Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Histologie
Embriologie
Semestrul I
Biologie (Organizare)Celulară
Embriologie
CUVÂNT ÎNAINTE
Manualul de „ Biologie celulară, Histologie,Embriologie
animală ” este destinat, în principal, studenţilor în medicină
veterinară şi în biologie, dar este util şi altor specialişti care se
ocupă de creşterea, reproducerea, exploatarea şi păstrarea
biosecurităţii animalelor domestice, precum medici
veterinari, ingineri zootehnişti, biologi şi biotehnologi.
Preluând datele de microscopie optică, microscopie
electronică, embriologie şi îmbinându-le cu rezultatele
ştiinţifice obţinute în activitatea, de peste treizeci de ani din
domeniul morfologiei normale (macro- şi microscopice) a
autorului, s-a elaborat o lucrare
structurată logic, ancorată în realităţile biologiei, creşterii,
exploatării şi medicinei animalelor domestice. Lucrarea prezintă
nivelul celular, tisular, organic şi sistemic de organizare a
organismului animal, împreună cu noţiunile de embriologie
aferente.
Se urmăreşte, astfel, ca instruirea actualilor studenţi să se
realizeze metodic, de la simplu la complex, încât însuşirea
cunoştiinţelor să se facă raţional şi gradual, rezultând o bază solidă
de cunoştiinţe fundamentale, cu implicaţii practice, care să permită
înţelegerea, perfecţionarea continuă şi îmbunătăţirea eficacităţii
activităţilor viitorilor absolvenţi.
Adresându-se, în primul rând, studenţilor din anii începători ,
lucrarea a fost concepută ţinând cont de programa programa
analitică a disciplinelor de Biologie celulară, histologie şi
embriologie de la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti
şi a disciplinelor de Oraganizare celulară ( citologie animală),
Histologie şi embriologie animală de la Facultatea de Agricultură
din Bucureşti, specializarea Biologie.
Celulele care intră în alcătuirea unui organ realizează o
structură stabilă, asemănătoare la specii diferite, fenomen
cunoscut sub denumirea de homeostazie structurală. Pentru
realizarea unei astfel de structură cooperează un mare număr de
celule de tipuri diferite, care comunică între ele, îşi controlează
forma, mărimea, poziţia, orientarea în spaţiu şi activitatea în aşa
fel, încât fiecare celulă şi structură, în ansamblul său, să
funcţioneze optim, obţinându-se efecte maxime cu minimum de
cheltuieli materiale şi energetice.
Funcţiile celulelor, ţesuturilor sau organelor pot fi
explicate numai după cunoaşterea în profunzime, până la
nivelul molecular, a structurilor, care formează baza lor
materială. A înţelege o structură, un ansamblu de fapte
observabile optic sau electronomicroscopic înseamnă să
descoperi interrelaţiile dintre elementele componente.
Domeniul ştiinţific prezentat în manual înregistrează o
gigantică explozie informaţională, încât a trebuit să selectez, din
multitudinea de date recente, numai pe acelea care prezintă o
importanţă majoră pentru latura formativă, instructivă şi
ştiinţifică a pregătirii studenţilor . Acest fapt limitează, de la
început orice pretenţii asupra cartacterului exhaustiv al lucrării şi
al indicaţiilor bibliografice.
Pentru a facilita însuşirea materialului teoretic, autorul a
desenat o serie de scheme după preparate histologice, iar alte
scheme au fost preluate, prelucrate şi modificate din lucrări
consacrate.
Mulţumesc tuturor celor care îmi vor adresa
sugestii şi idei ce vor duce la îmbunătăţirea acestui material
didactic, pe care îl doresc a fi cât mai util studenţilor.
Autorul
1.1 Repere istorice în evoluţia cunoştiinţelor despre
celule şi ţesuturi
Tehnici fizice:
- Fracţionarea celulei prin centrifugare diferenţiată permite obţinerea în
stare pură a unor componente celulare, precum complexul Golgi, aparatul mitotic,
ribozomi, etc.
O contribuţie deosebită la perfecţionare acestei tehnici a adus-o G.Em.Palade care a
pus la punct centrifugarea în gel de sucroză.
- Criofracturarea permite despicarea membranelor celulare îngheţate, la
nivelul planului median al bistratului lipidic.
- Autoradiografia localizează materialul radioactiv din ţesut.
- Historadiografia realizează o microradiografie cu raze X a unui preparat
histologic.
- Difracţia razelor X, care a permis descifrarea structurii spaţiale a
proteinelor şi a acizilor nucleici.
- Difracţia şi dispersia de neutroni, prin care s-a descifrat organizarea
moleculară a cromatinei.
- Rezonanţa magnetică nucleară de înaltă rezoluţie, ce se utilizează pentru
studierea interacţiunilor moleculare în membranele biologice.
- Rezonanţa magnetică în impulsuri, folosită la studiul permeabilităţii
membranelor pentru apă şi ioni.
- Rezonanţa electronică de spin, ce foloseşte ca markeri specifici substanţe
cu electroni impari care se ataşează şi evidenţiază molecule de ADN, de proteine,etc.
- Spectrofluorometria,ce permite studierea vâscozităţii membranelor,
difuziunea, rotaţia proteinelor.
Tehnici biochimice
În biologia moleculară se utilizează:
- Electroforeza în gel de poliacrilamidă, pentru studiiul
proteinelor şi acizilor nucleici.
- Marcările bazate pe fotoafinitate a unor părţi din
moleculelele integrate în structuri celulare.
- Reconstituiri de structuri şi funcţii celulare din
componentele purificate.
- Imunocitochimia evidenţiază reacţiile dintre antigen
şi anticorp.
Tehnici complexe de biologie celulară şi moleculară
Sunt reprezentate de:
- Tehnica ADN-ului recombinat.
- Producerea de anticorpi monoclonali cu ajutorul
hibridoamelor, ce a permis descifrarea mecanismelor care
reglează exprimarea genei.
- Sinteza artificială a genelor.
- Manipulări de gene, etc.
1.5. Progrese conceptuale.
Progresele teoretice sau conceptuale au permis
îmbogăţirea, dezvoltarea şi aprofundarea cunoştiinţelor de
biologie celulară şi moleculară. Sunt reprezentate de:
- Analiza şi sinteza informaţiilor obţinute de
morfologia celulară, biochimia şi biofizica celulară, fiziologia
celulară, genetica moleculară, imunologia celulară şi
moleculară, virusologie,etc. În acest concept se manifestă
două tendinţe opuse: una de acentuare a sintezei şi alta de
extindere a sferei de sinteză.
- Molecularizarea informaţiilor , care constă în
descifrarea structurilor şi funcţiilor până la nivel molecular.
Acest fapt a dus la schimbarea denumirii acestei ramuri a
ştiinţelor biologice din "citologie generală" în "biologie
celulară" şi apoi în "biologie celulară şi moleculară".
- Integrarea informaţiilor obţinute prin toate
metodele şi de la toate nivelele într-un tot unitar, încât
biologia celulară şi moleculară studiază în mod complex şi
complet aspectele morfofuncţionale ale celululelor,
observabile la microscopul optic, ultrastructurile relevate de
microscopul electronic, organizarea şi fiziologia moleculară,
realizând o imagine exhaustivă a nivelului celular de
organizare a materiei vii.
2. CELULA CA SISTEM BIOLOGIC
Prin sistem biologic se înţelege un ansamblu de
elemente (componente) interconectate într-o formaţiune
complexă, relativ stabilă, formaţiune care se comportă ca un
întreg, cu proprietăţi şi funcţii distincte cantitativ şi calitativ
de proprietăţile elementelor componente.
Există sisteme lipsite de viaţă (abiotice), precum
particulele subatomice, atomii, moleculele şi sisteme dotate
cu viaţă ( biotice )cum ar fi celulele, ţesuturile, organele,
organismul, populaţia, biocenoza şi biosfera.
Celula (cellula) este primul sistem biologic care
manifestă cea mai importantă caracteristică a materiei vii -
capacitatea de auto reproducere. Formele de "viaţă
moleculară", identificate până în prezent, ca "prionii"
(microorganisme patogene, formate din particule proteice,
fară acizi nucleici) şi virusurile (microorganisme ce conţin
acizi nucleici şi proteine) sunt capabile să se reproducă
numai în interiorul celulei.
Celula, ca sistem, prezintă următoarele caracteristici:
►Este un sistem deschis, pentru că are în permanenţă
schimburi de energie şi substanţă cu mediul extracelular.
► Are un caracter istoric, apărând la un anumit
moment al evuluţiei materiei vii şi putând să dispară, atunci
când materia vie îşi va produce o altă formă mai eficientă de
organizare decât celula.
► Are caracter informaţional, deoarece recepţionează,
acumulează, prelucrează şi transmite informaţii cu ajutorul
codului genetic.
► Prezintă trei categorii de programe, legate de
capacităţile sale structurale şi funcţionale: a- programul "
pentru sine", ce asigură autoconservarea celulei ( de expl. în
culturile de celule); b- programe ale sistemelor componente,
ca de exemplu programele organitelor sau ale complexelor
moleculare; şi c- programe superioare care asigură existenţa
sistemelor superioare ( ţesut, organ, organism).
► Echilibrul dinamic, ce se manifestă printr-o "pendulare"
continuă, faţă de o stare morfofuncţională optimă, stabilă.
► Autoreglarea sau "feed back"-ul, prin care îşi controlează
procesele interne, în funcţie de relaţiile cu mediul prin
mecanisme de tip cibernetic.
► Heterogenitatea internă este însuşirea de a fi alcătuită din
elemente componente mai mult sau mai puţin diferite ( de
expl. mitocondrii, ribozomi, microfilamente,
microtubului,etc.)
► Integralitatea, prin care celula ca sistem, nu se reduce la
suma însuşirilor elementelor componente, ci prezintă
însuşiri noi (structurale şi funcţionale) pe care nu le au aceste
elemente considerate izolat. Această înşuşire permite
desfăşurarea funcţiilor biologice fundamentale:
metabolismul, reproducerea, adaptarea, menţinerea stării de
stabilitatea diferenţiată,etc.
