Sisteme Biologice Curs Format Electronic

Introducere în Sisteme Biologice
- Suport de curs –
As.dr.ing. Alin TOTOREAN

1. Notiuni generale despre teoria
sistemelor
 Sistem = ansamblu de elemente legate între ele prin forme
de interacţiune şi interdependenţă
 Reprezentarea unui sistem S:
• structură: S (a, b, c, …, h);
• apartenenţa elementelor la întreg: a S; b S, etc.
• neparticiparea părţilor la întreg: m S; n S.
b n
S i
m
a
c
e
f j
d
h g k
ℓ
sistemelor
 Conexiunile pot fi:
 între elementele componente ale sistemului,
 între sistem şi mediul înconjurător (alte sisteme).
 Atât conexiunile interne, cât şi cele externe, pot fi de natură
materială sau energetică.
 Pentru menţinerea unui sistem ca un întreg sunt mai importante
conexiunile interne decât cele externe.
 De asemenea, menţinerea sistemului depinde de gradul şi modul
de organizare, de felul cum funcţionează, de capacitatea sa de a
contracara într-un mod sau în altul acţiunile exterioare
sistemelor – Observații
 Fiecare element al unui sistem poate fi considerat la rândul său ca
un sistem, în măsura în care acesta mai poate fi descompus din
punct de vedere macroscopic sau microscopic.
 Orice sistem poate fi considerat ca un element al unui sistem mai
complex.
 Descompunerea şi compunerea unui sistem depinde de gradul de
cunoaştere urmărit.
 Interacţiunile dintre elemente, de natură materială, energetică
sau informaţională, au ca urmare apariţia unor proprietăţi pe care
nu le au părţile constitutive, luate separat.
sistemelor - omul ca sistem
http://www.creeaza.com/referate/management/Management-Clarificarea-concep196.php
2. Notiuni generale despre modelarea
sistemelor
 O anumită trăsătură a unui sistem poate fi exprimată prin una
sau mai multe relaţii între mărimile caracteristice elementelor
sistemului.
 Relațiile: deduse pe cale experimentală, prin măsurări, sau prin
deducţii matematice.
 Cu cât deosebirea dintre caracteristicile experimentale şi cele
calculate este mai mică, cu atât relaţiile matematice caracterizează
mai bine sistemul.
 Un ansamblu de caracteristici, de relaţii matematice sau un sistem
artificial, care exprimă trăsăturile esenţiale ale unui sistem real,
reprezintă un model.
 Modelarea diferitelor sisteme (tehnice sau biologice) constituie o
metodă de studiu frecvent utilizată.
sistemelor
 Modelul matematic = ecuație sau set de ecuații care
descrie comportamentul unui sistem.
 Relație între mărimile de intrare și de ieșire:
sistemelor
 Exemplu:
3. Clasificarea sistemelor (Ilya Prigogine)
 Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, al schimbului de materie
şi energie, sistemele pot fi:
- izolate – sunt sistemele care nu realizează schimburi de materie şi
energie cu mediul, astfel de sisteme nu există în natură fiind
considerate sisteme ideale;
- închise – sunt sistemele care realizează numai schimburi
energetice cu mediul, astfel de sisteme pot fi create în mod artificial;
-deschise – sunt sisteme naturale care realizează atât schimburi de
materie cât şi schimburi de energie cu mediul, în această categorie
se încadrează sistemele biologice.
4. Sisteme biologice
 Sistemele biologice sunt sisteme deschise, integrate, cu capacitate de autoreglare
şi auto-perfecţionare continuă.
 Întreaga materie (vie şi nevie) este organizată în sisteme ierarhizate
 un sistem = un ansamblu de elemente aflate în interacţiune (L.von

Bertalanffy)
1.4. Sisteme biologice - caracteristici
 Sistemele biologice prezintă o serie de caracteristici generale care le
deosebesc de sistemele deschise nebiologice, trăsături care s-au
conturat şi perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor:
 1.caracterul istoric;
 2.caracterul informaţional;
 3.integralitatea;
 4.echilibrul dinamic;
 5.caracterul programatic;
 6.eterogenitatea;
 7.autoreglarea
 Caracterul istoric
• Orice sistem viu sau neviu are un anumit trecut, o istorie formată dintr-
o serie de evenimente care au lăsat amprente asupra sistemului.
• Evoluţia, privită ca un proces de transformare, de mişcare, este o
proprietate generală a tuturor corpurilor materiale.
• La sistemele biologice evoluţia este un proces foarte complex şi calitativ
diferit în comparaţie cu sistemele lipsite de viaţă.
• Oricât de bine am cunoaşte un sistem biologic (un microorganism, o
plantă, un animal) nu vom reuşi să explicăm structura şi funcţiile sale
dacă nu cunoaştem etapele apariţiei lui, cu alte cuvinte istoria lui.
 Caracterul informational
•Sistemele biologice din punct de vedere fizic funcţionează

ca sisteme cibernetice, care sunt sisteme informaţionale ce
folosesc transformările de energie pentru recepţionarea,
prelucrarea, acumularea şi transmiterea informaţiilor.
•Organismele în activitatea lor metabolică (metabolism -
Ansamblu de transformări chimice şi biologice, pe care le
suferă substanţele într-un organism viu) transformă energia
diferitelor legături chimice în energie termică, mecanică,
electrică etc.
• Transformarea de energie = forma prin care organismul, ca
sistem deschis, întreţine relaţiile sale cu mediul înconjurător.
•Toate sistemele biologice sunt sisteme informaţionale, care:

• recepţionează informaţii,
• prelucrează informațiile,
• interpretează informațiile,
• transmite informațiile mediului sau altor sisteme din
mediu
•Activitatea informaţională a sistemelor biologice este

esenţială pentru procesul de integrare în mediu.
• Perceperea informaţiei
•organele de simț realizează separarea informaţiei de purtătorul ei
fizic şi prin reflectarea ei în structura proprie a biosistemului, la
nivelul sistemului nervos central.
•Transmiterea informaţiilor
•se face prin sunete, ultrasunete, unde electromagnetice, imagini
optice, stări comportamentale, etc.
Pentru asigurarea fidelităţii transmiterii mesajelor, biosistemele dispun

de posibilitatea transmiterii informaţiilor cu un surplus de mesaje
(fenomenul de redundanţă)
 Integralitatea
• însuşire fundamentală a biosistemelor
• = rezultatul interacţiunii dintre părţile componente ale

biosistemelor, precum şi dintre biosisteme şi mediul ambiant.
•Această însuşire are ca rezultat apariţia unor caracteristici

calitativ diferite şi nu o însumare a însuşirilor elementelor
constitutive.
•Gradul de integralitate al unui biosistem depinde de:

