realitate, fecundaţia este o succesiune de procese care încep cu
germinarea polenului pe stigmat şi continuă până la unirea gameţilor. Acest
proces include mai multe etape: a) germinarea grăunciorului de polen şi
creşterea tubului polenic; b) trecerea tubului polenic prin stil, pătrunderea lui
în ovar şi apoi în ovul; c) fecundaţia propriu-zisă.
a) În prima fază, grăunciorii de polen ajunşi pe stigmat sunt reţinuţi de
celulele papiloase şi lipicoase ale acestuia. Cu ajutorul apei din lichidul
stigmatic grăunciorii de polen se umflă şi germinează. Astfel, exina rigidă se
rupe în dreptul porilor; prin această fantă intina iese afară sub forma unui tub
cilindric numit tub polenic. În citoplasma din tubul polenic pătrunde nucleul
vegetativ şi apoi cel generativ. După încetarea creşterii tubului, nucleul
vegetativ se resoarbe. Nucleul generativ se va divide rezultând cei doi gameţi
bărbăteşti. La unele plante formarea gameţilor are loc în grăunciorul de polen
după care aceştia pătrund în tubul polenic după nucleul vegetativ.
b) Tubul polenic străbate stigmatul şi pătrunde prin canalul stilului în ovar
unde înaintează pe pereţii acestuia până la ţesuturile placentare şi se îndreaptă
spre unul din ovule. Această înaintare orientată a tubului polenic se datorează
fenomenului de chimiotropism pozitiv. Pătrunderea tubului polenic în ovul se
face prin micropil (porogamie) şi mai rar lateral prin calaza (calazogamie).

84
 c) În timpul ultimei etape, cea a fecundaţiei propriu-zise, tubul polenic
ajuns în ovul se orientează spre sacul embrionar şi îşi varsă conţinutul în acesta.
Un gamet bărbătesc se uneşte cu oosfera, dând naştere unei celule di-
ploide numită zigot principal (celulă-ou), iar cel de al doilea gamet se uneşte cu
nucleul secundar (diploid) al sacului embrionar, rezultând un zigot triploid
accesoriu.
Acest tip de fecundaţie, caracteristic angiospermelor, în care fiecare
dintre cei doi gameţi bărbăteşti se uneşte cu unul din componenţii sacului
embrionar se numeşte dublă fecundaţie (amfimixie)
Din zigotul principal se formează embrionul, iar din zigotul seundar
endospermul. De regulă, mai multe tuburi polenice străbat acelaşi drum, dar
numai unul fecundează oosfera. Când într-un ovar sunt mai multe ovule,
fiecare va fi fecundat de către un singur tub polenic, rezultând un fruct cu mai
multe seminţe.
Sunt şi cazuri când embrionul ia naştere din elemente nefecundate ale
sacului embrionar, nucelei sau chiar a integumentelor (apomixie)
La multe plante şi ovarul se dezvoltă în lipsa fecundaţiei, luând naştere
fructe fără seminţe. Fenomenul se numeşte partenocarpie.

Importanţa economică a florilor şi a inflorescenţelor

In scop alimentar se folosesc inflorescenţa etiolată a conopidei,
hipsofilele şi receptaculul cărnos al anghinarei, petalele florilor de trandafir,
inflorescenţele proaspete de soc ş.a.
Multe plante se folosesc pentru prepararea unor ceaiuri medicinale:
inflorescenţele de coada şoricelului, gălbenelelor cu acţiune antiinflamatoare,
cicatrizantă; florile de tei au efect calmant, sudorific, expectorant; florile nalbei
de pădure se folosesc în inflamaţiile căilor respiratorii; inflorescenţele de
muşeţel au însuşiri antiinflamatoare, dezinfectante etc.

85
 Florile şi inflorescenţele multor specii se folosesc în cosmetică sub
formă de comprese pentru tenuri uscate (flori de salcâm, muşeţel, nalbă de
grădină, gălbenele), pentru tenuri seboreice (flori de podbal, de muşeţel, de
lavandă ş.a.).
Multe specii (plante melifere) sunt cautate de albine pentru nectarul şi
polenul lor: salcâmul, teiul, sparceta, floarea soarelui, sulfina, facelia etc.
În industria parfumurilor sunt folosite florile unor specii precum:
trandafiri, lavandă, crin, liliac etc. iar alte flori au însuşiri tinctoriale
remarcabile: sânzeana de grădină, mărâraş auriu, nemţişorul de câmp, crăiţe
etc.
Un număr impresionant de mare de specii sunt cultivate de om
pentru frumuseţea florilor şi parfumul acestora (plante ornamentale) având un
efect decorativ, atât în spaţiile verzi, cât şi ca flori tăiate în buchete pentru
decorul intern.

86
 Rezumat
Sunt prezentate părţile componente la o floare complet dezvoltată, cu
înveliş simplu sau înveliş dublu, tipuri de flori şi plante după organele de
reproducere, tipuri de inflorescenţe. Este explicat procesul de polenizare şi
fecundaţie, precum şi importanţa economică a florilor şi inflorescenţelor.

Termeni şi noţiuni cheie

Pedicel Flori hermafrodite
Receptacul Flori unisexuate
Sepale – caliciu (K) Plante monoice
Petale – corolă (C) Plante dioice
Stamine – androceu (A) Inflorescenţe monopoidale
Carpele – gineceu (G) Inflorescenţe simpoidale

Întrebări recapitulative
- Care sunt părţile componente ale unei flori complete ?
- Ce tipuri de corolă cunoaşteţi ?
- Ce este androceul ?
- Ce este gineceul ? Tipuri de gineceu
- Ce deosebire este între o plantă monoică şi una dioică ?
- Ce tipuri de inflorescenţe monopoidale simple cunoaşteţi ?
- Ce este polenizarea şi de câte feluri este ?

87
 SĂMÂNŢA

Sămânţa este un organ de reproducere a plantelor superioare şi

rezultă din ovul în urma procesului de fecundare. Astfel din zigotul principal
va lua naştere embrionul, din zigotul accesoriu va rezulta albumenul sau
endospermul, iar din integumentele ovulului se va forma tegumentul.

Morfologia externă a seminţei

Seminţele prezintă anumite particularităţi morfologice care permit
caracterizarea lor, precum şi identificarea speciei producătoare.
Aceste caractere specifice se referă la formă, dimensiuni, poziţia hilului, a
micropilului, prezenţa sau absenţa rafei şi a anexelor tegumentului seminal.
Forma seminţelor variază de la specie la specie. Astfel seminţele pot fi
sferice (mazăre), reniforme (fasole), piriforme (viţa de vie), lenticulare (linte),
cordate (trifoiul alb târâtor) s.a
Mărimea şi greutatea seminţelor se încadrează în limite foarte largi.
Astfel, sunt seminţe foarte mici, cu diametre de ordinul zecimilor de milimetru
(orhidee, lupoaie) precum şi seminţe foarte mari cum sunt cele de nuc, castan
ornamental, sau cele ale unor specii de palmier printre care şi nuca de cocos.
Legată de mărimea seminţelor este şi greutatea lor. Astfel unele
seminţe sunt foarte uşoare încât 10.000-15.000 la un loc abia cântăresc 1
gram (tutun), iar seminţele unor specii de palmier cântăresc peste 1 kg.
Numărul seminţelor dintr-un fruct variază de asemenea foarte mult:
una (piersic, floarea soarelui, grâu etc) până la câteva zeci sau sute (dovleac)
sau peste 20.000 la unele orhidee.
Culoarea seminţei este dată de pigmenţii vegetali din tegument şi ele
pot fi unicolore (brun,roşu, alb, portocaliu, gri etc) sau mozaicate (ricin, unele
varietăţi de fasole).

88
 Structura anatomică a seminţei
O sămânţă matură este alcătuită din tegument, embrion şi albumen sau
endosperm secundar.
1. Tegumentul seminal provine din transformarea integumentelor
ovulului după fecundare şi reprezintă ansamblul de ţesuturi ce învelesc şi
apără sămânţa.
Suprafaţa tegumentului poate fi netedă (ricin, fasole, lucernă etc), alveolată
(torţel), cu ţepi (neghină), cu peri lungi (bumbac) care constituie şi fibra textilă
(vata).
Pe suprafaţa seminţelor se pot observa cu ochiul liber sau cu lupa forma-
ţiuni caracteristice: hilul, micropilul, rafa şi anexele tegumentului seminal.
Hilul este o cicatrice corespunzătoare locului de prindere a ovulului de
funicul şi are aspect diferit.
Micropilul este un mic por şi reprezintă micropilul ovulului.
Rafa este o proeminenţă alungită care se întinde de la hil spre micropil la
seminţele provenite din ovulele anatrope şi reprezintă urma concreşterii
funiculului de corpul ovulului.
Anexele tegumentului seminal:
Arilul este o formaţiune cărnoasă, dură ce provine din celulele de la baza
funiculului şi poate acoperi sămânţa parţial (tisă) sau total (nucşoară).
Arilodul este o formaţiune asemănătoare arilului dar care provine din
proliferarea celulelor tegumentului seminal din regiunea micropilului şi
înveleşte întreaga sămânţă (salba moale).
Carunculul este asemănător ca origine cu arilodul dar are o creştere
limitată în jurul micropilului pe care-l astupă.
Strofiolul reprezintă două excrescenţe tuberculiforme mici şi apropiate
(tuberculi gemeni) situate lângă hilul unor leguminoase.

89
 2. Embrionul, partea cea mai importantă a seminţei, este alcătuit din
organe vegetative în miniatură: rădăcinuţă (radicula), tigela (tulpiniţa sau axa
hipocotilă), muguraş (gemula) şi unul sau două cotiledoane.
Forma embrionului este variabilă şi constituie un caracter de diferenţiere a
speciilor. Astfel întâlnim embrion drept la ricin, arcuat la tutun, spiralat la
cartof, circular la sfeclă.

Fig. 44 - Germinaţia cariopsei de grâu: co – coleoptil; col – coleoriza

(după M. Andrei)

Poziţia embrionului. El se poate găsi la mijlocul endospermului (ricin),

lateral (grâu) sau înconjoară endospermul (sfeclă).
În ceea ce priveşte dispoziţia cotiledoanelor faţă de tulpiniţă, aceasta
poate fi paralelă, curbată sau perpendiculară faţă de axul hipocotil.
În general, la Angiosperme, embrionul are două cotiledoane, numai că la
Dicotiledonatae acestea cresc în paralel, în timp ce la Monocotiledonatae un
cotiledon creşte, iar celălalt rămâne mic.

90
 Sunt şi plante la care cotiledoanele rămân rudimentare sau lipsesc
(torţelul, vâscul).
Gimnospermele au 2-18 cotiledoane, reprezentând un caracter primitiv.
La unele seminţe foarte mici embrionul nu se diferenţiază, ci este
reprezentat printr-un ţesut meristematic.
La graminee se mai găseşte coleoptilul – o formaţiune care îmbracă
muguraşul şi coleoriza care înveleşte radicula.

3. Endospermul (albumenul) reprezintă ţesutul de rezervă folosit de

embrion în primele faze de creştere.
El rezultă din zigotul accesoriu (secundar) triploid.
În funcţie de prezenţa sau absenţa endospermului, seminţele se pot
clasifica în seminţe albuminate şi seminţe exalbuminate:
 Seminţele albuminate prezintă la maturitate un endosperm mai mult
sau mai puţin dezvoltat, fiind parţial consumat de embrion în dezvoltarea sa.
În acest caz, cotiledoanele seminţelor sunt subţiri şi lamelare.
După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine,
endospermul poate fi:
 amilaceu, bogat în amidon (graminee, leguminoase)
 aleuronic, conţine aleuronă (graminee)
 oleaginos, bogat în lipide simple şi complexe
 cornos, conţine hemiceluloză (curmal).

91
 Fig. 45 - Organizarea seminţei de Ricinus communis:

Al – aleurona; ar – arilod; co- cotiledoane; cr – cristaloid; e – embrion;

es – endosperm; gl – globoid; gm – gemula; h – hil; m – micropill r – rafa;
rd – radicula; te – tegument extern; ti – tegument intern; u - picături de ulei
(după I. Grinţescu)

 Seminţele exalbuminate la maturitate sunt lipsite de endosperm.

Cotiledoanele lor sunt mari, cărnoase, pline de substanţe nutritive
(fasole, floarea soarelui). La unele familii de plante (Cruciferae, Rosaceae,
Asteraceae, Cucurbitaceae), seminţele exalbuminate mai conţin totuşi 1 - 3
straturi de endosperm, ţesut confundat adesea cu tegumentul seminal intern.

92
 Fig. 46 - Organizarea seminţei de Phaseolus multiflorus:
a – amidon; al – aleurona; co – cotiledoane; gm – gemula; h – hil;
m – micropil; rd – radicula; t – tulpiniţa; tg – tegument;
(după I. Grinţescu)

Importanţa economică a seminţelor

Numeroase seminţe se utilizează în alimentaţia omului cum sunt cele de
fasole, mazăre, alun de pământ etc. În cazul cerealelor (grâu, secară, orz
etc.) seminţele sunt învelite în fruct care se îndepărtează înainte de utilizarea
lor în alimentaţie.
Unele seminţe au importanţă medicinală. Astfel, din seminţele de ricin se
obţine un ulei care este foarte bun purgaţiv. Seminţele de muştar au însuşiri
revulsive iar din cele de castan ornamental se obţin produse cu acţiune
inflamatoare, decongestionantă.
Seminţele multor plante servesc ca hrană animalelor domestice iar altele

93
au valoare condimentară (chimenul, coriandrul ş.a.).
Seminţele de bumbac sunt acoperite cu peri lungi ce servesc ca fibre
textile. Din seminţele multor plante se obţine ulei alimentar sau industrial:
floarea soarelui, soia, in, cânepă, rapiţă etc.
Seminţele de orz sunt întrebuinţate la fabricarea berei iar seminţele de
porumb mai servesc şi la fabricarea alcoolului.

Rezumat
Este prezentată morfologia externă şi structura internă a seminţei, cu
principalele componente la o sămânţă albuminată şi la una exalbuminată, cât
şi unele aspecte referitoare la importanţa economică a seminţelor.

Termeni şi noţiuni cheie

Tegument Micropil
Embrion Aril
Endosperm Caruncul
Hil Rafa
Sămânţa exalbuminată
Sămânţa albuminată

Întrebări recapitulative
- Care sunt părţile unei seminţe complete şi originea acestora ?
- Tegumentul seminal. Cicatrice şi anexe tegumentare
- Care sunt părţile componente ale embrionului ?
- Cum se clasifică seminţele după prezenţa sau absenţa endospermului ?

94
 FRUCTUL

Fructul este o formaţiune caracteristică angiospermelor, care ia naştere

din gineceu în urma procesului de dublă fecundare, cu sau fără participarea şi a
altor elemente florale: învelişul floral, receptacul.

Structura anatomică a fructului

Peretele fructului care în general provine din peretele ovarului se
numeşte pericarp şi este diferenţiat de regulă în trei zone: epicarp, mezocarp
şi endocarp a căror dezvoltare, structură şi funcţie variază foarte mult de la
diferite specii.
Consistenţa pericarpului poate fi cărnoasă sau uscată. La maturitate
pericarpul se poate deschide sau nu.
La fructele cărnoase cele trei zone ale pericarpului sunt mai evidente
decât la cele uscate.
Epicarpul provine din epiderma externă şi uneori din câteva rânduri
de celule din partea externă a parenchimului din peretele ovarului. El poate fi
neted (grâu, mac) sau prevăzut cu excrescenţe sub formă de ghimpi (ricin). În
cazul fructelor ce provin dintr-un gineceu inferior, epicarpul concreşte cu
receptaculul (floarea soarelui, dovleac, măr s.a)
La unele fructe cărnoase, epicarpul este pruinos (prune,struguri) şi la
unele specii de cucurbitacee epicarpul este parţial lignificat.
Mezocarpul provine din parenchimul peretului ovarului. La fructele
cărnoase, la început este tare şi bogat în cloroplaste. Pe parcursul maturizării
fructelor, mezocarpul se înmoaie, devine afânat.
Apar cromoplastele care sunt localizate în partea externă (măr) sau
sunt localizate în toată masa fructului (ardei).
Mezocarpul este format din celule parenchimatice mari, având vacuole
bogate în zaharuri, acizi organici, ulei etc.
95
 Fructele cărnoase răscoapte devin moi şi capătă gust păstos (mălăieţ)
datorită gelificării lamelei pectice, proces care conduce la formarea mucilagiilor şi
gumelor.
În mezocarp se observă la multe specii, o reţea fixă de vase conducătoare.
Endocarpul este partea internă a pericarpului. Uneori nu se observă
în fructe (tomate), alteori rămâne subţire (ardei) sau poate fi lemnos când
protejează sămânţa (piersic, cais).
În cazul hesperidei, endocarpul este foarte dezvoltat pluristratificat şi
suculent.

Clasificarea fructelor
Datorită marii lor diversităţi, clasificarea fructelor se poate face după
diverse criterii (morfologice, biologice, genetice etc) motiv pentru care se
cunosc numeroase sisteme de clasificare artificiale şi naturale.
În cele ce urmează se vor clasifica fructele după consistenţa
pericarpului şi numărul de seminţe ce se află în interiorul său.

I. Fructe uscate multiseminale (polisperme)

Ele au pericarpul uscat, conţin mai multe seminţe şi sunt de regulă
dehiscente.
● Folicula este un fruct monocarpelar, care la maturitate se deschide
numai după o singură linie ce corespunde liniei de unire a marginei carpelei
(nemţişorul de câmp). În cazul unui gineceu dialicarpelar, ansamblul de
folicule ce se formează se va numi polifoliculă (omag).
● Păstaia provine dintr-un ovar monocarpelar, dar spre deosebire de
foliculă, se deschide atât pe linia de sutură (ventrală) a marginilor a carpelei,
cât şi pe nervura mediană (dorsală) a carpelei. Este fructul caracteristic
leguminoaselor.

96
 Fig. 47 - Fructe uscate dehiscente:
1 – folicula de spânz (a - secţiune); 2 – capsula loculicidă de la lalea
(b – secţiune); 3 – pastaia de la mazăre (c - sectiune); 4 – silicva de la
micşunele (d - secţiune); silicula latiseptă de la Lunaria; 6 – silicula
angustiseptă de la ....(f – secţiune); 7 – pixida de la Anagallis;
8 – capsula poricidă de mac
(după M. Andrei)

● Silicva şi silicula sunt fructe bicarpelare caracteristice speciilor

familiei Cruciferae. Silicva este un fruct lung şi îngust, cu lungimea de cel
puţin patru ori mai mare decât lăţimea, iar silicula este o silicvă scurtă, la care
lungimea este aproximativ egală cu lăţimea.
La aceste fructe este prezent un perete median separator, membranos
(septum). Seminţele sunt prinse de porţiunea de concreştere a carpelelor, dar
mai ales de peretele fals.

97
 ● Capsula este fructul cel mai frecvent întâlnit la plante. Provine dintr-
un gineceu cu două sau mai multe carpele unite şi care se pot deschide prin
valve (valvicidă) căpăcele (pixidă), pori (poricidă) etc.

II. Fructe uscate uniseminale (monosperme)

Ele au pericarpul uscat, conţin o singură sămânţă şi sunt indehiscente.
Întrucât la aceste fructe sămânţa rămâne închisă în fruct, pericarpul şi
tegumentul seminal asigurând protecţia embrionului, aceste formaţiuni
complexe (sămânţa - fruct) se comportă funcţional ca seminţe.
● Achena provine dintr-un gineceu superior sau inferior. Ea are
sămânţa neconcrescută cu pericarpul sau numai aderentă (floarea soarelui,
păpădie, fag s.a). Uneori dintr-o singură floare rezultă mai multe achene
(poliachena), situaţie întâlnită la măceş.
● Cariopsa este fructul caracteristic gramineelor, a cărei particularitate
constă în aceea ca pericarpul concreşte strâns cu sămânţa (grâu, orez).
● Samara este o achenă sau nuculă aripată. La frasin fructul are o
singură aripă (monosamară) iar la arţar are două aripi (disamară)

III. Fructe cărnoase multiseminale (polisperme)

Aceste fructe au pericarpul cărnos, la care se poate distinge cu
uşurinţă epicarpul şi mezocarpul, iar uneori şi endocarpul. În interiorul lor se
găsesc numeroase seminţe , din care cauză ţesutul placentar este de cele
mai multe ori bine dezvoltat.
● Baca este un fruct plurilocular ( rar unilocular), ce se caracterizează
printr-un epicarp subţire, cutinizat sau cerificat, un mezocarp alcătuit din
celule mari bogate în glucide, pigmenţi antocianici şi alţi metaboliţi secundari
şi endocarp celulozic. În interior, de regulă se găsesc mai multe seminţe
(tomate, zârnă).

98
 Fig. 48 - Tipuri de bace: A – bace de Vitis vinifera; B – baca de Vaccinium
myrtillus; C – baca de Paris quadrifolia; D – baca de Atropa belladonna
(după Ullrich şi Baillon, din Madelena Palade)

● Melonida şi peponida sunt fructe baciforme caracteristice speciilor

din familia Cucurbitaceae, la formarea fructului participând şi receptaculul.
● Melonida are un epicarp dur, verde, restul fructului este cărnos,
suculent, seminţele fiind răspândite neuniform în toată zona cărnoasă
(pepene verde, castravete).
● Peponida are de asemenea un epicarp dur, galben sau portocaliu,
mezocarpul cărnos, suculent iar zona centrală în care se găsesc seminţele
este fibroasă (dovleac, pepene galben).
● Hesperida este fructul întâlnit la citrice (lămâi, portocal). Are un epicarp
colorat, bogat în pungi secretoare, ulei eteric şi un mezocarp subţire spongios de
culoare albă. Endocarpul este zona suculentă din interiorul fructului, comestibilă.
● Poama este un fruct baciform, fals, la alcătuirea căruia participă
alături de carpele şi alte piese florale. Partea cărnoasă , comestibilă provine
din concreşterea receptaculului cu ovarul. Fructul propriu-zis pericarpul este
mult mai redus, plasat în zona centrală, membranos, dur şi este o polifoliculă.

99
 Un astfel de fruct este caracteristic unor rosacee (Malus sp, Pyrus sp,
Cydonia sp).

IV. Fructe cărnoase uniseminale (monosperme)

Aceste fructe au mezocarpul cărnos, epicarpul alcătuit din celule
îngroşate celulozic, cu cuticulă cerificată, endocarpul este sclerificat şi
închide întotdeauna sămânţa constituind sâmburele. În interiorul acestuia se
află de regulă o singură sămânţă, foarte rar două. Acest tip de fruct se
numeşte drupă şi se întâlneşte la cireş, prun, cais s.a . O drupă deosebită
are migdalul la care epicarpul şi mezocarpul la maturitate se usucă, crapă şi
se exfoliază. Uneori dintr-o singură floare cu gineceul dialicarp (apocarp) se
formează mai multe drupe mici, realizându-se un ansamblu de drupe
cunoscut sub numele de polidrupă (zmeură).

Fig. 49 - Drupă de Prunus domestica: A – fruct întreg; B – fruct în secţiune

longitudinală, cu sâmburele intact; C – fruct cu sâmburele secţionat:
epicarp (ep); mezocarp (mez); endocarp (end); sămânţa (s)
(după I. Grinţescu)

100
 Fig. 50 - Fructe multiple :
A – polinuculă la piciorul – cocoşului (Ranunculus acer); B – polifoliculă
cărnoasă la bujor (Paeonia officinalis); C – polifoliculă uscată la spânz
(Helleborus purpurascens); D – polidrupa la zmeur (Rubus idaeus);
E – polidrupa la mur (Rubus caesius); (după M. Păun)

Fig. 51 - Fructe compuse:

A – soroza şi o floare femela (a) la dud (Morus alba); B – fructul compus la
ananas (Ananas sativa); C – sicona şi secţiune longitudinală (c) la smochin
(Ficus carica); (după M. Păun)

101
 Toate fructele amintite până acum provin dintr-o singură floare din care
se formează, fie un singur fruct (fructe simple), fie mai multe fructe (fructe
multiple).

La unele plante florile unei inflorescenţe concresc rezultând fructe

compuse: glomerul la sfeclă, soroza (duda) la dud, sicona la smochin,
ştiuletele la porumb.

