Sunteți pe pagina 1din 112

Anatomie şi Embriologie

CURSUL 1

COLOANA VERTEBRALĂ

COLOANA VERTEBRALĂ ÎN ÎNTREGIME

Dimensiuni Lungimea coloanei vertebrale este în medie de 73 cm la bărbat şi 63 cm la femeie, reprezentând astfel 40% din lungimea totală a corpului. Lăţimea maximă a coloanei vertebrale este la baza sacrului unde măsoară 11 cm. De aici merge descrescând atât în jos, cât şi în sus. Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7 cm, apoi descreşte atât în sus cât şi în jos.

Curburi Coloana vertebrală nu este rectilinie, ci prezintă două feluri de curburi :

în plan sagital

în plan frontal

1. Curburile în plan sagital (antero-posterior) Sunt orientate fie cu convexitatea înainte când se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi când se numesc cifoze. Coloana vertebrală prezintă 4 curburi :

1)

curbura cervicală cu convexitatea înainte(lordoza)

2)

curbura toracală cu convexitatea înapoi(cifoza)

3)

curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza)

4)

curbura sacrococcigiană cu convexitatea înapoi (cifoza)

În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea înapoi.

La nou-născut coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacral ce separă cifoza cervicotoracală de cea sacrococcigiană. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5 şi este rezultatul ridicării capului de către sugar.

7

Adrian BEZNEA

Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani şi se datorează staţiunii verticale şi locomoţiei. Curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieţii.

2. Curburile în plan frontal (transversal) Sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În mod obişnuit întâlnim:

1)

curbura cervicală cu convexitatea la stânga;

2)

curbura toracală cu convexitatea la dreapta

3)

curbura lombară cu convexitatea la stânga.

Curbura toracală este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi la membrul superior drept ; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci, curburile frontale sunt îndreptate în sens invers.

Conformaţia exterioară Coloana vertebrală considerată în totalitatea ei prezintă:

faţa anterioară

faţa posterioară

două feţe laterale

1. Faţa anterioară este formată de o coloană cilindrică, rezultată din

suprapunerea corpurilor vertebrelor.

2. Faţa posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase,

care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multă uşurinţă, mai ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală şi toracală se vizualizează foarte net procesul spinos al vertebrei C 7 (vertebra proeminentă); pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră. În continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrală mediană, iar în plica interfesieră se pot palpa coarnele sacrale, coarnele coccigelui şi hiatul sacral. De fiecare parte a crestei spinale se găsesc şanţuri profunde, numite şanţuri vertebrale ;ele adăpostesc muşchi ce acţionează asupra coloanei vertebrale. 3. Feţele laterale prezintă : vârful proceselor transversare, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali. Vârful procesului transversar al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.

8

Anatomie şi Embriologie

Canalul vertebral Este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacral. Canalul vertebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei vertebrale. Diametrele canalului vertebral variază ; ele sunt mai mari în regiunea cervicală şi lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. În regiunea toracală, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici.

IMPORTANŢA FUNCŢIONALĂ A COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este caracteristică vertebratelor şi îndeplineşte trei roluri majore:

1. Protecţia măduvei

În canalul vertebral se găseşte măduva spinării învelită de meninge. Rolul protector al coloanei vertebrale este evident, anterior fiind format de

puternicele corpuri vertebrale,iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. Uneori, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva sau (şi) meningele.

2. Rolul static

În ortostatism (staţiunea verticală) coloana vertebrala reprezintă un ax solid ce susţine capul, trunchiul şi membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la membrele inferioare. Dezvoltarea mare a vertebrelor lombare se explică prin greutatea pe care trebuie să o susţină. Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărirea rezistenţei. Coloana vertebrala poate prezenta şi curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale:

Cifoza

se caracterizează prin accentuarea convexităţii

patolologică

posterioare.

Lordoza

patologică

anterioare.

se

caracterizează

prin

accentuarea

convexităţii

Scolioza constă in exagerarea curburilor în plan frontal.

9

Adrian BEZNEA

Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi:

ereditare sau

dobândite.

Dezvoltarea şi funcţionarea unor viscere pot fi influenţate în sens negativ de către curburile patologice ale coloanei vertebrale.

3. Rolul biomecanic Coloana vertebrala este antrenată în mişcări numeroase şi ample; graţie acestora, corpul are o mare mobilitate.