Pe baza acestor caracteristici, concepţia actuală despre
celulă o defineşte ca fiind: unitatea elementară a lumii vii,
produs al evoluţiei, cu structură complexă, în relaţie de
autonomie şi echilibru dinamic cu mediul înconjurător,
având ca proprietăţi esenţiale metabolismul,
autoreproducerea, creşterea şi dezvoltarea.
2.1. Arhetipurile celulare
Există două arhetipuri (arhetip = model primar, după G.E.Palade)
celulare: procariotele (procariot =prenucleat, fără nucleu distinct) şi
eucariotele (eukariot= cu nucleu distinct).
2.1.1. Procariotele
Sunt reprezentate, în principal, de bacterii şi de algele albastre verzi (denumite şi
cianobacterii).
Ele sunt mai mici (1-10 m) decât celulele eucariote şi lipsite de membrane
intracelulare.
Organitele celulare sunt puţine ( numai ribozomi) sau absente.
Nucleul nu apare distinct, genomul (totalitatea genelor) nefiind separat de
citoplasmă.
Prezintă un cromozom unic, dispus în citoplasmă şi reprezentat de un ADn
circular neconjugat cu proteine. ARN-ul şi proteinele sunt sintetizate în acelaşi
compartiment, în citoplasmă.
Nu au aparat mitotic, deoarece se înmulţesc prin sciziparitate.
Îşi realizează locomoţia prin flageli simpli.
Au metabolism aerob sau anaerob.
Sunt delimitate de o membrană plasmatică, ce trimite prelungiri
endocelulare, denumite mezozomi, dublată la exterior de un perete celular.
Nu prezintă citoschelet, nu au curenţi citoplasmatici, iar endocitoza şi exocitoza
sunt absente.
De obicei sunt monocelulare.
2.1.2.Eucariotele
Sunt reprezentate de protiste, fungi, plante şi animale.
Au dimesiuni mai mari (5-100 m) decât procariotele.
Prezintă un sistem complicat de membrane intracelulare,
care delimitează unele componenete intracelulare (nucleul)
şi unele organite (mitocondriile, reticulul
endoplasmic,complexul Golgi,etc).
Au un nucleu distinct, în care este situat genomul, ce
cuprinde mai mulţi cromozomi. Molecula de ADn este foarte
lungă şi conjugată cu proteine.
ARN-ul este sintetizat şi procesat în nucleu, în timp ce
proteinele sunt sintetizate în citoplasmă.
Au citoschelet compus din proteine filamentoase, curenţi
citoplasmatici şi desfăşoară procese de endocitoză şi
exocitoză.
Prezintă aparat mitotic.Se divid prin mitoză şi meioză.
2.2 Morfologia generală a celulelor eucariote
Dimensiunile celulelor eucariote sunt extrem de variate. Ele se exprimă
în următoarele unităţi de măsură: micrometrul, nanometrul şi
angstromul.
Unităţile de măsură folosite în morfologia microscopică
Denumire Simbol Valoare
Micrometrul ( = µm ( µ ) 1 µm =0,001 mm = 10 –6 m
micronul )
Nanometrul nm 1 nm = 0,001 µm = 10-9 m
Angstrom A 1A=0.1nm=10-4um=10-10m
Invaginări Cripte
Canalicule intracelulare
Flageli
Diferenţierile tranzitorii apar şi dispar în raport cu
anumite momente funcţionale ale celulei, având aspectul
unor învaginări (invaginatiocellularis) ale plasmalemei (în
endocitoză), sau al unor expansiuni (processus celularis), cum
ar fi pseudopodele sau vălurile ondulante, prin care se
realizează deplasarea celulelor.
Rădăcina (radix basalis) cilului este formată din dubletele sau tripletele
periferice ale corpusculului bazal care ajung în citoplasma polului apical al celulei
ciliate. Are rolul de a ancora cilul în citoplasmă, prezintă proprietăţi contractile şi
participă la conducerea stimulilor recepţionaţi de porţiunea liberă.
Joncţiunile celulare (junctio intercellulares) sunt structuri stabile prin care plasmalemele celulelor
interacţionează specific.
Spaţii intercelulare
Joncţiuni digitiforme
Joncţiuni de comunicare
C. Complexe joncţionale
Fig.3.13.Tipuri de joncţiuni celulare
A-Joncţiuni impermeabile - zonula occludens;
B-Desmozomi în bandă - zonula adherens;
C-Desmozomi în pată - macula adherens;
D-Joncţiuni permeabile -gap.
In raport cu structura lor, se descriu joncţiuni simple,
joncţiuni complexe şi complexe joncţionale (jonctio
intercellularis complex). În cazul joncţiunilor simple
(junctio intercelluaris simplex), între plasmaleme există
un spaţiu (de cel puţin 30 nm) prin care pot trece toate
tipurile de molecule existente în mediul intercelular.
După aspectul lor, joncţiunile simple sunt de trei feluri : -
spaţii intercelulare, - joncţiuni intercelulare denticulate
(junctio intercellularis denticulata), şi - joncţiuni
intercelulare digitiforme (junctio intercelluaris
digitiformes).
În raport cu funcţiile lor , se disting trei categorii de
joncţiuni complexe: -de adezivitate, - impermeabile şi -
de comunicare.(Fig.3.13)
3.4.1.Joncţiunile de adezivitate sau dezmozomii.
Desmozomii (desmosoma) sunt joncţiuni ce conferă o mare
rezistenţă mecanică unor ţesuturi şi organe, solicitate în acest sens .
Se prezintă sub trei forme, toate întâlnite în ţesuturile epiteliale: 1-
desmozomi în pată; 2-desmozomi în bandă; 3-hemidesmozomi.
Desmozomii în pată (macula adherens) .Se mai numesc şi
desmozomi în "spot", în "nit", sau macula adherens (macula = pată,
în limba latină). Sunt prezenţi mai ales în ţesuturile epiteliale de
acoperire. În alcătuirea lor intră următoarele componente: 1-
plasmalemele adiacente, dispuse paralel, la o distanţă de 25-30 nm;
2-un material proteic, intercelular dens la fluxul de electroni, cu
aspect filamentos, bisectat de o densificare centrală,bogată în
glucide şi calciu; 3-densificări intracelulare, în formă de disc, ataşate
de plasmalele joncţionate; 4-dispozitive de legătură sau linkeri,
reprezentaţi de microfilamente, ce se detaşează din materialul dens
intercelular, străbat plasmalemele şi apoi discurile intracelulare,
pentru a se ancora la microfilamentele citoscheletului;
5-elemente citoscheletale, respectiv microfilamente de actină sau
filamente intermediare de cheratină, care se numesc
tonfilamente.(Fig.3.14)
Fig.3.14 Desmozom în pată-schemă
1 - Plasmalemele adiacente;
2- Spaţiu şi material intercelular;
3-Discuri intracelulare;
4-Linkeri;
5-Tonofilamente.
Desmozomii în bandă (zonula adherens) sau în panglică (zonula=panglică, în latină)
sunt prezenţi la polul apical al celulelor epiteliale şi la nivelul segmentelor transversale ale
discurilor intercalare cardiace.
Prezintă o structură asemănătoare cu cea a desmozomilor în pată, cu următoarele
deosebiri: -spaţiul intercelular, de 15-25 nm este mai sărac în material electronodens; -
densificările intracelulare, de pe faţa internă a plasmalemelor joncţionate, nu au formă de
disc, ci de bandă sau panglică. (Fig.3.15)
Fig.3.18.Diagrama
schimburilor moleculare
prin joncţiunile gap.
Un conexon are o formă de prismă hexagonală cu diametrul
de 7-8 nm şi este alcătuit din 6 subunităţi proteice (oligomeri).
Subunităţile delimitează un canal hidrofil cu diametrul
reglabil. Ionii de calciu intracelular (Ca2+) modifică diametrul
canalului, controlând astfel comunicarea intercelulară.
Canalul hidrofil al joncţiunii gap permite trecerea dintr-
o celulă în alta a ionilor şi a unor molecule cu greutate sub
1.000-1500 daltoni, precum: glucide, aminoacizi, nucleotide,
hormoni, vitamine,etc. Nu pot să treacă macromoleculele
(proteine, acizi nucleici, etc.), dar sunt de 10.000 ori mai
permeabile pentru ionii metalici decât restul suprafeţei
membranei.
În culturile de celule, joncţiunile de tip gap se
organizează foarte rapid, din proteinele existente în
plasmalemă, care se grupează în conexoni. Ele permit schimbul
unor molecule de mărimi medii, ca nucleotizii.
Joncţiunile gap sunt necesare mai ale în situaţiile în care
celulele trebuie să acţioneze simultan, în grup, cum este cazul
celulelor embrionare, pe cale de diferenţiere sau între celulele
musculare (cardiace şi netede), nervoase şi endocrine.
3.4.4.Complexele joncţionale
Cuprind joncţiuni strânse spre frontul luminal şi
desmozomi spre frontul latero-bazal. Sunt întâlnite, mai ales,
între celulele din epiteliile intestinale şi renale. În complexele
joncţionale sunt prezente toate tipurile de legături
intercelulare necesare pentru îndeplinirea funcţiilor specifice
ţesuturilor respective.(fig.3.19)
Fig.3.19. Complexe joncţionale
în epiteliul intestinului subţire.
A-Micvrovili;
B-Joncţiuni impermeabile;
C-Desmozomi în bandă;
D-Desmozomi în pată;
E-Filamente din citoschelet;
F-Joncţiuni permeabile;
G-Hemidesmozomi;
H-Mebrana bazală.
3.5. Receptorii din membrane
Pori
A.Transport pasiv Difuziune simplă Canale moleculare
transmembranare
Fig.3.31.Mecanismele fagocitozei ;
A-Mecanisme moleculare; Realizarea
fagozomilor.
1-ImunoglobulinaG;
2-Receptor inactiv;
3-Receptor activat;
4-Proteină contractilă din citoschelet;
5-Pseudopode;
6-Fagozom.
Digestia intracelulară a particulelor fagocitate are loc în lizozomi şi se
produce prin: -sisteme dependente de oxigen, mediate de enzime
(mieloperoxidază, superoxidismutază); şi - prin sisteme independente de
oxigen ,ce presupun acţiunea lizozimului, a lactoferinei,etc..