Importanţa economică a fructelor

Fructele au o deosebită importanţă economică în legătură cu alimentaţia
oamenilor fiind folosite, atât în stare proaspătă, cât şi prelucrată (fructele
pomilor fructiferi, fructele leguminoaselor, pătlăgelele roşii, vinetele,
castraveţii, strugurii etc.) aducând un aport important de vitamine, glucide,
aminoacizi etc.
În acest context trebuie acordat o mai mare atenţie fructelor plantelor
spontane cum sunt cele de zmeur, fragi, afin etc.
Pentru medicină prezintă interes fructele macului de grădină din care se
extrage morfină, fructele de fasole (tecile) ca adjuvant în tratarea diabetului,
fructele de porumb ca antidiareic, diuretic, fructele de afin pentru tratarea
colitelor, a bolilor vasculare, fructele de cătină ca un bun vitaminizant etc.
Unele fructe sunt folosite pentru vopsirea fibrelor textile: fructele de boz
vopsesc lâna de la verde la gri; cele de lemn câinesc vopsesc lâna în nuanţe
de gri şi crem etc.

102
 Rezumat
Se face o expunere asupra originii, structurii interne şi a unor
modalităţi de clasificare a fructelor după consistenţa pericarpului şi a
numărului de seminţe iar la sfârşit este o succintă prezentare a importanţei
economice a fructelor.

Termeni şi noţiuni cheie

Epicarp Capsula Fructe multiple

Mezocarp Achena Fructe compuse
Endocarp Cariopsa Fructe simple
Folicula Baca
Păstaia Drupa
Silicva Poama
Silicula

Întrebări recapitulative
- Din ce provine pericarpul şi care sunt părţile lui componente ?
- Caracterizaţi fructele uscate uniseminale
- Caracterizaţi fructele cărnoase
- Ce se înţelege prin fructe simple, multiple şi compuse ? Exemple

103
 Partea a II-a
SISTEMATICA

Noţiuni generale
Botanica sistematică se ocupă, atât cu identificarea, descrierea şi
denumirea plantelor, cât şi cu studiul originii şi înrudirii acestora, bazându-se
pe cunostinţe morfo-anatomice, de biochimie, embriologice, ecologice ş.a.
Toate plantele sunt grupate în unităţi sistematice numite taxoni, de
unde şi denumirea dată adesea botanicii de taxonomie vegetală, deşi
domeniile de cercetare pentru sistematică şi taxonomie sunt diferite.
Taxonomia se ocupă cu principiile clasificării plantelor, iar sistematica cu
clasificarea propriu-zisă.

Unităţi sistematice
Taxonul fundamental cu care se lucrează în sistematică este specia.
Ea se caracterizează prin capacitatea de a se reproduce, prin ocuparea unui
anumit areal, printr-o evoluţie proprie şi prin caracterele de asemănare între
toţi indivizii speciei.
Unităţile sistematice superioare speciei, în ordine crescătoare sunt
următoarele:
- genul – cuprinde una sau mai multe specii înrudite între ele;
- familia – include unul sau mai multe genuri înrudite între ele, care
au anumite caractere asemănătoare. Când familia este formată dintr-un
număr mai mare de genuri cu caractere distincte, aceasta se subdivide în
triburi şi subfamilii ;
- ordinul – cuprinde mai multe familii cu unele caractere asemănă-
toare, caracterele comune importante fiind puţine;

104
 - clasa – reuneşte mai multe ordine apropiate, cu câteva caractere
comune, dar cu valoare sistematică mare;
- încrengătura (filum) – este taxonul cel mai cuprinzător, incluzând
mai multe clase cu puţine caractere comune.
Aceste unităţi au şi unele subunităţi denumite prin prefixul sub, urmat
de cuvântul care reprezintă unitatea respectivă (subfamilia, subclasa,
subîncrengătura, subregnul).
Pentru a se putea distinge cu uşurinţă, unităţile superioare genului, au
primit unele sufixe caracteristice:
 familia: aceae, mai rar erae (Liliaceae, Rosaceae, Cruciferae);
 ordinul: ales (Rosales, Solanales);
 clasa: atae sau opsida la carmofite (Dicotyledonatae, Dicotyledonop-
sida); phyceae la alge ( Clorophyceae); mycetes la ciuperci (Ascomycetes);
 încrengătura – phyta (Spermatophyta)
Terminaţii caracteristice se folosesc şi la subunităţi:
 tribul: eae (Genisteae)
 subfamilia: oideae (Rosoideae);
 subîncrengătura: phytina (Pinophytina).
În afară de taxonii superiori speciei prezentaţi mai sus se mai
utilizează subdiviziuni ale speciei:
- subspecia – denumită şi rasă geografică, ocupă un areal bine
delimitat în zona de răspândire a unei specii; a apărut în urma schimbării
unor factori ecologici care au dus la apariţia unor caractere de diferenţiere
faţă de specia de bază;
- varietatea – o unitate mai mică decât subspecia care se
caracterizează prin anumite însuşiri morfologice proprii ale organelor
vegetative, ereditare, (forma frunzei, pubescenta etc.);

105
 - forma – o unitate subordonată varietăţii, cu caractere de mică
importanţă care apar datorită condiţiilor ecologice în care trăiesc indivizii
speciilor.
La plantele de cultură, întrucât variabilitatea este mult mai mare faţă
de plantele spontane este nevoie de mai mulţi taxoni. Unităţile inferioare
speciei sunt în ordine descrescătoare: subspecia, convrietatea (un grup de
varietăţi asemănătoare prin unele caractere), varietatea, conculta (un grup de
soiuri înrudite) şi cultivarul (soiul).
În Codul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate, în articolul
10, cultivarul este definit ca un ansamblul de plante cultivate care au o serie de
caractere (morfologice, fiziologice, citologice, biochimice şi altele), proprii şi care,
pe cale de reproducere sexuată sau asexuată îşi menţin aceste caractere.

Nomenclatura ştiinţifică a speciei

Până la mijlocul secolului XVIII, speciile de plante erau indicate printr-o
scurtă descriere. Botanistul Linné (1707 - 1778) este cel care a introdus
nomenclatura binară în limba latină pentru desemnarea speciilor.
Fiecare specie este denumită prin două cuvinte:
 primul este genul, termen generic (este un substantiv) şi este comun
tuturor speciilor cuprinse în cadrul genului;
 al doilea este un nume specific (reprezentat de un adjectiv) pentru
distingerea speciilor între ele.
Numirea corectă a speciilor se face numai prin cele două cuvinte ale
numelui ştiinţific (ex. Abies alba – brad).
Numele de gen se scrie cu literă mare, are origini diverse, provine de
obicei de la un nume propriu (Hosta – de la Host, botanist din Austria) sau
indică o particularitate a genului (Gypsophila de la gypsos – gips şi phyllos –
iubitor) sau se referă la forma frunzelor (Gladioles de la “gladus” – sabie) etc.

106
 Numele specific se scrie cu literă mică şi indică o calitate (B.
semperflores, V. tricolor), indică ţara de origine (A. mexicanum, C. japonica) etc.
După numele ştiinţific se adaugă prescurtat numele botanistului care a
descris şi a propus acest nume pentru specia respectivă (ex. Prunus
domestica L. ). În acest caz L. este prescurtarea numelului Linné.
Dacă o specie a fost descrisă şi denumită de doi autori, este preferată
prima denumire conform normelor internaţionale, celelate fiind considerate
sinonimii.
Uneori poziţia unei specii este schimbată în urma unor cercetări noi
făcute de alţi botanişti, fiind urcată la alte unităţi sistematice sau coborâtă. În
acest caz numele primului autor se trece în paranteză, iar a celui care a
propus schimbarea se trece în continuare, în afara parantezelor ex. Cerasus
avium (L) Moench pentru cireş în loc de Prunus avium L. deoarece botanistul
Moench a modificat numirea facută de Linné.
Speciile care au origine hibridă, la care genitorii aparţin aceluiaşi gen
se notează cu semnul “x” pus între cele două denumiri. Ex. Petunia x
atkinsiana, petunia este un hibrid între Petunia axillaris şi Petunia integrifolia.
Dacă specia hibridă rezultă din încrucişarea a două specii care aparţin
unor genuri diferite, semnul “x” se pune în faţa numelului generic.
Ex. x Sorbopyrus este hibrid între specii din genurile Sorbus si Pyrus.
Plantele cultivate sunt denumite conform Codului internaţional pentru
nomenclatura plantelor prin trei cuvinte, adaugându-se în plus la denumirea
speciei, şi numele cultivarului, ex. Malus domestica Borkh cv. ”Golden
delicious”.
În cazul plantelor medicinale şi tinctoriale se folosesc şi noţiunile de
drog medicinal (produs medicinal) şi respectiv drog tinctorial (produs
tinctorial) pentru a desemna organele în scop medicinal sau tinctorial de la o
anumită plantă.

107
 În cazul acestora, denumirea ştiinţifică se formeză din genitivul
denumirii latine a plantei şi din numele latin al organului vegetal folosit
(conform Farmacopeei române vol. IX).
Exemple:
Menthae folium – frunza de izma (Mentha x piperita)
Tilliae flores – florile de tei (Tillia x tamentosa)
Papaveris fructus – fructul de la macul de grădina (Papaver somniferum)
Rubiae rhizoma – rizomul de roibă (Rubia tinctoria)
În prezent pe lângă denumirea prezentată mai sus se utilizează şi
denumirea formată din organul plantei, urmată de genitivul numelui ştiinţific al
speciei respective.
Exemple:
Follium Cynarae – frunza de anghinare (Cynara scolimus)
Fructus Hippophae – fructul de cătina (Hippophae rhamnoides)
Semen Hippocastani – sămânţa de castan (Aesculus hippocastanum).
Uneori denumirea drogurilor medicinale se formează şi altfel decât s-a
menţionat anterior cum este cazul la măceş (Rosa canina) unde drogul
medicinal este utilizat sub denumirea Cynosbati fructus = receptaculul matur,
roşu sau la ienupăr unde drogul medicinal este denumit Juniperi fructus =
seminţele înconjurate de un ţesut cărnos.

Sistemele de clasificare
Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, botaniştii sunt tot mai
preocupaţi să clasifice plantele într-un sistem unitar care să fie util pentru
identificarea unei specii vegetale.
Primele sisteme de clasificare se bazau pe folosirea unui număr mic
de caractere morfologice sau chiar a unuia singur şi poartă numele de
sisteme artificiale.

108
 Astfel, se cunosc sisteme care aveau drept criteriu de bază fructele
(botanistul italian Andrea Caesalpino) altele porneau de la cotiledoanele
embrionului (botanistul englez John Ray, de la el rămânând şi împărţirea
plantelor în mono şi dicotiledonate). J. P. Tournefort a folosit caracterul
corolei în clasificarea plantelor el fiind totodată cel care a introdus în botanică
noţiunea de gen.
Cel mai cunoscut sistem artificial de clasificare este cel elaborat de
naturalistul suedez C. Linné având în vedere unele caractere ale florii printre
care staminele, bisexualitatea sau unisexualitatea florilor şi poligamia.
După apariţia teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin, sistemele de
clasificare artificiale sunt înlocuite cu noi sisteme bazate pe înrudirile dintre
diversele grupe de plante denumite sisteme naturale (filogenetice).
Aceste sisteme de clasificare ţin seama de numeroase criterii:
morfologice, anatomice, biochimice, embriologice etc., ele fiind perfecţionate
prin contribuţia multor botanişti.
În ţara noastră au fost elaborate sau perfecţionate mai multe sisteme
naturale de clasificare de către botanişti, o contribuţie importantă având Iuliu
Prodan şi Alexandru Borza.
În prezentul curs, sistemul natural de clasificare folosit este cel propus
de V. Ciocârlan în Flora Ilustrată a României (2000), care are în vedere
plantele vasculare (cormofite).

109
 Regnum vegetabile
Regnul vegetal

Mulţi botanişti împart regnul vegetal în următoarele subregnuri:

- Subregnul Virobionta, în care se încadrează virusurile, organisme
celulare, cu un singur acid nucleic în alcătuirea lor. Nu au metabolism propriu
şi nu se pot autoreproduce. Se înmulţesc numai în celule vii pe care le
parazitează.
- Subregnul Schizobionta – cuprinde plante unicelulare, cu nucleul
lipsit de anvelopa nucleară, care au ambii acizi nucleici şi care se divid prin
scizioparitate. De aici fac parte bacteriile (Încrengătura Bacteriophyta) şi
algele albastre-verzi (Încrengătura Cyanophyta).
- Subregnul Thallobionta în care se încadrează plantele unicelulare
sau pluricelulare cu nucleul prevăzut cu anvelopă nucleară. Plantele nu au
rădăcină, tulpină, şi frunze propriu-zise. De aici fac parte algele verzi
(încrengătura Chlorophyta) şi alte încrengături de alge diferenţiate după
pigmentul predominant, ciupercile (Încrengătura Mycophyta), lichenii
(Încrengătura Lichenophyta) şi muşchii (Încrengătura Bryophyta).
- Subregnul Cormobionta cuprinde plantele cele mai evoluate,
pluricelulare, cu nucleul acoperit cu anvelopă nucleară. Ele au rădăcină,
tulpină şi frunze, precum şi vase conducătoare propriu-zise.
În acest curs se vor trata numai plantele din subregnul Cormobionta,
numite în mod obişnuit cormofite sau plante vasculare.

110
 Subregnul Cormobionta
Cuprinde plante pluricelulare care au aparatul vegetativ (corm)
diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze şi la care există vase conducătoare
liberiene şi lemnoase incluse într-un cilindru central sau stel.
În acest subregn intră ferigile, gimnospermele şi angiospermele.

Încrengătura Pteridophyta (ferigile)

Cuprinde plante terestre sau mai rar acvatice la care apare pentru
prima dată pe scara evoluţiei embrionul, rezultat din germinarea zigotului.
Ferigile au ţesutul conducător lemnos format din traheide scalariforme.
La aceste plante în cadrul ciclului lor evolutiv predomină sporofitul puternic
dezvoltat, reprezentând planta verde producătoare de spori.
Gametofitul ferigilor denumit protal este puţin dezvoltat, de scurtă
durată, independent de sporofit (datorită cloroplastelor existente în celulele
sale) şi cel care produce gameţii.
Ferigile mature prezintă în sol o tulpină subterană (rizom) cu rădăcini
adventive.
Pe tulpina aeriană pot fi frunze mici (microfile) sau mari (macrofile).
Acestea pot fi verzi, fotosintetizatoare (trofofile), pot avea numai rolul de a
produce spori (sporofile) sau pot fi verzi şi să producă în acelaşi timp spori
(trofosporofile).
Clasa Equisetatae
Grupează ferigi fosile cât şi ferigi actuale. Plantele grupate în această clasă
prezintă rădăcini adevărate, tulpini pentru prima dată monopodial ramificate.
În ţara noastră clasa este reprezentată printr-un singur ordin
(Equisetales) cu o singură familie (Equisetaceae) care cuprinde un singur gen
(Equisetum).

111
 Genul Equisetum cuprinde specii perene cu rizomi, cu tulpina
aeriană, articulată asimilatoare, cu frunze reduse la teci concrescute. Se
înmulţeşte prin rizomi şi prin spori (izospori).
Equisetum arvense (coada calului) este o plantă perenă cu rizomi.
Tulpinile aeriene sunt de două feluri: fertile şi sterile. Tulpina fertilă (de
primavară) este articulată, neramificată, înaltă de 10 - 15 cm cu noduri şi
frunze solzoase brune, concrescute, lipsite de clorofilă. În partea superioară
poartă un spic sporifer.

Fig. 52 - Equisetum arvense - 1) tulpină sterilă; 2) tulpină fertilă, t -tuberculi,

răd - rădăcini adventive, fr - frunze, ss - spic sporifer 3) frunze reduse şi
concrescute într-o teacă comună; a - sporofilă cu sporangi; b - dehiscenţa
sporangilor, c, d7 e - izospori cu elatere.

Tulpina sterilă, verde (de vară) prezintă la noduri numeroase ramuri

verzi dispuse verticilat, având aspectul unei cozi de cal.
Se întâlneşte pe terenuri umede, nisipoase din câmpie până în zona

112
montană. Tulpina sterilă (Equiseti herba), se foloseşte în scop medicinal,
având proprietăţi diuretice, remineralizante.

Clasa Polipodiatae
Cuprinde plante fosile şi actuale cu frunze dezvoltate în raport cu
tulpina, provenite din lăţirea şi comprimarea ramurilor.
Frunzele sunt fie trofofile şi sporofile, fie trofosporofile. Sporangii sunt
grupaţi în sori de diferite forme şi mărimi, care se formează pe faţa inferioară
sau pe marginea frunzelor.
Ferigile din aceasta clasă sunt încadrate în mai multe ordine dintre
care va fi prezentat unul singur.
Ordinul Polipodiales
Sunt grupate ferigi cu frunze mari trofosporofile.
Familia Polypodiaceae include un numar mare de ferigi, erbacee, în
marea lor majoritate epifite, cu frunze întregi sau sectate ce poartă pe faţa
inferioară sori sferici.
Phyllitis scolopendrium (limba cerbului, limba soacrei, năvalnic) este o
specie perenă cu frunze întregi lanceolate şi marginea limbului ondulată.
Pe faţa inferioară a frunzelor sunt sori lineari, paraleli între ei. Creşte în
zone umede şi umbroase de munte.
Polypodium vulgare (feriguţa) este o plantă perenă înaltă de 20 - 30
cm, cu frunze lanceolate penat partite cu sori aşezaţi pe două şiruri pe faţa
inferioară a lobilor. Este întâlnită în pădurile de munte.
Dryopteris filix-mas (feriga de pădure) este o plantă perenă, erbacee,
cu un rizom foarte dezvoltat. Frunzele sunt mari de 30 - 100 cm cu limbul
bipenat divizat şi cu lobii dinţaţi.
Pe faţa inferioară a lobilor se află sori rotunzi acoperiti cu o induzie
reniformă. Este frecventă în pădurile de foioase şi de molid, pe soluri uşor
acide. Frunzele sunt folosite ca material auxiliar pentru buchetele de flori. În

113
scop farmaceutic se utilizează rizomul (Filicis-maris rhizoma) care are calităţi
helmintice.

Încrengătura Spermatophyta
Plante cu flori şi seminţe

Cuprinde cele mai evoluate cormofite care se caracterizează prin două

tipuri de organe: vegetative (rădăcina, tulpina şi frunza) şi de reproducere
(floarea şi sămânţa). Toate au un organ – floarea - vizibil cu ochiul liber, care
adăposteşte elementele de reproducere sexuată. În urma procesului de
fecundaţie apare un organ nou – sămânţa care închide în interiorul ei
embrionul.
Spermatofitele sunt plante erbacee, liane, arbori, arbuşti, subarbuşti.
Nutriţia plantelor superioare este autotrofă fotosintetizatoare, excepţie
făcând unele specii parazite.
Ciclul evolutiv al spermatofitelor cuprinde două generaţii: gametofitul
redus şi de scurtă durată şi sporofitul, planta însăşi, dezvoltat şi de lungă durată.
Încrengătura Spermatophyta cuprinde două subîncrengături: Pinophytina
(Gimnospermatophytina) şi Magnoliophytina (Angiospermatophytina).

Subîncrengătura Pinophytina
(Gimnospermae)

Gimnospermele sunt numai plante lemnoase (arbori şi arbuşti) cu

ramificaţie monopodială şi foarte rar simpodială.
Frunzele întregi sau penat sectate sunt dispuse altern, rar opus sau
verticilat. Ca formă, pot fi aciculare, solzoase sau în evantai (Ginko). La
majoritatea speciilor frunzele sunt persistente.

114
 Florile gimnospermelor sunt lipsite de periant, unisexuate şi dispuse
monoic sau dioic.
Florile bărbăteşti sunt formate dintr-un ax pe care se prind staminele.
Cele femeieşti sunt alcătuite din solzi carpelari pe care se află ovulele desco-
perite, iar sămânţa rezultată în urma fecundaţiei este nudă, neînvelită în fruct de
unde şi denumirea subîncrengăturii (gr. Gymnos = golaş, sperma = sămânţa)
Atât florile mascule, cât şi cele femele sunt grupate în inflorescenţe
numite conuri. Polenizarea se face cu ajutorul vântului (anemofilă). Fecun-
daţia este simplă, diferită de cea a angiospermelor.

Clasa Pinatae
Arborii şi arbuştii incluşi în această clasă au o ramificare monopodială,
rar simpodială (la Taxodium şi Taxus). Frunzele sunt aciculare şi solzoase.
Florile sunt unisexuate, iar plantele monoice sau dioice
Ordinul Pinales
Cuprinde arbori şi arbuşti cu canale rezinfere (excepţie face Tisa –
Taxus baccata), de unde şi numele de specii “răşinoase”. Frunzele aciculare
sau solzoase, uninerve sunt solitare sau dispuse în fascicule.
Frunzele trăiesc 2 - 15 ani şi cad pe rând (exceptie genurile Larix şi
Taxodium unde cad în fiecare an).
Familia Pinaceae
Cuprinde numeroase specii de arbori şi arbuşti cu ramificare monopo-
dială şi canale rezinifere.
Frunzele sunt aciculare, uninerve, solitare sau dispuse în fascicule.
Florile unisexuate sunt erecte sau pendule, dispuse monoic, rar dioic. Florile
femeieşti sunt grupate în inflorescenţe de forma unor conuri mari. Fiecare
floare este formată dintr-o carpelă ce poartă două ovule.

115
 Florile bărbăteşti au aspectul unor conuri mici, fiind formate dintr-un ax
pe care sunt prinse staminele.
Grăunciorii de polen au între exină şi intină două balonaşe cu aer
(adaptare la polenizarea anemofilă).
Fecundaţia este simplă. Seminţele sunt aripate. Plantele din această
familie formează în special în zonele reci păduri întinse. Au importanţă
economică, ecologică, ornamentală.
Genul Picea cuprinde arbori cu frunze sempevirescente, aciculare,
solitare, tetramuchiate, aşezate spiralat pe ramuri. Conurile femeieşti sunt
pendente şi la maturitate cad în întregime.
Picea abies (P. Excelsa) – molidul – este un arbore cu tulpina dreaptă,
aproape cilindrică de 40 - 50 m. Scoarţa este brun roşcată iar spre batrâneţe
devine roşie brună. Conurile femeieşti au 10 - 20 cm lungime. Solzii carpelari
sunt romboidali. Conurile bărbăteşti de culoare roşie gălbui au forma de amenţi
şi produc o cantitate foarte mare de polen. Este cel mai răspândit arbore dintre
coniferele din ţara noastră formând păduri curate (molidişuri) sau în amestec cu
bradul. Alcătuieşte un etaj de vegetaţie în munţii noştrii (800 - 1800 m). Se
cultivă în parcuri în scop ornamental; are şi proprietăţi medicinale.
Picea punges cv. “Argentea” (molidul argintiu) este cultivat ca specie
ornamentală pentru frunzele verzi argintii. Conurile au 6 - 10 cm lungime.

116
 Fig. 53 - Picea abies - 1) fragment de ramură, frunză,
n - nervură, cr - canal rezinifer; 2, 3 - solz carpelar văzut dorsal (2),
ventral (3); 4 con matur.

Genul Abies este reprezentat prin specii arborescente cu frunze

aciculare, solitare comprimate. Conurile sunt erecte, iar solzii carpelari şi
bracteele cad pe rând de pe axul inflorescenţei.
Abies alba - bradul, este un arbore cu tulpina dreaptă, cilindrică, de 55
- 65 m înălţime cu frunze înguste aplatizate, aşezate de o parte şi de alta a
lujerului, într-un singur plan, la vârf ştirbite (emarginate) iar pe faţa inferioară
cu două dungi longitudinale albe. Formează zona de trecere între fag şi molid
vegetând în amestec cu aceştia, dar poate forma şi păduri pure (brădete).

117
 Fig. 54 - Abies alba - 1) fragment de ramură cu conuri mature; 2, 3 - solz
carpelar văzut dorsal (2) şi ventral (3), 4) seminţe aripate; 5) secţiune
transversală prin frunză; -n - nervură, cr - canal rezinifer; 6) frunză.

Abies concolar – brad argintiu la care frunzele sunt lungi de 5 - 7 cm, uşor
curbate în sus, şi cu dungi de stomate pe ambele feţe. Este cultivat ca arbore
decorativ.
Genul Pinus cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze aciculare, grupate
câte 2 - 5. Conurile sunt relativ mici, de 2 - 5 (12) cm şi au solzii carpelari
puternic lignificaţi.
Pinus sylvestris – pinul – arbore de 40 - 50 m înălţime cu retidomul
roşu – cărămiziu, ce se exfoliază sub formă de plăci. Frunzele de 4 - 7 cm
lungime, uşor răsucite, rigide sunt grupate câte 2.
Creşte spontan în pădurile muntoase, sau este cultivat în scop
decorativ. Are şi proprietăţi medicinale.

