Sunteți pe pagina 1din 10

Organizarea functionala a sistemului respirator

Arborele respirator

Cai de conducere a aerului Cai de schimb gazos

Cartilaginoase Membranoase Unitatea respiratorie terminala

Trahee Bronhii Bronhiole Bronhiole Ducte Saci


respiratori alveolare alveolari
i

Nealveolare Alveolare

Generatia 1, 2,........... 11,13,..... 16 17,19 20,22,23,24


de 10
ramificatii

Circulatie bronhica (sistemica) Circulatie pulmonara

Functiile sistemului respirator

Functia primara este schimbul de gaze respiratorii (O2 si CO2) intre


organism si mediu.
Termoreglare
Metabolism
Reglarea pH-ului sanguin
Fonatie
Protectia impotriva unor substante toxice, praf si agenti infectiosi.

Ciclul respirator, tipul de respiratie, frecventa respiratorie

Actul reflex al respiratiei cuprinde doua faze:

Inspiratia:
Proces activ initiat de contractia diafragmei si a intercostalilor
externicresterea volumului cavitatii toracice
Pe masura ce volumul cav toracice creste, presiunea
intrapleurala scade sub valoarea presiunii atmosferice

Expiratia:
Este un act pasiv, realizat ca urmare a relaxarii muschilor
inspiratori si structurilor elastice din structura pulmonilor si a
cavitatii toracicescade volumul cav. Toracice, presiunea
pleurala devenind mai putin negativa
Odata cu aceasta, volumul alveolar scade, iar presiunea
alveolara creste la valori peste presiunea atmosferica
Astfel, aerul existent in pulmoni este eliminat din acestia pana
cand PA este din nou egala cu PB=sfarsitul respiratiei, apoi
ciclul se reia.
Ultima parte a expiratiei pare a fi asistata de muschii expiratori:
intercostalii interni si muschii abdominali

Coeficientul de ventilatie si frecventa respiratorie

Procentul de aer alveolar inlocuit cu aer atmosferic proaspat la fiecare


inspiratiecoeficient de ventilatie
Numarul ciclurilor respiratorii pe minut=frecventa respiratorie

FR x VRC = debitul
respirator

Tipul de respiratie

Tipul costal-predomina amplitudinea miscarilor costale asupra celor


abdominale(caii de rase usoare si caine)
Tipul abdominal- predomina miscarile abdominale asupra celor
costale (rumegatoare si iepure)
Tipul costo-abdominal(mixt)- miscari costale=miscari abdominale

Durerile abdominale, compresiunile toracice (harnasament la cai), stare de


gestatie sau acumulare de gazetrecerea la respiratia de tip costal.

La speciile cu val stafilin lung (cal, bou), respiratia este exclusiv nazala, iar la
speciile cu val stafilin scurtr. Nazala+ r. Bucala.

Frecventa respiratorie la animale( in repaus)


Specia Media (respiratii/min) Limite de variatie
Cal 12 8-16
Vaca 20 12-28
Oaie 15 12-20
Capra 15 12-20
Porc 13 8-18
Caine 15 10 (15 )- 20 (30)
Gaina 45 40-50

Fortele implicate in respiratie

Forta activa( Fa) care realizeaza cresterea volumului cavitatii toracice


in inspiratie este contractia muschilor inspiratori
Muschii inspiratori:
Diafragma
Intercostalii externi
Acestor doua grupe se mai adauga si efortul accesoriu al altor
grupe muscular: sternocleidomastoidianul si scalenii)
Fortele care se opun cresterii volumului cavitatii toracice sunt:
1. Elasticitatea pulmonilor si a cavitatii toracice( forta de
elastanta, Fe)
2. Forta de rezistenta frictionala a aerului si a tesuturilor (Fr)
3. Forta de inertie a aerului si a masei de tesut toracic si
pulmonar (Fi)

Repartizarea efortului respirator in functie de rezistenta


opusa de componentele arborelui respirator

Tipul de rezistenta Componentele % din totalul efortului


respirator
Elastica 1.Pulmonii (surfactant 60-66
50-80%, tesut 50%)
2.Cavitate toracica
Frictionala 1.Tesuturi (20%) 30-35
2.Cai respiratorii ( 80% )
Inertiala 1.Plamani 2-5
2.Peretele cavitatii
toracice
3.Aer
Elasticitatea pulmonara, elastanta pulmonara, complianta
pulmonara