3.6.2.2.2.Pinocitoza
Pinocitoza sau endocitoza particulelor în fază fluidă reprezintă procesul
de transport în masă a unei cantităţi variabile de fluid tisular, împreună
cu particulele pe care le conţine, prin intermediul unor vezicule (vezicula
pinocitocica), denumite pinozomi.
Se întâlneşte la toate tipurile de celule, apărând ca o modaliatate
împortantă prin care celulele captează din lichidul intercelular
substanţele necesare metabolismului lor.
Se deosebesc două forme de pinocitoză în funcţie de
mecanismele care intervin în procesul de preluare a sustanţelor: -
pinocitoza fară receptori şi - pinocitoza mediată de receptori.
Pinocitoza fără receptori este endocitoza cea mai frecvent
întâlnită la acele celule din organism, care folosesc pentru transport
suprafeţe mari nespecializate din membrana plasmatică.. Preluarea
substanţelor cu ajutorul veziculelor se face fără o legare prealabilă a lor
de membrana celulară prin receptori.
Pinocitoza se desfăşoară în mai multe etape:
Poziţia. În cele mai multe cazuri, nucleul ocupă o poziţie centrală, strategică
pentru rolul de coordonator al activităţii celulare. Totodată există numeroase
excepţii, în care nucleul ocupă o poziţie: excentrică, în adipocite (celule care
acumulează grăsimi în citoplasmă); medio-bazală, în celulele secretoare din
pancreas sau parotidă; bazală, în secretoare de mucus, în celulele caliciforme. În
general în celulele secretoare.(Fig.4.3.)
Număr. Ca regulă generală, o celulă prezintă un nucleu. Excepţiile sunt
însă numeroase. Astfel, hepatocitele sunt binucleate în proporţie de 7-
8%, osteoclastele au 30-40 nuclei, iar fibra musculară striată (rabdocitul)
prezintă între 20-40 nuclei pentru fiecare centimetru.
În condiţii patologice, mai mulţi nuclei apar în:- celulele gigante
Langhans (prezente în tuberculoză, au câţva zeci de nuclei, dispuşi la
periferia celulei, în coroană sau potcoavă); -celulele gigante de corp străin,
care apar în cazul pătrunderii în organism a unor particule străine,
nedigerabile de către celule; - celulele tumorale.
Multinuclearitatea se produce în două moduri: 1- prin
multiplicare nucleară repetată (cariokineză), fără diviziunea citoplasmei
(citodiereză),rezultând un plasmodiu; 2-prin fuzionarea mai multor
celule mononucleate, rezultând un sinciţiu (cum este cazul
osteoclastelor, rabdocitelor,celulelor Langhans,etc.)
1-MN externă;
2-MN-internă;
3-Spaţiu cisternal;
4-Filament intern;
5-Formaţiune conică;
6-Granulă-anulus extern;
7-Granulă-anulus intern;
8-Granulă centrală.
Funcţiile membranei nucleare sunt: 1 - delimitează
conţinutul nucleului de cel al citoplasmei;2 - reglează
schimburile dintre nucleu şi citoplasmă; 3 - formează
membranele reticulului endoplasmic, reprezentând
rezerva de citomembrane în celule care se divid rapid; 4 -
menţine şi stabilizează cromatina, care se ataşează de
faţa sa internă; 5 - rol mecanic în susţinerea organitelor,
acestea fiind legate de faţa sa externă prin fibrile de 18
nm.(Fig.4.8.)
Fig.4.8. Diagrama căilor de translocare a matrialului din nucleu (A) în citoplasmă (B).
1-Transport prin microvezicule;
2-Transport transmembranar
3-Transport combinat;
4-Translocare prin pori;
5-Extruzare prin delimitarea unor saci din învelişul nuclear.
4.3.Nucleoplasma
Nucleoplasma, matricea nucleară sau sucul nuclear (nucleoplasma)
reprezintă acea parte a nucleului, aparent lipsită de structuri (la microscopul optic
şi la cel electronic,de grosisment redus). La nivelul molecular apare structurată,
încât denumirea de suc nuclear apare impropie, fiind mai adecvată denumirea de
matrice nucleară. Nucleoplasma se prezintă ca un mediu de natură proteică care
în care "plutesc" nucleolii şi cromatina. Are rol esenţial în organizarea nucleului,
determinându-i forma, în sinteza de ADN şi ARN, în medierea semnalelor
hormonale (ale steroizilor).Conţine diverse enzime, ce intervin în glicoliza
anaerobă şi în realizarea unor legături macroergice.
Fig.4.14.Modalităţi de plicaturare a
fibrei de cromatină în cromozom
1-Plicaturare transversală;
2-Plicaturare longiutdinală;
3-Plicaturare combinată;
4-Structură cuaternară.
4.4.3.3. Nucleozomii
Conceptul de nucleozom a fost elaborat de KÖRNBERG,
în anii 1975-1977. Un nucleozom este un octamer histonic de
forma unui cilindru scurt , cu un diametru de 11 nm şi o
înălţime de 5,5 nm, pe care duplexul de AND îl înconjoară de
două ori.(Fig.4.15.)
Deşi a fost observat încă din 1836 de către VALENTIN, ca o granulă densă în
interiorul nucleului, rolul său a fost dezlegat mult mai târziu, abia în 1960, precizându-se
rolul esenţial pe care îl are în biogeneza ribozomilor
Dimesiunile nucleolilor sunt între 1-2 µm, ocupând circa 30% din volumul
nucleului. Ele variază în funcţie de implicarea celulelor în sinteza de proteine. Celulele care
sintetizează cantităţi mari de proteine (neuronii, celulele embrionare, limfocitele stimulate
antigenic) au nevoie de mulţi ribozomi,ceea ce face ca nucleolii să aibă dimensiuni mari. În
celule în care sinteza de proteine este redusă (în spermatozoizi), nucleolii au dimensiuni
mai mici. Nucleolul apare hipertrofiat în anabolism, în perioada de diferenţiere embrionară
şi se reduce în catabolism şi în inaniţie.
Raportul nucleolo / nuclear. Numărul şi volumul
nucleolilor depind de starea funcţională a celulei. Cu cât
celula este mai activă în sinteza proteinelor, cu atât
raportul nucleolo/nuclear este mai mare. Acest raport
este folosit drept criteriu pentru aprecierea vârstei
celulelor. Astfel celula tânără prezintă un nucleu mare
eucromatic, cu un nucleol mare, cu o citoplasmă redusă
şi bazofilă, iar o celulă adultă prezintă un nucleu mai
mic, hipercrom, cu nucleoli mici şi o citoplasmă
abundentă.
Fig.5.3. Tonofilamentele
A-Aspect la microscopul optic; B-Aspect la electronomicroscop:
1-Material fibrilar; 2-Material granular.
Aplicaţii medicale. Identificarea tipului de filament intermediar
cu ajutorul anticorpilor monoclonali, permite diagnosticarea
tumorilor maligne, deoarece: carcinoamele au filamente de
cheratină, sarcoamele de vimentină, iar rabdomiosarcoamele de
desmină. Glioamele au filamente gliale, iar neuroblastoamele au
neurofilamente.
5.2.3.Microtrabeculele.
Microtrabeculele au fost descrise în celule examinate prin
microscopie electronică de voltaj supraînalt, la măriri de 300.000
ori. Sunt structuri fibrilare mai subţiri de 4-6 nm, decât
microfilamentele.
Microtrabeculele formează o reţea ce străbate întreaga
citoplasmă, înterconectând microfilamentele,microtubulii, practic
toate componentele subcelulare prezente în celula animală. Pot fi
considerate ca fiind expresia fenomenului de gelificare, deşi uneori
se contestă realitatea lor biologică, fiind considerate un artefact.
.
Microtrabeculele menţin poziţia în spaţiul intracelular a citoscheletului şi
organitelor,fiind considerate suportul matricii biostructurate. De reţeaua
microtrabeculară se leagă enzimele din citosol, asigurându-se trecerea
substratului de la o enzimă la alta în mod coordonat. În ochiurile reţelei
se găseşte apă şi ioni , încât microtrabeculele protejează celula în cazul
fluctuaţilor conţinutului în apă. Atunci când apa pătrunde în celulă,
spaţiile se dilată, în timp ce în cazul deshidratării celulei, spaţiile se
contractă. Un alt rol al reţelei de microtrabecule constp în mişcarea
intracelulară a granulelor de pigment.
Fig.5.11. Aspectul
sarcomerului
a-în muşchiul contractat;
b- în muşchiul relaxat;
c-în muşchiul întins.
Glisarea se datorează faptului că fiecare cap al moleculelor de
miozină "păşeşte" în lungul filamentului de actină, de pe un monomer
pe următorul "trăgând" filamentul de actină pas cu pas.
Contracţia muşchiului scheletic se declanşează în momentul în care
excitarea nervului motor al muşchiului determină apariţia unui
potenţial de acţiune în sarcolemă ( plasmalema fibrei musculare
striate), la nivelul joncţiunii neuromusculare. Semnalul electric se
transmite rapid în jurul fiecărei miofibrile prin tubii transverşi ce se
întind de la sarcolemă la miofibrilă. În acest fel, semnalul electric
ajunge la reticulul sarcoplamic ( o formă specifică a reticulului
endoplasmic în fibra musculară), producând eliberarea din cisternele
reticulului în citosol, a unei cantităţi mari de ioni de calciu (
Ca2+).Creşterea bruscă a concentraţiei de ioni de calciu declanşează
contracţia miofibrilei, datorită efectului pe care Ca2+ îl produc asupra
troponinei şi tropomiozinei. În repaus, tropomiozina se interpune
între actină şi capul miozinei, blocând interacţiunea dintre ele.
Troponina C leagă ionul de calciu şi prin aceasta modifică poziţia
tropomiozinei, făcând posibilă interacţiunea actinei cu miozina.