118
 Pinus mugo – jneapănul, jepul – este arbust cu tulpina târâtoare şi cu
vârful ascendent. Frunzele grupate cate 2, au 5-7 cm lungime. Creşte la
peste 1800 m altitudine, în etajul jnepenişurilor.
Pinus nigra – pinul negru – are tulpina cu retidom negricios, iar
frunzele grupate câte 2 sunt lungi până la 14 cm, verzi închis, rigide. În
parcuri se cultivă P. nigra var. austriacă – pinul negru austriac la care
conurile au 5 - 8 cm şi sunt cenuşii brunii. În Carpaţii Meridionali se
întâlneşte P. nigra varianta banatica , pinul bănăţean la care lăstarii sunt
gălbui iar conurile galben-verzui.

Fig. 55 - Pinus nigra - a) frunze; b) con; c) floare bărbătească

Pinus strobus – pinul moale este un arbore cu coroana larg piramidală

la care frunzele lungi de 10 cm, moi, subţiri sunt reunite câte 5. Este foarte
apreciat pentru decor în spaţiile verzi.

119
 Fig. 56 - Pinus strobus - a) con, b) microblast cu 5 frunze.

Genul Larix – se caracterizează prin frunze aciculare scurte şi moi

grupate câte 30 - 40 .
Larix decidua – lariţă, zadă. Este un arbore răşinos cu frunze
aciculare, lungi de 1 - 3 cm, moi, grupate în fascicule caduce. Conurile sunt
mici (2,5 - 4 cm) în faza tânără de culoare roşie purpurie. Intră în componenţa
pădurilor de molid şi brad, dar poate forma şi păduri curate (în Apuseni şi
nordul Olteniei). Este cultivat şi în parcuri.
Familia Cupressaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze solzoase sau aciculare, dispuse
opus sau verticilat. Florile sunt unisexuate, iar plantele monoice sau dioice.
Conurile femele mici, au un număr redus de carpele solzoase.
Genul Thuja cuprinde plante cu frunze solzoase şi opuse. Conurile
sunt ovoidale sau alungit ovoidale, la care solzii se acoperă unul pe altul.
Thuja orientalis – arborele vieţii – arbore de 8 - 10 m înălţime cu frunze
solzoase alipite de lujeri. Conurile de 1 - 2 cm sunt cărnoase, cu solzi
răsfrânţi, la început verzi-albăstrui brumaţi, apoi brune. Specie ornamentală.

120
 Fig. 57 - Thuja orientalis: a - ramură cu lăstari, frunze şi con;
b - lăstar cu frunze (mărite); c - sămânţa

Thuja occidentalis – tuia- arbore de 10 - 12 m înălţime. Coroana este

conică cu ramuri scurte şi dese, orizontale. Frunzele sunt solziforme, colorate
verde mat pe faţa superioară şi verde pal pe cea inferioară. Conurile sunt mici
(8 mm) ovoidale, brun-deschis.
Genul Juniperus. Plantele sunt dioice, cu conurile femeieşti
globuloase, formate din solzi cărnoşi concrescuţi.
Juniperus communis – ienupăr, arbust montan, indigen care la şes
poate creşte ca un mic arbore. Are frunze aciculare, înţepătoare, dispuse
câte trei, verticilat. Conurile sunt sferice, negre-albăstrui, pruinoase. Creşte în
etajul montan şi colinar. Are şi proprietăţi medicinale.

121
 Fig. 58 — Juniperus communis (ienupărul-comun = ialovăţul) :
a — ramură cu frunze şi fructe; b — ramură cu
flori bărbăteşti; c — floare bărbătească; d —
floare femeiască; e - fruct (pseudobacă) în
secţiune.

Juniperus sabina – cetină de negi – arbust cu înălţimea până la 3 m cu

tulpini târâtoare. Lujerii poartă frunze solzoase de 1 mm şi frunze aciculare de
4 mm.
Familia Taxodiaceae cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze aciculare
sau solzoase, persistente sau caduce dispuse spiralat pe macroblaste.
Taxodium distichum – chiparosul de baltă este un arbore nord
american, cu frunze aciculare, subţiri şi moi, caduce. În terenurile umede şi
mlăştinoase rădăcinile emit pneumatofori (rădăcini de respiraţie). Conurile de
2 - 3 cm sunt sferic-ovoidale. La noi în ţară este cultivat ca arbore decorativ
dar creşte şi prin mlaştini (lunca Jiului).

122
 Sequoia gigantea (arborele mamut). Creşte natural în Caliornia (SUA).
Funzele sunt aciculare şi persistente. Trunchiul poate atinge 150 m înălţime,
40 m circumferinţa şi vârsta de 5000 ani. La noi în ţară sunt câteva exemplare
cultivate în diverse zone (Băile Herculane, Ploieşti, Orşova, Reşiţa).
Familia Taxaceae
Se caracterizează prin lipsa canalelor rezinifere, prin conurile femeieşti
reduse la o singură carpelă, şi printr-o sămânţă înconjurată de un aril.
Taxus baccata – tisa. Deşi pe o perioadă îndelungată se dezvoltă ca
un arbust, în timp poate ajunge la dimensiunile unui arbore. Plantele sunt
dioice. Frunzele aciculare, aplatizate, persistente pieloase sunt dispuse
pectinat. Seminţele sunt înconjurate de un ţesut roşu, cărnos numit aril, care
este singura parte netoxică a plantei. Se întâlneşte sporadic în etajul fagului.
Se cultivă în parcuri. Este specie ocrotită de lege.

Subîncrengătura Magnoliophytina
(Angiospermae)

Angiospermele reprezintă cele mai evoluate plante din regnul vegetal,

şi include specii erbacee şi lemnoase răspândite pe tot globul.
Faţă de gimnosperme, angiospermele au câteva trăsături diferenţiale
importante:
- organul cel mai caracteristic este floarea la care apar învelişurile
florale ce protejează organele de reproducere mascule şi femele (androceul
şi gineceul);
- carpelele s-au sudat formând o cavitate ovariană în care sunt închise
ovulele;
- prezintă o dublă fecundaţie în urma căreia din zigotul principal rezultă

123
un embrion cu 1 - 2 cotiledoane, iar din zigotul accesoriu (secundar) se
formează endospermul secundar;
- pentru prima dată apare fructul în care sunt închise seminţele;
- în structura anatomică fasciculele lemnoase sunt reprezentate prin
trahee, numai la cele primitive existând şi traheide.
Angiospermele se pot grupa în două clase: Dicotyledonatae
(Magnoliopsida) şi Monocotyledonatae (Liliopsida).

A. Clasa Dicotyledonatae

Cuprinde plante lemnoase şi erbacee ce prezintă următoarele

caractere generale:
- rădăcina definitivă a plantei provine din radicula embrionului (cu
excepţia unor familii ca: Ranunculaceae, Nymphaeaceae ş.a , la care
rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive);
- tulpina are fascicule de tip colateral – deschis sau bicolateral –
deschis cu cambiu fascicular dispus pe un singur cerc;
- plantele erbacee perene şi cele lemnoase prezintă îngroşări
secundare rezultate din activitatea cambiului şi felogenului;
- frunzele au nervaţiunea penată sau palmată, iar marginea limbului
poate prezenta mici sau mari inciziuni;
- florile sunt de obicei hermafrodite pe tipul 5 , rar 4 şi foarte rar 3;
- embrionul prezintă, de regulă două cotiledoane.

Ordinul Magnoliales
Cuprinde plante lemnoase cu organizare primitivă.
Florile au piesele florale în număr nedefinit, dispuse spirociclic.
Învelişul floral este simplu.

124
 Familia Magnoliaceae
Include plante lemnoase, arbori şi arbuşti cu frunze alterne, mari,
întregi sau lobate. Florile sunt solitare, hermafrodite, actinomorfe, cu un
perigon petaloid cu stamine şi carpele numeroase, libere între ele. Fructul
este multiplu.
Genul Magnolia cuprinde specii lemnoase cu frunze întregi. Fructul
este o polifoliculă. Seminţele sunt acoperite de un aril roşiatic.
Magnolia obovata – magnolie. Arbore sau arbust cu lăstarii şi mugurii
păroşi. Frunzele sunt obovate iar florile mari (12 - 16 cm) sunt albe,
mirositoare, cu formă de cupă şi apar după înfrunzire.
Magnolia stellata. Este un arbust sau arboraş cu lăstarii şi mugurii
păroşi şi frunze eliptice sau obovate, mici (4 - 10cm). Florile albe, mici (8 cm),
duble, cu un perigon format din 9 - 18 tepale, dispuse în formă de stea, iar
mai târziu răsfrânte în jos.
Magnolia acuminata. Arbore originar din America de Nord. Florile,
galben verzui, apar după înfrunzire.
Polifoliculele au culoare roşie. Este cultivat ca arbore decorativ.

Ordinul Ranunculales
Familia Ranunculaceae
Cuprinde plante erbacee, anuale, bienale sau perene (rar lemnoase:
Clematis vitalba – curpenul de pădure). Frunzele sunt alterne (opuse la
Clematis vitalba), întregi sau divizate.
Florile sunt hermafrodite,actinomorfe sau zigomorfe cu androceul
format din numeroase stamine şi gineceul din numeroase carpele libere.
Fructele sunt multiple: poliachene, polinucule , polifolicule sau polibace,
rareori folicule (la Delphinium). Plantele sunt bogate în alcaloizi fiind toxice.
Au întrebuinţări medicinale.

125
 Genul Consolida cuprinde specii anuale cu flori zigomorfe şi
pintenate. Fructul este o foliculă.
Consolida regalis - nemţişorul de câmp. Este o plantă erbacee,
anuală, întâlnită ca buruiană mai des în zona de câmpie și deal. Tulpina este
erectă, ramificată, înaltă de 40 - 50 cm, cu frunze de 2 - 3 ori sectate. Florile
sunt albastre – violacee, cu pintenul de cca 2 cm, dispuse într-un racem lax.
Fructul este o foliculă glabră.

Fig. 59 – Consolida regalis

1) plantă, 2) floare secţionată longitudinal; 3, 4) folicule, 5) pinten nectarifer;
6) sămânţă, 7) diagramă florală

Consolida ajacis – surguci. Este o plantă ornamentală, cultivată, cu

flori albastre, roz sau albe cu pintenul lung de 13 - 18 cm.
Genul Anemone cuprinde specii spontane sau cultivate, erbacee,
perene cu un involucru trifoliat aşezat la baza pedicelilor florali. Florile au
perigonul galben, alb sau alte culori la speciile de cultură. Gineceul este
126
format din numeroase carpele libere iar fructul este o poliachenă.
Anemone ranunculoides – păştiţă. Creşte prin pădurile din câmpie şi zona
coliniară şi înflorește primăvara timpuriu. Florile galbene au înveliş floral simplu.
Anemone nemorosa - floarea Paştilor. Creşte în zona pădurilor de
stejar şi până în etajul molidului. Florile sunt albe sau roz liliachiu.
Anemone coronaria – anemone. Tulpinile florale de 20 - 30 cm poartă
câte o floare de culori foarte variate, cu perigonul simplu sau involte. Specie
cultivată.
Genul Ranunculus cuprinde plante erbacee de talie mică cu frunze
palmat-lobate până la palmat sectate. Florile pentamere au periantul dublu cu
petalele galbene, numeroase stamine şi numeroase carpele libere. Plantele
sunt toxice.
Ranunculus sardous – piciorul cocoşului este o plantă anuală sau
bienală, înaltă de 10 - 30 (40) cm. Frunzele sunt alterne, cele bazale trisectate,
cu segmentul mijlociu peţiolat. Florile sunt galbene, cu sepale reflecte
(răsfrânte). Androceul este format din numeroase stamine (40 - 50) dispuse în
spirală. Fructul este o poliachenă. Este o plantă segetală şi ruderală, întâlnită din
zona de stepă până în etajul fagului pe soluri umede.
Ranunculus arvensis – piciorul cocoșului de semănături este tot o
plantă anuală, buruiană frecventă în semănături, locuri ruderale. Structura
florii este identică cu cea de la R. sardous dar petalele sunt mai mici iar
caliciul este alipit de petale.

Ordinul Papaverales
Familia Papaveraceae
Grupează plante erbacee, anuale şi perene, rareori arbuşti care pot
avea sau nu laticifere. Frunzele sunt alterne, simple sau compuse. Florile
sunt hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe. Caliciul , format din două

127
sepale este caduc. Carola este alcătuită din 4 petale libere, androceul din
numeroase stamine. Fructul este o capsulă sau achenă. Din această familie
fac parte plante de cultură şi buruieni, dintre care unele sunt toxice.
Papaver somniferum – mac de grădină. Este o specie anuală, cultivată
cu frunze neregulat divizate. Florile sunt mari, solitare, divers colorate. Fructul
este o capsulă poricidă cu stigmatul stelat şi sesil. Seminţele se folosesc în
alimentație. Din latexul obținut prin incizii făcute în capsulele verzi se prepară
opiumul brut din care se obțin mai mulți alcaloizi folosiți în industria
farmaceutică: morfina, papaverina, codeina ş.a.
Papaver rhoeas – macul roşu de câmp. Este o buruiană frecventă prin
culturi, cu tulpina acoperită cu peri patenți și cu petalele roșii. Capsula este
globuloasă glabră. Are proprietăți sudorifice și calmante.
Chelidonium majus – rostopască, iarba de negi. Este o specie perenă,
cu tulpina ramificată şi frunze mari imparipenat sectate. Florile sunt mici,
galbene. Planta conține un latex galben – portocaliu. Capsula este liniară,
uniloculară. Are însușiri medicinale.

Ordinul Fagales
Familia Fagaceae
Grupează plante lemnoase cu frunze alterne, întregi şi lobate cu
nervaţiunea penată. Florile sunt unisexuate iar plantele monoice, florile
mascule fiind grupate în amenţi penduli. Fructul este o achenă înconjurată
parţial sau total de o cupă lignificată.
Genul Fagus cuprinde specii cu frunze eliptice, cu marginea întreagă
sau sinuată cu amenţi bărbăteşti penduli şi cu cele două achene înconjurate
total de cupă.

128
 Fig. 60 - Fagus sylvatica - 1) ramură cu inflorescenţe bărbăteşti; 2) floare
bărbătească; 3) floare femeiască; 4) achene protejate de cupă.

Fagus sylvatica – fagul – este un arbore cu scoarța netedă, cenușie, cu

frunze eliptice, alterne. Fructele muchiate numite popular „jir” se află câte două
într-o cupă. Formează păduri curate (făgete) sau în amestec cu alte specii în
regiunea dealurilor înalte şi montană (până la altitudini de 1100 -1200 m). În
Munții Banatului ajunge până la 1420 m. Mugurii au însuşiri medicinale.
Genul Quercus se caracterizează prin frunze penat – lobate sau
penat fidate cu amenții bărbătești subţiri. Fructul numit popular „ghindă” este
protejat parţial de o cupă lignificată. Speciile acestui gen caracterizează unele
zone şi etaje de vegetatie din România.
Quercus pubescens – stejarul pufos. Este un arbore cu tulpina
neregulată, cu frunze neregulat lobate, tamentoase, mai ales pe partea
inferioară. Ghindele sunt mici, având cupe cu solzi alipiţi, pubescenţi . Este o
specie termofilă, întâlnită în silvostepă.

129
 Fig. 61 – Quercus pubescens:
a – ramură cu frunze; b – mugure mărit; c, d, e – frunze; f – cupe; g - detaliu

Quercus pedunculiflora – stejarul brumăriu – are cupele lung

pedunculate cu solzii din partea mijlocie şi inferioară proieminenţi, cenuşii –
pubescenţi. Frunzele sunt cenuşii – verzui, pe faţa inferioară pubescente.
Este specie termofilă, heliofilă, întâlnită în zona silvostepei.
Quercus cerris – cerul Este un arbore cu tulpina dreaptă, coroana mare.
Frunzele sunt penat – lobate cu lobii ascuţiţi. Ghindele sunt mari şi au cupele cu
solzii alungiţi şi recurbaţi, cu aspect ghimpos. Este întâlnit mai ales în sudul şi
vestul ţării sub formă de păduri curate sau în amestec cu alte specii.
Quercus robur – stejarul. Este arbore cu tulpina dreaptă, coroana
largă, neregulată. Ritidomul negricios, este adânc crăpat. Frunzele sunt
obovate, penat – lobate, la bază cu doi lobi mici, auriculate. Lobii sunt
rotunjiţi. Creşte în regiunea de câmpie şi dealuri joase unde formează păduri
de amestec (şleau) sau stăjerete curate.

130
 Fig. 62 – Quercus robur:
a – lăstar; b – frunză; c – lăstar cu flori mascule şi femele

Quercus petrea – gorunul. Este un arbore cu tulpina puternică, dreaptă

cu coroana bogată, regulată. Frunzele mari, rombic ovate sinuat – lobate, la
bază îngustate, neauriculate, cu peţiol relativ lung. Fructele (ghinde) sunt
mari, ovoid elipsoidale, sesile.

Ordinul Juglandales
Familia Juglandaceae
Cuprinde plante lemnoase cu frunze alterne , imparipenat compuse.
Florile sunt unisexuate, iar plantele monoice. Florile bărbăteşti sunt grupate în
amenţi cilindrici penduli iar cele femeieşti sunt grupate câte 2-3 (rar solitare).
Fructul este o drupă dehiscentă.
Juglans regia – nuc. Arbore înalt, puternic ramificat, cu frunze

131
imparipenat compuse, cu 5 - 9, foliole, eliptice sau ovate, întregi şi glabre.
Cultivat, rar subspontan în Oltenia, Banat. Are importanţă alimentară,
industrială, medicinală şi tinctorială.
Juglans nigra – nuc american. Arbore foarte înalt cu frunze frumoase,
lungi, imparipenat compuse cu 11 - 23 foliole serate, glabre. Fructe globu-
loase slab pubescente.

Ordinul Caryophylaceae
Familia Chenopodiaceae
Cuprinde plante anuale, rar bienale sau perene, cu frunze simple, de
regulă alterne, fără stipele. Florile sunt actinomorfe pe tipul 5, hermafrodite
sau unisexuate. Învelişul floral este un perigon sepaloid, dar uneori acesta
poate lipsi. Fructul este o achenă cu perigonul persistent. Uneori ansamblul
unei inflorescenţe formează un fruct compus.
Genul Beta cuprinde plante cu frunze glabre , cu flori grupate câte
2 - 8 în mici glomerule care la rândul lor sunt grupate în inflorescenţe spiciforme.
Fructul este concrescut cu perigonul lignificat. Ovarul este semiinferior.

Fig. 63 - Beta vulgaris var. altissima - 1) rădăcină, 2) frunză bazală; 3) fragment

de inflorescenţă; 4) floare; 5) floare secţionată longitudinal; 6) sămânţă - b -
secţionată longitudinal, e - embrion, endp. - endosperm; 7) stamină; 8) floare
după fecundare; 9) diagramă florală.

132
 Beta vulgaris – var. altissima – sfecla de zahăr. Este o plantă bienală.
Rădăcina formată în primul an, este tuberizată, albă, groasă, fusiformă. Frunzele
sunt mari, peţiolate lat-ovate, glabre, lucioase dispuse în rozetă. Frunzele de pe
tulpina floriferă ce apar în anul al doilea sunt mai mici scurt peţiolate.
Beta vulgaris mai cuprinde: var. vulgaris ( mangold pentru frunze) ,
var. flavescens (mangold pentru peţioli) var. crassa ( sfecla furajeră), var.
lutea (sfecla galbenă de masă) , var. conditiva (sfecla roşie de masă).
Genul Atriplex se aseamănă cu genul Chenopodium dar are flori
unisexuate, de obicei monoice. Florile femeieşti fără perigon, sunt protejate de
două bracteole, care la maturitatea plantelor se întăresc şi înconjoară fructul.
Atriplex tatarica – lobodă sălbatică sau căpriţa. Specie anuală, scundă cu
frunzele superioare sesile iar cele inferioare peţiolate romboidal triunghiular,
adânc sinuate sau lobate. Specie ruderală, întâlnită pe soluri uşoare uneori
sărăturate.
Atriplex hortensis – loboda de grădină. Specie anuală legumicolă, înaltă
de 80-200 cm, cu frunze alterne, peţiolate, divers colorate pentru cele trei forme:
A. hortensis f. rubra (loboda roşie), A. hortensis f. lutea (loboda galbenă), A.
hortensis f. veridis (loboda verde)
Genul Spinacia are în ţara noastră o singură specie: Spinacia oleracea –
spanacul. Plantă anuală, unisexuată, dioică, legumicolă cu frunze triunghiular –
hastate de culoare verde închis, cu nervura mediană bine pronunţată.

Ordinul Rosales
Familia Rosaceae
Cuprinde cca 3.500 de specii lemnoase şi erbacee răspândite mai des
în emisfera nordică, unele cu mare importanţă economică.
Plantele din această familie au frunze alterne, cu stipele la bază
(excepţie Genul Spiraea). Florile sunt actinomorfe, hermafrodite. Învelişul floral
este diferenţiat în caliciu şi corolă, pe tipul 5, cu elemente libere. Staminele sunt

133
numeroase, dispuse ciclic,iar gineceul este format din una sau mai multe
carpele. Fructele sunt de asemenea foarte diferite: poliachenă, polifoliculă,
polidrupă, poamă sau drupă. Seminţele sunt exalbuminate şi provin din ovule
anatrope. Sunt plante entomofile cu ţesut nectarifer bine dezvoltat.
Genul Spiraea
Cuprinde specii lemnoase cu frunze simple, alterne fără stipele, multe
fiind ornamentale.
Spiraea vanhouttei – taulă, cununiţă. Este arbust înalt până la 2 m, cu
ramuri subţiri, arcuite şi flori mici albe, dispuse în corimbe. Înfloreşte în mai-
iunie, fiind cultivat ca plantă ornamentală.

Fig. 64 - Spiraea x vanhouttei

1) fragment de plantă cu frunze şi inflorescenţe; 2) floare; 3) fruct.

Genul Malus include specii lemnoase cu frunze alterne simple ce au

prefoliaţie convolută. Florile plăcut mirositoare sunt grupate în cime. Anterele
sunt galbene iar gineceul este format din 5 carpele libere dar concrescute cu
receptaculul. Ovarul este inferior şi se continuă cu 5 stile unite la bază şi
păroase. Fructul este o poamă cu două cavităţi: pedicelară şi calicială).
Malus domestica – mărul de grădină. Este un arbore înalt până la 10

134
m. Lăstarii tineri sunt păroşi iar mai târziu devin glabrescenţi. Frunzele au
limbul ovat până la eliptic, cu marginea serată. Florile mari de culori alb rose
sunt plăcut mirositoare. Este cultivat în toată ţara şi are numeroase soiuri.
Malus sylvestris – măr pădureţ. Creşte spontan prin pădurile de
foioase, tufişuri. Are ramurile spinoase şi fructele mici sferice sau turtite, cu
gust acru. Este utilizat ca portaltoi pentru numeroase soiuri cultivate.
Genul Pyrus cuprinde arbori cu frunze ovate pieloase la maturitate,
glabre. Inflorescenţa este un corimb format din flori albe neplăcut mirositoare,
cu antere roşii şi stile libere, glabre. Fructul este de obicei piriform fără
cavitate pedicelară, cu sclereide.
Pyrus communis (P.sativa) – părul. Este un arbore cu talia până la 20
m, cu coroana piramidală şi lăstarii glabri. Frunzele sunt ovate, adesea
pieloase la maturitate, glabre. Fructele sunt mari şi dulci. Specie cultivată cu
numeroase soiuri.
Pyrus piraster – părul pădureţ. Este un arbore cu ramurile terminate cu
spini şi frunze lat eliptice până la aproape rotunde, glabre. Fructele sunt mici
astringente şi pietroase. Se întâlneşte frecvent în pădurile de foioase de la
câmpie până în etajul montan. Se foloseşte ca portaltoi pentru diferite soiuri
de păr cultivat.
Genul Cydonia – are o singură specie cultivată la noi.
Cydonia oblonga – gutuiul. Este un arbore scund sau arbust, cu frunze
mari eliptice, întregi, păroase. Florile sunt mari solitare, de culoare alb-roze.
Filamentele staminale sunt violacee iar anterele galbene. Fructele sunt mari,
costate de culoare galbenă- verzui , acoperite cu peri pâsloşi şi bogate în
sclereide.
Genul Rubus cuprinde numeroase specii spontane sau cultivate
acoperite cu ghimpi. Frunzele sunt palmat sau penat- compuse, rar simple şi
lobate. Gineceul apocarpic este situat pe un receptacul convex. Fructul este
polidrupă.