DEZVOLTAREA COLOANEI VERTEBRALE

Mezenchimul sclerotomial migrează în săptămâna a 4-a spre linia mediană, înconjurând notocordul şi tubul neural care s-a format înapoia lui. Acest mezenchim păstrează dispoziţia segmentară a somitelor din care porneşte; între segmente se găsesc arterele intersegmentare. Segmentele caudale ale sclerotoamelor se densifică prin conţinut celular, deosebindu-se de segmentele craniale, care rămân mai puţin dense. La formarea corpurilor vertebrale precartilaginoase participă un segment mai dens şi unul mai puţin dens din două sclerotoame succesive; între partea densă şi partea mai puţin densă a aceluiaşi sclerotom se formează discul intervertebral, care închide în el resturi din notocord Formarea intersegmentară a vertebrelor definitive permite musculaturii care se dezvoltă din miotoame să rămână segmentară şi să se insere pe două vertebre succesive. Tot secundar acestei evoluţii, vasele, iniţial intersegmentare, ajung la nivelul mijlocului corpului vertebrelor. Nervii rahidieni (spinali) păstrează poziţia lor segmentară primară, formându-se la nivelul discurilor intervertebrale;ieşirea lor din canalul rahidian se face prin găurile intervertebrale sau interpedunculare. După stadiul precartilaginos, în săptămâna a 7-a începe condrificarea prin doi centri care apar în corpul vertebrei şi prin câte unul în fiecare jumătate a arcului vertebral, care se formează înconjurând tubul neural.

în

săptămâna a 9-a îşi începe osificarea.

Cei

patru

centri

alcătuiesc

vertebra

cartilaginoasă,

care

10

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Formarea coloanei vertebrale - etape: A. Săptămână a IV a de dezvoltare B.

Formarea coloanei vertebrale - etape:

A. Săptămână a IV a de dezvoltare

B.

Condensarea

produce în jumătatea cranială a sclerotomului cranial

şi

proliferarea

sclerotomului

caudal

se

C. Formarea corpului vertebral precartilaginos

11

Adrian BEZNEA

CURSUL 2

CAVITĂŢILE SEROASE ALE TRUNCHIULUI

GENERALITĂŢI

Organele interne sunt adăpostite,cea mai mare parte, în cavităţile seroase ale trunchiului. Cavităţile seroase ale trunchiului sunt:

cavitatea pericardică

cavitatea pleurală

cavitatea peritoneală

cavitatea vaginală a testiculului derivată din cavitatea peritoneală Aceste cavităţi seroase se dezvoltă din celomul intraembrionar.

FORMAREA CAVITĂŢILOR SEROASE

Dezvoltarea celomului intraembrionar şi a cavităţilor seroase ce derivă din el este legată de evoluţia mezodermului. În săptămâna a 3-a de viaţă intrauterină, din linia primitivă se diferenţiază mezodermul intraembrionar, care este cea de a treia foiţă a discului embrionar, dispus între ectoderm şi endoderm. Odată cu formarea sa el se organizează, alcătuind mezodermul paraaxial, intermediar, şi lateral. Mezodermul paraaxial situat de o parte şi de alta a notocordului, se segmentează în direcţie cranio-caudală, formând somitele sau segmentele mezodermului. Mezodermul intermediar dă naştere cordoanelor nefrogene. (fig.

2.1.)

Mezodermul lateral, nesegmentat în totalitate, se continuă cranial cu mezodermul nesegmentat cefalic, iar marginile discului embrionar cu mezoblastul extraembrionar. Mezodermul cefalic fuzionează pe linia mediană cu cel de partea opusă, cranial de lama precordală, viitoarea membrană orofaringiană. În această regiune se diferenţiază mezodermul cardiogen. În stadiul presomitic al dezvoltării, prin confluenţa unor vezicule căptuşite cu celule mezoteliale

12

Anatomie şi Embriologie

numite vezicule celomice precefalice apărute în mezenchim, ia naştere prima schiţă a cavităţii pericardice (primordium pericardii).

schiţă a cavităţii pericardice (primordium pericardii). Formarea mezodermului intermediar A. secţiune transversă

Formarea mezodermului intermediar

A. secţiune transversă prin embrionul de 19 zile

B. secţiune transversă prin embrionul de 20 zile

Mezodermul cefalic fuzionează pe linia mediană cu cel de partea opusă, cranial de lama precordală, viitoarea membrană orofaringiană. În această regiune se diferenţiază mezodermul cardiogen. În stadiul presomitic al dezvoltării, prin confluenţa unor vezicule căptuşite cu celule mezoteliale numite vezicule celomice precefalice apărute în mezenchim, ia naştere prima schiţă a cavităţii pericardice (primordium pericardii). Odată cu formarea somitelor, mezodermul lateral începe să se cliveze cranio-caudal în cele două lame numite somato şi splanchnopleura.