Fig.5.12. Relaţiile actină- miozină- tropomiozină
a - în repaus; b- în activitate;
1- miozina; 2- actina; 3 – tropomiozina
În momentul în care capul miozinei atinge actina este eliberat ADP şi gruparea fostfat,
ceia ce determină o flexare a capului miozinei care trage de filamentul de actină,
rezultând glisarea filamentului şi contracţia musculară. După acest moment, de capul
miozinei se leagă o moleculă de ATP, producându-se desprinderea miozinei de
actină.Miozina hidrolizează ATP-ul în ADP şi gruparea fosfat, iar capul miozinei îşi
recapătă conformaţia iniţială, după capul se repetă.
Miscările de "păsire" a capetelor de miozină în lungul filamentelor subţiri (de
actină) sunt efectuate de către fiecare moleculă şi de către fiecare lob al capului.
Într-un muşchi în contracţie, la un moment dat există capete ale moleculelor de
miozină care sunt ataşate de actină, iar altele sunt detaşate. Într-o contracţie rapidă,
fiecare din cele 500 capete de miozină ale unui filament gros parcurge ciclul de 5 ori
într-o secundă
După terminarea contracţiei, ionii de calciu sunt recaptaţi în cisternele
reticulului sarcoplasmic printr-o enzimă (Ca2+ - ATP - ază), ceea ce produce
relaxarea muşchiului.
Pe lângă actină şi miozină, în miofibrile se mai găsesc proteine accesorii cu rol
structural. Astfel, în stria Z, se găsesc proteine ( -actina şi desmina) ce
ancorează filamentele de actină şi aliniază miofibrilele adiacente, asigurând
contracţia sincronizată a miofibrilelor. Alte proteine accesorii îndeplinesc un rol
funcţional mediind efectul pe care Ca2+ îl are în contracţia musculară.
În muşchiul cardiac, filamentele de actină şi miozină prezintă o
dispunere asemănătoare cu din muşchiul scheletic, fiind evidente striaţiile.
5.3.3.1. Microtubulii
Fig.5.22.Ultrastructura centriolilor
1-Tripletă de microtubuli
Centrul celular (sau centrozomul ) joacă rolul de organizator al
microtubulilor, datorită faptului că materialul pericentriolar format din
proteine şi ARN, determină polimerizarea tubulinelor şi asamblarea
microtubulilor, care au capătul negativ ( - ) în materialul pericentriolar
din centrozom, în timp ce capătul pozitiv
( + ) dispus distal prezintă o creştere intensă.
Datorită funcţiei sale de organizator temporar, spaţial şi
vectorial al microtubulilor, centrul celular este implicat în toate
procesele în care aceştia apar ca organizatori ai citoscheletului.
Centrul celular intervine şi în direcţionarea mişcărilor de
locomoţie ameboidală ( a fibroblastelor şi leucocitelor), situându-se
înaintea nucleului pe direcţia mişcarii celulelor.Tot odată, centrul
celular participă şi definirea polarităţii celulei, dispunându-se ca şi
complexul Golgi, apical faţă de nucleu în celulele epiteliale.
Fusul de diviziune
5.3.3.3. Fusul de diviziune
Fusul de diviziune (fusus mitoticus) este o structură intra
celulară, formată din microtubuli (microtubuli fusalis) ce
realizează o legătură între centriolii care se despart şi migrază
la cei doi poli ai celulei, în timpul diviziunii celulare.
În interfază, centrozomul este situat în vecinătatea
nucleului şi din el pleacă microtubuli în toată citoplasma. În
timpul fazei "S" a ciclului celular începe dublarea centrului
celular prin separarea centriolilor, în vecinătatea fiecăruia din
centriolii vechi producându-se asamblarea unui centriol, nou
perpendicular pe cel vechi. Concomitent cu deplasarea spre
polii celulei a centrilor celulari, microtubulii formează filamente
ce se dispun sub forma unui fus de diviziune.
Fiecare filament este alcătuit din circa 100
microtubuli şi proteinele asociate lor.Între
microtubuli din fus şi moleculele de tubulină
din citosol se stabileşte un echilibru
dinamic.(Fig.5.22)
Fig.5.29. Organizarea
particulelor elementare
1-Factorul de cuplare;
2-Citocromi;
3-Succinat dehidrogenaza.
Ribozomii mitocondriali au diametrul de 15 nm şi sunt asemănători celor
de la procariote, de tip 70 S, cu cele două subunităţi: mare, de 50S şi mică, de 30S.
Mitocondria are autonomie genetică parţială, întrucât posedă un
cromosom (cromosoma mitochondrialis) ce conţine programul genetic (ADN-ul
mitocondrial), şi este capabilă să-şi sintetizeze singură, fără ajutorul nucleului
unele protein-enzime (datorită înzestrării cu ribozomi proprii, ce biosintetizează
proteine).Codul genetic folosit de mitocondrie diferă parţial de codul genetic
nuclear.
5.4.3.Procesele metabolice mitocondriale
Aparţin pe de o parte metabolismului energetic, iar pe de altă parte
metabolismului sintetetic.
Mitocondria este sediul metabolismului celular aerob, dependent de
oxigen, care include: 1- ciclul acidului citric (KREBS); 2- oxidarea acizilor graşi şi 3-
fosforilarea oxidativă. Prin aceste procese, în mitocondrii se produce întreaga
cantitate de energie (sub formă de ATP) necesară creşterii,funcţionării şi vieţii
celulei, încât mitocondriile se comportă ca nişte centrale energetice celulare.
Într-un caz ipotetic, în care celulele animale ar fi lipsite de mitocondrii,
producerea de energie ar depinde de glicoliza anaerobă, în care fiecare moleculă de
glucoză generează două molecule de ATP. În realitate, în mitocondrii,
metabolismul glucozei este complet, oxidarea mergând pănă la CO2 şi H2O, încât
fiecare moleculă de glucoză produce 36 molecule de ATP.Prin hidroliza ATP-ului se
eliberează o cantitate importantă de energie (8.000-10.000 Kcal/mol) necesară
proceselor
În cazul acizilor graşi, aceştia trec din citosol în matricea mitocondrială, unde
intră în ciclul beta-oxidării,pierzând în mod repetat câte doi atomi de carbon de la
capătul carboxil şi rezultând o moleculă de acetil-coenzimă A. Totodată, în urma
glicolizei ce are loc în citosol,rezultă două molecule de piruvat, care în matricea
mitocondrială este convertit de către complexul piruvat dehidrogenază în acetil
coenzima A.
Acetil coenzima A, rezultată din acizii graşi sau din glucoză intră în ciclul
acidului citric (ciclul KREBS), ce are loc în matricea mitocondrială.La acest nivel cu
ajutorul oxigenului molecular, produs de respiraţia celulară, au loc oxidări în urma
cărora rezultă energie ce este folosită pentru sinteza de ATP, de către complexul
ATP- sintetazei, prezent în membrana mitocondrială internă.
Celulele dispun de depozite de lipide (trigliceride) în ţesutul adipos şi de
glucide (glicogen), în ficat şi muşchi, prin care se asigură o sursă continuă de
piruvat.
Participarea mitocondriilor la efectuarea unor procese metabolice este
posibilă datorită existenţei unui mozaic complex de enzime,localizate în diferite
structuri mitocondriale, precum membrana externă, membrana internă cu criste şi
particule elementare, compartimentul extern (sau spaţiul intermembranar) şi
compartimentul intern (sau matricea mitocondrială).Astfel, enzimele care intervin
în ciclul acidului citric şi în beta -oxidarea acizilor graşi sunt localizate în
membrana externă şi în matricea mitocondriilor.
Enzimele şi alţi factori care participă la procesul de fosforilare oxidativă
(generatoare de ATP) sunt localizate în membrana internă,respectiv în criste.În
particulele elementare ale membranei interne se află localizată enzima denumită
factorul de cuplare F1, care posedă activitate ATP-azică şi catalizează ultima etapă a
formării ATP-ului.
Procesele metabolice biosintetice pot avea loc, datorită faptului că
mitocondriile conţin ADN, ARN, ribozomi şi toate enzimele necesare exprimării
genelor mitocondriale.În mitocondrii se desfăşoară unele etape din sinteza hemului
şi a hormonilor steroizi, ca de exemplu în celulele interstiţiale din ovar şi testicul, în
corticosuprarenală.
Structura chimică a mitocondriilor cuprinde 65-70% proteine (din care
30% structurale şi 70% enzime), 25-28% lipide (fosfolipide, lecitine, trigliceride,
cardiolipin), 0,5% ARN, AND (în cantitate mică),glucide,ioni,apă şi uneori vitamina
c. Într-o mitocondrie, toate proteinele, ca şi toate lipidele sunt în locuite la
aproximativ 20 de zile, încât mitocondria se reînoieşte continuu, iar când iese din
funcţie, este îndepărtată prin autofagie cu ajutorul lizozomilor.
5.4.4. Originea mitocondriilor
În celulă, noile mitocondrii apar prin condrodiereză
(clivaj,despicare), încât dintr-o mitocondrie funcţională rezultă două
organite asemănătoare. Se menţioneaz şi posibilitatea de formare a
mitocondriilor din molecule proteice şi lipidice sintetizate în celulă sau din
alte citomembrane, în special din cele ale reticulului endoplasmic.
În filogeneză, primele mitocondrii au apărut în celulele animale prin
transformarea unor bacterii care, odată pătrunse în celulă animală şi-au
pierdut virulenţa, şi-au structurat o a doua membrană (membrana
mitocondrială externă), şi-au adoptata metabolismul la celula gazdă,
devenind un organit endo-simbiont. Mitocondria,ca şi bacteriile prezintă o
moleculă de AND circular, iar unele enzime sunt prezente atât în bacterii, cât
şi în mitocondrii.
Organizarea ultrastructurală. La
eucariote, un ribozom este format din
două subunităţi inegale, ca dimensiuni
asimetrice: a) o subunitate mare (cu
diametrul de aproximativ 30nm), de
formă sferoidală, cu constanţă de
sedimentare de 60S. ; b) o subunitate
mică, alungită, cu o constantă de
sedimentare de 40S.(Fig.5.33).
Fig.5.33.Schema ribozomilor şi a formelor lor de
organizare
1-Subunitatea mică; 2-Subunitatea mare; 3-Ribozomi; 4-
Dimer; 5-Poliribozomi.