135
 Rubus caesius – mur. Arbust târâtor cu frunze trifoliate. Florile sunt
albe, iar drupeolele negre, comestibile. Creşte dealungul apelor, margini de
păduri, adesea buruiană în culturi.
Rubus idaeus – zmeur. Arbust de 1 - 2 m, cu tulpini bienale. Frunzele
sunt alterne, imparipenat compuse cu 3 - 5 foliole argintii pe partea inferioară.
Florile sunt albe iar fructul o polidrupă roşie. Creşte spontan şi cultivat.
Genul Fragaria include specii perene cu tulpini scapiforme şi
stolonifere, frunze trifoliate, flori cu caliciul dublu. Receptaculul convex, la
fructificare devine cărnos şi comestibil. Gineceul este superior, multicarpelar.
Fructul este o poliachenă.
Fragaria x ananassa – căpşunul cultivat. Plantă cu frunze aproape glabre
pe faţa superioară, cu marginea crenat serată. Florile mari, hermafrodite,
actinomorfe au receptaculul fructifer de aproximativ 3 cm diametru.
Fragaria moschata – căpşunul de câmp. Are tulpina scapiformă mai
lungă decât frunzele, stoloni scurţi. Tulpina şi pedicelii florali sunt acoperiţi cu
peri patenţi. Receptaculul fructului are cca 1cm diametru. Specie mezofilă
întâlnită din zona stejarului până în etajul fagului, la margini de pădure, poieni.
Fragaria vesca – fragi de pădure. Au stoloni lungi, subţiri, tulpina
floriferă de lungimea frunzelor. Tulpina şi pedicelii florali sunt acoperiţi cu peri
alipiţi. Sepalele sunt reflecte. Receptaculul fructelor are sub 1cm diametru.
Partea cărnoasă a fructelor se desprinde de pedicel. Creşte în păduri, rarişti şi
tufişuri. Specii mezofilă, comestibilă.
Fragaria viridis – fragi de câmp. Au sepalele alipite de receptaculul
cărnos, care nu se desprinde de pedicel. Se întâlnesc în pajişti, locuri însorite
din zona de stepă şi până în etajul fagului. Este comestibil.
Genul Rosa cuprinde numeroase specii lemnoase (arbuşti) spontane
şi cultivate. Plantele au ramuri cu spini, frunze imparipenat-compuse, cu
stipele persistente şi concrescute cu peţiolul. Florile sunt mari cu receptaculul

136
dezvoltat, concav, care la maturitate devine roşu şi este comestibil. Fructul
este o poliachenă.
Rosa canina – măceşul. Este un arbust de 1,5 – 3m, cu rădăcini
drajonante şi frunze alterne, imparipenat – compuse cu 5-7 foliole care au
marginea simplu sau dublu serată. Florile sunt mari, hermafrodite, actinomorfe.
Fructul este o poliachenă. Achenele galbene, păroase sunt închise în receptacul
concav care la maturitate devine cărnos, roşu şi comestibil. Se cultivă ca
portaltoi pentru trandafiri.

Fig. 65 — Rosa canina (măceşul) :

a — lujer; b — ramură cu frunze şi flori; c — fructe.

Speciile cultivate care au avut importanţă în apariţia trandafirilor decorativi

sunt foarte numeroase şi variate, din care amintim: Rosa centifolia, Rosa
multiflora, Rosa gallica , Rosa moschata , Rosa chinensis, Rosa damascena .
Genul Prunus cuprinde arbori şi arbuşti care uneori au ramurile

137
acoperite cu ghimpi. Ritidomul crapă longitudinal. Florile sunt mici, solitare
sau uneori grupate câte două, cu pedicelii scurţi. Fructul este o drupă cu
epicarpul subţire şi acoperit cu pruină iar mezocarpul cărnos şi zemos.
Prunus cerasifera – corcoduşul. Este un arbore sau arbust cu lăstari şi
frunze glabre. Florile albe sau roşiatice sunt solitare, rar câte două. Fructele
sunt globuloase, zemoase, brun roşietice sau brumate. Are multe varietăţi:
- var. myrobalana – mirobolanul la care catafilele sunt cleioase iar
fructele roşu închis. Cultivat ca portaltoi.
- var.pissardii (corcoduşul roşu) – cu frunze roşu purpuriu, flori roze,
fructe roşu închis. Se cultivă ca plantă ornamentală şi tinctorială.
Prunus domestica – prun. Arbore cultivat mai ales în zona de dealuri
subcarpatice. Lăstarii nespinoşi, sunt glabri sau numai la început păroşi. Florile
albe-verzui grupate câte 2-3 la un loc. Fructele sunt drupe alungit eliptice, rar
aproape sferice. Endocarpul dur, rugos, este comprimat şi carenat.
Genul Cerasus include arbori şi arbuşti la care ritidomul se exfoliază
în fâşii circulare. Florile sunt lung pedicelate şi grupate câte 2 - 6 la un loc
(buchete de mai). Fructele sunt drupe sferice cu epicarpul nepruinos şi cu
endocarpul neted.
Cerasus avium – cireşul. Este un arbore cu frunze mari, pubescente pe
faţa inferioară, de formă alungit eliptic până la obovat. Peţiolii prezintă 2 - 3
glande nectarifere roşiatice. Ramurile scurte nu au frunze la înflorire. Sepalele
au marginea întreagă. Fructele sunt dulci sau amare. Este cultivat, dar creşte şi
spontan.
Cerasus vulgaris – vişinul. Arbore mai mic decât cireşul cu frunze mici
(până la 8 cm lungime), glabre. Sepalele au marginea serată, glanduloasă.
Fructele sunt globuloase, roşii, cu gust acru. Este cultivat sau subspontan.

138
Fig. 66 — Cerasus avium (cireşul) : a —ramură cu frunze şi flori; b — fructe.

Genul Armeniaca are o singură specie:

Armeniaca vulgaris – caisul. Arbore scund cu frunze lat-ovate, aproape
netede, acuminate şi lucioase. Florile sunt solitare sau grupate câte două şi apar
înaintea frunzelor. Fructele sunt drupe sferice, galben portocaliu. Endocarpul
este comprimat şi se desface de mezocarp. Specie termofilă.
Genul Persica are o singură specie.
Persica vulgaris. Este un arbore cu frunze laceolate, cu marginea fin
serată. Florile sunt de obicei solitare, rar grupate câte două, roze. Fructele
sunt mari, globuloase, păroase, cu endocarpul foarte dur şi adânc brăzdat.
Specie termofilă, cultivată.

Ordinul Leguminosales (Fabales)

Familia Leguminosae (Fabaceae)
Această familie cuprinde plante erabecee şi lemnoase foarte variate ca
habitus, cu rădăcini pivotante prevăzute cu nodozităţi. Frunzele sunt compuse
(rar simple) cu stipele. Florile sunt hermafrodite, zigomorfe pe tipul 5, grupate
în inflorescenţe racemoase. Caliciul este gamosepal, iar corola dialipetală, cu
petalele de mărimi şi forme diferite: o petală superioară mai mare, numită
stindard (vexillum) care acoperă cu marginile sale două petale laterale numite

139
aripioare (alae) iar acestea acoperă la rândul lor două petale inferioare unite
parţial, ce alcătuiesc carena (luntriţa). Acest tip de corolă ce caracterizează
plantele din Fam. Leguminosae este numită papilionată.
Androceul este format din 10 stamine şi poate fi diadelf (9 stamine
unite şi una liberă), monadelf (cu toate filamentele unite – la alunele de
pământ) sau cu staminele libere (la salcâmul japonez).
Gineceul este monocarpelar, superior, ovarul unilocular. Ovulele sunt
camilotrope, iar placentaţia parietală. Seminţele sunt exalbuminate. Fructul
este o păstaie multiseminală, rar uniseminală (la sparcetă) sau lomentiformă
(la coronişte).
Genul Sophora are o singură specie cultivată la noi.
Saphora japonica – salcâmul japonez. Arbore înalt până la 20m cu
lăstari glabri, frunze imparipenat – compuse, cu foliole verzi- cenuşii pe faţa
inferioară. Florile alb verzui, mirositoare sunt grupate în panicule terminale.
Plantă decorativă meliferă, cu o bună rezistenţă la secetă.
Genul Lupinus grupează specii erbacee cu frunzele palmat compuse,
cu flori dispuse în raceme. Androceul este monadelf.

Fig. 67 - Lupinus albus: 1) plantă; 2) păstaie

140
 Lupinus polyphyllus – lupin. Specie perenă cu frunze compuse din
9 - 17 foliole cu flori albastre-purpuriu, cultivată în scop ornamental.
Lupinus albus – lupin alb. Plantă anuală cu frunze alcătuite din 5 - 7
foliole, obovate, păroase. Florile sunt albe, la vârf violacee. Cultivată ca
specie ornamentală, furajeră.
Genul Medicago cuprinde specii erbacee, cu frunze trifoliate, cu
foliolele dinţat serate în treimea superioară. Peţiolii foliolelor sunt inegali, cel
mijlociu fiind mai lung. Florile sunt albastre sau galbene.
Medicago sativa – lucerna albastră. Plantă perenă cu rădăcini
pivotante, tulpinile ramificate. Are flori albastre – violacee bogate în nectar,
păstăi răsucite în spirală. Furajeră, meliferă.

Fig. 68 - Medicago sativa - 1) plantă; 2) floare; 3) diagramă florală;

4) păstaie; 5) sămânţă.

Medicago falcata – lucerna galbenă. Specie perenă cu foliole înguste

şi flori galbene, grupate în raceme scurte. Păstăile în formă de seceră sau
aproape drepte. Plantă furajeră.

141
 Genul Trifolium cuprinde specii erbacee, perene şi anuale, foarte
valoroase din punct de vedere furajer, cu frunze trifoliate şi foliole egal
peţiolate. Florile sunt roşii, albe sau galbene, grupate în capitule. Păstaia este
mică, indehiscentă închisă in caliciu.
Trifolium pratense – trifoiul roşu. Plantă perenă ce creşte spontan prin
păşuni şi tufişuri până în etajul alpin dar şi cultivată ca furajeră. Foliolele
frunzelor au pe faţa superioară o pată albicioasă în formă de V. Florile, scurt
pedicelate sunt dispuse în capitule sesile. Corola este roşiatică (rareori roză
sau albă). Fructul este o păstaie scurtă monospermă.
Trifolium repens – trifoiul alb târâtor. Plantă perenă cu tulpinile târâtoare
frunze lung peţiolate, florile dispuse în capitule pedunculate, neinvolucrate.
Florile sunt albe sau alb gălbui până la galben deschis. Păstaia are 3-4 seminţe.
Specie furajeră. Folosită şi pentru peluze alături de gazonul englezesc.

Fig. 69 - Trifolium repens - 1) plantă; 2) caliciu; 3) floare; 4) păstaie

indehiscentă.

Genul Robinia grupează specii lemnoase cu frunzele imparipenat

compuse şi stipele transformate în spini.

142
 Robinia pseudacacia – salcâmul. Este un arbore ce drajonează puter-
nic cu flori albe grupate în raceme, pendule, neglanduloase. Plantă meliferă
şi medicinal.
Robinia hispida – salcâmul roşu. Are lăstarii acoperiţi cu peri roşii,
glanduloşi, flori roze purpurii grupate câte 3 - 5 într-un racem.
Genul Onobrychis include specii perene cu frunze imparipenat
compuse, păstăi mici, comprimate, indehiscente cu 1 - 2 seminţe.

Fig. 70 - Onobrychis viciifolia 1) plantă; 2) floare; 3) carenă (luntrită - l)

şi aripioare (a); 4) fruct.

Onobrychis viciifolia – sparcetă. Specie ierboasă perenă, spontană,

frecventă pe terenurile calcaroase. Tulpina lungă de 30 - 80 cm cu frunze impa-
ripenate cu 5 - 12 perechi de foliole. Corola este roză cu nervuri roşii-violacee.
Se întâlneşte în pajişti, mai ales în etajul gorunului. Plantă furajeră, meliferă.
Genul Arachis are la noi în ţară o singură specie cultivată.
Arachis hypogaea – alunele de pământ. Plantă anuală, originară din
Brazilia. Tulpina este înaltă de 30 - 40 cm, ramificată. Frunzele alterne, paripenat
compuse, are câte două perechi de foliole eliptice sau obovate. Florile sunt

143
galbene sau portocalii. După fercundaţie ginoforul (baza ovarului) se alungeşte
şi intră în pământ la 8 - 9 cm adâncime, unele formează fructul. Acesta este
indehiscent, cu 1 - 2 seminţe oleaginoase. Plantă termofilă, alimentară.
Genul Lens are la noi o singură specie cultivată.
Lens culinaris – lintea. Plantă anuală cu frunze cu 3 - 8 perechi de
foliole, terminate cu cârcei. Florile albastre sunt grupate câte 2 - 4 într-un
racem lung pedunculat. Fructul este o păstaie umflată ce conţine 1 - 3
seminţe discoidale. Seminţele sunt folosite în scop alimentar.
Genul Pisum se caracterizează prin frunze paripenat compuse, cu
stipelele mai mari decât foliolele.
Pisum sativum – mazăre. Plantă anuală. Tulpina glabră, uşor muchiată
prezintă frunze paripenat compuse cu 2 - 3 perechi de foliole terminate într-
un cârcel ramificat. Florile albe până la violaceu sunt dispuse câte 2 - 5 în
raceme axilare. Plantă alimentară.

Fig. 71 - Pisum sativum - fragment de plantă cu frunze şi flori,

st- stipele, v - vexil.

144
 Genul Phaseolus cuprinde plante erbacee cu frunze trifoliate cu
foliolele laterale asimetrice şi stipele persistente. Florile sunt grupate în
raceme iar carena împreună cu staminele şi stilul sunt răsucite în spirală.
Phaseolus coccineus – fasole mare, fasole roşie. Specie anuală cu
flori roşii grupate câte 8-20 în raceme. Germinaţia este hipogee. Plantă
cultivată în scop alimentar şi decorative.
Phaseolus vulgaris – fasolea. Plantă anuală cu primele frunze simple,
obovate, dispuse opus iar celelalte trifoliate, dispuse altern. Florile sunt grupate
câte 2 - 7 în raceme axilare. Păstaia lungă de 9 – 20 cm , este dehiscentă.
Germinaţia epigee. Specie cultivată ca plantă alimentară. Talia plantei diferă:
- var. vulgaris – fasolea urcătoare cu tulpina volubilă ce poate atinge 3 m.
- var. nanus – fasolea oloagă sau pitică cu tulpina erectă şi scundă (30 - 60 cm).
Genul Glycine are în ţara noastră o singură specie.
Glycine max (G.hispida) – soia. Plantă anuală cu tulpina cilindrică cu 5
muchii, ramificată, înaltă până la 150 cm. Frunzele sunt trifoliate, la bază cu 2
stipele mici. Florile sunt mici (6 - 7 mm lungime), albe sau violete dispuse în
raceme axilare scurte. Androceul este monadelf. Păstăile sunt galben-brunii,
dens păroase, multiseminale. Seminţele sunt bogate în proteine şi grăsimi.
Plantă alimentară şi furajeră.

Ordinul Sapindales
Familia Aceraceae
Cuprinde plante lemnoase încadrate într-un singur gen: Acer, astfel că
însuşirile familiei şi ale genului coincid.
Genul Acer grupează specii lemnoase cu frunze opuse, palmate sau
penate. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5, dialisepale şi dialipetale, cu disc
nectarifer dezvoltat. Fructul este o disamară.
Acer campestre – jugastru. Arbore cu frunze palmat lobate, cu 3 - 5

145
lobi inegali. Florile mici, verzi gălbui sunt grupate în corimbe erecte. Fructele
sunt disamare cu aripile în prelungire. Creşte frecvent în pădurile din zona
silvostepei până în etajul gorunului. Se cultivă ca plantă ornamentală.

Fig. 72 – Acer platanoides: a- lăstar; b- frunză; c- inflorescenţă; d- fruct

Acer platanoides – arţar, paltin de câmp. Arbore cu trunchi drept şi

coroana deasă. Frunzele mari, palmat fidate cu lobii ascuţiţi şi sinusurile
rotunjite. Florile verzi gălbui grupate în corimbe erecte. Disamarele cu unghi
obtuz devin pendente la maturitate. Toate părţile verzi ale plantei au un latex.
Frecvent în pădurile de stejar şi de gorun. Se cultivă uneori plante cu frunze
roşii (cv. Crimson King ).
Acer pseudoplatanus – paltin de munte. Arbore viguros cu tulpina
dreaptă, cu coroana largă, ovoidală. Frunze palmat fidate cu lobii obtuzi şi
sinusurile ascuţite. Florile verzi gălbui distribuite în raceme lungi, pendente. Între
aripile samarei este un unghi de 90°. Părţile verzi ale plantei au un latex. Se
întâlneşte în pădurile de gorun şi fag. Se cultivă în scop ornamental uneori
plante cu frunze roşii (cv. Purpureum) sau cu fructele roşii (cv. Erythrocarpum).

146
 Fig. 73 – Acer Pseudoplatanus:
a- lăstar; b- mugur terminal; c- frunză; d- inflorescenţă; e- fruct

Acer tataricum – arţar tătăresc, glădiş. Arbore mic sau arbust, cu

tulpina scundă, neregulată. Frunze ovat – acuminate, neregulat serate sau
lobate. Aripile samarei sunt aproape paralele şi se înroşesc toamna. Se
întâlneşte în pădurile de câmpie şi de deal.
Acer negundo – arţar american. Arbore cu tulpina neregulată, coroană
largă. Frunze imparipenat compuse cu 3 - 5 foliole, cea terminală adesea
trilobată. Plante dioice. Cultivată în parcuri, în perdele de protecţie.

Ordinul Rhamnales
Familia Vitaceae
Grupează plante lemnoase, arbuşti agăţători sau liane, adesea cu
cârcei. Frunzele sunt simple sau compuse, alterne.
Florile mici actinomorfe, hermafrodite sunt grupate în inflorescenţe

147
cimoase mai rar racemoase sau mixte. Fructul este o bacă cu 2 - 4 seminţe.
Genul Vitis include specii cu frunze palmate, cu cârcei opuşi frunzelor,
inflorescenţă mixtă. Florile pe tipul 5, dialisepale şi dialipetale. Corola verzuie
poate fi uneori unită la vârf. La baza ovarului, în alternanţa cu staminele , se
află glande nectarifere. Seminţele sunt piriforme. Acest gen cuprinde două
subgenuri.
 Subgenul Vitis (Euvitis) – cu specii la care ritidomul se desface în fâşii
longitudinal, lăstari nu au lenticele. Măduva este cafenie, întreruptă la noduri
iar cârceii sunt ramificaţi.
Vitis vinifera – viţa de vie. Liană cu frunze alterne, cordate, 3 - 5
palmat – lobate. Cârceii sunt intermitenţi (două noduri succesive au cârcei, iar
al treilea nod este fără cârcel). Florile sunt grupate în inflorescenţe mixte
(dicazii dispuse într-un racem). Bacele au 7 - 22 mm diametru. Plantă
cultivată, termofilă.
 Subgenul Muscadinia include specii cu un ritidom subţire cu lenticele
pe lăstari. Măduva este albă şi continuă la noduri. Cârcei sunt simpli.
Vitis rotundifolia (Muscadinia rotundifolia) specie rară în cultură,
întâlnită numai în colecţii.
Genul Parthenocissus este reprezentat prin căteva specii sub formă
de liane, cu cârcei şi discuri de aderenţă. Corola este dialipetală cu petalele
patente şi cu înflorire normală. Discul nectarifer concreşte cu ovarul.
Seminţele sunt globulos-cordate.
Parthenocissus tricuspidata – viţă japoneză. Are frunze simple
trilobate. Cultivată lângă ziduri, pe clădiri.
Parthenocissus quinquefolia – viţa de Canada. Liană cu frunze palmat
– compuse, cu foliolele obtuz-serate, glauce pe faţa inferioară. Cârceii sunt
scurţi, cu 5 - 8 ramificaţii terminate cu discuri adezive. Cultivată pe garduri,
clădiri.

148
 Ordinul Umbellales (Apiales)
Familia Umbelliferae (Apiaceae)
Cuprinde numeroase specii, în majoritate ierboase, anuale, bienale
sau perene cu rădăcini pivotante. Tulpinile sunt fistuloase şi striate. Frunzele
sunt alterne, penat divizate, rar întregi, prevăzute cu teacă. Florile sunt
grupate de regulă în umbele compuse, rar simple. La baza umbelei compuse
se află un verticil de frunze modificate ce formează un involucru, iar la baza
umbelulelor sunt alte frunzişoare ce formează un involucel, dar la unele
genuri şi specii pot lipsi. Florile sunt actinomorfe; la unele specii florile de la
marginea umbelei au petalele externe mai mari şi simetria devine zigomorfă.
Fructul este apocarpoid, dicariopsă, care la maturitate se desface în două
mericarpii. Mericarpiile sunt prevăzute cu coaste şi şanţuri. În toate organele
umbeliferelor se află canale secretoare ce produc uleiuri eterice.
Familia include specii spontane dar şi cultivate ca legume sau plante
medicinale.
Genul Daucus se caracterizează printr-o inflorescenţă tip umbelă
compusă, cu hipsofilele involucrale penat-divizate. Mericarpiile au coaste
secundare dezvoltate, spinoase.
Daucus carota – morcovul. Are 2 subspecii.
 Daucus carota subsp sativus – morcovul cultivat. Plantă bienală, cu
frunze verzi strălucitoare de 2 - 3 ori penat divizate. Umbela este concavă cu
involucrul şi involucelul penat divizate. Fructul este elipsoidal, cu spini lungi
pe coastele secundare. Rădăcina tuberizată, portocalie.

149
 Fig. 74 - Daucus carota: 1) fragment plantă; 2) floare; 3) fruct.

 Daucus carota subsp. carota – morcovul sălbatic. Plantă anuală

cu rădăcina pivotantă, subţire, albă. Frunzele verzi cenuşii. Buruiană ruderală
şi segetală din stepă şi până în etajul fagului.

Genul Coriandrum are o singură specie la noi.

Coriandrum sativum – coriandru. Plantă anuală ce prezintă heterofilie:
frunzele bazale sunt trisectate şi peţiolate iar cele superioare multisectate şi
sesile. Florile sunt albe iar fructele globuloase, nu se desfac la maturitate în
150
mericarpii. Plantă cultivată folosită pentru fructe în industria alimentară,
cosmetică şi farmacie.
Genul Apium cuprinde plante cu frunze odată sau de două ori
sectate, cu ultimele segmente rombice.
Apium graveolens – ţelina. Specie bienală, glabră. Florile mari, albe
sau verzui sunt grupate în umbele compuse lipsite de involucru şi involucel.
Mericarpiile sunt cenuşii şi aproape globuloase. Este cultivată pentru
rădăcinile sale mult îngroşate sau pentru peţiolul frunzelor cărnoase utilizată
în alimentaţie.
Genul Petroselinum are o singură specie.
Petroselinum crispum – pătrunjel. Plantă bienală glabră, cu frunze de 3
- 4 ori penat sectate, lucioase cu miros caracteristic. Rădăcina este pivotantă,
uneori îngroşată. Fructele ovoid- alungite. Planta alimentară şi medicinal
cultivată pentru frunze şi pentru rădăcinile tuberizate.
Genul Pimpinella cuprinde numeroase specii anuale şi perene cu
inflorescenţa lipsită de involucru. Fructul are mericarpiile concrescute.
Pimpinella anisum – anason. Plantă anuală cu tulpina ramificată, înaltă
de 30 – 70 cm şi heterofilie evidentă. Florile sunt mici şi albe iar fructele mici,
ovate, pubescente şi foarte aromatice. Plantă alimentară şi medicinală.
Genul Carum are o singură specie cultivată.
Carum carvi – chimen. Plantă bienală până la perenă cu frunze de 2 -
3 ori penat sectate, fructe ovoid alungite, aromatice. Plantă alimentară,
medicinală.
Genul Foeniculum prezintă o singură specie.
Foeniculum vulgare – fenicul. Specie de obicei perenă, cu tulpina de 1-
2 m, cu frunze puternic sectate cu segmente filiforme. Florile sunt galbene, iar
fructele ovate şi costate. Toate părţile plantei sunt plăcut mirositoare. Este
folosită drept condiment şi ca plantă medicinală.

151
 Genul Anethum are o singură specie.
Anethum graveolens – mărarul. Plantă anuală, glabră cu frunzele
puternic sectate şi cu segmentele foarte subţiri. Florile sunt galbene, iar
fructele alungit-ovoidale. Plantă condimentară şi medicinală.
Genul Levisticum cu o singură specie.
Levisticum officinale – leuşteanul. Plantă perenă, glabră cu tulpina
înaltă până la 2 m, ramificată. Frunze de 2 - 3 ori penat sectate. Florile sunt
galbene, iar fructele eliptice turtite cu coastele principale evidente. Plantele
au un miros caracteristic, plăcut. Alimentară, condimentară.