• complexitatea părților,
• diversitatea părţilor,
• de interdependenţa dintre acestea,
• de interdependenţa părţilor în ansamblu.
 Integralitatea
• În cadrul sistemului, elementele constitutive, legate organic între ele,

alcătuiesc un întreg, pierzându-şi determinarea calitativă proprie.
•Deşi din punct de vedere cantitativ sistemul este o sumă a

componentelor, calitativ el se deosebeşte de părţile constitutive prin
însuşiri structurale şi funcţionale noi.
•Rezultatul interacţiunii elementelor în constituie apariţia diferenţierilor

morfo-structurale şi, în consecinţă, dependenţa reciprocă şi
integralitatea părţilor.
 Echilibrul dinamic
• Biosistemele se află în schimb permanent de materie şi energie cu

mediul exterior.
• În condiţiile acestui schimb permanent, sistemele biologice se află în

echilibru dinamic.
• Structura şi organizarea lor se menţin, în timp ce ele se reînnoiesc

mereu.
• Biosistemele, prin procesele de metabolism, au capacitatea de a

transforma condiţiile mediului exterior în propriile lor condiţii.
•Acestea evoluează întotdeauna în sensul dezorganizării lor, respectiv

al păstrării echilibrului termodinamic.
•Sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei

(entropia indică gradul de organizare al unui sistem) şi de a o depăşi pe
seama surselor de energie exterioare sistemului (biosistemele au un
caracter antientropic).
•Datorită acestui caracter, biosistemele au posibilitatea de a-şi spori

cantitatea de substanţă organică, condiţie de bază a evoluţiei lor.
•Metabolismul reprezintă totalitatea transformărilor biochimice şi
energetice care au loc într-un organism viu.
•Procesele metabolice sunt absolut necesare pentru creşterea, mişcarea,

dezvoltarea, menţinerea, separarea, reînnoirea permanentă şi
funcţionarea organismelor.
•Metabolismul are două laturi:

• anabolismul (latura metabolismului implicată în sinteza
macromoleculelor şi a structurilor macromoleculare, pornindu-se de la
micromolecule, pe baza unui consum energetic),
• catabolismul (latura metabolismului ce caracterizează degradarea
moleculelor de combustibil în micromolecule, cu eliberare de energie
liberă şi căldură, precum şi cu o creştere de entropie).
•Catabolismul şi anabolismul sunt procese cuplate. O parte din energia
eliberată în catabolism este recuperată în metabolismul de sinteză, în
contracţia musculară, în propagarea fluxurilor nervoase.
 Caracterul programatic
•Orice biosistem, datorită schimbului de substanţă, energie şi informaţie

cu mediul exterior, precum şi datorită transformărilor metabolice
neîncetate, se află într-o permanentă schimbare, restructurare, după
anumite legi ce trădează existenţa unor programe prestabilite de
evoluţie.
•Programele nu se realizează simultan.
•Dintre programele existente se realizează la un moment dat numai

acela pentru care se creează condiţii favorabile în interacţiunea cu
mediul exterior.
•În fiecare sistem biologic există o ierarhie a programelor.

xo
xi xe element xc element de xm obiect
regulator execuţie reglat
xr
traductor
Prin homeostazie (Cannon), în sens larg, se înţeleg procesele

fiziologice care menţin stările de echilibru din organism, iar în sens
restrâns, menţinerea unor condiţii constante ale mediului intern.
Schimburile de substanţă, energie şi informaţie cu mediul şi între părţile
componente nu afectează stabilitatea biosistemelor.
Elemente cu funcţii analoage celor prezentate în schema
structurală prezentată, pot fi identificate şi la unele mecanisme
fiziologice.
• În organismul uman au fost identificate, ca exemple, subsisteme

pentru:
•reglarea temperaturii corpului;
•reglarea cantităţii de glucoză în sânge;
•reglarea presiunii sângelui;
•reglarea fluxului de lumină ce cade pe retină.
• Mecanismelor de reglare ale sistemelor biologice le este specifică, de

asemenea, conexiunea inversă negativă. Conexiunea inversă este deci
o caracteristică comună sistemelor deschise, dinamice, indiferent de
natura lor.
• În cazul biosistemelor, mărimile specifice pot fi controlate pe căi

multiple.
•Cu cât sistemele biologice sunt mai complexe, cu atât dispun de mai
multe căi de control al mărimilor specifice şi cu atât devin mai
independente de acţiunile perturbatoare ale factorilor externi.
•Autoreglarea se exercită prin:
• corectarea erorilor,
• compensarea erorilor (eroarea apărută în funcţionarea

unui element poate influenţa funcţionarea altui element
încât acesta să compenseze prin activitatea lui eroarea
apărută),
• prevenirea erorilor.
 Eterogenitatea
• Descrie un sistem constituit din mai multe elemente de

origine sau natură diferită.
• Biosistemele sunt alcătuite din elemente cu structuri şi

funcţii diferite.
• În evoluţia biosistemelor se constată o creştere a

eterogenităţii lor interne.
 Eterogenitatea
•Creşterea eterogenităţii interne este o caracteristică a biosistemelor, dar
starea de eterogenitate maximă (elementele cu structuri diferite se află în
proporţii egale) nu este o stare spre care tind sistemele biologice!!
•Acest fapt se explică prin aceea că, în evoluţia lor, între elementele
componente ale biosistemelor se dezvoltă diferite corelaţii. Corelaţiile duc la
scăderea gradului de incertitudine în structura sistemului, la micşorarea
cantităţii de informaţie faţă de maximul posibil şi deci şi la scăderea diversităţii
faţă de maximul teoretic.
•Dezvoltarea corelaţiilor (cantitative şi calitative) are drept consecinţă creşterea

eficienţei autocontrolului şi implicarea stabilităţii lor.
• Există un anumit grad de eterogenitate, o eterogenitate optimă, care asigură

cele mai bune condiţii de menţinere a sistemelor biologice în condiţiile concrete
ale existenţei lor.
 Eterogenitatea
• Eterogenitatea calitativă
• În cadrul unui biosistem funcţionează armonios şi în
paralel subsisteme cu semnale de reglare adecvate de
diferite calităţi (fizice, chimice, informaţionale).
• Eterogenitatea temporală.
•În cadrul unui biosistem interacţionează, în acelaşi
scop, subsisteme cu diferite constante temporale
(subsistemul nervos spre exemplu, este rapid, în timp
ce subsistemul digestiv este mai lent).
Populaţie
↨
 Ierarhizarea Organism
↨
Sisteme
• Biosistemele nu sunt izolate unele de altele, ↨
dimpotrivă, ele se află în diferite corelaţii, Aparate