Elasticitatea pulmonara este proprietatea pulmonilor de a se alungi


sub actiunea unei forte de intindere si de a reveni la lungimea initiala
cand forta de intindere a incetat sa mai actioneze
In fiziologie se foloseste elastanta pulmonara(Fe), notiunecare
masoara rezistenta elastica opusa de pulmoni la intindere
Fe=P/V
Elastanta pulmonara se datoreaza fibrelor elastice din structura
pulmonilor ( 50%) si surfactantului (50%)
In locul elastantei este preferabila utilizarea notiunii de complianta
pulmonara (C) = usurinta cu care un pulmon se lasa umflat
C=1/Fe=V/P
Intr-un pulmon cu complianta ridicata, o diferenta mica de
presiune va induce o diferenta mare de volumun efort
muscular pentru umflarea acelui pulmon mai redus
Complianta pulmonara variaza in functie de gradul distensiei
pulmonare, fiind maxima intre limitele de variatie ale volumului
respirator curent (I). Complianta combinata torace-pulmon tine cont si
de proprietatile de complianta ale peretelui toracic.

Surfactantul pulmonar

Complex de substante lipoproteice-produs al celulelor alveolare de tip


II-care captusesc sub forma unei pelicule fine de lichid suprafata
alveolelor pulmonare.
40% di-palmito-fosfatidil-colina (DPPC)-cel mai puternic
tensioactiv din surfactant
40% alte fosfolipide( fosfatidil colina, fosfatidil-glicerol)
5% proteine asociate
Colesterol + alte substante
Majoritatea lipidelor din compozitia surfactantului pulmonar sunt
fosfolipide fosfatidilcolina si fosfatidilglicerolul
Moleculele specifice surfactantului sunt tensioactivescad TS a
lichidelor in care se afla si au o portiune hidrofila si una hidrofoba:
Cea hidrofoba se orienteaza catre suprafata filmului de lichid si
vine in contact cu aerul alveolar
Extremitatea hidrofilacatre profunzimea filmului, ocupa
suprafata de contact a moleculelor de apa cu aerul si scad forta
de atractie dintre moleculele de apascade TS
In inspiratie, suprafata alveolara crestese raresc moleculele de
surfactant, cele de apa devin mai dese la suprafata alveolei creste TS
In expiratie, pe masura reducerii razei alveolei pulmonare, moleculele
de surfactant devin mai dese pe aceeasi suprafata si, in consecinta,
mai eficiente in reducerea TS
Valorile TS ale filmului de lichid alveolar ating cca. 50 dyne/cm la sf
inspiratiei si scad la 5 dyne/cm la sf expiratiei.
Rolurile surfactantului pulmonar:
Contribuie la cresterea compliantei pulmonare, reducand efortul
inspirator
Contribuie la relaxarea pulmonara, facilitand expiratia
Contribuie la stabilitatea alveolelor prevenind confluarea
acestora; daca aleveolele ar fi captusite cu un film de apa sau
plasma, presiunea transpulmonara de repaus de -5cm H2O ar fi
insuficienta pentru a mentine umflate alveolele, iar acestea ar
conflua.
Previne atelectazia pulmonara la sfarsitul expiratiei, tensiunea
superficiala fiind mica in alveolelecu raza mica
Reduce presiunea de deschidere sau umflare in alveolele
colapsate sau mici scazand efortul muscular respirator
Pastreaza alveolele uscate, astfel:
o Forta de TS dreneaza fluidul capilar spre spatiul
alveolarsurfactantul reduce aceasta fortase pastreaza
alveolele uscate

Rezistenta pulmonara si inertia pulmonara

Rezistenta pulmonara este forta de frictiune :


Intre moleculele de aer si cele ale peretelui cailor respiratorii
Intre suprafetele pleurelor parietala si viscerala, precum si intre
tesuturile cavitatii toracice
Se opune trecerii aerului
Comform legii lui Ohm, R este egala cu raportul dintre diferenta de
presiune intre doua puncte ale cailor respiratorii, nas(P1)-alveole(P2):
(P1-P2=P) si debitul respirator (V) : R=P/V
Comform legii lui Poisseuille adaptata pentru curgerea gazelor in
tuburi cilindrice, rezistenta la curgere (R) se calculeaza dupa formula
P r 4
V = 8 1