Ordinul Cruciferales (Brassicales)

Familia Cruciferae (Brasicaceae)
În această familie sunt incluse plante ierboase, cu frunze simple sau
compuse, nestipelate. Florile tetramere sunt actinomorfe, foarte rar
zigomorfe, hermafrodite cu învelişul floral dublu şi liber, grupate în
inflorescenţe racemoase. Fructul este o silicvă, siliculă sau fruct acheniform.
Între cele două carpele fertile ale ovarului apare de timpuriu un perete fals –
septum – care separă ovarul în două loji. Seminţele sunt exalbuminate
bogate în ulei. În tegumentul extern al seminţelor se află mucilagii.
Plante cu valoare alimentară, condimentară, industrială, ornamentală,
medicinală, unele toxice.
Genul Brassica cuprinde plante cu fructul o silicvă şi seminţe
globuloase.
Brassica oleracea. Plantă bienală cu frunze mari întregi sau divizate,
glabre. Se cunosc mai multe convarietăţi care se cultivă în scop alimentar,
furajer sau ornamental.

152
  convar. capitata – varză pentru căpăţână. În primul an formează o
tulpină scurtă care se termină cu mugur mare (căpăţâna de varză) iar în anul
al doilea se dezvoltă tulpinile florifere din mugurii axilari;
 var.capitata care poate avea frunze albe (forma albă) sau frunze roşii
(forma rubra);
 var.sabauda cu frunze creţe.
 convar. gemmifera – varza de Bruxelles – la care mugurii laterali ai
tulpinii se dezvoltă sub forma unor mici căpăţâni comestibile (verzişoare).
 convar. botrytis – conopida – la care inflorescenţele devin cărnoase,
de culoare gălbuie formând o căpăţână densă, comestibilă:
 var. italica – broccoli – la care ramificaţiile sunt laxe, parţial libere.
 convar. gongylodes – gulia – cu tulpina scurtă, globuloasă, tuberizată
la bază, comestibilă.
 convar. acephala la care mugurii laterali şi terminali nu sunt îngroşaţi
 var.acephala – varză furajeră
 var. palmifolia – varza ornamentală.
Brassica nigra – muştarul negru. Specie anuală, ramificată, cu frunzele
inferioare lirate. Florile sunt gălbui, iar fructul o silicvă lungă până la 2 cm.
Specie spontană dar şi cultivată pentru seminţele sale utilizate pentru
extragerea uleiurilor şi pentru prepararea muştarului alimentar.
Genul Sinapis cuprinde specii anuale, cu frunzele acoperite cu peri
aspri. Fructul este o silicvă ce prezintă pe fiecare valvă câte 3 - 5 nervuri.
Seminţele sunt globuloase cu tegumentul foarte fin punctat.
Sinapis arvensis – muştarul sălbatic. Tulpina înaltă de 30 - 80 cm,
ramificată. Florile galbene, hermaphrodite, dispuse în raceme. Fructul o
silicvă pe a cărei valve se observă 3 nervuri proeminente. Specie segetală
mai ales în culturile de cereale.

153
 Fig. 75 - Sinapis arvensis: 1) silicvă, r - rostru; 2) plantă cu flori şi fructe.

Sinapis alba – muştarul alb. Specie anuală, în întregime păroasă.

Tulpina este ramificată iar frunzele lirat-penat-sectate. Florile galbene.
Cultivată pentru seminţele sale care au aceleaşi utilizări ca şi cele de Brassica
nigra. Are şi însuşiri medicinale. Se găseşte şi ca buruiană în culturi.
Genul Raphanus cuprinde plante anuale sau bienale cu petale albe,
gălbui sau roşii, cu nervurile de culoare mai închisă. Silicva este indehiscentă,
uneori lomentiformă.
Raphanus sativus –ridiche. Planta anuală sau bienală cu partea
superioară a rădăcinii şi axa hipocotilă tuberizată. Tulpina aeriană este
erectă, ramificată şi fistuloasă. Florile albe sau violete sunt grupate în
raceme. Fructul este o silicvă indehiscentă cu pereţii exterior spongioşi.
În cultură se cunosc:

154
  convar. sativus (var. radicula) – ridiche de lună cu hipocotilul îngroşat,
de 1 - 3 cm diametru.
 convar niger – ridiche de iarnă – bienală, cu formaţiunea tuberizată de
3 - 20 cm diametru.
Genul Cheiranthus cu o singură specie.
Cheiranthus cheiri – micşunele. Plantă bienală sau perenă cu tulpina
ramificată, cu frunze lanceolate, acoperite cu peri bifurcaţi. Florile galben
portocalii sau brune sunt plăcut mirositoare. Plantă ornamentală.
Genul Mathiola are o singură specie.
Mathiola incana. Plantă anuală, bienală sau perenă acoperită cu peri
ramificaţi şi glanduloşi. Florile diferit colorate (albe, violete, roşii, purpurii) sunt
mari, grupate în raceme terminale. Silicvele sunt cilindrice. Plantă ornamentală.
Genul Armoracia cuprinde plante perene, cu frunze mari glabre, cu
silicula mică.
Armoracia rusticana – hrean. Plantă perenă, cu rădăcina groasă, albă.
Frunzele bazale sunt lung peţiolate cu limbul mare, ovat cordat. Florile sunt albe
grupate în raceme laxe. Silicula este globuloasă, lung pedicelată, de cca 5 mm
diametru. Specie cultivată pentru rădăcinile sale folosite drept condiment dar şi
medicinală. Creşte şi spontan.
Genul Cardaria are o singură specie.
Cardaria draba – urda vacii. Specie perenă, drajonantă. Tulpina ramifi-
cată şi frunzele acoperite cu perişori albi, deşi. Florile sunt albe iar silicula
cordat triunghiulară, indehiscentă cu loje monoseminale. Specie ruderală şi
segetală.
Dintre crucifere care trăiesc ca buruieni mai pot fi amintite:
 Capsella bursa pastoris – traista ciobanului. O buruiană cu tulpina
simplă sau ramificată, florile albe şi silicule triunghiulare

155
  Sisymbrium officinale (brâncuţă) – buruiană comună în locuri rudurale
şi terenuri necultivate. Flori galbene silicvele alipite de axă.
 Alliaria officinalis (usturoiţă). Plantă anuală, cu flori albe grupate în ra-
ceme. Întreaga plantă miroase a usturoi. Este întâlnită prin locuri umbroase,
livezi, pe lângă garduri.

Ordinul Cucurbitales
Familia Cucurbitaceae
În această familie sunt grupate plante erbacee, cu tulpina fistuloasă,
repente sau agăţătoare prin cârcei proveniţi din frunze modificate.
Florile sunt pe tipul 5, unisexuate, actinomorfe, iar plantele monoice, rar
dioice (Bryonia dioica), acoperite la suprafaţă cu peri rigizi. Caliciul este gamo-
sepal iar corola gamopetală. Androceul este triadelf (cu staminele două câte
două unite şi a cinecea liberă) iar gineceul este tricarpelar, gamocarp, inferior.
Fructul este o melonidă sau peponidă cu ţesut placentar puternic
dezvoltat şi cu numeroase seminţe exalbuminate, oleaginoase.
Genul Cucurbita cuprinde specii cu cârcei ramificaţi, cu frunze palmate,
lobate sau întregi, cu flori unisexuate, mari, galbene.
Cucurbita pepo – dovleac, bostan. Plantă anuală cu tulpina în cinci muchii,
aspre păroasă. Frunze mari, palmat-lobate, lung peţiolate. Flori mari, galben aurii,
unisexuat monoice. Fructul, o melonidă, are învelişul extern scleraficat, de culoare
verde sau galbenă. Utilizat în furajarea animalelor. Seminţele sunt folosite pentru
extragerea unui ulei industrial sau alimentar, cât şi în scop medicinal.
Cucurbita maxima - dovleac turcesc. Plantă anuală cu tulpină cilindrică,
târâtoare, cu frunze cordate , uşor lobate. Fructele sunt mari, turtite, albe-cenuşii
cu miezul galben portocaliu şi gust dulce. Se cultivă ca plantă furajeră,
alimentară şi oleaginoasă.
Genul Cucumis cuprinde specii anuale, cu cârcei simpli, neramificaţi.

156
 Frunzele sunt palmat lobate, iar florile cu diametru de 1,5 - 2 cm sunt
galbene.
Cucumis sativus – castravete. Plantă anuală cu tulpina repentă sau
agăţătoare. Frunze cu lobii ascuţiţi, fără sinusuri evidente, aspre. Fructele
sunt cilindrice, cu suprafaţa netedă sau rugoasă. Se cultivă în câmp şi sere.
Cucumis melo – pepene galben. Specie anuală, cu tulpina târâtoare,
cilindrică, acoperită cu peri fini. Frunzele lobate, până la fidate acoperite cu peri
albicioşi. Fructele sunt globuloase sau elipsoidale, netede, costate sau reticulate;
mezocarpul este galben sau verzui, aromat. Se cultivă în câmp şi în sere.
Genul Citrullus grupează specii cu cârcei ramificaţi, frunze 1 - 2 penat
sectate şi flori galbene de circa 3 cm diametru.
Citrullus lanatus – pepene verde, harbuz, lubeniţă. Specie anuală cu
tulpina târâtoare de 2 - 8 m lungime, păroasă. Fructele sunt mari, sferice sau
alungite, netede; partea cărnoasă este roşie sau galbenă , suculentă, dulce.
Plantă alimentară.

Ordinul Lamiales
Familia Labiatae (Lamiaceae)
Este reprezentată de plante erbacee sau arbuşti foarte rar arbori cu
tulpini cu patru muchii. Frunzele sunt simple, opuse şi decusate, acoperite cu
peri secretori de uleiuri eterice. Florile sunt bisexuate, zigomorfe, gamopetale
şi gamosepale.
Corola este de cele mai multe ori bilabiată, uneori unilabiată. Androceul
este didinam, iar uneori este format din două stamine (genul Salvia). Gineceul
este bicarpelar iar ovarul superior. Între filamentele staminale şi gineceu se află
glandele nectarifere. Fructul este o tetraachenă.
Genul Lamium include plante erbacee,anuale sau perene, glandulos
păroase. Corola este bilabiată. Ovarul prezintă la bază un disc nectarifer.
Achenele sunt trimuchiate la vârf.

157
 Fig. 76 - Lamium purpureum:
1) plantă; 2) floare; 3) corolă, 4) achenă desprinsă din tetraachenă.

Lamium purpureum – sugel puturos. Specie anuală cu toate frunzele

cordat ovate lung peţiolate. Corola este purpurie şi are un inel păros în
mijlocul tubului. Este întâlnită primăvara ca buruiană în toate culturile. Are
ciclul de viaţă scurt.
Lamium amplexicaule – sugel. Se aseamănă cu specia precedent dar
are frunzele reniforme, sesile, amplexicaule. Florile sunt roze. Este buruiană
frecventă în culturi.
Genul Lavandula cuprinde plante subarbustive cu tulpina ramificată,
inflorescenţă spiciformă, cu flori albastre sau violete.
Lavandula angustifolia – levănţica. Subarbust cu frunze alungit-
lanceolate şi înălţimea până la 1m. Cultivată în scop ornamental, medicinal,
cosmetic.
Genul Salvia grupează plante erbacee biennale sau perene cu flori
pedicelate, dispuse în verticile. Corola are labiul superior boltit, întreg.

158
Androceul este format din două stamine şi uneori două staminodii.
Salvia splendens – jaleş. Plantă anuală glabră, ramificată. Frunzele
sunt ovate, lung peţiolate. Caliciul şi corola roşu aprins. Plantă ornamentală.

Fig. 77 - Salvia splendens -1) fragment de plantă cu frunze şi inflorescenţa;

2, 3) floare; 4) stamină, t - teca, f- filament, b - braţ; 5) tetraachenă (ta)
însoţită de caliciu (k) persistent.

Salvia officinalis – jaleş de grădină. Plantă perenă păroasă cu părţile

inferioare lignificate. Frunze ovat sau lanceolate. Florile sunt violete, cu corola
mult mai lungă decât caliciul. Plantă ornamentală, aromatică, medicinală.
Genul Satureja include specii erbacee şi lemnoase. Caliciul florilor are 5
- 10 nervuri.corola are 10 - 12 mm lungime, iar staminele nu ies din tubul carolei.
Satureja hortensis – cimbru de grădină. Plantă erbacee anuală.
Tulpina erectă, lignificată la bază, ramificată sub formă de tufă, înaltă până la
35 - 40 cm. Frunze liniar lanceolate cu marginea întreagă. Flori mici, albe –
roz, scurt pedicelate. Plantă condimentară, meliferă.
Genul Mentha cuprinde plante puternic aromate datorită uleiului eteric
din frunze. Florile pot fi hemafrodite cu corola mare şi cu stamine ieşite din coro-
lă sau femeieşti, cu corola mică şi cu staminele mai scurte decât corola şi sterile.
159
Corola este uşor zigomorfă în formă de pâlnie. Specii medicinale şi melifere.
Mentha x piperita – izma bună. Plantă perenă înaltă până la 100 cm,
cu rizom scurt şi stoloni lungi. Planta a apărut ca hibrid spontan al speciilor
Mentha aquatica şi Mentha spicata.
Tulpina erectă, în patru muchii, verde-închis, uneori cu nuanţe
violacee, glabră sau cu peri scurţi. Frunze lat ovate, peţiolate. Specie
medicinală, cultivată.
Genul Coleus cu o singură specie.
Coleus blumei – mireasă, urzicuţă. Plantă anuală sau multianuală de
20 - 80 cm înălţime, cu frunze ovate, obtuz- serate, pe faţa superioară cu
pete de diverse culori.
Florile sunt bilabiate cu labiul superior alb şi cel inferior de culoare
albastră. Plantă decorativă prin frunze.

Ordinul Solanales
Familia Solanaceae
Cuprinde plante erbacee, anuale sau perene, rar lemnoase, cele
erbacee au adeseori rizomi sau tuberculi. Florile sunt actinomorfe, rar
zigomorfe, bisexuate, tetraciclice şi pentamere. Caliciul este gamosepal iar
corola gamopetală. Androceul are 5 stamine concrescute cu corola. Gineceul
este bicarpelar, gamocarp şi superior. Fructul este bacă sau capsulă. Multe
specii sunt cultivate în scop alimentar ornamental sau industrial iar altele sunt
buruieni ruderale şi segetale.
Genul Solanum cuprinde specii anuale sau perene cu o corolă cu
tubul scurt. Staminele au filamente scurte şi anterele alipite. Fructul este o
bacă suculentă.
Solanum tuberosum – cartoful. Este o plantă perenă (cultivată ca
plantă anuală) cu stoloni şi tuberculi subpământeni. Frunzele sunt întrerupt-

160
imparipenat-compuse cu marginea foliolelor întreagă. Florile au petalele albe,
violacee roze sau gălbui. Fructul este o bară de culoare violet verzuie, toxică,
necomestibilă. Specie cultivată pentru tuberculii bogaţi în amidon. Plantă
alimentară, industrială.

Fig. 78 - Solanum tuberosum: 1) fragment de plantă cu frunză şi flori;

2) floare secţionată longitudinal, k - caliciu, o - ovar, c - corola, a - androceu;
3 - anteră cu dehiscenţă poricidă,4) fructe.

Solanum melongena – pătlăgele vinete. Plantă anuală cu tulpina

erectă şi rigidă cu frunze mari, simple. Florile sunt solitare, axiliare albastre-
violacee. Fructul este o bacă mare de culoare violet-negricioasă, cu
mezocarpul alb verzui. Cultivată pentru fructele sale comestibile.
Solanum nigrum – zârna. Plantă anuală, cu tulpina înaltă de 40 - 50
cm, ramificată, şi frunze simple, puţin lobate. Florile mici,albe sunt grupate în
cime terminale. Fructul este o bacă de culoare neagră. Este o buruiană
frecventă în toate culturile de plante prăşitoare şi în locuri necultivate.
Genul Lycopersicon are în ţara noastră o singură specie.
Lycopersicon esculentum – tomate, pătlăgele roşii. Este o specie anuală
acoperită cu peri glanduloşi. Tulpina înaltă până la 200 cm, are ţesuturi
mecanice slab dezvoltate şi sub greutatea fructelor este culcată la pământ motiv
pentru care trebuie tutorată. Frunzele sunt întrerupt-imparipenat- compuse cu

161
foliole penat-lobate până la penat partite. Florile de culoare galbenă sunt grupate
în cime simple sau compuse. Fructul este o bacă roşie sau galbenă, comparti-
mentată în două sau mai multe loje. Cultivată pentru fructele comestibile.
Genul Capsicum cuprinde specii cu frunze simple, întregi cu flori
prinse la punctul de ramificare a tulpinii. Fructul este o bacă uniloculară, cu
sepalele persistente.
Capsicum annuum – ardeiul. Specie anuală cu tulpina erectă, glabră,
înaltă de 30 – 50 cm. Frunzele sunt simple,ovat lanceolate. Florile alb-gălbui au
stamina cu antere violete. Fructele sunt bace goale în interior, nesuculente, de
forme, mărimi şi culori diferite. Plantă alimentară condimentară şi medicinală.
Genul Datura cuprinde specii erbacee sau lemnoase, cu flori mari
dispuse solitar la ramificaţiile tulpinii, cu tubul corolei lung. Fructul este o
capsulă spinoasă care se deschide prin 4 valve.
Datura stramonium – ciumăfaie. Specie anuală cu tulpina fistuloasă de
peste 1m înălţime. Frunzele sunt ovate,iar florile dispuse solitar la ramificaţiile
tulpinii sunt mari de 6 - 12 cm lungime, albe. Plantă întâlnită ca buruiană în
culturi sau în locuri ruderale. Întreaga plantă este toxică. Frunzele prezintă
importanţă medicinală.
Datura arborea – un arbust decorative cu flori mari, albe cultivat în
sere şi apartamente.
Genul Petunia cuprinde specii erbacee cu frunze întregi, cu flori
pedicelate, cu caliciul adânc divizat. Plantele sunt glandulos păroase. Fructul
este o capsulă.
Petunia x atkinsiana – petunia. Plantă anuală cu frunze ovate, cu
marginea întreagă. Florile sunt mari, cu corola largă şi lungă, divers colorată,
plăcut mirositoare. Plantă decorativă.
Genul Nicotiana cuprinde plante anuale acoperite cu peri glanduloşi.
Frunzele sunt mari, simple cu marginea întreagă. Corola este tubuloasă.

162
Fructul este o capsulă.
Nicotiana tabacum – tutunul. Plantă anuală cu tulpina erectă, robustă
de 1 - 2 m înălţime. Frunzele sunt mari ovate sau eliptice, decurente. Florile
roz-roşiatice au tubul corolei lung de 5 - 6 cm. plantă cultivată pentru frunzele
sale bogate în alcaloizi, mai ales nicotină.
Nicotiana alata. Specie anuală cu flori alb gălbui sau roşiatice, plăcut
mirositoare, cu tubul corolei lung. Staminele se prind în treimea superioară a
tubului corolei. Se cultivă în scop decorativ.

Ordinul Compositales (Asterales)

Familia Compositae (Asteraceae)
Cuprinde plante erbacee, anuale sau perene, rareori lemnoase, cu frunze
simple, alterne, rar opuse. Caracterul unitar al familiei este inflorescenţa, un
calatidiu (antodiu). Florile sunt hermaphrodite, rar unisexuate, actinomorfe sau
zigomorfe. Caliciul este format dintr-un număr variabil de sepale, uneori fiind
filiform şi aderent la fruct (papusul). Corola este tubuloasă sau ligulată.
Androceul este format din 5 stamine înserate pe tubul corolei unite prin anterele
lor (sinanterie). Gineceul este bicarpelar, gamocarp, inferior, cu un stil lung ce
trece prin tubul anterelor concrescute şi se termină cu două stigmate. Ovarul
este unilocular, cu un singur ovul anatrop, rareori cu 2 ovule. Fructul este o
achenă cu sămânţa exalbuminată. Familia înglobează numeroase specii
cultivate şi spontane. Are două subfamilii:
- Subfam. Tubuliflorae (Asteroideae) – cu plante lipsite de canale
laticifere. În calatidiu florile pot fi numai tubuloase sau florile centrale sunt
tubuloase iar cele marginale ligulate.
- Subfam. Liguliflorae (Cichorioideae) cu plante ce au laticifere
articulate. În calatidiu sunt numai flori ligulate, zigomorfe.
Genul Helianthus cuprinde specii cu calatidii mari, în formă de disc,
solitare, cu flori centrale tubuloase, fertile, cele marginale ligulate şi galbene.

163
 Fig. 79 - Helianthus annuus: 1) plantă; 2) secţiune longitudinală prin
calatidiu; 3) floare ligulată; 4) floare tubuloasă, b - bractee, o - ovar, k -
caliciu, c – corolă tubuloasă, a - androceu sinanter, s - stigmate; 5) fruct.

Helianthus annuus – floarea soarelui. Specie anuală cu tulpina înaltă,

plină cu măduvă spongioasă. Frunze mari, cordate, alterne. Calatidiul este
plan, la bază cu bractee mari, verzi, aspre. Florile centrale fertile conţin nectar
iar cele marginale ligulate sunt sterile. Specie cultivată, alimentară, meliferă.
Helianthus tuberosus – nap porcesc, topinambur. Plantă perenă cu
rizomii tuberizaţi, bogaţi în inulină. Deşi este asemănătoare cu floarea
soarelui, tulpina aeriană este ramificată iar calatidiile sunt mici (4 - 8 cm
diametru). Plantă furajeră, meliferă şi tinctorială.
Genul Dahlia cuprinde specii perene cu rădăcini tuberizate şi frunze
penat-sectate.
Dahlia variabilis – dalie, gherghină. Tulpina este erectă şi ramificată de
la bază, cu frunze opuse , glabre. Florile grupate în calatidii mari divers
colorate. Plantă ornamentală.
Genul Tagetes include specii cu frunze alterne sau opuse cu un
calatidiu ce prezintă 5 - 10 hipsofile involucrale concrescute între ele.
Tagetes patula – crăiţe, vâzdoage. Specie anuală, cu tulpina erectă,
ramificată, cu ramurile violete sau roşii brune cu frunzele penat-sectate şi

164
laciniile linear lanceolate. Antodiile au 3 - 4 cm diametru, cu numeroase flori
ligulate, galben-portocalii sau cu nuanţe brun roşcate.
Tagetes erecta – crăiţe, vâzdoage, buzduci. Are ramurile verzi şi
antodiile mari (5-10 cm diametru) cu pedunculul îngroşat.
Tagetes tenuifolia – cu antodiile de 2 - 3 cm diametru şi cu 5 flori ligulate.
Genul Cosmos cuprinde specii cu frunze de 2-3 ori penat sectate, cu
segmente filiforme.
Cosmos bipinatus – cosmos, mărăraş. Plantă anuală cu tulpinile
erecte extins ramificate. Frunzele glabre sunt dispuse opus. Antodiu mare de
5 - 9 cm diametru cu flori ligulate albe, roze sau purpurii. Specie ornamentală.
Genul Achillea include specii perene cu rizomi, cu frunze penat–
sectate cu inflorescenţă mixtă (calatidii grupate în corimb compus).
Achillea millefolium. Are frunze penat sectate cu laciniile lanceolate.
Calatidiile sunt mici cu flori ligulate albe. Creşte în pajişti, locuri ruderale sau
buruiană în culturi. Cultivată ca plantă medicinală.
Genul Matricaria cuprinde specii cu frunzele de 2 - 3 ori penat-
sectate, glabre. La baza florilor nu sunt bractee.
Matricaria chamomilla (M.recutita) – muşeţelul. Plantă anuală, cu tulpina
ramificată. Florile sunt mici, grupate în calatidii a căror axă este goală în interior.
Florile laterale, ligulate sunt albe, cele centrale tubuloase, galbene. Este
frecventă prin locuri sărăturoase, păşuni, locuri ruderale. Prezintă un miros
puternic datorită prezenţei unor uleiuri eterice. Florile au proprietăţi medicinale.
Matricaria inodora (M. perforata) – muşeţel nemirositor, romaniţă
nemirositoare. Are axul inflorescenţei semiglobulos compact. Florile radiare
sunt mari (6 – 15 mm). Plantă nemirositoare. Buruiană întâlnită în special în
culturile de cereale păioase.
Genul Cirsium cuprinde specii spinoase cu florile prevăzute cu
bractee. Toate florile din calatidiu sunt tubuloase. Achenele au papus.