↨
constituind succesiuni de sisteme ierarhizate. Organe
↨
Ţesuturi
•Ierarhia sistemelor rezultă din faptul că orice ↨
CELULA
sistem este alcătuit din subsisteme şi la rândul ↨
lui face parte din structura unui sistem mai Organite
↨
complex. Macromolecule
↨
Molecule
•În consecinţă, biosistemele sunt alcătuite din ↨
subsisteme dispuse într-o relaţie ierarhică Atomi

↨
Particule subatomice
1.5. Sisteme biologice - Reglarea
• Orice organism viu, este caracterizat de autoreglare.
•Realizarea şi menţinerea trăsăturilor caracteristice ale unui

sistem biologic impun existenţa următoarelor proprietăţi:
•autoreglarea sau autocontrolul.
•Una dintre trăsăturile esenţiale ale unui sistem biologic

este aceea de a-şi menţine structura diferenţială într-un
mediu exterior mai puţin organizat.
•Mai mult, organismul este supus unei neîncetate acţiuni

din partea factorilor de mediu care, în general, tind să
deregleze echilibrul dinamic şi în ultimă instanţă să pună în
pericol integritatea acestuia
• Mecanismele homeostatice de autoreglare si mentinere in
anumite limite a compozitiei mediului intern pot fi de natura:
• fizico-chimica,
• enzimatica,
• hormonala,
• nervoasa.
•Unele sisteme de control opereaza la nivelul unuia sau

mai multor organe efectoare pentru a asigura o anumita
functie, in timp ce altele actioneaza asupra intregului
organism, controland si regland relatiile dintre organe.
• Mecanismele de reglare sunt multiple. Ele se stabilesc la
diferite etape: în interiorul celulei, între celule, între organe,
etc.
•Valoarea biologică a mecanismelor de reglare este foarte

ridicată. Menite să coordoneze şi să orienteze reacţiile şi
procesele interne, să economisească la maximum
posibilităţile materiale şi energetice, mecanismele de
reglare pot oferi un avantaj hotărâtor pentru supravieţuire.
•Ca şi în sistemele cibernetice, în organisme se recunosc

două modalităţi de coordonare şi control:
• Directă,
• Indirectă.
• Controlul direct
•are la bază conexiunea liniară dispozitivului de

comandă şi organul efector
Obiective Dispozitiv Cale motoare Răspuns

de Efector
comandă
• Controlul indirect
•include conexiunea directă DC-efector, dar o

completează cu o recurenţă (conexiune inversă).

de Efector
comandă
Feedback
• Sistem cu reglare directă
Informatii feedforward Perturbatii

de Efector
comandă
• Sistem cu reglare indirectă
Informatii feedforward Perturbatii

de Efector
comandă
1.5. Sisteme biologice - Modelarea
• Mărimi cunoscute din studiul sistemelor tehnice:
•mărimile fundamentale (lungime, timp, masă,
intensitatea câmpului electric, intensitatea luminoasă),
•mărimile derivate utilizate în fizică şi chimie,
•mărimi specifice sistemelor biologice.
Utilizarea cu precădere a mărimilor folosite în fizică şi

chimie se explică prin aceea că, la studiul sistemelor
biologice, se utilizează legile şi metodele fizicii şi
chimiei. Astfel, biofizica are ca obiect cercetarea
fenomenelor biologice din punct de vedere fizic, iar
biochimia cercetează compoziţia chimică şi procesele
chimice din organismele vii.
• Mărimile caracteristice unui sistem biologic sau ale unei
părţi din sistem ca şi în cazul sistemelor tehnice, pot fi
grupate în
•mărimi cauză, considerate drept mărimi de intrare (xi1,
xi2,…, xin),
•mărimi efect, considerate drept mărimi de ieşire (xe1,
xe2, …, xem).
Dacă se studiază structura şi funcţionalitatea unui anumit
sistem biologic, atunci mărimile de intrare şi de ieşire sunt
denumite concret (presiune, debit, temperatură).
În cazul în care nu prezintă importanţă natura concretă a

mărimilor, mărimile de intrare şi de ieşire sunt denumite
“semnale”.
La studiul cantitativ al sistemelor, atunci când se operează

cu mărimi, se impune cunoaşterea, pentru fiecare mărime,
a unităţii de măsură şi a procedeului de măsurare.
Când se operează cu semnale acest lucru nu mai este

necesar.
În vederea simplificării studiului sistemelor se procedează,
de regulă, la considerarea unei singure mărimi (semnal)
perturbatoare.
Alegerea mărimii de intrare, respectiv a mărimii de ieşire,

depinde de scopul urmărit, fiind posibilă, în principiu,
alegerea oricărei mărimi de cauză drept mărime de intrare,
respectiv a oricărei mărimi efect drept mărime de ieşire.
Între mărimile caracteristice biosistemelor există anumite

relaţii. Relaţiile dintre mărimi exprimă atât trăsăturile
generale ale biosistemelor, consecinţe ale legilor generale,
cât şi anumite trăsături specifice. Relaţiile între mărimi pot
fi exprimate în diverse forme.
În limbaj matematic, relaţiile între mărimile caracteristice
unui biosistem sunt date prin funcţii sau ecuaţii diferenţiale.
Forma şi soluţiile ecuaţiilor diferenţiale corespunzătoare

diferitelor regimuri de funcţionare permit aprecierea
comportării statice şi dinamice a biosistemelor.
După forma ecuaţiilor diferenţiale, se deosebesc două mari

clase de sisteme:
•liniare, a căror funcţionalitate poate fi descrisă prin ecuaţii
diferenţiale liniare,
•neliniare, a căror caracterizare nu poate fi făcută prin
ecuaţii liniare.
Caracteristici – modelare
Caracteristicile sunt relaţii exprimate grafic, între două sau

mai multe mărimi specifice unui sistem, în condiţii date de
funcţionare a sistemului.
În funcţie de regimul de funcţionare ale sistemelor se

deosebesc caracteristici statice şi caracteristici dinamice.
Dacă caracteristicile corespund funcţionării în regim

nominal a sistemelor, ele se numesc caracteristici naturale,
iar dacă acestea corespund unui regim diferit de cel
nominal, se numesc caracteristici artificiale.
Elemente care intervin in modelare
Elementele care intervin în modelare sunt: structura,

variabilele şi parametrii.
Structura este pusă în evidenţă de tipul ecuaţiei ales pentru

a reprezenta dependenţa funcţională între variabilele de
intrare şi variabilele de ieşire.
Variabilele reprezintă atributele măsurabile ale sistemului

care variază; acestea pot fi variabile independente sau
dependente. Perechile de variabile de intrare-ieşire mai
sunt denumite şi: cauză-efect, stimul-răspuns.
Elemente care intervin in modelare
Parametrii sunt factorii care influenţează