în cele două lame numite somato şi splanchnopleura. Secţiune transversă prin embrion, în diverse etape de

Secţiune transversă prin embrion, în diverse etape de dezvoltare:

A. Cavitatea intraembrionară comunică liber cu cavitatea extraembrionară

B. Comunicare aproape încetată

C. La sfârşitul săptămânii 4 mezodermul splahnic este continuu cu cel somatic, şi cavităţile sunt complet închise

13

Adrian BEZNEA

Somatopleura sau lama parietală a mezodermului lateral se dispune sub ectoderm iar splanchnopleura sau lama viscerală rămâne ataşată de endoderm. Între aceste două lame se schiţează de o parte şi de alta celomul intraembrionar primitiv, care în partea cranială comunică bilateral cu cavitatea pericardică primitivă, care este situată median. Cavitatea pericardică primitivă începe să se formeze cranial de viitoarea membrană orofaringiană. Mai târziu, prin creşterea rapidă a veziculelor cerebrale cu schiţarea extremităţii cefalice şi creşterea pronunţată în lungime a peretelui dorsal al corpului embrionar, se produce flexiunea cranio-caudală a acestuia cu concavitatea ventral. Corpul embrionului ia forma literei C cu convexitatea dorsal. Tubul cardiac primitiv şi cavitatea pericardică formată în jurul său, îşi schimbă poziţia, basculează, situându-se caudal de stomodeum în partea ventrală a regiunii brahiale, respectiv a faringelui, unde formează umflătura cardiacă (proeminenţia cordis). Dorso-lateral, cavitatea pericardică primitivă comunică în acest stadiu cu canalele pleuroperitoneale dezvoltate progresiv de o parte şi de alta a tubului intestinal primitiv şi a mezenterului său dorsal şi ventral. La embrionul de 2,5 mm lungime, celomul intraembrionar comunică bilateral, în partea caudală a canalelor pleurale, cu celomul extraembrionar. Acesta s-a format în săptămâna a 2-a de viaţă intrauterină în mezoblastul extraembrionar. Prin creşterea amniosului şi formarea pereţilor antero-laterali ai trunchiului,cavitatea celomului extraembrionar se reduce treptat şi dispare. Din el rămâne o mică porţiune la nivelul cordonului umbilical numit celom umbilical (caeloma umbilicale). Între săptămânile 6-10 de viaţă intrauterină, în celomul umbilical herniază temporar ansele intestinului mijlociu (mesenteron), formând hernia sau omfalocelul umbilical fiziologic. În săptămâna a 10-a, după repoziţia anselor în cavitatea abdominală, celomul umbilical dispare în totalitate în cordonul umbilical. La embrionul cu 20 de somite (de aprox. 3 mm),din perele ventral al intestinului anterior, caudal de pungile brahiale, ia naştere mugurele laringotraheal (tubus laringotrahealis). Din umflătura caudală a mugurelui laringotraheal se dezvoltă mugurii pulmonari, care cresc extensiv în mezenchimul înconjurător din viitorul mediastin şi în canalele pleurale. Celomul intraembrionar primitiv sau cavitatea pericardopleuro- peritoneală se va septa, dând naştere în stadiile ulterioare cavităţilor seroase definitive ale trunchiului. Septarea celomului se realizează prin formarea diafragmei, care va despărţi cavităţile pleurale şi pericardică din torace de cavitatea peritoneală.

14

Anatomie şi Embriologie

Membranele pleuropericardice vor contribui la separarea cavităţilor pleurale de cea pericardică. Formarea diafragmei este un proces complex la care participă septum trasvers, membranele pleuroperitoneale, mezenterul dorsal primitiv (mezoesofag) şi parţial somatopleura peretelui dorso-lateral al trunchiului (fig. 2.3.).

peretelui dorso-lateral al trunchiului (fig. 2.3.). Dezvoltarea diafragmului Cavitatea vaginală a testiculului

Dezvoltarea diafragmului

Cavitatea vaginală a testiculului derivă şi ea embriologic din celomul intraembrionar. Ea începe să se formeze în luna a 3-a intrauterină ca un diverticul al peritoneului parietal numit procesul vaginal al peritoneului, în viitoarea regiune inghinală. În cursul acestei luni, procesul vaginal străbate canalul inghinal, ajungând până la orificiul său superficial. În luna a 7-a el ajunge în scrot, pregătind astfel calea de coborâre a testiculului (descensus testis). La sexul feminin procesul vaginal nu depăşeşte orificiul superficial al canalului inghinal, iar la sfârşitul lunii a 3-a începe să involueze şi se închide. Canalul peritoneovaginal prin care iniţial cavitatea peritoneală comunică cu cavitatea vaginală a testiculului, involuează după naştere şi se închide, partea din scrot devenind cavitate scrotală. În cazurile în care canalul peritoneovaginal nu se obliterează, prin el se produc herniile inghinale congenitale. Prin involuţia sa incompletă, pot rămâne la nivelul funiculului spermatic mici vestigii diverticulare din care iau naştere chiste ale funiculului spermatic la bărbat sau formaţiuni chistice inghinale la femeie(chiste ale canalului Nuck).