165
 Cirsium arvense – pălămida. Plantă perenă cu rădăcinile drajonante.
Tulpina înaltă până la 1 m are frunze sesile, eliptic lanceolate, cu marginea
ţepoasă. Florile sunt roşii violacee. Este una dintre cele mai frecvente buruieni,
în special în cele de cereale.
Genul Cynara are specii perene, cultivate, cu receptaculul cărnos, flori
albastre.
Cynara scolymus – anghinare. Plantă perenă cu frunze mari, sectate,
argintii. Calatidiile sunt mari (6 - 8 cm diametru) cu hipsofile involucrale,
cărnoase, nespinoase. Se cultivă ca plantă legumicolă şi medicinală.
Genul Centaurea cuprinde specii anuale sau perene cu aspect foarte
variat dar cu hipsofilele involucrale terminate cu un apendice despicat în
fimbrii sau terminat cu un spin.
Centaurea cyanus – albăstriţă, vineţea. Specie anuală cu frunzele
inferioare penat fidate, cele superioare întregi, linear lanceolate. Florile de
culoare albastre sunt de două feluri: cele marginale au formă de pâlnie, cele
centrale tubuloase. Este buruiană comună prin culturile de cereale dar şi
plantă medicinală.
Din cea de a doua subfamilie fac parte:
Genul Cichorium cuprinde specii cu calatidii sesile sau scurt
pedunculate cu flori mari, albastre. Florile nu au bractee.
Cichorium intybus – cicoare. Plantă bienală sau perenă cu tulpina
ramificată şi înaltă până la 80 cm. Frunze bazale runcinate, cele superioare
întregi. Papusul foarte mic .

166
 Fig. 80 - Cichorium intybus:
1) fragment de plantă cu antodii; 2) frunză; 3) floare ligulată; 4) achenă.

Cichorium endivia – cicoare de grădină. Plantă anuală sau bienală cu

frunzele bazale sinuate, dinţate. Papusul este mai mare.
Genul Lactuca include specii cu calatidii mici. Axul inflorescenţei este
cilindric sau conic. Florile sunt numeroase galbene sau albăstrui. Achena
este comprimată şi costată.
Lactuca sativa este o specie anuală sau bienală cu frunzele bazale
late,nedivizate, formând o căpăţână din mijlocul căreia mai târziu se dezvoltă
o tulpină floriferă. Cele mai răspândite cultivaruri în cultură sunt: convar.
capitata – salata cu căpăţână.
În aceeaşi subfamilie se încadrează şi păpădia: Taraxacum officinale
care este o plantă bienală cu tulpina scapiformă şi frunze runcinate, dispuse
în rozete bazale. Fructele sunt însoţite de papus. Buruiană întâlnită în locuri

167
necultivate dar şi în culturi. Plantă medicinală, iar în tinereţe se utilizează şi în
alimentaţie.

Fig. 81 - Taraxacum officinale:

1) plantă; 2) floare ligulată; g -gineceu, k - caliciu, c - corolă ligulată,
a - androceu, s - stil, stg -stigmate, 3) achenă (a) cu papus (p) susţinut de
rostru (r).

168
 B. Clasa Monocotyledonatae

Cuprinde plante erbacee, rar lemnoase care prezintă anumite

caractere generale:
- prezenţa a două feluri de rădăcini: embrionare, de scurtă durată şi
adventive fasciculate, care preiau funcţiile rădăcinilor embrionare;
- tulpini aeriene neramificate, iar tulpinile subterane sunt rizomi, bulbi,
tuberculi, bulbo –tuberculi ;tulpina are fascicule de tip colateral închis din care
cauză nu are structură secundară;
- frunzele au nervaţiune paralelă sau arcuată, sunt întregi şi dispuse
altern;
- florile sunt pe tipul 3 , rar 4 , niciodată 5;
- embrionul prezintă un singur cotiledon.

Ordinul Liliales
Familia Liliaceae
Grupează plante erbacee, în majoritatea lor cu bulbi, tuberculi, tube-
robulbi şi rizomi, rareori lemnoase (Ruscus aculeatus – ghimpe). Frunzele sunt
sesile, în general linear-lanceolate, cu nervaţiunea paralelă sau arcuată. Învelişul
floral este un perigon petaloid pe tipul 3, cu gineceul tricarpelar, gamocarp,
superior. Florile sunt solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase, umbe-
liforme, spiciforme sau cimoase, dispuse terminal sau axilar. Fructul este o
capsulă sau o bacă.
Genul Colchicum cuprinde specii cu tuberobulbi şi perigonul unit,
formând un tub lung de care sunt fixate staminele. Ovarul se află sub nivelul
solului.
Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. Plantă erbacee, perenă
ce prezintă în sol un tuberobulb. Frunzele lanceolate, glabre apar primăvara
timpuriu şi se veştejesc la sfârşitul lunii august. Florile mari, violacee, apar

169
toamna după veştejirea frunzelor, câte 1 - 3 la fiecare bulb. Specie toxică,
frecventă în pajiştile pădurilor de gorun, fag şi molid.
Genul Hemerocalis cuprinde specii perene cu frunze liniare, lungi.
Florile au perigonul gamopetal petaloid. Fructul este o capsulă.
Hemerocalis flava – crin galben. Are flori galbene mirositoare.
Frunzele sunt ceva mai înguste. Plantă ornamentală.
Hemerocalis fulva – crin roşiatic. Tulpina este simplă fără frunze, peste
1 m înălţime. Florile mari, în formă de pâlnie, cu tepalele galben portocalii
sunt concrescute în partea inferioară. Înfloreşte în lunile iunie-iulie.
Genul Allium cuprinde specii perene, cu bulbi. Inflorescenţa este
umbeliformă, globuloasă. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe.
Plantele au un miros caracteristic.
Allium cepa – ceapa. Plantă perenă erbacee, în cultură bienală sau
trienală. Tulpina floriferă este cilindrică, fistuloasă, umflată la bază. Bulbul
este tunicat. Plantă alimentară.
Allium sativum – usturoi. Frunzele aeriene sunt nefistuloase, lineare,
plane. Tulpina floriferă este cilindrică, dar plină. Bulbul este format din mai
mulţi bulbili, înveliţi în tunici comune. Plantă alimentară care are şi proprietăţi
medicinale.
Allium porum – praz. Bulbul este alungit iar frunzele sunt plane, lungi şi
late. Tulpina floriferă este cilindrică, plină.
Allium ursinum - leurdă. Specie spontană cu frunze lat eliptice, flori albe,
dispuse în umbele. Prezintă miros de usturoi. Prezentă în pădurile de foioase.
Genul Lilium cuprinde specii cu bulbi solzoşi. Frunzele sunt lineare,
sesile. Florile sunt mari cu perigonul petaloid, dialipetal.
Lilium candidum – crin alb. Plantă erbacee perenă în sol cu un bulb
solzos. Tulpina aeriană este erectă, plină, înaltă de 60 - 150 cm. Frunze glabre,
cele bazale dispuse în rozetă, peţiolate, cele tulpinale alterne, sesile. Flori albe,
lung pedicelate, puternic mirositoare, grupate într-un racem terminal.

170
 Lilium regale – crin imperial. Are florile lungi de 10 - 15 cm, cu tepalele
albe cu nuanţe violacee la exterior. Plantă decorativă.
Lilium martagon – crinul de pădure. Are florile roşiatice sau violacee,
punctate cu macule purpuriu închis. Frunzele lanceolate, sunt dispuse în
verticile. Creşte prin păduri de foioase de la câmpie până în zona montană.
Genul Tulipa cuprinde specii cu bulbi tunicaţi, flori solitare şi perigonul
viu colorat.
Tulipa gesneriana – lalea. Plantă cu bulb tunicat ce formează în
fiecare an bulbi de înlocuire. Tulpina aeriană este erectă cu frunzele bazale
ovate, cele tulpinale lanceolate. Florile au la bază o pată de culoare închisă.
Specie ornamentală, cultivată.
Tulipa bibersteiniana – lalea sălbatică. Frunzele sunt bazale şi înguste
lanceolate. Tulpina se termină cu o floare galbenă. Creşte prin pădurile din
silvostepă.
Tulipa suaveolens. Are talia mică de 10 - 15 cm cu flori mirositoare.
Genul Fritillaria cuprinde plante cu bulbi, cu frunze linear lanceolate,
dispuse altern. Florile sunt mari solitare sau grupate în inflorescenţe. Tepalele
sunt libere.
Fritillaria imperialis – laleaua pestriţă. Are tulpina glabră, înaltă de 50 -120
cm, frunze lanceolate sau linear lanceolate, glabre, alterne sau neregulat
verticilate, cu 3 - 6 flori campanulate grupate în umbelă falsă. Plantă decorativă.
Fritillaria meleagris – bibilică. Plantă ocrotită de lege, întâlnită prin
pădurile de luncă.

Familia Amaryllidaceae
Grupează plante erbacee, perene, cu bulbi. Frunzele sunt linear lan-
ceolate, cu marginea întreagă. Florile sunt pe tipul 3 bisexuate, actinomorfe
rar zigomorfe, solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme la bază cu o

171
spată. Ovarul este inferior iar fructul o bacă sau capsulă.
Genul Amaryllis cuprinde specii cu flori zigomorfe gamopetale. Plante
decorative pentru apartamente.
Amaryllis bella-donna – crin de glastră. Plantă cu bulbul gros şi flori
lungi de 10 - 13 cm grupate în inflorescenţă (5 - 12 flori). Spata este de
culoare verde, 2 – valvată. Plantă decorativă ce înfloreşte toamna.
Amaryllis vittata. Specie cu înflorire primăvara, în acelaşi timp cu
înfrunzirea.
Genul Narcissus cuprinde specii cu bulbi tunicaţi şi tulpina
scapiformă, cu 2 - 4 frunze lineare, bazale. Perigonul este gamopetal şi are în
partea internă o coroniţă (paracorolă).
Narcissus poeticus – narcisă albă. Plantă cu frunze lineare, plane,
brumărie. Florile sunt albe, solitare odorante, cu o paracorolă scurtă cu
marginea roşcată.
Narcissus pseudonarcissus – narcisă galbenă, zanacardea. Plantă cu
flori galbene cu o paracorolă tubuloasă, mare de aceeaşi culoare.

Fig. 82 - Narcissus pseudonarcissus

172
 Familia Iridaceae
Cuprinde plante erbacee cu rizomi sau tubero-bulbi cu frunze lineare sau
enziforme, alterne, adesea numai bazale, întregi. Florile sunt bisexuate, actino-
morfe sau zigomorfe cu perigonul petaloid, tubulos la bază format din 6 lacinii
dispuse pe două cicluri. Gineceul este gamocarp, inferior. Fructul este o capsulă.
Genul Iris grupează specii cu rizomi, cu tulpina aeriană cu frunze
enziforme. Florile sunt mari, cu stigmate foliacee, petaloide, ce acoperă câte
o stamină. Sunt întâlnite ca specii spontane cât şi în cultură ca plante
ornamentale.
Iris germanica – stânjenel. Plantă cu tulpini florifere erecte, ramificate,
cilindrice şi flori mari pe tipul 3 formate din 6 tepale dispuse pe 2 cercuri şi
unite la bază într-un tub scurt. Tepalele externe sunt reflecte iar cele interne
erecte. Perigonul este foarte variat colorat. Plantă cultivată în scop decorativ.
Iris pseudacorus – stânjenel galben, stânjenel de baltă. Plantă cu
tulpini înalte de peste 1m şi flori mari de culoare galbenă. Creşte spontan pe
malul apelor, stufărişuri.
Genul Freesia include specii perene cu flori zigomorfe, plăcut
mirositoare şi axul inflorescenţei în zig-zag.
Freesia refracta – frezie. Specie de 30 - 40 cm înălţime cu flori galbene
verzui până la galben intens, mai rar albe. (var.alba).
Freesia armstrongii. Specie mai robustă, cu tulpina până la 50 cm.
Laciniile tepalelor sunt roşii-purpurii iar tubul perigonului este alb, cu baza
portocalie.
Genul Gladiolus cuprinde specii perene cu tuberobulbi, frunze
enziforme şi flori zigomorfe. Perigonul este petaloid, gamopetal, cu lacinii
inegale. Axul inflorescenţei este drept.
În cultură se întâlnesc frecvent:
Gladiolus communis subsp. byzantinus cu flori mai mari decât la

173
speciile spontane şi laciniile perigonului de 3 - 5 cm. Inflorescenţa are între 10
- 20 flori roşii.
Gladiolus x colvillii (G. x gandavensis) – gladiolă, cu flori mari de
până la 10 cm, divers colorate.
Spontan se întâlnesc speciile:
Gladiolus illyricus – cu flori lungi de 3 - 4 cm. Creşte în zona Porţilor de
Fier.
Gladiolus imbricatus – săbiuţa cu flori purpurii. Creşte în pajiştile din
regiunile subcarpatice.

Ordinul Graminales (Poales)

Familia Gramineae (Poaceae)
Este o familie mare ce cuprinde plante erbacee, rar lemnoase
(Bambusa) cultivate sau spontane, importante din punct de vedere alimentar,
furajer sau industrial. Sistemul radicular fasciculat, adventiv se formează din
nodurile de înfrăţire sau din nodurile bazale ale tulpinii, după uscarea şi
dispariţia rădăcinii embrionare.
Tulpinile subpământene sunt rizomi sau stoloni iar cele aeriene sunt
de tip culm (pai) cu noduri şi internoduri, acestea din urmă fiind fistuloase şi
mai rar pline (porumb). Tulpina se ramifică la nodurile bazale formând fraţi
sau copili care la gramineele anuale fructifică toţi în acelaşi timp iar la cele
perene, în primul an fructifică numai tulpina principală, iar fraţii îşi dezvoltă
tulpina şi fructifică în anul următor.
Frunzele sunt lineare, sesile, cu nervaţiune paralelă şi cu teaca
despicată, înconjurând tulpina pe o anumită porţiune. La locul de întâlnire a
limbului cu teaca se află o formaţiune membranoasă numită ligulă. La baza
limbului se mai pot găsi două prelungiri numite urechiuşe care împreună cu
ligula pot servi la recunoaşterea unor specii. În vârful tulpinilor aeriene se află

174
inflorescenţe compuse, formate din inflorescenţe elementare numite spiculeţe.
La graminee se întâlnesc 3 tipuri de inflorescenţe:
- spicul compus – spiculeţele se prind sesil pe rahis (axa inflores-
cenţei): grâu, secară, orz, pir etc.
- panicul – spiculeţele se prind prin intermediul unui peduncul lung :
ovăz, orez, firuţă, etc.
- panicul spiciform – spiculeţele sunt scurt-pedicelate alcătuind o
inflorescenţă cilindrică: timoftică, coada vulpii etc.
În afară de aceste tipuri principale de inflorescenţe se mai întâlnesc şi
alte inflorescenţe derivate din cele prezentate anterior: spadixul, spicul
ramificat etc.
Un spiculeţ este format dintr-o axă cu noduri şi internoduri scurte. La
noduri se prind florile. Spiculeţul este protejat de 2 bractei numite glume.
Florile sunt hermafrodite, rar unisexuate. Fiecare floare este protejată
de două frunze modificate numite palee, una inferioară (lemma) adeseori
aristata şi una superioară.
Androceul este format în general din trei stamine cu antere oscilante,
adaptate la polenizarea anemofilă.
Gineceul prezintă un ovar superior terminat cu 2 - 3 stigmate
plumoase. Ovarul conţine un singur ovul.
Fructul este o cariopsă golaşă sau învelită de palee, uneori şi de
glume.
Sămânţa este albuminată iar embrionul se află situat la baza seminţei.
Din această familie fac parte multe plante de o deosebită importanţă
alimentară, industrială, altele au importanţă furajeră, medicinală sau
decorativă iar foarte multe graminee sunt buruieni dăunătoare pentru culturi.
Familia, cu numeroşi reprezentanţi, se împarte în subfamilii şi triburi,

175
dar în prezentul curs plantele se vor grupa după importanţa lor economică.

A. Cerealele cuprind numeroase genuri şi specii cultivate, de la care se

recoltează cariopsele în alimentaţie.
Genul Triticum cuprinde plante anuale de toamnă sau de primăvară
cu urechiuşele lungi şi ligula scurtă. Inflorescenţa este un spic compus.
Cariopsa este golaşă, mai rar învelită în palee.
Triticum aestivum – grâu moale. Spiculeţul este multiflor, cu 2 - 6 flori,
dintre care 3 - 4 sunt fertile. La bază, spiculeţul este protejat de 2 glume
ovate multinerve, carenate.
Grâul este o cereală de bază, cultivat în toată ţara, dar cel mai mult în
zona de câmpie, pe soluri fertile. Cariopsa golaşă, ovoidală este utilizată în
alimentaţia omului iar paiele în zootehnie.

Fig. 83 - Triticum aestivum:

1) spic compus; 2) spiculeţ; 3) schema unui spiculeţ, gi - glumă inferioară, gs
- glumă superioară, pi - lema (paleea inferioară), ps - paleea superioară
1 - lodicule, a - androceu, s – stigmate, as - axul spiculeţului; 5) floare,
l - lodicule, a - androceu, s - stigmate, o - ovar; r - rahis, c - călcâie;
6) ligulă (li) şi urechiuşe (u).

176
 Triticum durum – grâu tare. Spiculeţul are 5 - 7 flori dintre care 2 - 4
sunt fertile. Cariopsa este golaşă, ovoidală iar endospermul sticlos. Se cultivă
pentru fabricarea pastelor făinoase.
Genul Secale are o singură specie cultivată.
Secale cereale – secara. Plantă anuală de toamnă de talie înaltă (până la
1,80 m) cu tulpina şi frunzele verzi albăstrui, cu ligula scurtă şi urechiuşele mici.
La fiecare călcâi al rahisului se prinde (sesil) un singur spiculeţ biflor, cu partea
lată spre rahis. Fructul este o cariopsă golaşă, cenuşiu maronie, alungită.
Cultivată pentru fabricarea pâinii iar paiele în zootehnie.
Genul Hordeum se caracterizează prin plante viguroase cu mare
capacitate de înfrăţire. Ligula este scurtă iar urechiuşele mari. Inflorescenţa
este un spic compus. La fiecare călcâi al rahisului se prind trei spiculeţe
uniflore. Glumele sunt înguste. Cariopsa este învelită în palee.
Hordeum vulgare - orzul. Plantă anuală de toamnă (mai rar de
primăvară) cu tulpina înaltă de circa 1 m. Ligula este bine dezvoltată iar
urechiuşele sunt mari glabre. La fiecare călcâi se găsesc trei spiculeţe
uniflore, fertile.
Hordeum distichon – orzoaica . Plantă anuală cu aceleaşi caracteristici
ale tulpinii şi frunzelor ca orzul. Diferenţa constă în faptul că numai floarea
spiculeţului central este fertilă, celelalte laterale fiind sterile. Cariopsele sunt
utilizate în fabricarea berii.
Genul Avena cuprinde specii anuale lipsite de urechiuşe, cu
inflorescenţa un panicul. Spiculeţele sunt mari (1-3 cm) şi au glumele mai
lungi decât florile.
Avena sativa – ovăzul. Plantă anuală de primăvară cu tulpina înaltă de
cca 1m. Spiculeţele au 2 sau 3 flori. Cariopsa rămâne învelită în palee. Se

177
foloseşte în alimentaţia animalelor dar şi a omului.
Genul Oryza cuprinde plante anuale cu inflorescenţa un panicul cu
spiculeţe uniflore.
Oryza sativa – orezul. plantă de primăvară cu ligula foarte mare (circa
2 cm), triunghiulară, despicată. Inflorescenţa este un panicul lung. Spiculeţele
sunt triflore, cu florile bazale sterile, iar cea superioară fertilă. Androceul este
format din 6 stamine. Paleele concresc foarte puternic cu cariopsa. Plantă
alimentară, cultivată în parcele irigate, cu strat permanent de apă în cursul
perioadei de vegetaţie.

Fig. 84 - Oryza sativa: 1) ligulă; 2) panicul; 3) spiculeţ;

4) analiza unui spiculeţ; 5) secţiune transversală printr-un spiculeţ.

178
 Genul Zea cuprinde o singură specie
Zea mays – porumbul. Plantă anuală de primăvară, de talie înaltă (1,5
– 3 m). Frunzele sunt aspre şi au limbul lat (5 – 10 cm), plan.
Florile sunt unisexuate, dispuse monoic. Inflorescenţa bărbătească
este dispusă în vârful tulpinii şi este racem cu panicule spiciforme. Spiculeţele
bărbăteşti, biflore sunt dispuse câte două.
Inflorescenţa femeiască (ştiuletele) este învelită cu hipsofile (pănuşi) şi
este formată din spiculeţe biflore: floarea inferioară este sterilă, iar cea
superioară fertilă. Ovarul se continuă cu un stil şi stigmat foarte lung.
Totalitatea stigmatelor formează ceea ce se numeşte popular,
mătasea porumbului. Fructul este o cariopsă golaşă, de culoare gălbuie.
Plantă alimentară, furajeră, medicinală.

B. Plante furajere cultivate

Genul Lolium include specii la care inflorescenţa este un spic

compus, cu spiculeţe multiflore aşezate cu muchia spre rahis.
Lolium multiflorum – raigras italienesc. Este o specie anuală, bienală
sau perenă cu paleea inferioară aristată. Se cultivă singură sau în amestec
cu alte specii.
Lolium perene – iarba de gazon. Este o specie perenă cu baza
lăstarilor roşie-violacee. Paleea inferioară este nearistată. Este o foarte bună
specie furajeră în păşuni şi pajişti cultivate, dar se întrebuinţează şi ca plantă
de gazon.
Genul Poa cuprinde specii perene rar anuale, cu inflorescenţa panicul,
având spiculeţele multiflore mici, comprimate lateral. La baza paleelor
inferioare se află peri lânoşi.
Poa pratensis – firuţa. Plantă perenă înaltă de 30 - 100 cm, în sol cu

179
stoloni scurţi. Frunzele au limbul plan, lat de 3 - 4 mm cu vârful în formă de
jgheab. Este o foarte bună plantă furajeră. În zonele sudice, deoarece este
mai rezistentă la uscăciune decât Lolium perene , se foloseşte şi la alcătuirea
gazonului.
Genul Dactylis cuprinde specii perene cu baza lăstarilor comprimată,
albicioasă. Inflorescenţa este un panicul cu spiculeţele aglomerate în grupuri
compacte.
Dactylis glomerata – golomăţul. Graminee cu tufa rară înaltă (până la
1,4 m). Frunzele au limbul plan, lat de 5 - 10 mm, verde albăstrui. Spiculeţele
verzi sau violete au 3 - 4 flori.
Genul Festuca cuprinde specii perene cu inflorescenţa panicul, cu
spiculeţe multiforme.
Festuca pratensis – păiuşul de livadă. Este o plantă perenă cu tufa
înaltă de 50 - 80 cm. Lăstarii au baza roşie-violacee. Limbul frunzelor este
glabru, lat de 3 - 8 mm.
Inflorescenţa este un panicul îngust care are la bază 2 ramificaţii
inegale. Spiculeţul este multiflor. Paleea inferioară este nearistată.
Genul Phleum cuprinde specii anuale şi perene cu inflorescenţa un
panicul spiciform cilindric cu spiculeţe uniflore, cu glumele libere între ele.
Phleum pratense – timoftica. Graminee perenă cu tufa rară, înaltă de
60 - 100 cm. Baza tulpinii prezintă o umflătură care provine dintr-o îngroşare
a internodului inferior. Limbul frunzelor este scurt păros pe ambele feţe.
Inflorescenţa este un panicul spiciform cilindric, dens.
Toate speciile descrise se întâlnesc şi în pajişti alături de alte specii
furajere spontane.

180
 Fig. 85 - Phleum pratense:
1) plantă; 2) spiculeţ, g - glume, o - ovar, s - stigmate, a - androceu.

C. Specii folosite în scop decorativ

Phyllostachys viridiglaucescens – bambus. Plantă perenă cu frunze

peţiolate cu internodurile cu un şanţ longitudinal. De la fiecare nod pleacă 2 -
3 ramificaţii.
Alopecurus pratensis – coada vulpii. Planta formează o tufă cu lăstari
cilindrici fistuloşi. Frunzele sunt lineare cu vârful ascuţit, culoarea verde.