comportarea sistemului. Aceştia pot fi constanţi sau
variabili în timp. Estimarea parametrilor necunoscuţi se
face prin comparaţia între valorile calculate de la ieşirea
modelului şi datele experimentale. În modelele teoretice,
parametrii au o interpretare fizică reală spre deosebire de
modelele empirice.
Particularitățile modelării sistemelor biologice
Complexitatea biosistemelor. Orice biosistem real poate

conţine un număr mare de elemente interne şi interacţii.
Factorii mediului influenţează biosistemul. Fiecare unitate
biologică se poate comporta diferit faţă de o alta care
aparent este similară. În condiţiile acestei complexităţi,
trebuie elaborat un model clar şi operant care să pună în
evidenţă componentele selecţionate în a reprezenta
sistemul complex biologic.
Individualitatea biosistemului. În biologie, datele

experimentale provin de la o entitate biologică individuală.
Incertitudinea în experimentele biologice include nu numai
erorile experimentului dar şi variaţiile individuale. Din cauza
complexităţii sistemelor bilogice, definiţia completă a unei
clase căreia îi aparţine un model este foarte dificilă.
Reducţionismul. Un sistem biologic este considerat

ca un set de componente care interacţionează. Găsirea şi
descrierea componentelor şi a interacţiilor dintre acestea
sunt cunoscute în filozofie sub numele de reducţionism.
Proprietăţile sistemului biologic depind de natura
componentelor individuale, de căile de transmitere a
semnalelor între acestea, dar şi de aranjarea subsistemelor
componente.
Organizarea ierarhică pe niveluri.

Caracterul ierarhic al biosistemelor simplifică problema
modelării sistemelor biologice. Orice sistem poate fi descris
în termenii unor subsisteme distincte care, în interacţie,
determină comportarea întregului sistem.
Fiecare subsistem poate fi descris la rândul său ca fiind
compus din componente mai mici. În contradicţie aparentă
cu simplificarea, subsistemele pot fi combinate în multe
moduri încât să dea naştere la o varietate crescută de
structuri şi comportamente. Din acest motiv este foarte
dificil de prevăzut comportarea la un nivel superior pe baza
detaliilor observate la un nivel inferior.
Neliniaritatea biosistemelor.
Conceptul de liniaritate este foarte important în modelare.
În general, sistemele biologice se presupun a fi neliniare,
dacă experimental nu se dovedeşte contrariul, sau liniare
pe subdomenii. Sistemele fiziologice sunt caracterizate de
valori limită (de saturaţie). Sistemele neliniare pot avea mai
multe regimuri staţionare, iar atingerea lor depinde de
condiţiile iniţiale.
Ritmurile biologice.
Ritmurile biologice se caracterizează prin stabilitate şi de
aceea adesea se recurge la ecuaţii care descriu oscilaţii
stabile cunoscute ca cicluri limită. Ritmurile bilologice nu
sunt limitate la simple frecvenţe. Mai multe ritmuri au
frecvenţe multiple şi interacţionează cu alte sisteme din
organism.
Structura de sistem cibernetic.

Natura buclelor cu reacţie negativă în sistemele biologice
introduce dificultăţi în elaborarea modelului. Organismele
vii conţin multiple bucle cu reacţie negativă
interdependente, situaţie care conduce la existenţa mai
multor “efectori” şi mai multori “receptori” la un proces.
semnale de la şi spre
alte sisteme homeostatice
efectori receptori
regulator proces
Particularitățile modelării sistemelor biologice – condiții
Modelul care se obţine pentru sistemul viu trebuie să

aibă următoarele caractere:
•coerenţă raţională;
•ajustare la datele experimentale;
•unicitate;
•calitatea de predicţie.
Modelele sistemelor mari fiziologice trebuie să respecte în

plus şi următoarele deziderate:
modelarea trebuie să permită generalizarea rezultatelor
experimentale fragmentare şi schimbarea scalei de
descriere.
1.6 Analiza compartimentală
= analiza unui sistem prin descompunerea acestuia într-un număr

finit de părţi componente (compartimente) care interacţionează prin
schimb de materie
• Modelul obţinut este o reprezentare simplificată, dar posibil adecvată

a fenomenelor.
• Principalele domenii de aplicaţie sunt: studiul cineticii

medicamentelor, cinetica reacţiilor chimice şi studiul sistemelor
metabolice.
• Dacă o substanţă este prezentă într-un sistem biologic în forme

(locaţii) diferite şi trece dintr-o formă (locaţie) în alta, cu o viteză
măsurabilă, atunci fiecare formă (locaţie) constituie un compartiment
pentru substanţă.
Analiza compartimentală urmăreşte dezvoltarea

formalizării matematice a fenomenelor biologice, ceea ce
implică:
•specificarea modelului: determinarea numărului de

compartimente şi interconexiunile între compartimente,
care permit schimbul de materie;
•identificabilitatea structurală: stabilirea structurii, dacă

parametrii sistemului sunt unic determinaţi în condiţiile
existenţei unor observaţii supuse erorii;
•estimarea parametrilor.
Un sistem compartimental constă din două sau mai multe

compartimente interconectate.
Sistemul compartimental poate fi tratat ca un sistem

determinist şi poate fi reprezentat printr-un sistem de
ecuaţii diferenţiale ordinare, fiecare reprezentând relaţia
de bilanţ masic în regim dinamic într-un compartiment.
Dacă nu există schimb de materie cu exteriorul, sistemul

compartimental se consideră închis, iar dacă există
schimb de materie cu exteriorul, sistemul compartimental
se consideră deschis.
SIMBOLURI
Simbolurile grafice utilizate în reprezentarea sistemelor

compartimentale sunt:
• blocuri pentru definirea compartimentelor;

• săgeţi pentru indicarea existenţei şi sensului transferului
de materie.
În modelarea compartimentală se folosesc în principal trei

tipuri de modele:
•catenar;
•buclat;
•mamilar.
•catenar: structura este proprie proceselor de transport şi,

în special, când se urmăreşte modelarea procesului de
difuzie a unui medicament în organism prin sânge;
1 2
........ n
........
•buclat: structura este utilizată pentru a analiza un proces

retroactiv cu reciclări de substanţă sau de transformări
chimice;
1 3
4
•mamilar: structura conţine compartimente dispuse în jurul

unui compartiment central prin care au loc toate
schimburile.
2 3 n
............
1.7 Experimente cu trasori
Organismele tind să-şi menţină caracteristicile în plaje