Ribozomul de la procariote este asemănător cu ribozomul
mitocondrial de la eucariote, având o constantă de
sedimentare de 70S, cu o subunitate mică, de 30S şi o
subunitate mare, de 50S.
Cele două subunităţi ribozomale sunt separate atunci
când nu participă la sinteza de proteine sau când, în
citoplasmă, concentraţia ionilor de magneziu (Mg2+) scade
sub 10-3 sau în prezenţa unor inhibitori ai sintezei de
proteine ca puromicina sau etionina. Atunci, când
concentraţia ionilor de magneziu creşte peste 10-3 se
produce agregarea ribozomilor în grupuri denumite polimeri
(di, tri, tetra) care nu au o funcţie specială în celulă. Odată cu
revenirea la normal a concentraţiei ionilor de magneziu în
citoplasmă se produce desfacerea polimerilor şi
individualizarea ribozomilor.
În cursul proceselor de biosinteză a proteinelor mai mulţi
ribozomi se dispun de-a lungul unei molecule de ARN mesager
(ARNm), formând cu un poliribozom (polirybozoma), sau un
polizom. ARNm se amplasează în spaţiul dintre cele două
subunităţi ale ribozomului şi introduce mesajul genetic în secvenţa
de aminoacizi a proteinelor ce se sintetizează. Numărul de
ribozomi ce se grupează variază în funcţie de mărimea moleculei
proteice ce urmează a fi sintetizată, fiind necesari 100 ribozomi
pentru o moleculă de colagen şi de 5 ribozomi pentru o moleculă
de globină din hemoglobină. Molecula de ARN mesager are forma
unui filament sinuos, gros de 2nm, ce înşiră ribozomii, precum
mărgelele pe aţă, trecând prin fiecare ribozom, printre subunitatea
mică şi cea mare. După ce proteina a fost sintetizată, lanţul
poliribozomal se rupe, iar ribozomii se dispersează în citoplasmă.
Compoziţia chimică a ribozomilor cuprinde ARN ribozomal
(ARNr) şi proteine în părţi aproximativ egale, cantităţi mici de apă
şi diferiţi ioni metalici (de magneziu şi calciu).
Molecula de ARN ribozomal prezintă segmente bicatenare elicoidale, dispuse la suprafaţa
subunităţilor ribozomale, ce alternează cu segmente monocatenare nespiralate, dispuse în
interiorul subunităţilor, unde sunt situate şi proteinele ribozomale. Prin conţinutul lor în
ARNr, ribozomi conferă bazofilia celulelor. (Fig.5.34).
În subunitatea mare de 60S sunt prezente 3 specii de ARNr (de 5,8S, de 28S şi de 5S), în
timp ce, subunitatea mică conţine numai o singură specie de ARNr (de 18S). În moleculele
de ARNr, bazele apar asimetrice, fiind reprezentate de baze purinice (guanină şi adenină)
mai abundente şi de baze pirimidinice (uracil şi citozină).
Proteinele ribozomale sunt legate mai strâns sau mai lax de ARNr şi îndeplinesc un
rol structural, unele intervenind în asamblarea unităţilor ribozomale, iar altele sunt
implicate în realizarea funcţiilor specifice ribozomilor. Proteinele ribozomale sunt bogate în
radicali specifici de tipul argininei şi lizinei în subunitatea mare existând 45 proteine şi în
subunitatea mică 33 proteine (Fig.5.35).
Biogeneza ribozomilor începe în nucleol, la nivelul moleculelor de AND nucleolar din
componenta cromozomală, unde pe o porţiune a cromozomului denumită organizator
nuclear se găsesc genele pentru producerea ARNr. Iniţial se produce un precursor al ARNr
cu constantă de 45S ce se localizează în componenta fibrilară a nucleolului. O parte din
ARNr 45S dă naştere la ARNr 28S şi ARNr 18S, care trece în componenta granulară a
nucleolului, iar cealaltă parte de ARN 41S se transformă sub acţiunea exonucleazelor în
ARNr 28S şi ARNr 20S (din care rezultă rapid un ARNr 18S). ARNr 28S şi ARNr 18S,
împreună cu o parte din proteinele ribozomale venite în nucleu din citoplasmă, migrează
separat în citoplasmă prin porii membranei nucleare. ARNr 58S se sintetizează în afara
nucleolului în nucleoplasmă după tiparul ADN-ului, iar ARNr 5S şi ARNr 5,8S migrează în
citoplasmă ataşaţi de molecula de ARNr 28S.
Odată trecute în citoplasmă, cele două subunităţi, încă imature
se maturează foarte repede, se asamblează şi se asociază cu
proteine citoplasmatice specifice ribozomului, structurând în
final ribozomii. Funcţia ribozomilor constă în sinteza
proteinelor. Ribozomii ataşaţi membranelor reticulului
endoplasmic sintetizează proteinele de export (enzime,
hormoni, anticorpi, tropocolageni- ca în cazul celulelor seroase
din pancreas, limfocitelor, plasmocitelor şi fibroblastelor), în
timp ce poliribozomii liberi neataşaţi sintetizează proteine de
structură (ce se consumă în diviziune şi creştere, în înlocuirea
organitelor uzate), precum şi unele proteine speciale (proteine
contractile, proteinele din mioglobină şi hemoglobină
5.5.2.RETICULUL ENDOPLASMIC
c.melanici : melanina
Există două momente denumite puncte de restricţie a căror depăşire permite parcurgerea
etapelor următoare. Primul şi cel mai important punct de restricţie este între perioadele G1
şi S1, iar cel de-al doilea este între perioadele G2 şi M. Într-o populaţie de celule, momentul
depăşirii punctului de restricţie (punctul R) diferă de la o celulă la alta, încât nu toate
celulele parcurg în acelaşi timp etapele ciclului celular, găsindu-se în diferite etape. Datorită
acestui aspect populaţiile celulare sunt asincrome.
Nu se cunoaşte precis care este factorul care determină trecerea unei celule de
mamifer dincolo de punctul R. Practic se consideră că depăşirea punctului de restricţie
G1/S depinde de realizarea unei concentraţii prag a unei proteine instabile, denumită
proteina U de la “unstable”. Într o celulă, proteina U poate trece pragul concentraţiei numai
când este sintetizată rapid. În momentul realizării pragului de concentraţie, proteina U
determină începerea replicării ADN şi în consecinţă trecerea celulei din faza G1 în S.
Inhibarea sintezei proteinelor şi în mod implicit a sintezei proteinei U poate explica
prelungirea fazei G1.
Existenţa punctului de restricţie G1/S constituie o rezervă
de supravieţuire a celulei, care în condiţii vitrege, sintetizează
în primul rând “proteine de întreţinere”, iar sinteza proteinei U
va fi redusă, încât deşi celula nu se divide, ea rămâne vie pentru
perioade lungi de timp, chiar şi în condiţii de “inaniţie severă”.
În condiţii în care celula este lipsită de aport nutritiv în alte
perioade ale ciclului celular, ea nu va supravieţui. În acest mod,
punctul de restricţie G1/S apare ca un “punct de odihnă” sigur
pentru celulele care din cauza condiţiilor de creştere sau
interacţiunilor cu alte celule trebuie să şi oprească diviziunile.
Celulele care se află oprite în această stare stabilă se află în faza
“G0” a ciclului celular.
Un alt punct de restricţie se află la sfârşitul perioadei G2.
Inhibarea sintezei proteinelor în această fază împiedică
intrarea celulei în diviziune. Se consideră că la sfârşitul
perioadei G2 este activată o proteinkinază solubilă, care
catalizează fosforilarea proteinelor din membrana nucleară şi a
În raport cu modul în care parcurg ciclul celular, se disting trei categorii de celule:
I - Celulele care şi-au pierdut capacitatea de a se divide, după parturiţie,
fiind oprite în faza G1, ca de exemplu: neuronii, celulele musculare.
II - Celulele care au o capacitate scăzută de a se divide (hepatocitele, unele
celule endocrine), dar care în condiţii speciale se pot divide rapid. Astfel,
hepatocitele se divid rapid după hepatectomie, refăcând celulele pierdute.
III - Celulele care se divid rapid, ca de exemplu celulele măduvei osoase
hematogene, din epiderm, din epiteliul mucoasei intestinale, celulele liniei
germinative spermatogene. Aceste celule se pot găsi în ţesuturi în două
compartimente (grupe) celulare: a) un compartiment proliferativ, ce cuprinde
celulele care se divid rapid şi b) un compartiment neproliferativ, ce cuprind celule
care nu se divid decât în anumite condiţii. Astfel, se petrec fenomenele în ţesuturile
în care o parte din celulele materne se pierd în mod fiziologic, ca de exemplu
celulele din epiteliul mucoasei intestinale, care se descuamează după 3-5 zile;
hematiile care se distrug după 120 zile de viaţă. Pierderile de celule mature sunt
compensate prin trecerea constantă a unor celule de rezervă, numite şi celule
sursă, sau celule stem, aflate în faza G0, din compartimentul neproliferator în
compartimentul proliferator. Trecerea din faza G0 se face sub acţiunea unor stimuli
specifici, reprezentaţi de substanţele mitogene, adică de cele ce induc mitoza,
precum: eritropoietina, factorii de creştere ai unor celule (ai nervilor, ai
fibroblastelor), poliamina (exemplu putrescina), hormoni (estrogeni). Pot acţiona
însă şi factori tisulari, cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine), care inhibă
diviziunile celulare.
Tip Modalitati Faze Etape Stadii
Inmugurire
Diviziunea Clivaj
directă Sciziparitate
(amitoza)
Profaza
Mitoza Prometafaza
(Diviziunea Metafaza
nereducţională) Anafaza
Telofaza
Profaza I Leptonema
Zigonema
Pachinema
Meioza I Diplonema
(reductională) Diachineza
Prometafaza I
Diviziunea Meioza Metafaza I
indirectă (Diviziunea Anafaza I
reducţională) Telofaza I
Interfaza
Profaza II
Meioza II Prometafaza
(nereducţională) II
Metafaza II
Anafaza II
Telofaza II
6.2. DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea celulară (divisio cellularis) este acea perioadă a ciclului celular în care
se realizează distribuirea materialului genetic la cele două celule fiice. Există două
modalităţi de realizare a diviziunii celulare: a) diviziunea directă (sau amitoza) şi b)
diviziunea indirectă, care poate fi de două feluri: mitoză sau meioză.