181
Prezintă o varietate aureomarginata – cu frunzele panaşate cu benzi
longitudinale galben-auriu. Inflorescenţa este un panicul spiciform.
Arundo donax – trestia italiană. Este o plantă perenă foarte viguroasă
cu înălţimea până la 3 m. Frunze lineare, late cu vârful acuminat, culoarea
verde. Există şi o varietate cu frunzele panaşate cu galben-crem. Florile sunt
grupate în panicule spiciforme.
Carex elata – rogoz. Plantă cu tufa laxă, cu înălţimea până la 40 cm.
Frunze lineare, foarte înguste cu vârful aplecat, galben verzui. Tijele florale
poartă spice cilindrice brun- negricioase.
Cortaderia seltoana. Plantă cu tufă bogată, cu înălţimea şi diametrul
de cca 1m. Frunze lineare cu vârful ascuţit, frumos arcuite. Tijele florale, lungi
de până la 2m poartă în vârf penicule spiciforme plumoase, lucioase.
Stipa gigantea – colilie, stipă neagră. Graminee foarte viguroasă, cu
înălţimea până la 2,5 m. Frunze lineare, înguste, verzi-glauce. Tije florale
cilindrice, viguroase, verzi cenuşii, în vârf cu panicule mari, laxe.

D. Specii de graminee întâlnite ca buruieni

Elymus repens – pirul târâtor. Specie perenă cu rizomi. Tulpina

aeriană este erectă, înaltă de 80 - 100 cm. Inflorescenţa este un spic
compus, cu spiculele multiflore, aşezate cu partea lată pe rahis. Se întâlneşte
din stepă până în etajul fagului, dar mai des în zonele reci ale ţării.

182
 Fig. 86 - Elymus repens:
1) plantă, r - rizom, 2) baza limbului; 3) floare; 4) spiculeţ;
5) cariopsă învelită în palei.

Genul Cynodon are la noi în ţară o singură specie.

Cynodon dactylon – pirul gros. Plantă perenă cu rizomi subterani şi
adesea cu stoloni la suprafaţa solului. Inflorescenţa este un spic digitat, cu
spiculeţe uniflore aşezate unilateral pe rahis.
Genul Digitaria cuprinde specii anuale cu inflorescenţa digitată.
Digitaria sanguinalis – meişorul. Este o plantă păroasă, cu spiculeţe
uniflore aşezate câte două în acelaşi punct al rahisului : unul sesil şi altul
scurt pedunculat. Se întălneşte pe soluri nisipoase.

183
 Fig. 87 - Cynodon dactylon:
1) plantă; 2) baza limbului; 3) modul de dispunere al spiculeţelor.

Din genul Sorghum se întâlneşte ca buruiană:

Sorghum halepense – costrei. Plantă perenă de talie înaltă de 1 - 1,5
m. În sol prezintă un rizom roşiatic, lung şi gros. Frunzele au limbul lat de 1 -
2 cm. Inflorescenţa este un panicul piramidal. Buruiană foarte dăunătoare,
specifică pentru prăşitoare.
Genul Setaria cuprinde specii anuale cu inflorescenţa un panicul
spiciform cilindric.
Setaria pumila – mohor roşu. Plantă anuală cu tulpini erecte, înalte de
30 - 50 cm. Frunzele au limbul lat de 5 - 10 mm, lung păroase în partea
bazală pe faţa superioară aspre. Inflorescenţa este un panicul spiciform lung
până la 15 cm. Setele inflorescenţei sunt galben brunii. Spiculeţele au circa 3
mm lungime, iar lemma prezintă striuri transversale, încreţite. Buruiană în
toate culturile agricole dar mai ales în prăşitoare.
Setaria viridis – mohor verde. Graminee asemănătoare cu S. pumila
dar frunzele sunt glabre. Setele de la baza spiculeţelor sunt de culoare verde.
Spiculeţele au 2,5 - 2,7 cm lungime. Buruiană întâlnită pe solurile bogate în
humus, mai frecvent în zonele calde din câmpie.
184
 Rezumat
Sunt prezentate noţiuni privind unităţile sistematice, nomenclatura
ştiinţifică a speciei, sisteme de clasificare.
În continuare se face o expunere a principalelor caractere morfologice,
a ariei de răspândire şi a principalelor întrebuinţări la specii de plante din
familii botanice cu o frecvenţă mai mare în ţara noastră, întâlnite atât în flora
spontană, cât şi ca specii cultivate.

Termeni şi noţiuni cheie

Unităţi sistematice Drog medicinal
Specia Sisteme artificiale de clasificare
Cultivarul Sisteme naturale de clasificare
Nomenclatura binară

Întrebări recapitulative
- Care sunt principalele unităţi sistematice utilizate în botanică şi
terminaţiile lor ?
- Ce se înţelege prin drog medicinal şi cum se formează denumirea
ştiinţifică ?
- Analizaţi comparativ principalele caractere ale plantelor din clasele
Dicotyledonatae şi Monocotyledonatae
- Caracterizaţi următoarele familii botanice şi prezentaţi principalele
exemple de specii din aceste familii: Rosaceae, Leguminosae,
Solanaceae, Compositae, Liliaceae, Gramineae.

185
 Partea a III-a

PLANTA ŞI MEDIUL

1. Relaţiile plantelor cu factorii ecologici

Plantele s-au format şi au evoluat în strânsă legătură cu factorii de mediu.
Aceşti factori pot avea acţiune directă asupra plantelor, precum cei climatici
(temperatura, apa, lumina, aerul), biotici (animalele, plantele, omul) sau acţiune
indirectă (altitudinea, panta şi expoziţia terenului, microrelieful etc.).

1.1. Factorii climatici

Factorii climatici ce influenţează hotărâtor plantele în cursul ciclului lor
vital sunt: lumina, temperatura şi apa.
► Lumina este factorul care prin intensitate, durată şi compoziţia
spectrului influenţează direct procesul de fotosinteză şi indirect celelalte procese
fiziologice: absorbţia apei cu sărurile minerale, respiraţia, transpiraţia, iar pentru
alte plante, germinaţia seminţelor, procesul înfloririi, calitatea florilor etc.
Condiţiile de lumină oferite de ţara noastră încadrată geografic între 45
– 48 grade latitudine nordică şi 21 – 28 grade longitudine estică sunt
satisfăcătoare pentru majoritatea speciilor.
După felul de adaptare la intensitatea luminii deosebim:
- plante heliofile – plante iubitoare de lumină, care se dezvoltă la
lumină solară directă. Sunt răspândite în general în zonele de stepă
cu luminozitate intensă, în pajişti.
- plante sciafile – se dezvoltă bine în condiţii de lumină difuză,
asigurată mai ales în păduri (feriga).
O puternică şi hotărâtoare influenţă are asupra dezvoltării plantelor şi
durata de iluminare, care variază în funcţie de anotimp şi latitudine.

186
 Reacţia plantelor faţă de durata relativă a zilelor şi nopţilor se numeşte
fotoperiodism şi în funcţie de acesta plantele se grupează în trei categorii:
- plante de zi scurtă – originare din jurul ecuatorului şi care înfloresc
la durata de iluminare sub 12 ore;
- plante de zi lungă – originare din zonele ce depăşesc paralela de
450 latitudine nordică şi sudică şi care au nevoie de o durată a zilei
de 13 - 14 ore şi chiar mai mult;
- plante intermediare – mai rare, au nevoie de durata zilei de 11 - 13 ore.
► Temperatura condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor prin rolul
pe care îl exercită în desfăşurarea principalelor procese fiziologice şi biochimice.
Variaţia temperaturii duce la intensificarea sau scăderea proceselor
metabolice, care ating cea mai mare intensitate la valori de temperatură
optimă (la majoritatea plantelor este cuprinsă între 200 C şi 300 C).
Majoritatea proceselor vitale se pot desfăşura în general între punctul
de îngheţ al apei (00 C) şi punctul de coagulare a proteinelor constituente ale
celulei (450 – 580 C).
Condiţiile locului de origine imprimă plantelor anumite cerinţe faţă de
temperatură. Se deosebesc în acest sens:
- plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare din zonele
tropicale şi subtropicale;
- plante cu cerinţe medii – sunt grupate plantele din climatul temperat;
- plante cu cerinţe mici care provin din zone alpine.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură diferă şi în funcţie de fenofază,
vârstă, anotimp etc.
Interacţiunea temperatură-vegetaţie se manifestă şi prin inluenţa
moderatoare pe care plantele o au asupra temperaturii, pe terenurile
acoperite cu vegetaţie temperatura fiind cu câteva grade mai coborâtă decât
pe terenurile fără vegetaţie.

187
 ► Apa este unul din principalii factori ecologici care împreună cu lumina,
căldura şi nutriţia contribuie la desfăşurarea normală a metabolismului. În lipsa
apei, viaţa plantelor nu este posibilă. Din greutatea plantelor, apa reprezintă
aproximativ 90%.
În funcţie de cantitatea de apă existentă în mediul în care trăiesc,
plantele se clasifică în mai multe categorii:
- hidrofile – plantele adaptate să trăiască într-un strat permnanent de apă
(algele, otrăţelul de baltă, specii de genurile Nymphaea, Lemna ş.a.);
- helofile – specii care cresc pe terenuri mlăştinoase (crinul de baltă,
şovârvul etc.);
- higrofile – plante care cresc bine pe soluri foarte umede, fără ca apa
să băltească (majoritatea rogoazelor);
- mezofile – specii cu cerinţe mijlocii faţă de apă (majoritatea legumi-
noaselor şi gramineelor din fâneţe, iar dintre cele cultivate porumbul,
ovăzul, mazărea, sfecla de zahăr, cartoful, pomii fructiferi etc.);
- xerofile – plante adaptate să suporte seceta un timp relativ lung. În
această categorie intră nueroase graminee, plante de nisipuri,
sărături. Dintre cel cultivate sunt sorgul, meiul, măslinul ş.a.
O categorie deosebită de xerofile o reprezintă plantele suculente
(Crassulaceae, Cactaceae, Euphorbiaceae etc.). Acestea posedă ţesuturi în
care înmagazinează o mare cantitate de apă, pe care o utilizează treptat, iar
frunzele sunt reduse la solzi sau spini pentru a micşora suprafaţa de transpiraţie.
► Aerul, prin componentele sale de bază – azot, oxigen, dioxid de
carbon – cât şi prin conţinutul în vapori de apă sau prin mişcările pe care le
prezintă, infuenţează în mare măsură creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Plantele, în majoritatea lor nu pot trăi fără aer deoarece oxigenul este
necesar respiraţiei, iar dioxidul de carbon în procesul de fotosinteză.
Atmosfera nepoluată, favorabilă unei respiraţii normale conţine între
4/5 azot, 1/5 oxigen şi alte gaze. Dioxidul de carbon variază în jur de 0,03 %.

188
 Ca urmare a poluării aerului prin noxe industriale, acesta poate deveni
nefavorabil cultivării unor plante, mergând până la distrugerea lor. De aceea
în oraşele şi zonele industriale trebuie plantate esenţe rezistente la acţiunea
vătămătoare a gazelor.
Mişcarea aerului sub formă de curenţi, vânt poate avea o influenţă
benefică sau din contră, efecte distrugătoare asupra plantelor.
Vânturile puternice pot provoca vătămări mecanice (ruperea coroanei,
trunchiului, dezrădăcinări, culcarea la pământ a unor plante cultivate.
Vegetaţia de pe vârful munţilor îşi datorează talia mică, de asemenea
vânturilor puternice. Vântul intensifică procesul de transpiraţie la plante ca şi
procesul de evaporare a apei. Sub formă de curenţi aerul favorizează
polenizarea plantelor anemofile, are rol în răspândirea fructelor şi seminţelor.

1.2. Factorii edafici

Se referă la sol şi modul cum acesta influenţaeză plantele prin structură,
textură, reacţia chimică (pH), gradul de aerisire şi umiditate, fertilitate ş.a.
Între plante şi sol există interelaţii profunde. Sunt specii adaptate
numai la anumite tipuri de sol pentru a se dezvolta, devenind „plante
indicatoare”. Dintre acestea cităm:
- plante nitrofile – adaptate să crească pe soluri bine aprovizionate cu
azot: spanacul sălbatic (Chenopodium album), urzica (Urtica dioica),
măselariţa ( Hyoscyamus niger) ş.a.
- plante calcifile – se întâlnesc mai des pe soluri bogate în calciu:
sparaceta (Onobrychis alba), viţa de vie (Vitis vinifera);
- plante acidofile – întâlnite pe soluri cu reacţie acidă: afinul
(Vaccinium myrtilus), iarba neagră (Caluna vulgaris);
- plante fosforofile – cresc pe soluri bogate în fosfor: sugelul (Lamium
purpureum);

189
 - plante halofile – adaptate să crească pe sărături: brânca (Salicornia
herbacea), ghirinul (Suaeda maritima);
- plante arenicole – se întâlnesc pe nisipuri sau pe soluri nisipoase:
troscotul de nisip (Polygonum arenarium), buruiana junghiului
(Potentilla arenaria)
Unele plante indică orientativ conţinutul solului în substanţe nutritive,
ca de exemplu:
- plante extrem oligotrofe – care trăiesc pe soluri foarte sărace (afinul);
- plante oligotrofe – se întâlnesc pe soluri sărace: ţăpoşica (Nardus
stricta);
- plante mezotrofe – trăiesc pe soluri cu o aprovizionare mijlocie în
substanţe nutritive: păiuşul roşu (Festuca pratensis);
- plante eutrofe – se găsesc pe soluri bine aprovizionate cu substanţe
nutritive: păiuşul de livadă (Festuca rubra);
- plante megatrofe – se găsesc pe soluri foarte bogate: ştirul
(Amaranthus retroflexus), păpădia (Taraxacum officinale).

1.3. Factorii biotici

În această categorie intră interacţiunea dintre diferite plante sau dintre
diferite asociaţii vegetale, raporturile dintre plante şi animale şi influenţa
omului asupra plantelor.
Raporturile dintre plante se manifestă diferit. În anumite situaţii (plante
parazite, semiparazite, liane, epifite) relaţiile dintre plante se manifestă în
avantajul unei singure părţi. Când ambii parteneri beneficiază de pe urma
convieţuirii, apar simbiozele (bacteriile ce trăiesc în simbioză cu rădăcinile
leguminoaselor, ciupercile care formează micoze cu rădăcinile unor plante).
Adesea între diferite specii de plante apare o competiţie permanentă
pentru lumină, apă, substanţe nutritive, rezistând cele mai bine adptate.

190
 Animalele influenţează mediul vegetal în moduri diferite. Multe plante
sunt polenizate numai prin intermediul insectelor sau păsărilor. Animalele
contribuie la răspândirea fructelor şi seminţelor iar păşunatul modifică mult
covorul vegetal.
Activitatea omului a avut efecte foarte importante asupra vegetaţiei
prin lucrări agricole, climatizarea unor specii, defrişarea pădurilor, drenaj,
îndiguiri, desecări, crearea de plantaţii, activiatea turistică etc. , de multe ori
cu rezultate neprevăzute de el, mergând până la dispariţia unor specii de
plante sau animale.
O parte din flora spontană este legată de activitaeta umană (plante
sinantrofe), fiind prezente în preajma omului şi speciilor cultivate, de aceasta
plantele sinantrope pot fi:
- ruderale – cresc pe lângă drumuri, locuinţe, în locuri bătătorite,
marginea lanurilor: troscotul (Polygonum aviculare), căpriţa (Atriplex tatarica);
- segetale – cresc în culturile agricole, alături de plante de cultură, pe
care le concurează: nemţişorul de câmp (Consolida regalis), în cerealele
păioase, ştirul (Amaranthus retroflexus) în culturile de prăşitoare etc.

1.4. Factorii orografici

Din această categorie de factori fac parte altitudinea, relieful, gradul de
înclinare a pantelor. Aceşti factori au o acţiune indirectă, ei modificând ceilalţi
factori, în special pe cei climatici.
Altitudinea duce la schimbări în răspândirea şi structura florei şi vegeta-
ţiei. În raport cu altitudinea plantele se etajează de la 0 m până în vârful munţilor.
În ţara noastră temperatura scade cu 0,5 - 0,60 C cu fiecare 100 m altitu-
dine, crescând în acelaşi timp precipitaţiile. În acest fel apar etajele de vegetaţie.
Expoziţia influenţează temperatura, luminozitatea şi curenţii de aer.
Pantele cu expoziţie sudică şi estică primesc mai multă lumină şi căldură şi sunt
mai ferite de vânturile puternice de la nord, decât plantele cu expoziţie nordică.

191
 Înclinarea terenului (panta) influenţează unghiul sub care cad razele
soarelui pe sol precum şi procesele de infiltraţie şi scurgere a apei, pocesele
de eroziune ş.a.

2. Zonarea vegetaţiei
Ţara noastră este deosebit de bogată din punct de vedere floristic
datorită poziţiei ei geografice (la jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi
Ecuator şi la distanţă relativ egală dintre Oceanul Atlantic şi Munţii Urali) şi
condiţiilor pedoclimatice diferite.
Prezenţa lanţului Carpatic pe teritoriul ţării noastre, pe de o parte
atenuează asprimea climatului temprerat, iar pe de altă parte diversifică
pădurile prin apariţia celor de conifere ce trăiesc la mare altitudine. În acelaşi
timp este influenţat şi modul de distribuire a plantelor erbacee şi raportul
dintre plantele lemnoase şi erbacee.
În aceste condiţii, se admite că pe teritoriul României se întâlnesc 3
zone de vegetaţie (formate sub influenţa preponderentă a latitudinii) şi 5 etaje
de vegetaţie (unde se exercită cu preponderenţă influenţa altitudinii).
► Zona de stepă se află în partea de sud-est a ţării şi cuprinde
Bărăganul, Dobrogea centrală şi sudică.
Clima se caracterizează prin precipitaţii anuale scăzute (350 – 400
mm), temperaturi medii de 10 - 110 C şi vânturi frecvente care accentuează
seceta. Solul este cernoziom.
Speciile lemnoase sunt foarte rare şi reprezentate în special de arbuşti
cum sunt: porumbarul (Prunus spinosa), măceşul (Rosa canina), migdalul
pitic (Amigdalus nana) etc. Dintre arbori, singurul care rezistă condiţiilor de
aici este salcâmul (Robinia pseudacacia).
Vegetaţia ierboasă este bine dezvoltată, mai frecvente fiind speciile:
negara (Stipa capillata), colilia (Stipa lessingiana), firiuţa cu bulbi (Poa bulbosa),

192
peliniţa de stepă (Artemisia austriaca), obsiga (Bromus squarrosus), păiuşul
(Festuca valesiaca) etc.
► Zona de silvostepă face trecerea dintre stepă şi zona forestieră.
Climatul temperat se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9
- 110 C şi 400 - 600 mm precipitaţii medii anuale. În această zonă cresc specii
termofile de stejar: stejarul brumăriu (Quercus pedunculliflora), tufanul
(Quercus robur), stejarul-pufos (Quercus pubescens), precum şi ulmul (Ulmus
campestris), teiul (Tillia tomentosa), paltinul de câmp (Acer platanoides),
păducelul (Crataegus monogyna), socul (Sambucus nigra) etc.
Dintre plantele erbacee se remarcă: firuţa (Poa pratensis), jaleşul
(Stachys germanica), ghizdeiul (Lotus corniculatus), degeţelul (Digitalis lanata),
brânduşa de toamnă (Colchicum autumnalis), mierea ursului (Pulmonaria
officinalis), ruscuţa (Adonis vernalis).
Zona pădurilor reprezintă cea mai întinsă formaţiune vegetală de pe
teritoriul ţării, cu importanţă economică deosebită şi cu un efect de atenuare a
climatului aspru continental.
După cerinţele faţă de factorii de mediu speciile lemnoase sunt
dispuse zonal:
- Etajul stejarului: reprezintă etajul pădurilor de câmpie şi de podişuri
joase ajungând până la altitudinea de 500 – 600 m. Tempereatura medie
anuală este de 8 - 100 C şi umiditatea de 400 - 700 mm anual. Solul este brun
roşcat de pădure.
Specia predominantă este stejarul (Quercus robur) alături de care apar
carpenul, teiul, arţarul, frasinul, păducelul, cornul, alunul ş.a.
Dintre plantele erbacee amintim: ghiocelul (Galanthus nivalis), rodul
pământului (Arum maculatum), mărgăritarul (Convallaria majalis), brebenelul
(Corydalis solida), vioreaua (Scilla bifolia) ş.a.
- Etajul gorunului – reprezintă vegetaţia dealurilor şi podişurilor înalte
care fac trecerea la etajul fagului până la aproximativ 800 m altitudine.

193
Temperatura medie anuală este de 7 - 90 C, iar precipitaţiile între 600 – 800 mm
anual. Specia dominantă este gorunul (Quercus petrea) în amestec cu alte
specii lemnoase cum ar fi carpenul (Carpinus betulus), paltinul de câmpie (Acer
platanoides), jugastrul (Acer compestre), paltinul de munte (Acer pseudoplata-
nus), ulmul (Ulmus montana) şi unele specii de arbuşti ca: păducelul (Crataegus
monogyne), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), alunul (Coryus avellana) ş.a.
Stratul erbaceu este marcat de: paştiţa (Anemone ranunculoides),
untişorul (Ficaria verna), brebenei (Corydalis solida), vioreaua albă (Viola
alba), lucerna galbenă (Medicago falcata), fragii de pădure (Fragaria vesca).
Cu subzona gorunului începe zonarea arborilor pe verticală, ţinând
cont de altitudine.
- Etajul fagului se întinde din regiunea dealurilor şi până la altitudinea
de 1200 - 1400 m. Temperatura este mai coborâtă (media anuală: 6 - 80 C)
iar precipitaţiile cresc odată cu înălţimea de la 600 - 700 mm până la 1000
mm la limita superioară.
În partea inferioară fagul formează păduri de amestec cu gorunul şi car-
penul, iar în cea superioară cu molidul şi bradul. În aceste păduri se mai întâl-
nesc numeroase plante lemnoase ca: mesteacănul (Betula pendula), paltinul
(Acer pseudoplatanus), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), ulmul de munte
(Ulmus montana), socul (Sambucus nigra), sângerul (Cornus sanguinea) etc.
Dintre speciile erbacee se remarcă: breiul (Mercurialis perennis),
spânzul (Heleborus purpurascens), floarea paştelui (Anemone nemorosa),
piciorul cocoşului (Ranunculus platanifolius), angelica sălbatică (Angelica
silvestris), vinariţa (Asperula odorata), feriga (Dryopteris filix-mas) ş.a.
- Etajul molidului – reprezintă vegetaţia care ocupă cele mai mari
suprafeţe şi care ajunge la cele mai mari altitudini, întinzându-se de la limita
superioară a fagului, până la 1600 - 1800 m, formând masive compacte.
-

194
 De la o regiune la alta, condiţiile climatice sunt destul de variate. În
general temperatura medie anuală este cuprinsă între 2 - 60 C, iar precipitaţiile
între 600 – 900 mm anual.
Speciile dominante sunt molidul (Picea excelsa) şi bradul (Abies alba)
care este prezent în special la limita inferioară a zonei. Mai rar molidul este în
amestec cu pinul (Pinus silvestris), zada (Larix decidua), tisa (Taxus baccata)
şi ienupărul comun (Juniperus communis).
Vegetaţia ierboasă este slab reprezentată. În luminişuri cresc arbuşti:
zmeurul (Rubus idaeus), afinul (Vaccinum myrtillus) etc., plante ierboase:
măcrişul iepurelui (Oxallis acetosella), clopoţei (Campanula abietina), rogozul
de pădure (Carex silvatica) etc.
În pajişti este prezentă Festuca rubra, Nardus stricta, Agrostis tenuis.
- Etajul ienupărului şi jneapănului. Apare la limita superioară a molidului
la altitudini de peste 1700 - 1800 m, unde pădurea nu se mai poate dezvolta.
Condiţiile climatice de aici sunt foarte aspre. Temperatura este scăzută (1 - 20
C), precipitaţiile sunt abundente (peste 1000 mm anual), vânturile puternice.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin arbuşti cu tulpini târâtoare
sau puţin ridicate pentru a nu fi smulse de vânt, precum jneapănul (Pinus
mugo), ienupărul pitic (Juniperus nana), afinul (Vaccinium myrthylus), salcia
pitică (Salix herbacea), smirdarul (Rhododendron kotschyi) etc.
Pe stâncile abrupte cresc foarea de colţ (Leontopodium alpinum)
protejată de lege, garofiţa de stâncă (Dianthus compactus).
- Etajul pajiştilor alpine ocupă culmile cele mai înalte din munţii noştri
începând de la 1800 - 2000 m în sus. Vegetaţia lemnoasă este restrânsă şi
formată din sălcii pitice (Salix retusa, Salix herbaceea), afinul (Vaccinium myrthy-
lus). Vegetaţia ierboasă este reprezentată de graminee ca: Festuca supina,
Agrostis rupestris, Poa alpina etc., care formează asociaţii în care se întâlnesc şi
diferite specii de Genţiana, Silene, Dianthus, Primula, Ranunculus etc.