înguste, chiar dacă apar anumite perturbaţii. Menţinerea
staţionarităţii proceselor în sistemele fiziologice se
studiază prin modelarea compartimentală şi efectuarea de
experimente cu trasori.
Trasorul este o substanţă identică din punct de

vedere al transformărilor cu substanţa care se află în
compartiment şi care este măsurabilă, deşi este utilizată
în doze care nu modifică practic cantităţile existente. Pot fi
utilizaţi ca trasori atomi marcaţi radioactiv.
O doză cunoscută de trasor qi, de volum neglijabil, este
injectată în sistem într-un punct convenabil, la momentul
t=0, şi anume într-un compartiment de masă Mi.
Pentru t>0, în fiecare compartiment sunt două tipuri de

particule (marcate şi nemarcate) omogen amestecate.
Datorită interconexiunilor, trasorul pătrunde în întregul
sistem şi este prezent şi în ieşirile existente.
Din momentul injectării, trasorul este detectabil în sistem

un anumit interval de timp. În timpul acestui interval de
regim tranzitoriu, se fac secvenţial măsurări, cel puţin într-
un compartiment, urmând ca pe baza lor să se realizeze
estimarea parametrilor modelului şi în final descrierea
matematică a sistemului studiat. Trasorul este caracterizat
şi prin radioactivitatea lui specifică, notată prin ai ( ).
Modelarea sistemului masic fiziologic constă în crearea
unui sistem izotopic artificial care se suprapune peste
sistemul masic natural existent.
Mm Fim Mi Fni Mn Sistem masic

kim kni
qm fim qi fni qn Sistem izotopic

kim kni
Ipotezele în care se determină modelele compartimentale:
•sistemele se presupun în regim staţionar;
• cantitatea de substanţă din compartimentul de studiu;
• este constantă şi deci, condiţiile de bilanţ masic sunt

îndeplinite.
Pentru modelarea matematică a sistemului se fac ipoteze
suplimentare asupra mecanismului de transformare între
compartimente:
• volumul fiecărui compartiment rămâne constant;
• orice substanţă care intră în compartiment este

instantaneu distribuită în întreg compartimentul;
• viteza de eliminare a substanţei dintr-un compartiment

este proporţională cu concentraţia substanţei în
compartiment.
Bilanţul masic pentru sistemul masic, respectiv izotopic,
este exprimat de relaţiile:
Fim  k im M m
dM i
 Fim / k im  Fni / k ni
dt
unde kim este coeficientul de transfer din compartimentul
m în compartimentul i.
ex.:
Scintigrafia miocardica
ex.:
PET/CT
1.7 Funcții de transfer
Conexiunea serie
Conexiunea paralel
Conexiunea cu reactie
1.8 Conexiunea informationala intre sistem si mediu
Funcţia informaţională este o funcţie importantă a sistemelor biologice.
-reprezintă capacitatea lor de a recepţiona, prelucra şi emite informaţie.

Noţiunea de informaţie este folosită în două sensuri:
•ca înlăturare a nedeterminării după primirea informaţiei;
•ca element fundamental în procesele de conducere şi reglare.
Informaţia se defineşte prin trei aspecte:

-semantic (semnificaţie),
- pragmatic (scop),
- sintactic (măsura în care semnele ce redau semnificaţia spre receptor
înlătură incertitudinea sau nedeterminarea).
Cantitatea de informaţie primită din mediu este condiţionată de diversitatea şi
calitatea receptorilor cu care este echipat sistemul. Omul primeşte informaţie
în proporţie de 1% prin gust, 1,5% prin simţul tactil, 3,5% prin miros, 11% prin
auz şi 83% prin văz.
1.9 Achizitia de date
Structura analizorilor
Sistemele biologice obţin informaţie referitor la mediul extern şi la

starea si funcţionarea diferitelor subsisteme componente prin
intermediul unor structuri specializate, numite analizori.
Analizorii reprezintă o structură complexă de recepţie, transmisie,

prelucrare şi interpretare a informaţiei senzoriale purtate de stimulii
externi şi/sau interni.
Sistemul de achiziţie al organismului uman este compus din:
•analizor auditiv;
•analizor vizual;
•analizor cutanat;
•analizor olfactiv;
•analizor kinestezic, (Analizatorul kinestezic are rol important în
reglarea tonusului muscular, în funcția locomotorie și percepția forței);
•analizor gustativ.
Structura analizorilor
În structura analizorului se disting trei părţi (segmente) importante (Fig.1.14):

•SR segmentul receptor sau periferic, care interacţionează cu mediul. Segmentul receptor
are celule specializate de detectare de stimuli care se numesc celule receptoare sau
neuroni senzitivi primari (de ordinul 1);
•SI segmentul intermediar sau de transmisie, care constă dintr-un lanţ de neuroni
intermediari numiţi neuroni secundari (de ordinul 2, 3, ...);
•SC segmentul central de prelucrare a informaţiei şi de elaborare a comenzilor spre celulele
efectoare sau spre centrii activităţii nervoase superioare.
În Fig.1.14, u reprezintă mărimile de intrare ce caracterizează stimulii, y1, y2 reprezintă
mărimile de ieşire din segmentul central, yc reprezintă comanda comportamentală, iar yi
reprezintă reacţiile negative.
Celule
efectoare
y2
Sursã u SR SI SC y1 Centrii activitãþii yc

stimuli nervoase superioare
yi
Se consideră stimul un factor fizico-chimic din mediile intern sau extern

unui organism care, acţionând la nivelul celulelor receptoare, provoacă
modificări tranzitorii şi propagabile ale stării acestora.
Stimulii au următoarele caracteristici:
•natura: electrică, mecanică, chimică, etc;
•tipul variaţie: continuă, alternativă, impulsuri;
•intensitatea;
•durata de acţiune;
•variaţia în timp a intensităţii;
•întinderea spaţială;
•distribuţia temporală.
Clasificarea receptorilor:
•mecanoreceptori: detectează deformări mecanice: tangoreceptori,
presoreceptori, sonoreceptori, receptori vestibulari, receptori kinestezici (de
poziţie, de mişcare, de forţă), receptorii de distensie (din plămâni şi inimă);
•termoreceptori: detectează variaţia de temperatură. Aceştia sunt de două
feluri: pentru cald şi pentru rece;
•chemoreceptori: cetectează variaţia compoziţiei chimice a mediului: receptorii
gustativi, olfactivi, chemoreceptorii, liporeceptorii, receptorii pentru aminoacizii
din mucoasa intestinală;
•electromagnetici: stimulii care detectează lumina (fotoreceptori);
•electroreceptori: stimulii care detectează variaţia de câmp electric din jurul
unui organism (unii peşti);
•magnetoreceptori: stimulii care detectează variaţia de câmp magnetic (unele
specii de păsări);
•nocireceptori sau algoreceptori: stimulii care detectează excitanţii de
intensitate mare şi care sunt responsabili de senzaţia de durere.
Analizorul vizual
2. Notiuni de mecanica fluidelor
2.1. Introducere
Mecanica fluidelor:
-Statică
-Cinematică
-Dinamică
Importanță pentru sistemele biologice