6.2.1.Diviziunea directă
Dacă fusul este distrus nu se mai produce diviziunea celulară, pe acest fapt
bazându-se utilizarea unor medicamente citostatice (ca vinblastina sau vincristina).
Anafaza
Se caracterizează prin deplasarea cromatidelor devenite cromozomii fii spre cei
doi poli ai celulei. Deplasarea spre polii celulei este rezultatul a două evenimente
independente: a) mişcarea spre poli a fibrelor cinetocorice prin depolimerizarea
capetelor libere (negative) ale microtubulilor şi antrenarea cu ele a cromatidelor
ataşate; b) alungirea prin polimerizare la capătul pozitiv (+) a fibrelor polare,
producându-se distanţarea celor doi poli. Alunecarea fibrelor polare are la bază
sistemul motil microtubul-dineină.
Telofaza
Începe în momentul în care cele două grupe cromozomiale au ajuns la cei
doi poli celulari şi fuzionează aparent formând câte un spirem. În jurul
spiremului se reface învelişul nuclear prin defosforilarea proteinelor
laminare. Totodată se refac nucleolii, datorită acţiunii cromozomilor SAT, iar
nucleul îşi recapătă structura din interfază, cromatina luându-şi aspectul de
reţea şi granule.
Clivarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale, în cursul fenomenului
denumit citodiereză sau citokineză (cytokinesis), începe prin apariţia unui
şanţ pe suprafaţa celulei (constrictio cytoplasmatica), datorită activităţii
unui inel contractil, prezent sub plasmalemă.
Inelul contractil (anulus equatorialis) este format dintr-un mănunchi de
filamente de actină, ce începe să fie asamblat încă de la începutul anafazei.
Inelul îşi micşorează diametrul prin depolimerizarea filamentelor sale,
necesitând prezenţa ionilor de calciu.
Suprafaţa totală a celor două celule fiice este mai mare decât a celulei
mamă, fapt ce necesită o biogeneză de plasmalemă. Se constată că biogeneza
plasmalemei începe înaintea diviziunii, observându-se prin microscopia de
baleaj că pe măsură ce celula trece din faza G1 în faza S şi apoi în faza G2,
suprafaţa ei devine din ce în ce mai “păroasă” prezentând microvilozităţi
care reprezintă rezerva de membrană necesară pentru învelirea celulelor
fiice, ce au foarte puţini microvili.
În urma mitozei, dintr-o celulă mamă rezultă două celule fiice având
aceeaşi cantitate de ADN şi acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă.
Gradul de asemănare al celulelor fiice cu celula mamă permite să se distingă
patru forme de mitoză: homotipică, heterotipică, asimetrică şi de întinerire.
În mitoza homotipică ( sau homoplastică ) celulele fiice sunt asemănătoare
între ele şi cu celula mamă. Este întâlnită la celulele nediferenţiate (foarte
tinere).
În mitoza heterotipică ( sau heteroplastică ), celulele fiice sunt
asemănătoare între ele, dar sunt mai mature, mai diferenţiate decât celula
mamă, fapt pentru care se mai numeşte şi mitoză de diferenţiere.
În mitoza asimetrică ( homo-heteroplastică ), una din celulele fiice seamănă
cu celula mamă, iar cealaltă este diferită.
În mitoza de întinerire (sau de dediferenţiere), celula mamă dă naştere la
celule „mai tinere” (active), cu potenţialităţi biologice caracteristice formelor
tinere (active) ale celulei mamă. Se întâlneşte la limfocit, care prin diviziune
dă naştere la două limfoblaste.
Factorii care determină mitozele sunt încă insuficient precizaţi. Mitoza
apare ca o fază obligatorie a ciclului celular ( în situaţia în care s-au depăşit
punctele de restricţie) şi ca o consecinţă a dublării masei şi componentelor
celulei, fiind declanşaţi de o serie de factori ce pot fi încadraţi în trei grupe:
a) factori generali, ca: temperatura, lumina, hormonii (tiroidieni, hipofizari),
vitamine; b) factori intracelulari, ca: modificarea raportului nucleo-
citoplasmatic şi nucleolo-nuclear (ca şi cum volumul crescut al citoplasmei
nu ar mai putea fi controlat de nucleu, făcând necesară diviziunea celulei); c)
factori intercelulari, precum raportul care trebuie să existe, în fiecare ţesut,
între celulele uzate şi cele care se divid. Sunt cei mai importanţi în cazul în
care un grup de celule moare, se declanşează diviziunea unui alt grup de
celule printr-un mecanism de retro acţiune (“feed back”), încât raportul
între cele trei categorii de celule să rămână aproximativ acelaşi.
6.2.2.2. Meioza
6.3.3.1.Mecanismul molecular al
biosintezei proteinelor
Formarea legăturilor
peptidice între aminoacizii care
compun proteina are loc în
ribozom, sinteza lanţului
polipeptidic având loc în direcţia
aminocarboxil. Ribozomul devine
funcţional numai atunci când are
loc asocierea celor două
subunităţi. (Fig. 6.18)
Mecanismul sintezei de proteine, mai bine studiat la E.coli,
este acelaşi în toate celulele şi cuprinde trei faze: 1) faza de
iniţiere, 2) faza de elongare şi 3) faza de terminare (la fel ca
şi la sinteza de ADN şi de ARN).
Faza de iniţiere începe odată cu formarea compusului formil
metionil ARNt prin legarea metioninei de un ARNt specific
şi prin blocarea grupării amino prin formilare. În continuare
se formează Complexul de iniţiere 30 S la care participă
formil metionil ARNt, subunitatea mică 30 S, ARNm şi
unele proteine solubile din citosol, denumite factori de
iniţiere (IF1, IF2, IF3), precum şi GTP. Subunitatea mică (30
S) se leagă de ARNm pe un loc specific situat la circa 10
nucleotide de la capătul 5’ al ARNm (factorul IF3
intervenind în această legare).
Biosinteza proteinelor la procariote
Sunt gene, care pot să determine transformarea unei celule normale într-o celulă
canceroasă. Sunt considerate o formă mutantă a unei gene normale (proto-
oncogenă) implicată în creşterea şi diviziunea celulelor.
Modificările de membrană ale celulelor maligne se datoresc modificărilor
intervenite în exprimarea unor gene, care determină compoziţia şi proprietăţile
membranei celulare periferice, ceeace face ca celulele maligne să aibă o capacitate
de creştere autonomă, ele reproducându-se şi proliferând independent de
mecanismele normale de reglare.
Un model al genezei cancerelor (cancerogenezei) propus de HUEBNER şi
TODARO (1969) susţine că în toate celulele normale există un virus integrat în cromozomi
(un provirus). La un moment dat se produce activarea uneia din genele virale (denumită
oncogenă) care codifică proteine capabile să transforme o celulă normală într-o celulă
malignă.
S-a constatat că, în cromozomii umani, există gene care au secvenţe foarte
asemănătoare cu oncogenele virusurilor cu ARN (denumite v oncogene). Astăzi se ştie că
nu oncogenele celulare provin din cele virale (deci nu sunt virusuri integrate), ci dimpotrivă
virusurile au preluat din celulele normale aceste gene.
Oncogenele celulare au fost denumite şi proto-oncogene şi se pare că s-au
conservat, în evoluţie, un timp foarte îndelungat, îndeplinind funcţii foarte importante. Până
în prezent nu se cunoaşte ce rol au în celula normală şi nici ce este modificat, atunci când se
produce cancerul, determinând perturbări în exprimarea oncogenelor. În cancer s-au
descris modificări ale cromozomilor ca ruperi de cromozomi şi transferuri ale
fragmentelor pe alţi cromozomi, oncogenele fiind localizate tocmai în locul în care se rup
cromozomii sau în fragmentele translocate.
Sunt cunoscute 18 proto-oncogene, care se pot clasifica în două clase: myc şi ras.
Oncogenele myc intervin în codificarea proteinelor nucleare, reglează
transcrierea şi induc transcrierea unor gene esenţiale, critice pentru proliferarea
celulară.
Oncogenele ras codifică o serie de proteine ce se localizează în citoplasmă şi
determină modificări de formă, de adezivitate şi de recepţionare a unor semnale de
creştere. O celulă devine transformată malignă secretă în exces un factor stimulator al
creşterii celulare, care printr-un mecanism “autocrin” suprastimulează
însăşi creşterea celulei care l-a produs.
Date recente par a indica că o singură oncogenă nu poate produce
cancer, fiind necesară colaborarea mai multor oncogene care intră în activitate în
fiecare din etapele carcicogenezei. Cunoscându-se mecanismele moleculare ale
malignizării se pot identifica punctele unde aceasta va putea fi întreruptă încât se
speră că biologia moleculară va contribui la adoptarea unei adevărate terapii a
cancerelor.
8. MATRICEA
EXTRACELULARĂ
Există 25 lanţuri α care pot fi asamblate în mai mult de 10.000 tipuri de molecule de
colagen, dintre care numai 15 sunt mai bine cunoscute. Principalele tipuri de colagen din
ţesutul conjuctiv sunt colagenul de tip I, II, III,IV, V şi XI (Fig.8.3).
Colagenul de tip I, fibrilar, este cel mai comun,fiind principalul colagen din
piele, tendoane, oase şi capsule. Prezintă o structură moleculară tipică, în triplu helix
(Fig.8.4).