195
196
 Rezumat
Sunt prezentate relaţiile plantelor cu factorii ecologici amintindu-se şi
plantele foarte bine adaptate pentru anumite condiţii de climă şi sol şi care
sunt cunoscute ca plante indicatoare.
Sunt descrise de asemenea pe scurt cele trei zone de vegetaţie
(formate sub influenţa preponderentă a latitudinii) şi cinci etaje de vegetaţie
(sub influenţa altitudinii) cu principalele lor caracteristici.

Cuvinte cheie
Plante ruderale Plante heliofile
Plante segetale Plante arenicole
Plante termofile Zone de vegetaţie
Plante hidrofile Etaje de vegetaţie
Plante xerofile

Întrebări recapitulative
- Importanţa plantelor indicatoare de condiţii edafice. Exemple
- Cum se clasifică plantele în funcţie de cerinţele lor pentu apă ?
- Care sunt criteriile de bază pentru diferenţierea şi caracterizarea
zonelor şi etajelor de vegetaţie ?

197
 Partea a IV-a

VALORIFICAREA RESURSELOR VEGETALE

În toate ţările lumii există astăzi o preocupare susţinută pentru

utilizarea complexă a resurselor vegetale.
Valorificarea raţională a plantelor autohtone este o activitate complexă
care presupune cunoaşterea temeinică a florei utile, pe baza unor informaţii
ştiinţifice, tehnice, economice, despre modul de utilizare a acestora în
vederea obţinerii unor beneficii suplimentare.
În acest sens, preocupările trebuie orientate spre acele specii care oferă
o gamă mai largă de proprietăţi creând posibilitatea folosirii lor în mai multe
scopuri (plante medicinale, cosmetice, tinctoriale, apicole, ornamentale, etc).
Plantele medicinale din flora indigenă, spontană şi de cultură îşi
datorează acţiunea terapeutică unor substanţe elaborate de celule (adevărate
laboratoare vii) numite principii active vegetale. Aceste plante sunt utilizate ca
atare, sau în diferite preparate farmateutice ca mijloace de prevenire şi de
tratare a unor afecţiuni ale oamenilor şi animalelor domestice.
Datorită compoziţiei chimice complexe, numeroase plante medicinale
sunt utilizate singure sau în combinaţie cu alte produse naturale sub formă de
loţiuni, creme, şampoane, etc, în cosmetica feţei, a mâinilor, pentru
menţinerea tonusului capilar. Sunt plante cu efect astrigent şi antiseptic care
micşorează porii, au efect calmant şi antiinflamator. Unele plante conţin o
substanţă mucilaginoasă (rădăcina de nalbă mare nalbă de grădină) care
învăluie pielea, o netezesc şi o vindecă. Alte plante (coada calului) au efect
de întărire a ţesutului epitelial şi pot fi folosite ca tonifiant.
Condiţiile pedo-climatice din ţara noastră favorizează dezvoltarea şi
înmulţirea unui sortiment bogat de plante melifere, format, atât din specii
lemnoase (arbori şi arbuşti), cât şi din specii ierboase.

198
 Efectul reconfortant al plantelor, dat atât de microclimatul creat în jurul
lor, cât şi de aspectul lor decorativ este bine cunoscut şi de necontestat.
Specii spontane sau cultivate creează adevărate oaze de linişte,
relaxare, sănătate sau distracţie, fiind din ce în ce mai căutate, atât de adulţi,
cât şi de copii.
În ultimi ani, ca o revenire la unele îndeletniciri la nivelul gospodăriilor
populaţiei şi a unor întreprinderi mici de artizanat, sunt valorificate tot mai
mult plantele ce pot fi folosite ca sursă de coloranţi atât pentru fibrele testile
cât şi pentru produsele alimentare (plante tinctoriale).
Asigurarea materialului vegetal necesar obţinerii extractelor colorante
se realizează fie din flora spontană fie din cultivarea unor specii cu valoare
tinctorială ridicată, multe din ele având şi alte însuşiri economice care permit
valorificarea lor superioară.
În cele ce urmează vor fi prezentate succint sub formă de tabele numai
unele din speciile ce pot fi utilizate ca plante medicinale, în cosmetică, plante
tinctoriale, plante melifere; detalii asupra acestor categorii de plante putând fi
găsite în literatura de specialitate citată la bibliografie.

199
 Plante folosite în scop medicinal

Tabel nr. 1

Denumirea Denumirea
Partea utilizată Indicaţii
ştiinţifică populară
Althea officinalis Nalbă mare Frunze, Flori, Inflamaţii ale mucoaselor
Rădăcină respiratorii digestive.
Achillea Coada Partea aeriană Afecţiuni digestive,
millefolium şoricelului cu flori hepatice, antiseptic, tonic
amar, hemoroizi
Aesculus Castan Flori, frunze, Varice, flebite şi
hippocastanum sălbatic scoarţă tromboflebite (produse
farmaceutice)
Betula Mesteacăn Muguri, frunze Diuretic în edeme de natură
verrucosa cardiorenală
Brassica nigra Muştar Seminţele Antireumatic, revulsiv
negru
Capsella bursa- Traista Partea aeriană Acţiune hemostatică
pastoris ciobanului
Callendula Gălbenele Flori Afecţiuni hepato-biliare,
officinalis ulcer stomacal şi duodenal,
gastrite
Extern: cicatrizant
Carum carvi Chimen Fructe Anoresii, dispersii,
aromatizant
Chelidonium Rostopasca Partea aeriană Antispastic; în angiocolite;
majus colici biliare; congestii
hepatice

200
Cynara Anghinare Frunze Disfuncţii hepato-biliare,
scolymus hipercolesterolemii
Crataegus Păducel Flori, Fructe, Cardiotonic uşor, anghina
monogyna Frunze petorală, sedativ
Equisetum Coada Partea aeriană Diuretic,
arvense calului remineralizant,expectorant
Hippophae Cătină Fructele Vitaminizant
rhamnoides
Hypericum Sunătoare Partea aeriană Colite, colicistopatii,
perforatum cu flori Extern: plăgi, arsuri
Humulus Hamei Florile femele Calmant al sistemului
lupulus nervos
Juniperus Ienupăr Pseudo-fructele Diuretic, infecţii urinare,
communis adjuvant în afecţiunii
reumatice
Lavandula Levănţica Florile Tulburări digestive, migrene,
officinalis nevroze
Morus alba, M. Dud Frunze Astringent în enterite acute,
nigra uşor hipoglicemiant
Phaseolus Fasole Fructul fără Adjuvant în tratamentul
vulgaris seminţe (tecile) diabetului
Poligonum Troscot Partea aeriană Astrigent, remineralizant
aviculare
Prunus spinosa Porumbar Flori, fructe Diuretic, antidiareic, colite,
cistite
Rhamnus Cruşin Coaja Lasativ, purgativ
frangula
Pinus silvestris Pinul Muguri florali Proprietăţi antiinflamatoare,
antiseptic ai căilor
respiratorii și urinare

201
Robinia Salcâm Florile Aromatizant, neutralizant
pseudacacia gastric
Rosa canina Măceş Pseudofructele Hipovitaminaza C, diuretic,
afectiuni hepatice şi renale
Rubus idaeus Zmeura Frunze Depurativ, uşor astringent
Salix alba Salcia Coaja Antireumatic, febrifug
Salvia officinalis Salvia Frunzele Proprietăţi coleretice
carminative, antiseptic şi
uşor astringent; Extern:
gingivite, abcese dentare
Sorbus Scoruş de Fructele Vitaminizant, reduce
aucuparia munte colesterolul, fortifică
sistemul nervos
Taraxacum Păpădia Plantă întragă, Afecţiuni hepato-biliare,
offcinale frunze, rădăcini dispepsii
Tillia tomentosa Teiul Florile Acţiune neurosedativă,
T. cordata antispastică
Urtica dioica Urzica Frunze Expectorant, diuretic
antidiareic, ușor hemostatic
Viola tricolor Trei fraţi Partea aeriană Expectorant, diuretic
pătaţi antialergic

202
 Plante folosite în cosmetică
Tabel nr. 2

Denumirea Denumirea
Mod de preparare Utilizare
ştiinţifică populară
Cosmetica feţei pentru tenuri uscate
Flores Flori de Infuzie 4 linguri flori la După 15 minute
Calendulae gălbenele 1 cană cu apă se strecoară şi se
aplică pe faţă
Flores Flori de muşeţel Infuzie 3 linguri flori la Se aplică sub
Chamomillae 1 cană cu apă formă de
comprese călduţe
Radix Althae Rădăcină de Extract apos la rece Se foloseşte după
nalbă mare din 3 linguri rădăcini 6 ore. După filtrare
mărunţite la o cană se adaugă o
apă fiartă şi răcită lingură de miere
Herba Hyperici Partea aeriană Infuzie din 2-3 linguri Se aplică
de la sunătoare plantă la 1 cană cu apă comprese
Tenuri grase, seboreice
Flores Farfarae Flori de potbal Infuzie 2 linguri flori la Comprese
200 ml apă
Folium Salviae Frunze de jaleş Infuzie 1 lingură frunze Comprese
la 100 ml apă
Folium Anethae Frunze de mărar Decoct: 20-30 g frunze Loţionări pentru
proaspete la o cană +20 tenul gras cu pori
g glicerină, 50 g alcool, dilataţi
sucul de la o lămâie
Herba Thymi Partea aeriană Infuzie o lingură plantă Comprese din
de la cimbru de la 100 ml apă două în două zile
cultură

203
 Tenuri iritate şi înroşite, pătate
Flores Flori de muşeţel Infuzie 1-2 linguri flori Comprese de 2 ori
Chamomillae Flori de coada la 100 ml apă pe zi la
sau Flores şoricelului temperatura
Millefolii camerei
Herba Taraxaci Iarbă de păpădie Decoct 2 linguri plantă Comprese
la o cană cu apă. Se
fierbe la foc domol 15'
Radix Dauci Rădăcină de - Morcov ras sau cu Mască
morcov adaus de smântână Loţionări pentru
- Suc proaspăt tenuri pătate
Folium Frunze de Macerat la rece din 1 Loţionări pentru
Petrosclinii pătrunjel legătură la 1/2 litru calmarea tenurilor
apă, 8-10 ore iritate
Tenuri palide
Flores Arnicae Flori de arnică Infuzie din 1 lingură Comprese
flori la 100 ml apă
Tonice capilare
Radix Rădăcină de Decoct: 3 linguri la 1/2 l Fricţiuni
Bandanae brusture apă săptămânale
Radix Inulae Rădăcină de Timp de 20 '

iarbă mare
Folium Betule Frunze de Infuzie din 2-3 linguri Frecţionări
mesteacăn frunze la 1/2 l apă puternice
Folium et Radix Frunze şi Infuzie din amestec 10 Băi
Urticae rădăcină de părţi frunze uscate şi 90
urzică părţi rădăcini uscate
(40-50 g la 1 l apă)
Folium Frunze de nuc Infuzie din 50 g frunze Băi
Juglandes uscate la 1 l apă
Folium Salviae Frunze de salvie Tinctură din 20 g Fricţiuni
frunze macerate 8-10
zile în 100 ml alcool

204
 Principalele caracteristici biologice şi productive ale unor
specii melifere *
Tabel nr. 3

Nr Perioada Date Producţia

crt Denumirea speciei de biologice de miere,
înflorire kg/ha
1 Ailanthus altissima Mill - Cenuşer VI-VII A. n. p. 300
2 Acer campestre L. - Jugastru VI-VII A. n. p. m. 200-400
3 Acer platanoides L. - Paltin de câmp IV-V A. n. p. m. 100-200
4 Acer tataricum L. - Arţar tătăresc V-VI A. n. p. m. 300-600
5 Armeniaca vulgaris Lam. - Cais III-IV A. n. p. 25-40
6 Archangelica officinalis Hoffm - VII-VIII pr. n. p. 90
Angelica
7 Borago officinalis – Limba boului VI-VII An.n.p. 250-300
8 Casta nea sativa Mill - Castan sălbatic VI A. n. p. 30-120
9 Cichorium intybus L. - Cicoarea VII-X pr. n. p. 100
10 Coriandrum sativum L. - Coriandru VI-VII an. n. p. 100-500
11 Cynara scolymus L. - Anghinare VII-IX pr. n. p. 150-400
12 Dracocephalum moldavica L. VII-VIII pr. n. p. 300-400
Mărăcine
13 Echium vulgare L. - Iarba şarpelui VI-VII pr. n. p. 380-400
14 Echinops sphaerocephalus L. - VII-VIII pr. n. p. 250-500
Măciuca ciobanului
15 Eryngium campestre L. - Scaiul VII-VIII pr. n. 100-150
dracului
16 Gleditzia triacanthos L. - Glădiţa VI A. n. p. 250
17 Helianthus annuus L. - Floarea VII-IX an. ct. n. 34-102
soarelui p. m.
18 Melissa offcinalis L. - Roiniţa VI-VIII pr. n. p. 100-150
19 Mentha piperita Huds - Ismă bună VII-VIII ct. n. p. 100-200
20 Melilotus albus Medix - Sulfina albă VII-IX an. bn. ct. 200-500
21 Onobrychis viciifolia Scop Sparceta VI-VIII pr. n. p. 120-300
22 Phacelia tanacetifolia Benth - Facelia V-X an. ct. n. p. 400-1000

205
23 Robinia pseudocacia L. - Salcâm alb V-VI A. n. p. 1000
24 R. p. var decaisneana carr. - Salcâm V-VI A. n. p. 1200
roz
25 Robinia vâscosa Vent - Salcâm roşu V-VI A. n. p. 1287
26 Rubus idaeus L. Zmeur VI-VII a. n. p. 50-200
27 Salix caprea L. - Salcie căprească III-IV A. n. p. c. 100-200
28 Sophora japonica L. Salcâm Japonez VII-VIII A. n. p. c. 300-350
29 Stachys annua L. - Busuioc de mirişte VII-IX an. n. p. 120-150
30 Stachys officinalis L. Trev - Jales V-VII pr. n. p. 100-200
31 Salvia nemorosa L. - Salvie VII-VIII pr. n. p. 300
32 Taraxacum officinale web - Păpădie IV-X pr. n. p. 200
33 Tilia platyphyllos Scop - Teiul cu VI-VII A. n. p. 800
frunza mare
34 Tilia cordata Mill - Teiul pucios VI-VII A. n. p. 1000
35 Tilia tomentosa L. - Teiul argintiu VII-VIII A. n. p. 1200
36 Trifoluim repens L. - Trifoi alb V-X pr. n. p. 100-250

* Date preluate după I. Cârnu

LEGENDA:

A - arbore
a - arbust
pr. -plantă perenă
bn. - bienală
ct. - cultivată
n. - nectarifera
p. - poleniferă
m. - mană
c. - propolis (clei)

206
 Plante tinctoriale folosite pentru vopsirea lânii

Tabel nr. 4

Denumirea Denumirea
Partea utilizată Culori obţinute
ştiinţifică populară
Althea rosca Nalbă de Flori Şaten-brunie, kaki-
grădină galben, kaki
Alyssum Cuişoară Flori proaspete Galben, galben-auriu,
saxatile galbenă vernil, kaki-brunie
Amaranthus Ştir Partea aeriană Crem, galben, kaki,
retroflexus maro
Callendula Gălbenele Inflorescenţele Galben-deschis, gri
officinalis verzui, vernil
Celtis Sâmbovină Fructe mature Bej-roziu, brun-deschis
occidentalis proaspete
Chelidonium Rostopască Partea aeriană, Galben, bronz, kaki,
majus rădăcina crem, bej
Consolida Nemţişor de Florile Verde, galben, gri
regalis câmp
Convallaria Lăcrămioare Frunzele Galben deschis, bej-
majalis deschis, vernil-deschis,
vernil
Convolvulus Volbura Partea aeriană Galben, galben-brunie,
arvensis kaki deschis, kaki, kaki
verzui
Coreopsis Lipscănoaice Inflorescenţa Portocaliu, brun-
tinctoria Partea aeriană deschis, brun
cărămiziu, cafeniu,
negru, brun-negricios
Geum urbanum Cerenţel Toată planta Crem, kaki, vernil,
galben
Hibiscus trionum Zămoşiţă Partea aeriană Galben, crem, vernil,
kaki
Hyperieum Sunătoare Partea aeriană Cafeniu
perforatum

207
Isatis tinctoria Drobuşor Inflorescenţe Galben-auriu, kaki
Frunze galben bruniu, bej
Ligustrum Lemn câinesc Fructele Vernil închis, gri închis,
vulgare gri verzui
Leonurus Talpa gâştei Partea aeriană Verde, gri, bej, galben,
cardiaca kaki
Polygonum Troscot Partea aeriană Crem, galben, bronz
aviculare
Portulaca Iarba grasă Partea aeriană Bej, verde, gri
oleracea
Prunus Corcoduş roşu Frunze, ramuri şi Maro-roşcat, maro,
cerasifera var nervuri verde, kaki închis, gri
pisardii violaceu
Pyracantha Merişor galben Fructe proaspete Roz, bej
caccinea
Rubia tinctorum Roibă Rizomi, tulpină Roz închis, roz deschis,
aeriană bej, vişiniu, brun roşcat
deschis, vernil kaki
Sambucus Bozul Fructe mature Verde, verde înschis,
ebulus proaspete kaki, gri-verzui, gri-
deschis
Tagetes erecta Crăiţa Inflorescenţe Galben, maro, brun-
închis, kaki-închis

208
 Plante ornamentale din flora spontană
Tabel nr. 5

Particularităţi
Denumirea Denumirea Perioada
biologice, estetice Ecologie
ştiinţifică populară de înflor.
ale plantelor
Aconitum Omag perenă, VIII-IX Locuri ierboase
tauricum 10-60 cm, şi stâncoase din
Flori albastre-violete etajul alpin şi
dispuse în racem subalpin
Adonis Ruscuiţă de perenă, IV-V Păşuni şi fâneţe
vernalis primăvară 10-50 cm, însorite de la
Flori galben-aurii, câmpie în zona
solitare montană
Amigdalus Migdal pitic arbust, IV-V Margine de
nana 80-150 cm, Flori pădure din stepă
roze până în etajul
gorunului
Asplenium Năvalnic perenă, Frunze - Locuri umbrite
scolopen- lanceolate de 20 - din zona
drium 60 cm, dispuse în montană, păduri
tufă de foioase
Consolida Nemţişor de anuală, VII-VIII Comună în
regalis câmp 20-50 cm, special zona de
Flori violet-albastre cămpie, deal
dispuse în racem
Convallaria Lăcrămioare perenă, V-VI Păduri de
majalis mărgăritar 15-20 cm, foioase din
Flori albe grupate regiunea de
în racem câmpie până în
cea deluroasă
Dianthus Garofiţă perenă, V-VIII Pajişte din zona
cartusiano- 20-60 cm, de silvostepă
rum Flori purpurii cu până în etajul
marginea dinţată fagului
Dryopteris Ferigă perenă, Frunze mari - Pădurile de
filix mas până la 40 cm foioase

209
Helleborus Spânz perenă, II-IV Păduri din
purpurascens 30-50 cm, regiunea de deal
flori verzi gălbuie şi munte, poieni
de făgete
Helichrysum Siminoc perenă, VII-X Locuri inerbate şi
arenarium 50 cm, nisipoase,
flori galbene dispuse regiune câmpie
în inflorescenţe
globuloase
Limonium Sica, perenă, VII-IX Soluri alcaline,
gmelini apărătoare 20-60 cm, Corola sărăturoase
albastră violetă
Lunaria Pana bienală, IV-VI Margine de pă-
annua zburătorului 40-60 cm duri tufărişuri din
Flori roşii violacee zona pădurilor de
stejar până în
etajul fagului
Lythrum Răchitan perenă VI-IX Soluri
salicaria floarea 30-200 cm, mlăştinoase,
vănelor Flori roşii violete, prundişuri din
grupate în racem câmpie până în
sau spic zona montană
Oenotera Luminiţă bienală VI-IX Terenuri
biennis 10-150 cm. Flori degradate
axilare, galbene nisipuri, pietrişuri
Papaver Mac de anuală. V-VI Regiuni de şes şi
rhoeas câmp 20-30 cm. dealuri
Flori solitare roşii
închis
Polypodium Feriguţă perenă. Frunze - Stânci umbroase
dulce glabre de 10-30 cm din zona delu-
roasă şi montană
Pulsatilla Dediţei perenă, III-IV Locuri ierboase
montana 5-15 cm. Floare din zona de
violet închisă câmpie până în
cea deluroasă
Rosa canina Măceş arbust. VI Rarişte de
Flori roze sau albe. păduri, păduri de
Fructe roşii foioase

210
Scilla bifolia Viorea perenă cu bulb. III-IV Păduri, paiene,
Flori cu tepale tufărişuri din
albastre silvostepă până
în etajul molidului
Sedum acre Iarbă de perenă. Frunze V-VIII Soluri scheletice
şoldină cărnoase. pietroase,
Flori galbene aurii nisipoase
Tanacetum Vetricea perenă VII-IX Zăvoaie, locuri
vulgare 60-120 cm. Flori umede din stepă
galben-portocalii până în etajul
grupate în calatidii fagului
Vinca minor Saschiu perenă. Tulpina IV-V Păduri de fag,
culcată. stejar, margini de
Flori albastre pădure până în
violacee regiunea mon-
tană inferioară
Viola odorata Viorea, perenă. III-IV Păduri de foioa-
toporaş Flori violete sau se, tufărişuri,
albe poieni, lunci

Rezumat
Sunt prezentate schematic diferite posibilităţi de folosire a plantelor din
flora autohtonă: în scop medicinal, în cosmetică, ca plante melifere sau
plante tinctoriale.
Cuvinte cheie
principii active; proprietăţi terapeutice; plante tinctoriale.

Întrebări recapitulative
- De la ce plante se utilizează în scop medicinal florile ?
- De la ce plante se utilizează în scop medicinal frunzele ?
- Ce plante tinctoriale cunoaşteţi ? Care este partea utilizată ?
- Ce plante ornamentale din flora spontană cunoaşteţi ? Care este perioada
de înflorire ?

211
 CUPRINS

Pag.
Introducere ................................................................................................. 3

Partea I
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR ............................................. 5
Celula vegetală .................................................................................. 5
Ţesuturile vegetale .......................................................................... 19
Rădăcina ......................................................................................... 35
Tulpina............................................................................................. 46
Frunza ............................................................................................. 56
Floarea ............................................................................................ 68
Sămânţa .......................................................................................... 88
Fructul ............................................................................................. 95

Partea a II-a
SISTEMATICA ........................................................................................ 104
Noţiuni generale ............................................................................ 104
Încrengătura Pteridophyta ............................................................. 111
Încrengătura Spermatophyta ......................................................... 114
Subîncrengătura Pinophytina (Gimnospermae) ............................ 114
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) ...................... 123
A. Clasa Dicotyledonatae ................................................... 124
Familia Magnoliaceae............................................... 125
Familia Ranunculaceae............................................ 125
Familia Papaveraceae ............................................. 127

212
 Familia Fagaceae .................................................... 128
Familia Juglandaceae .............................................. 131
Familia Chenopodiaceae ......................................... 132
Familia Rosaceae .................................................... 133
Familia Leguminosae ............................................... 139
Familia Aceraceae ................................................... 145
Familia Vitaceae ...................................................... 147
Familia Umbelliferae ................................................ 149
Familia Cruciferae .................................................... 152
Familia Cucurbitaceae ............................................. 156
Familia Labiatae ....................................................... 157
Familia Solanaceae ................................................. 160
Familia Compositae ................................................. 163
B. Clasa Monocotyledonatae .................................................. 169
Familia Liliaceae ....................................................... 169
Familia Amaryllidaceae ............................................ 171
Familia Iridaceae ...................................................... 173
Familia Gramineae ................................................... 174

Partea a III-a
PLANTA ŞI MEDIUL ............................................................................... 186
1. Relaţiile plantelor cu factorii ecologici ....................................... 186
2. Zonarea vegetaţiei ..................................................................... 192

213
Partea a IV-a
VALORIFICAREA RESURSELOR VEGETALE...................................... 198
Plante medicinale .......................................................................... 200
Plante folosite în cosmetică ........................................................... 203
Plante melifere............................................................................... 205
Plante tinctoriale ............................................................................ 207
Plante ornamentale din flora spontană .......................................... 209

214