-Sistem circulator – cardiovascular;
-Sistem respirator;
-Sistem digestiv;
-Sistem excretor.
2.1. Introducere
2.2. Proprietățile fluidelor
“Fluidul este un mediu continuu, omogen şi izotrop, lipsit de formă proprie,

in interiorul căruia, în stare de repaus, pe suprafeţele de contact ale
diferitelor particule se exercită numai eforturi normale, iar sub acţiunea
unor forţe care nu tind să modifice volumul se deformează uşor”.
Starea de agregare a fluidelor poate fi:

-lichidă,
-gazoasă (vapori),
-plasmă.
Un fluid este caracterizat prin următoarele proprietăţi fizice specifice:

•Densitatea;
•Vâscozitatea.
Densitatea într-un punct al unui fluid este definită ca fiind limita raportului
dintre masa Δm a unui element de volum ΔV din jurul punctului considerat
şi volumul ΔV al elementului, când acest tinde la 0, conform ecuaţiei
Densitatea unui fluid depinde de presiune şi de temperatură.
În cazul unui fluid omogen, densitatea este numeric egală cu masa unităţii
de volum, şi are aceeaşi valoare în toate punctele fluidului, fiind descrisă
de ecuaţia.
Unitatea de măsură a densităţii în Sistemul Internaţional este kg/m3.

Densitatea unui fluid este denumită şi masa specifică a fluidului.

Mărimea fizică derivată din densitate este greutatea specifică.
Definită ca greutatea conţinută în unitatea de volum dV, greutatea specifică γ
a unui fluid, calculată într-un punct al său, reprezintă limita raportului dintre
greutatea ΔG a unui element de volum ΔV din jurul punctului considerat şi
volumul elementului, când acesta tinde la 0, conform ecuaţiei:
În cazul unui fluid omogen, greutatea specifică γ a fluidului este numeric

egală cu greutatea unităţii de volum, şi are aceeaşi valoare în orice punct al
fluidului, fiind descrisă de ecuaţia.
(I.4)
unde, g reprezintă acceleraţia gravitaţională [m/s2].
Densitatea specifică a aerului este ρ=1,225kg/m3, iar a apei este ρ=1000

kg/m3.
Densitatea fiziologică a sângelui are valori între 1050 şi 1070 kg/m3 şi
variază în funcţie de starea patologică a pacienţilor.
Vâscozitatea
Vâscozitatea este proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare

tangenţiale de frecare τ pe orice element de suprafaţă care separă două
porţiuni de fluid aflate în mişcare relativă de alunecare una faţă de cealaltă.
Mişcarea între două straturi de fluid paralele şi vecine este descrisă de

gradientul de viteză şi tensiunea tangenţială dată de legea lui Newton.
μ reprezintă coeficientul de vâscozitate, denumit vâscozitate dinamică [Pa.s];
Vâscozitatea cinematică
Vâscozitatea
Vâscozitatea sângelui variază în funcţie de: hematocrit, proteinemie,

temperatură şi viteza de curgere a sângelui.
2.1.2 Presiunea hidrostatica
2.1.2 Presiunea hidrostatica
2.1.3 Principiul lui Pascal
Variaţia de presiune produsă într-un punct al unui lichid aflat în echilibru în câmp
gravitaţional se transmite integral în toate punctele acelui lichid.
2.1.4 Principiul lui Arhimede
Un corp scufundat intr-un lichid este impins de jos in sus cu o forta egala cu
greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp: FA=lichidVdizlocuitg
Forta arhimedica se aplica intr-un punct al corpului, numit centru de presiune,

acesta coincizand cu centrul de greutate al masei de lichid dizlocuita de corp.
2.1.5 Densimetria
Densimetria cuprinde metode si procedee de determinare a

greutatii specifice a diferitelor corpuri.
Dintre metodele densimetrice amintim:

•Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede
•Metode bazate pe folosirea balantei
•Metoda vaselor comunicante
Densitatea
Densitatea într-un punct al unui fluid este definită ca fiind limita raportului
dintre masa Δm a unui element de volum ΔV din jurul punctului considerat
şi volumul ΔV al elementului, când acest tinde la 0, conform ecuaţiei
Densitatea unui fluid depinde de presiune şi de temperatură.
În cazul unui fluid omogen, densitatea este numeric egală cu masa unităţii
de volum, şi are aceeaşi valoare în toate punctele fluidului, fiind descrisă
de ecuaţia.
Unitatea de măsură a densităţii în Sistemul Internaţional este kg/m3.

Densitatea
Densitatea unui fluid este denumită şi masa specifică a fluidului.
Mărimea fizică derivată din densitate este greutatea specifică.
Definită ca greutatea conţinută în unitatea de volum dV, greutatea specifică γ

a unui fluid, calculată într-un punct al său, reprezintă limita raportului dintre
greutatea ΔG a unui element de volum ΔV din jurul punctului considerat şi
volumul elementului, când acesta tinde la 0, conform ecuaţiei:
Densitatea
În cazul unui fluid omogen, greutatea specifică γ a fluidului este numeric

egală cu greutatea unităţii de volum, şi are aceeaşi valoare în orice punct al
fluidului, fiind descrisă de ecuaţia:
unde, g reprezintă acceleraţia gravitaţională [m/s2].
Densitatea specifică a aerului este ρ=1,225kg/m3, iar a apei este ρ=1000

kg/m3.
Densitatea fiziologică a sângelui are valori între 1050 şi 1070 kg/m3 şi

variază în funcţie de starea patologică a pacienţilor.
2.2 Densimetria
Densimetria cuprinde metode si procedee de determinare a

greutatii specifice a diferitelor corpuri.
Dintre metodele densimetrice amintim:

•Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede
•Metode bazate pe folosirea balantei
•Metoda vaselor comunicante
Vâscozitatea
Vâscozitatea este proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare

tangenţiale de frecare τ pe orice element de suprafaţă care separă două
porţiuni de fluid aflate în mişcare relativă de alunecare una faţă de cealaltă.
Mişcarea între două straturi de fluid paralele şi vecine este descrisă de

gradientul de viteză şi tensiunea tangenţială dată de legea lui Newton.
μ reprezintă coeficientul de vâscozitate, denumit vâscozitate dinamică [Pa.s];
Vâscozitatea cinematică
Vâscozitatea
Vâscozitatea sângelui variază în funcţie de: hematocrit, proteinemie,

temperatură şi viteza de curgere a sângelui.
Vâscozitatea
Rezistenţa la curgerea fluidelor vâscoase printr-o conductă dreaptă
Vâscozitatea = rezistenţa fluidului la curgere.
Rezistenţa la curgere a unui fluid printr-o conductă dreaptă - legea lui Poisseuille
Forţa de rezistenţă vâscoasă
μ – vâscozitatea dinamică;
L – lungimea conductei;
Vm – viteza de curgere maximă, măsurată în centrul conductei.
F – debitul volumic în zona investigată;