Colagenii de tip IV şi VII formează reţele.Moleculele de colagen IV formează o ţesătură
care ocupă o parte importantă din membrana bazală. Moleculele de colgen de tip VII
formează dimeri, care întră în structura fibrilelor de ancorare , mai abundente în piele şi
care ajută la ancorarea membranei bazale a epidermului la ţesutul conjunctiv subiacent
. Colagenii de tip IX şi XII, denumiţi colageni asociaţi fibrilelor acoperă suprafaţa
acestora şi participă la legarea fibrilelor atât între ele, cât şi de alţi componenţi ai matricei
extracelulare
Fibrele elastice sau fibrele galbene sunt mai subţiri decât cele de colagen
având diametrul de numai 1 nm. Ele sunt monofibrilare, se ramifică şi se
anastomozează formând reţele neregulate. Sunt de cel puţin cinci ori mai extensibile
decât o fibră de cauciuc de aceeaşi secţiune transversală. Se pot colora electiv cu
orceină ( în roşu brun întunecat ), cu rezorcin fuxină WEIGERT (în roşu aprins), cu
aldehidfuxină GÖMÖRI (în negru) şi cu hematoxilină-eozină (când se colorează slab
şi inconstant). Sunt rezistente şi extensibile (cu 100-200%), revenind la lungimea
iniţială, după ce tracţiunea asupra lor a încetat. Se găsesc în pereţii vaselor sanguine,
în pulmon, în piele şi în ţesutul conjunctiv lax. Odată cu înaintarea în vârstă se
răresc provocând disfuncţia organelor respective. Au o compoziţie în amino-acizi
asemănătoare cu a fibrelor de colagen.
Fibrele elastice sunt de trei feluri:
- oxitalanice,
- de elaunină
- elastice propiu-zise.(Fig.8.7)
Fibrele de reticulină se caracterizează printr-un diametru mai redus (între 0,5 şi 2 m),
apărând foarte subţiri. Nu sunt grupate în fascicule, dar sunt ramificate şi formează reţele,
în mod frecvent. Pot fi observate în contrast de fază şi în microscopul de polarizaţie, după
colorare cu roşu Sirius. Pe preparatele fixate, se colorează ca şi cele de colagen (cu
albastru de anilină). Fiind fibre argirofile, se pot evidenţia în condiţii bune cu săruri de
argint. Datorită conţinutului mai mare în glicoproteine, fibrele de reticulină sunt PAS-
pozitive. Astfel, hexozele sunt în procent de 6-12% în fibrele de reticulină, faţă de 1% în
fibrele de colagen.
Fibrele de reticulină conţin, în principal, molecule de colagen de tip III, asociat cu
glicoproteine, proteoglicani şi alte tipuri de colagen. La microscopul electronic apar
formate din fibrile groase de 35 nm, strâns împachetate şi legate între ele prin punţi de
proteoglicani şi glicoproteine. Fibrele de reticulină iau naştere, ca şi celelalte două tipuri
de fibre conjunctive, în fibroblaste, unde are loc sinteza de molecule de colagen tip III, ce
vor fi exocitate şi polimerizate extracelular.
Sunt răspândite în: muşchii netezei, în ţesuturile hematopoetice şi limfopoetice
(măduva osoasă, splină şi organele limfoide), în jurul capilarelor, în membranele bazale, în
glandele endocrine, în ficat, în rinichi, iar,în condiţii patologice, apar în ţesuturi după
lezionări.Diametru redus şi dispunerea în reţea laxă şi flexibilă a fibrelor reticulare
permite modificări de formă şi volum a unor organe,precum splina, ficatul, arteerele,
musculatura uterină şi intestinală. În cursul embriogenezei, în procesele inflamatorii şi de
cicatrizare, firbrele de reticulină pot fi înlocuite de fibre de colagen.
8.3Substanţa fundamentală a matricei extracelulare.
Substanţa fundamentală, interfibrilară sau intercelulară, apare amorfă, incoloră,
transparentă, omogenă şi vâscoasă. Din punct de vedere chimic, conţine diferite molecule
de glicozaminoglicani, de obicei legaţi covalent de o proteină, formând proteoglicani şi
proteine fibroase, care sunt de două feluri: structurale (colagen, elastină) şi
glicoproteine structurale adezive (fibronectina şi laminina).
8.3.1.Glicozaminoglicanii
Etape Faze
PERIOADE
Gametogeneza multiplicare
creştere
maturare
Fecundaţia apropiere
penetrare
amfimixie
Dezvoltarea morulă
intramaternală Embriogeneza blastulă
(preeclozionala) (segmentaţia) gastrulă
Histogeneza Neurulă
(formarea ţesuturilor)
Organogeneza
Dezvoltarea fetală
(preeclozională)
Dezvoltarea Postnatală (posteclozională)
postpartum Tinereţe
(posteclozională) Maturitate
Imbătrânire
În cazul mamiferelor, unele din aceste faze sunt parcurse în organismul matern, alcătuind
dezvoltarea intrauterină, ce cuprinde: fecundaţia, segmentarea, gastrularea, histogeneza şi
organogeneza.
Dezvoltarea intrauterină (genesis praenatalis) se continuă dupa actul parturiţiei
(parturitio), în afara organismului matern cu o perioada denumita extrauterină sau
postnatală.
În cazul păsărilor, perioada dezvoltării în organismul matern este înlocuită,
aproape în totalitatea sa (exceptând fecundatia) de perioada dezvoltării în ou, iar după
ecloziune se continua cu o perioada posteclozionala.
Fig.9.1. Formarea şi evoluţia gameţilor în cursul unei generaţii
1- Ovul; 2-Spermatozoid; 3-Zigot; 4 – Celule somatice; 5- Celulă
sexuală primordială; 6- Gonocite; 7- Ovogonii; 8- Ovocit I, 9- Ovocit
II; 10- Globuli polari; 11- Ovocit matur; 12- Spermatogonii; 13-
Spermatocit I, 14- Spermatocit II; 15- Spermatidă.
9.1. Gametogeneza
Fig.9.3. Spermatogeneza
I-Perioada germinativă; II-Perioada de creştere;
III-Perioda de maturare.
1-Gonocit; 2- Spermatogonii;3-Spermatocit I;
4-Spermatocit II; 5-Spermatide; 6-Spermatozoizi
Spermatidele (spermatidium,a) parcurg o metamorfoză celulară, denumită
spermiogeneza (spermiogenesis) , fiecare spermatidă devenind un spermatozoid
(spermatozoon s. spermium).
Spermiogeneza are loc în căile genitale intratesticulare.
Spermatida apare ca o celula poliedrică, în citoplasma careia se găseşte un
nucleol situat central. Complexul Golgi şi mitocondriile sunt dezvoltate, iar centrul
celular este reprezentat de doi centrioli. Elementele reticulului endoplasmic neted sunt
numeroase şi asociate cu lipide. Enzimele hidrolitice sunt active.
Transformarea spermatidei în spermatozoid, spermiogeneza, se realizează în
patru perioade succesive: a) perioada Golgi; b) perioada cap; c) perioada acrozom; d)
perioada de maturare. (Fig.9.4)
Capul spermatozoidului
c) Piesa principală apare de aproximativ 9 ori mai lungă decât piesa intermediară. Cuprinde:
1. - filamentul axial (axonema), format din cele 10 perechi (9+1) de microtubuli ; 2. – nouă
fibre dense (fibra densa) externe, groase; 3. - teaca fibroasă (vagina fibrosa) formată din
fibre circumferenţiale (costa fibrosa), care se prind prin capetele lor în două coloane
longitudinale (columna longitudinalis) ce reprezintă îngroşări ale tecii, diametral opuse; 4. -
membrana plasmatică.
d) Piesa terminală (pars terminalis), cu o lungime de 3-4 m cuprinde numai
membrana plasmatică şi complexul filamentos axial (axonema), care îsi pierde aranjarea
tipică a dubletelor.
Ciclul spermatogenetic (spermatogenesis) are o durată variabilă la diverse specii
(13,5 zile la taur, 10,4 la berbec, 8 zile la vier), iar dintr-o spermatogonie rezultă un numar
variabil de spermatide (112 la şoarece, 96 la hamster şi 64 la taur şi berbec).
Desfăşurarea spermatogenezei este influenţată de numeroşi factori fizici,
fiziologici, farmacologici, umorali. Astfel, temperatura ridicată, aplicată local sau în
condiţii generale produce oligospermie, iar razele X şi gama atacă spermatogoniile si
cromozomii spermatidelor. Alimentaţia deficitară în proteine sau vitamine (A, E), unii
hormoni (FSH, LH) şi sistemul nervos pot interveni, modificând funcţia spermatogenetică.
Pentru a-si îndeplini functia de reproducere, spermatozoizii trebuie să prezinte:
mobilitate, putere fecundantă şi vitalitate.
Mobilitatea se datorează prezenţei tubulilor în organizarea flagelului (cozii)
spermatozoidului. Suprimarea mobilitaţii împiedică, în mod ireversibil fecundaţia. Viteza
de deplasare diferă în funcţie de specie, atingând: 6-7 mm/minut la taur; 5-10 mm/minut
la berbec; 4-6 mm/minut la armasar; 3-6 mm/minut la vier.
Puterea fecundanta sau capacitatea vitală (capacitaţia) este o însuşire pe care
spermatozoizii o dobândesc când ajung în căile genitale femele, după o perioadă de
aclimatizare. Această însuşire se dobândeşte prin pierderea unei calităţi antagoniste
(decapacitaţia) pe care spermatozoizii o folosesc ca protecţie în drumul lor prin căile
genitale mascule. Ea permite spermatozoidului să pătrundă în ovul sau în mucoasa
uterină.
Vitalitatea este proprietatea spermatozoizilor de a-şi păstra mobilitatea şi
puterea fecundantă în condiţii de conservare.
9.1.2. Ovogeneza
Fig.9.7. Ovogeneza
1- Ovogonie; 2- Ovocit I; 3- Ovocit II; 4- Primul globul polar; 5-
Spermatozoid; 6_ Ovul matur; 7- Globuli polari secundari.
Dehiscenţa (ruperea) foliculară şi eliberarea ovocitelor are loc în momentul în
care ovocitul primar (ovocitul de ordinul I) îsi formează fusul de diviziune, intrând în
prima diviziune de maturare (meiotica), încât pavilionul oviductului captează deja
ovocitul secundar (ovocitul de ordinul II). Posibilităţile de supravieţuire ale ovocitului
secundar (ovocitul de ordinul II) sunt de 24-48 de ore, iar a două diviziune de maturare se
finalizează numai dacă a avut loc penetraţia zonei pelucide de către spermatozoizi. În caz
contrar, ovocitul secundar (de ordinul II) rămâne blocat în metafaza celei de-a doua
diviziuni de maturare.