Analiza combinata a celor doua ecuatii arata ca, la o crestere a


lungimii tubului, de exemplu, de 2 ori, P trebuie sa creasca tot de 2
ori pentru a mentine V constant.
In schimb, pentru o reducere la jumatate a razei tubului, presiunea
trebuie sa creasca de 16
Ori pentru mentinerea constanta a debitului de aer.
Traheea si bronhiile mari ofera o rezistenta scazuta la trecerea aerului.
Cea mai ridicata rezistenta este opusa de bronhiile mijlocii, intre
ordinele de ramificatie 4 si 8.

Factori de influenta a rezistentei pulmonare


Bronhoconstrictia si cresterea glandelor din structura epiteliului
arborelui respirator cresc R, bronhodilatatia scade R.
Inertia pulmonara
Forta de inertie este direct proportionala cu masa (m) a tesuturilor
implicate in miscare si masa aerului inspirat, precum si cu acceleratia
sau rata de modificare a debitului respirator (v2).
Pulmonii si cavitatea toracica au masa ridicata, dar acceleratie redusa,
astfel ca inertia acestora este redusa.
Aerul care patrunde in pulmoni are o acceleratie ridicata, dar masa
este redusa, astfel ca inertia aerului este, de asemenea, redusa.

Schimburile gazoase respiratorii

Schimbul de gaze alveolo-capilar: consta in trecerea O2 din aerul


alveolar in sangele capilarelor alveolare si a CO2 din sange in aerul
alveolar.
Mecanismul de schimb este cel al difuziunii facilitate.
Directia de difuziune este cea a gradientului de concentratie, respectiv
din zonele cu concentratie mai mare spre cele cu concentratie mai
mica.
Rata de difuziune a gazelor prin membrana respiratorie alveolara este
in functie de:
1. diferenta de presiune sau de concentratie (P) pe cele doua fete ale
membranei
2. aria de difuziune (A)
3. distanta (grosimea membranei de difuziune X)
4. coeficientul de difuziune (D) dependent la randul sau de
solubilitatea si de greutatea moleculara a gazului
5. Conform legii lui Fick.

A P
Rata de difuziune = D X

Schimbul alveolo-capilar al CO2

Presiunea partiala a CO2 in aerul alveolar are o valoare aproximativa


de 40mmHg in timp ce presiunea partiala a CO2 in sangele venos
alveolar este de 46mmHg.
Desi transferul capilaro-alveolar al CO2 se face la un gradient de
difuziune de numai 6mmHg, echilibrul de difuziune este, de regula,
atins deoarece CO2 are un coeficient de solubilitate mai mare decat al
oxigenului, permitandu-i o viteza de difuziune de 20 de ori mai mare.

Schimbul de gaze capilaro-tisular

Acest schimb de gaze consta in trecerea oxigenului din sange in


tesuturi si a bioxidului de carbon din tesuturi in sange. Acest schimb
se realizeaza tot prin difuziune facilitata.
Oxigenul si dioxidul de carbon difuzeaza prin peretele capilar in
directia gradientului de concentratie pana la realizarea echilibrului de
difuziune.

Schimbul capilaro-tisular al oxigenului

Sangele arterial patrunde in capilarele tisulare cu o PaO 2 de circa 100


mmHg.
Presiunea partiala a oxigenului in tesuturi variaza in functie de rata
de consum a acestuia in diferite procese metabolice, avand o medie de
40 mmHG.
Tesuturile care necesita o cantitate mai mare de oxigen au un numar
mai mare de capilare deschise, ceea ce asigura o suprafata de
difuziune mai mare si o distanta mai redusa intre capilar si tesut.

Schimbul capilaro-tisular al dioxidului de carbon


Sangele bine oxigenat patrunde in tesuturi cu PCO2 de 40 mmHG, iar
presiunea partiala a CO2 in tesuturi este de circa 46 mmHg.