P1, P2 – presiunea la intrarea, respectiv ieşirea din zona analizată;
R – rezistenţa la curgere
Tixotropia
Sângele prezintă proprietatea de tixotropie, suferind o transformare

reversibilă.
Prin agitare, la tensiune de forfecare constantă în timp, vâscozitatea sângelui

scade.
Curba de histerezis
a tixotropiei sângelui
(Dintenfass, 1985)
Tixotropia
Studiul tixotropiei sangvine este important pentru a caracteriza starea

fiziologică sau patologică a pacienţilor.
Tixotropia sângelui variază în funcţie de vâscozitatea plasmei,

concentraţia de fibrinogen, hematocrit, agregarea suspensiilor din
sânge (elementele figurate), temperatură, tensiunea de forfecare.
Variaţia proprietăţilor sângelui în funcţie de secţiunea domeniului de
curgere
Proprietăţile sângelui variază în sistemul circulator, în funcţie de diametrul

vaselor prin care acesta trece.
Astfel, în vase cu diametru mare, artere, unde rata de forfecare este ridicată,
sângele poate fi tratat ca un fluid Newtonian, comparativ cu vase de dimensiuni
medii şi mici, arteriole şi capilare, unde sângele este tratat ca fluid non-
Newtonian.
Variaţia proprietăţilor sângelui în funcţie de secţiunea domeniului de
curgere
Efectul care stă la baza modificării vâscozităţii o dată cu diametrul vasului este
Fahraeus-Lindquist.
În acest caz, la vasele cu un diametru mai mic de 0,3mm, eritrocitele se

acumulează în axul vasului (fenomenul de deviaţie axială), iar plasma circulă
între eritrocite şi peretele vasului. Vâscozitatea sângelui scade la nivelul acestor
vase, permiţând astfel vehicularea unui volum ridicat de sânge la nivelul patului
vascular capilar, unde are loc schimbul de substanţă cu ţesuturile irigate
2.3 Statică
Presiunea hidrostatica
2.3 Statică
Principiul lui Pascal
Variaţia de presiune produsă într-un punct al unui lichid aflat în echilibru în câmp
gravitaţional se transmite integral în toate punctele acelui lichid.
2.3 Statică
Principiul lui Arhimede
Un corp scufundat intr-un lichid este impins de jos in sus cu o forta egala cu
greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp: FA=lichidVdizlocuitg
Forta arhimedica se aplica intr-un punct al corpului, numit centru de presiune,

acesta coincizand cu centrul de greutate al masei de lichid dizlocuita de corp.
2.4 Mișcarea fluidelor
Cinematică
Studiul curgerii fluidelor poate fi realizat, la nivel cinematic, respectiv dinamic.
Cinematica analizează curgerea fluidelor, în absenţa forţelor care acţionează

asupra aceastora, în comparaţie cu dinamica, unde se iau în considerare şi
forţele.
“Mişcarea fluidelor poate fi reprezentată matematic printr-o transformare continuă
a spaţiului euclidian tridimensional în el însuşi” [1].
Metodele utilizate în studiul cinematic al mecanicii

fluidelor sunt:
•Metoda lui Lagrange;
•Metoda lui Euler.
Cinematică
Cinematică
“Mişcarea fluidelor poate fi reprezentată matematic printr-o transformare continuă
a spaţiului euclidian tridimensional în el însuşi” [1].
Metodele utilizate în studiul cinematic al mecanicii fluidelor sunt:

•Metoda lui Lagrange;
•Metoda lui Euler.
Dinamică
Principiile fizice care stau la baza curgerii fluidelor, sunt:
•Principiul conservării masei;
•Legea a II-a a dinamicii (Newton);
•Principiul conservării energiei.
Exprimarea matematică a acestor principii este realizată cu ajutorul următoarelor

ecuaţii:
•Ecuaţia de continuitate;
•Ecuaţia de mişcare;
•Ecuaţia energiei.
Dinamică
Principiul conservării masei
Masa conţinută într-un volum V, mărginit de suprafaţa S, rămâne constantă

în timpul mişcării, dacă nu are loc niciun schimb de substanţă cu exteriorul.
forma integrală
V - elementul de volum;
ρ - densitatea fluidului, - viteza; - operatorul nabla
t – timpul;
forma locală
pentru fluide incompresibile (ρ=constant)

Dinamică
Ecuația de mișcare
Asupra unui volum de fluid acţionează forţe masice şi superficiale, care

determină deplasarea fluidului cu viteza.
Dinamică
Ecuația de mișcare
Dinamică
Dinamică
Ecuația energiei
Ecuaţia energiei este o ecuaţie cu derivate parţiale care face legătura între
fenomenele mecanice şi termodinamice care au loc în fluide. Ecuaţia energiei
reprezintă expresia matematică a principiului întâi al termodinamicii, fiind aplicată
atât fluidelor ideale, cât şi reale.
Dinamică
Parametrii adimensionali în mecanica fluidelor
Dinamică
Parametrii adimensionali în mecanica fluidelor
Numărul Reynolds
Curgerea laminară, pentru un fluid ideal, într-o ţeavă dreaptă netedă, are loc în situaţii în
care Re<2300. Este o curgere în care liniile de curent sunt paralele, neproducând zgomot.
Regimul de curgere turbulent apare la valori Re>4000, este o curgere rotaţională, cu
formarea de zone de recirculare, însoţită de zgomot. Trecerea de la curgerea laminară la
cea turbulentă este realizată prin intermediul regimului tranzitoriu, corespunzător valorilor
numărului Reynolds situate între 2300 şi 4000.
În sistemul cardiovascular, parametrul Reynolds variază între 1, în cazul vaselor mici,