În momentul dehiscenţei, ovocitul secundar (ovocitul de ordinul II) este
înconjurat de ovolemă, zona pelucida şi coroana radiata.
Ovolema (ovolema sau membrana vitelină) este o membrana citoplasmatică cu
numeroşi microvili.
Zona pelucidă (zona pellucida) este o zonă mucopoliglucidică, traversată de
microvili lungi ai celulelor foliculare, ce ajung la microvilii ovolemei.
Coroana radiata (corona radiata) este formată din 1-2 rânduri de celule
foliculare.
9.1.2.1. Morfologia ovulei
Ovula sau ovocitul matur (ovum) reprezintă celula sexuală femelă matură,
haploidă, cu o formă sferică şi cu un diametru de până la 200 m. Conţine, pe lângă
materialul genetic inclus în cromozomi şi material nutritiv necesar pentru perioada
iniţială de dezvoltare a embrionului.
a) Nucleul celulei apare sferic, veziculos, nucleolat, cu cromatina fin granulară,
situat central sau excentric şi delimitat de o membrană dublă cu pori, în al căror lumen
este prezent un material electronodens, ce intervine selectiv în reglarea tranzitului
nucleo-citoplasmatic. Prin porii membranei nucleare trec în citoplasmă granule
electronodense de 350Å.(Fig.9. 8)
9.2.FECUNDAŢIA
9.3.1.Segmentaţia la amfioxus
Faza de morulă (morulatio) începe la câteva ore după fecundare, când zigotul
(zygota s. conceptus) sau celula ou intră în diviziune. Prima diviziune se realizează după
un plan vertical, meridional (planul fissionis meridionalis), rezultând două blastomere
(blastomerus) egale, al căror volum total nu depăseşte volumul zigotului (a celulei ou). A
doua diviziune este tot meridională (verticală), însă perpendiculară pe planul primei
diviziuni, rezultând patru blastomere. A treia diviziune este transversală, planul de
diviziune fiind paralel cu ecuatorul, dar situat supraecuatorial (planum fissionis
tangentiale). Rezultă opt blastomere inegale: patru blastomere mici, micromere
(micromerus), în emisfera polului animal şi patru blastomere mai mari, macromere
(macromerus), situate în emisfera polului vegetativ. Prin diviziunile ulterioare, numărul
blastomerelor creşte în proporţie geometrică (16, 32, 64, 128) atât în cazul micromerelor
cât şi în al macromerelor. Celulele rezultate în urma acestor diviziuni vor genera o
formaţiune sferoidală (spheroideum s. sphaeroideum), plină de celule cu aspect
muriform, denumită morula (morula).
Morula este mai mare, ca volum, decât celula ou din care s-a format. În cadrul ei,
micromerele se dispun spre polul animal, iar macromerele spre polul vegetal al morulei.
Se consideră că, până în stadiul de câteva (8-10) blastomere, toate celelele sunt
omnipotente (cellula omnipotens) sau pluripotente (cellula pluripotents), având aceeaşi
valoare în diferenţiere. În acest stadiu celulele sunt nedeterminate (cellula indetermniata)
şi indiferent de poziţia lor, dacă sunt detaşate şi puse în condiţii propice, evoluează până la
sfârşitul dezvoltării embrionare, putând generând un organism întreg.
Datorită oului, care este de tip telolecit, segmentaţia este meroblastică sau
parţială, iar după aspectul său este polară sau discoidală.
La păsări, celula sexuală femelă matură (sau ovulul) este reprezentat
numai de gălbenuş. Nucleul ovulei este situat la polul animal al gălbenuşului, fiind
înconjurat de o cantitate redusă de citoplasmă activă (sau vitelus formativ)
împreună cu care alcătuieşte o formaţiune discoidală, denumită discgerminativ
(cicatricula) sau pată germinativă (nucleul Pander). Numai discul germinativ va
intra în segmentaţie.
Restul ovoplasmei este format din vitelus alb formativ (ce conţine granule mici, cu
compoziţie predominant proteică – 43%) şi din vitelus galben nutritiv, ce cuprinde
granule mari, formate în principal din lipide şi proteine, în cantitate mai redusă
(28%).
Depunerea vitelusului începe de sub discul germinativ, cu un strat de
vitelus alb care se prelungeşte spre centrul oului cu o formaţiune cu aspect de limbă
de clopot, denumită latebra Purkinje. În afara acestui vitelus alb se se dispune un
strat de vitelus galben, iar în continuare are loc o dispunere a celor două tipuri de
vitelus în straturi concentrice alternative. La periferie, oul este învelit de o
membrană vitelină (de ovolemă). (Fig.9.17)
Fig. 9.21. Secţiune transversală prin prelungirea cefalică a liniei primare la găină
1-Ectoblast; 2- Endoblast;
3-Mezoblast;
4-Prelungire cefalică
Gastrulaţia
Vezicula vitelină sau sacul vitelin (saccus vitellinus) este anexă embrionară care
derivă din endoderm, după ce acesta înlocuieşte hipoblastul. Este despărţită de
trofoblast prin lecitocel sau blastocel. Ocupă o parte din spaţiul cavitatăţii lecitocelice
care, odată cu încurbarea embrionului (sau a ariei embrionare) se împarte în două
compartimente: - un compartiment cuprins în corpul embrionului, reprezentând
intestinul primitiv (enteron primitivum) căptuşit de endoderm; şi - un compartiment
mai spaţios, situat extraembrionar, care va forma vezicula ombilicală, căptuşită de
endodermul extraembrionar, ce delimitează cavitatea vitelină (cavum vitellinum).
Comunică cu intestinul embrionar prin canalul ombilical (vitelin) (ductus pedunculi
vitellini), care străbate pedunculul vitelin (pedunculus vitellinus), de legătură cu
Peretele vezicii viteline este format din două straturi: unul intern, format de
celulelele endodermale ( care au înlocuit hipoblastul) şi altul extern format din
splanchnopleură (din mezoderm extraembrionar). Aici celulele mezenchimale se se
grupează şi formează insule sanguine (hemato- şi vasculo-formatoare).
În etapa timpurie a embriogenezei îndeplineşte rolul de organ vasculo şi
hematoformator, precum şi de rezervor de substanţe nutritive, regresând ulterior
9.4.2. Amniosul
9.4.5.Corionul
La păsări, sacul vitelin (vezicula vitelină) are o importanţă mult mai mare
decât la mamifere, deoarece ovula este de tip telolecit. Este prima anexă embrionară
care se organizează ( din ziua a treia de incubaţie). În ziua a 5-a de incubaţie,
vitelusul conţinut în vezicula ombilicală este acoperit în întregime de endodermul şi
mezodermul extraembrionar, încât peretele sacului vitelin este structurat din
endoderm, membrana vitelină şi mezoderm.
În mezodermul sacului vitelin se formează insulele sanguino- şi vasculo-formatoare
(Wolff şi Pander), din care iau naştere celulele sanguine şi vasele primei circulaţii
embrionare (circulaţia omfalomezenterică). Această reţea vasculară transportă
substanţele absorbite de către endodermul vitelin, care prezintă vilozităţi. Rezorbţia
vitelusului continuă şi în primele zile după ecloziune. Tot prin reţeaua vasculară se
realizează transferul pasiv al anticorpilor maternali existenţi în vitelus, precum şi al
unor proteine virale sau virusuri. Acest fapt permite transmiterea pe verticală
(transembrionară) a unor infecţii şi vaccinarea “in ovo” , aplicată pentru
imunoprofilaxia unor boli ( Boala Marek, bursita infecţioasă aviară).
Sacul vitelin este complet dezvoltat după 5-6 zile de incubaţie şi comunică cu
intestinul embrionului prin canalul vitelin (ductus vitellinus), fără ca vitelusul să
treacă prin acest canal în intestin. Vestigiile canalului vitelin persistă sub forma
diverticulului vitelin ( diverticulum intestinale jejuni) sau a tubercului Meckel, care
prezintă o structură (cu patru tunici), asemănătoare peretelui intestinal, şi o
populaţie limfocitară şi plasmocitară bogată, încât este considerat organ limfoid
secundar.
Sacul vitelin îndeplineşte mai multe roluri, precum:-absorbţia din vitelus a
substanţelor nutritive şi plastice, necesare dezvoltarii embrionului până la
ecloziune; - organizează reţeaua de capilare omfalomezenterice; - produce primele
celule sanguine; - are funcţie de apărare imună locală şi generală.
Amniosul se formează de timpuriu (din a doua zi de incubaţie),prin
plicaturare, fiind complet închis în ziua a treia (la găină) sau a patra (la curcă şi la
gâscă) de incubaţie. Peretele amniosului este format din două straturi:- un strat
intern, orientat către embrion, reprezentat de ectodermul extraembrionar şi altul
extern, reprezentat de mezodermul extraembrionar (respectiv de somatopleură), în
care vor apare vase de sânge şi fibre musculare. Fibrele musculare generează
contracţii ritmice.Amniosul este despărţit de corion printr un spaţiu denumit
cavitate celomică extraembrionară (celoma extraembryonicum).
Ectodermul amniosului secretă lichidul amniotic (liquor amnioticus) care
umple cavitate amniotică (cavum amnii). În acest lichid se acumulează uraţi,
produşi de rinichiul embrionar, fulgi şi secreţii ale glandelor din cavitatea bucală şi
tractusul respirator. Din ziua a 5-a de incubaţie, lichidul amniotic este înghiţit de pui.
Amniosul şi lichidul amniotic asigură: -protecţia mecanică; libertate de
mişcare pentru embrion; -nutriţia embrionului cu albuş, care este transferat din
sacul cu albuş (albumen) – delimitat de corion – într un canal sero amniotic şi
înghiţit de embrion;-asigură necesarul de apă; detoxifică embrionul de uraţi şi
săruri minerale; stimulează funcţiile de deglutiţie şi respiraţie.
. După 11 zile de incubaţie, amniosul începe să regreseze, se atrofiază şi dispare.