Transportul sanguin al gazelor respiratorii


Transportul O2 : formele de transport sanguin al O2

Oxigenul este transportat sub doua forme:


1. liber (dizolvat in plasma)
2. legat (combinat cu hemoglobina)

Forma dizolvata de transport a oxigenului

Cantitatea totala de oxigen dizolvat in plasma este mica, dar aceasta


creste proportional cu presiunea partiala: la PO2 de 100mmHg
cantitatea de oxigen dizolvat in plasma este de 0,3 ml/dl sange.
Circa 98% din oxigen este transportat de hemoglobina, restul de 2%
fiind transportat de plasma la un animal de 70 kg.

Forma combinata de transport a oxigenului

Cantitatea de oxigen transportata de plasma este prea mica fata de


cerintele organismului. De aceea este necesara o substanta care sa-l
transporte intr-o forma combinata si in cantitate mare de la plamani la
tesuturi. Aceasta substanta este hemoglobina.
Fiecare molecula de hemoglobina se poate combina reversibil,
printr-o reactie de oxigenare, cu patru molecule de oxigen.
Cantitatea de oxigen combinat cu hemoglobina, si de aici gradul
de saturare al hemoglobinei, variaza cu presiunea partiala a
oxigenului.
Curba de oxigenare a hemoglobinei are forma sigmoida, spre
deosebire de forma curbei de dizolvare a oxigenului in plasma
care este liniara.
Forma sigmoida a curbei de saturare se datoreaza afinitatii
variate a Hb pentru oxigen, functie de gradul ei de saturare.
Legarea oxigenului se face in patru etape, afinitatea pentru oxigen a
unui hem fiind influentata de oxigenarea celorlalte molecule de hem .
Saturarea cu oxigen se face gradat, combinandu-se intai primul hem
de la toate moleculele de hemoglobina, apoi al doilea samd.
Combinarea oxigenului cu primul hem creste afinitatea celui de-
al doilea pentru oxigen samd, astfel incat al patrulea hem are o
afinitate de 125 de ori mai mare, comparativ cu primul.
Aceste interactiuni hem-hem sunt responsabile de aspectul
sigmoid al curbei de disociere al oxihemoglobinei.
Cantitatea de oxigen combinat cu hemoglobina este influentata
de PO2 din aerul alveolar. La valori ale PO2 de peste 70 mmHg,
hemoglobina este deja saturata cu oxigen. Cresterea peste 70
mmHg a PO2 determina combinarea doar a unei mici cantitati de
hemoglobina cu oxigenul. Aceasta permite chiar in conditiile
deplasarii animalelor la altitudini moderate. Sub valoarea de 60
mmHg a PO2 curba de disociere a hemoglobinei are o panta
abrupta. Scaderea valorii PO2 sub 60 mmHg se realizeaza in
tesuturi permitand descarcarea oxigenului din sange.
Un gram de hemoglobina poate lega pana la 1,39ml de oxigen,
astfel ca un decilitru de sange care contine 15 g hemoglobina
poate transporta circa 20ml oxigen. Cantitatea de oxigen care
poate fi legata de hemoglobina se numeste capacitate de
oxigenare a sangelui.

Factorii de influenta ai afinitatii hemoglobinei pentru


oxigen

Pozitia curbei de disociere a oxihemoglobinei, adica afinitatea pentru


oxigen a hemoglobinei, este afectata, in principal, de urmatorii factori:
temperatura
pH
concentratia in dioxid de carbon a sangelui
concentratia eritrocitelor in fosfati organici
specia
altitudinea
Temperatura: cresterea temperaturii sangelui scade afinitatea
hemoglobinei pentru O2, ceea ce creste P50 (deplaseaza curba de
disociere a oxihemoglobinei spre dreapta), favorizand descarcarea
oxigenului din oxihemoglobina.
Cresterea temperaturii sangelui insoteste, de regula, o rata
metabolica ridicata, respectiv un necesar de oxigen ridicat.
Dioxidul de carbon si pH-ul: scaderea pH-ului determina deplasarea
curbei spre dreapta, scazand afinitatea hemoglobinei pentru oxigen si
favorizand eliberarea oxigenului in tesuturi.
Cresterea concentratiei dioxidului de carbon sau a diferitilor
acizi plasmatici scade afinitatea hemoglobinei pentru oxigen,
deplasand din nou curba de disociere a oxihemoglobinei spre
dreapta.