arteriole, capilare, la 4000 în cazul vaselor mari, aorta [10]. La nivelul sistemului circulator,
curgerea laminară apare la nivelul vaselor de dimensiuni mici, în timp ce regimul turbulent
apare în vasele de diametre medii şi mari. Caracterul turbulent este influenţat de existenţa
următoarele particularităţi morfologice şi patologice: curburi spaţiale, destinderi ale vaselor
(trecerea de la secţiuni cu diametre mici la secţiuni cu diametre mari), existenţa unor
afecţiuni vasculare(stenoze, anevrism), precum şi a caracterului nestaţionar pulsatil al
curgerii. Profilul de viteză în cazul curgerii laminare este parabolic, respectiv la curgerea
turbulentă profilul este tip palier
3.1 Inima
http://www.heartandstroke.com/atf/cf/%7B99452D8B-E7F1-4BD6-A57D-
B136CE6C95 BF%7D/heart_in_web.jpg, Accesat 16.05.2011.
http://www.bendo.ro/wp-content/uploads/2014/11/artere-coronariene.jpg,
Accesat 18.05.2015.
http://www.medipedia.ro/Portals/0/Articles/AnatomiePhotos/Sistemul%20circulator.jpg
3.2. Fiziologie cardiacă
- efectele mecanice ale cordului
Ciclul cardiac are o durată medie de 0,8s, cuprinzând trei faze: sistola
atrială, sistola ventriculară şi diastola generală.
- sistola atrială durează 0,1s şi reprezintă contracţia miocardului atrial cu
efect al creşterii presiunii în atrii cu aproximativ 8mmHg în cel stâng, respectiv
4mmHg în cel drept. Sistola atrială determină umplerea completă a
ventriculului. La finalul sistolei atriale, valvele atriventriculare se închid.
- sistola ventriculară durează 0,27s. Valvele sigmoide se deschid, iar
sângele din ventricule este pompat în sistemul arterial. Sistola ventriculară
cuprinde următoarele faze: faza contracţiei izovolumice şi faza de ejecţie, cu
două componente: faza de ejecţie rapidă şi lentă. În timpul fazei contracţiei
izovolumice, presiunea arterială atinge valoarea minimă de 80mmHg în aortă.
O dată cu pomparea sângelui în artere, în cadrul fazei de ejecţie rapidă,
presiunea arterială creşte la 120mmHg în aortă.
- diastola ventriculară, caracterizată prin
relaxarea musculaturii ventriculare. Presiunea
ventriculară scade iar valvele sigmoidiene se
închid. Diastola ventriculară are următoarele
etape: protodiastola (scăderea presiunii
intraventriculare şi închiderea valvelor
sigmoidiene), relaxarea izovolumetrică
(ventriculul devine o cavitate închisă, valvele
atrioventriculare se deschid şi sângele începe să
curgă din atrii în ventricule), faza umplerii
rapide (valvele atrioventriculare sunt deschise
şi sângele curge rapid din atrii în ventriculi),
faza umplerii lente (faza cuprinsă între
momentul în care presiunile dintre atrii şi
ventriculi se egalizează şi începutul unei noi
sistole atriale) şi sistola atrială (ultima fază a
diastolei ventriculare).
3.3. Fiziologie vasculară – circulatorie
Parametru Aorta Arteră Arteriolă Capilar Venulă Venă Venă

cavă
Diametru 25 mm 4 mm 30 μm 7 μm 20 μm 5 mm 30 mm
Grosime 2 mm 1 mm 20 μm 1 μm 2 μm 0.5 mm 1.5 mm
perete
- variația presiunii și a vitezei
- Curgeri patologice
Infarct miocardic
- Curgeri patologice

Sisteme Biologice Curs Format Electronic

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme Biologice Curs Format Electronic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere în Sisteme Biologice

As.dr.ing. Alin TOTOREAN

 Întreaga materie (vie şi nevie) este organizată în sisteme ierarhizate

 un sistem = un ansamblu de elemente aflate în interacţiune (L.von

•Sistemele biologice din punct de vedere fizic funcţionează

•Toate sistemele biologice sunt sisteme informaţionale, care:

•Activitatea informaţională a sistemelor biologice este

Pentru asigurarea fidelităţii transmiterii mesajelor, biosistemele dispun

• = rezultatul interacţiunii dintre părţile componente ale

•Această însuşire are ca rezultat apariţia unor caracteristici

•Gradul de integralitate al unui biosistem depinde de:

• În cadrul sistemului, elementele constitutive, legate organic între ele,

•Deşi din punct de vedere cantitativ sistemul este o sumă a

•Rezultatul interacţiunii elementelor în constituie apariţia diferenţierilor

• Biosistemele se află în schimb permanent de materie şi energie cu

• În condiţiile acestui schimb permanent, sistemele biologice se află în

• Structura şi organizarea lor se menţin, în timp ce ele se reînnoiesc

• Biosistemele, prin procesele de metabolism, au capacitatea de a

•Acestea evoluează întotdeauna în sensul dezorganizării lor, respectiv

•Sistemele biologice au capacitatea de a compensa creşterea entropiei

•Datorită acestui caracter, biosistemele au posibilitatea de a-şi spori

•Procesele metabolice sunt absolut necesare pentru creşterea, mişcarea,

•Metabolismul are două laturi:

•Orice biosistem, datorită schimbului de substanţă, energie şi informaţie

•Programele nu se realizează simultan.

•Dintre programele existente se realizează la un moment dat numai

•În fiecare sistem biologic există o ierarhie a programelor.

Prin homeostazie (Cannon), în sens larg, se înţeleg procesele

• În organismul uman au fost identificate, ca exemple, subsisteme

• Mecanismelor de reglare ale sistemelor biologice le este specifică, de

• În cazul biosistemelor, mărimile specifice pot fi controlate pe căi

•Autoreglarea se exercită prin:

• compensarea erorilor (eroarea apărută în funcţionarea

• Descrie un sistem constituit din mai multe elemente de

• Biosistemele sunt alcătuite din elemente cu structuri şi

• În evoluţia biosistemelor se constată o creştere a

•Dezvoltarea corelaţiilor (cantitative şi calitative) are drept consecinţă creşterea

• Există un anumit grad de eterogenitate, o eterogenitate optimă, care asigură

dimpotrivă, ele se află în diferite corelaţii, Aparate

subsisteme dispuse într-o relaţie ierarhică Atomi

•Realizarea şi menţinerea trăsăturilor caracteristice ale unui

•Una dintre trăsăturile esenţiale ale unui sistem biologic

•Mai mult, organismul este supus unei neîncetate acţiuni

•Unele sisteme de control opereaza la nivelul unuia sau

•Valoarea biologică a mecanismelor de reglare este foarte

•Ca şi în sistemele cibernetice, în organisme se recunosc

•are la bază conexiunea liniară dispozitivului de

Obiective Dispozitiv Cale motoare Răspuns

•include conexiunea directă DC-efector, dar o

Obiective Dispozitiv Cale motoare Răspuns

Informatii feedforward Perturbatii

Obiective Dispozitiv Cale motoare Răspuns

Informatii feedforward Perturbatii

Obiective Dispozitiv Cale motoare Răspuns

Utilizarea cu precădere a mărimilor folosite în fizică şi

În cazul în care nu prezintă importanţă natura concretă a

La studiul cantitativ al sistemelor, atunci când se operează

Când se operează cu semnale acest lucru nu mai este

Alegerea mărimii de intrare, respectiv a mărimii de ieşire,

Între mărimile caracteristice biosistemelor există anumite

Forma şi soluţiile ecuaţiilor diferenţiale corespunzătoare

După forma ecuaţiilor diferenţiale, se deosebesc două mari

Caracteristicile sunt relaţii exprimate grafic, între două sau

În funcţie de regimul de funcţionare ale sistemelor se