15

Adrian BEZNEA

DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR. ORGANOGENEZA

Căile respiratorii inferioare şi plămânii se dezvoltă din endodermul peretelui anterior al proenteronului sau intestinului anterior. Regiunea peretelui al intestinului din care se va diferenţia aparatul respirator, este situat median sub al 4-lea arc branhial şi poartă numele de câmp sau arie pulmonară. La acest nivel apare mai întâi un şanţ, numit şanţ laringotraheal sau şanţ pulmonar, care prin evaginare în direcţia anterioară ia formă diverticulară şi apare la embrionul de trei săptămâni (3 mm lungime). Capătul superior al acestui diverticul corespunde viitoarei guri a esofagului. Diverticulul este mai umflat la extremitatea inferioară.

Diverticulul este mai umflat la extremitatea inferioară. Embrion de aproximativ 25 de zile, cu relaţiile dintre

Embrion de aproximativ 25 de zile, cu relaţiile dintre diverticulul respirator, inimă, stomac şi ficat

Acest diverticul creşte repede şi prin formarea de jos în sus a unui sept frontal, numit septul traheoesofagian, se separă progresiv de peretele anterior al viitorului esofag. Din acest mugure diverticular iau naştere de sus în jos:

laringele;

traheea;

bronhiile şi plămânii;

mucoasa acestor organe;

epiteliul alveolar.

16

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Etape în dezvoltarea traheei şi plămânilor A. 5 săptămâni. B. 6 săptămâni. C.

Etape în dezvoltarea traheei şi plămânilor

A. 5 săptămâni.

B. 6 săptămâni.

C. 8 săptămâni.

Celelalte formaţiuni din structura lor se dezvoltă din mezenchimul regional. Scheletul, muşchii, vasele şi nervii laringelui se dezvoltă din arcurile branhiale. Condrogeneza prin care din mezenchim se vor forma inelele cartilaginoase incomplete ale traheei şi bronhiilor, începe în săptămâna a 8- a şi progresează de sus în jos. În săptămâna a 5-a se diferenţiază primele mioblaste ale muşchiului traheal. Mugurii pulmonari primari apar timpuriu şi la început sunt asimetrici.

primari apar timpuriu şi la început sunt asimetrici. Secţiune transversă prin mugurii pleurali arătând faldul

Secţiune transversă prin mugurii pleurali arătând faldul pleuropericardic care divide porţiunea toracică a cavităţii corpului în cavitate pleurală şi pericardică

17

Adrian BEZNEA

Mugurele pulmonar drept este puţin mai mare decât cel stâng la embrionul de 5 mm. Mugurele pulmonar drept creşte mai pronunţat în direcţie infero-laterală, iar cel stâng mai mult în direcţie orizontală. Din mugurii pulmonari primari iau naştere mugurii lobari, trei în dreapta şi doi în stânga. Aceştia cresc extensiv în mezenchimul din viitorul mediastin şi proemină tot mai mult în canalele pleurale.

mediastin şi proemină tot mai mult în canalele pleurale. Transformarea canalului pericardioperitoneal în cavitate

Transformarea canalului pericardioperitoneal în cavitate pleurală şi formarea membranelor pleuropericardice

În interiorul mugurilor lobari ramificaţia epitelială bronho- pulmonară se continuă dicotomic până la naştere când se formează 18 generaţii de ramificaţii, iar după naştere procesul continuă până când ramificaţiile ajung la 25 generaţii. În cursul organogenezei plămânul fetal străbate trei stadii:

pseudoglandular

canalicular

alveolar. În stadiul pseudoglandular se individualizează mugurii lobari şi brohiile. În stadiul canalicular se formează bronhiolele respiratorii. În stadiul alveolar apar canalele alveolare şi alveolele.

18

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Dezvoltarea histologică şi funcţională a plămânilor A. perioada canaliculară durează din

Dezvoltarea histologică şi funcţională a plămânilor

A. perioada canaliculară durează din săptămâna 16 până în 26;

B. perioada sacului terminal începe la sfârşitul celei de-a 6 şi începutul celei de-a 7-a luni.

Mezenchimul din jur se continuă iniţial cu cel al esofagului şi stomacului, formând plămânului un fel de mezou: mezopneumonium. În ceea ce priveşte forma exterioară, se schiţează mai întâi baza plămânilor datorită faptului că sunt împinşi în sus de ficat şi de diafragmă. Vârful începe să se individualizeze în luna a 3-a. Aspectul glandular al plămânului se datorează faptului că în viaţa intrauterină el nu este funcţional, fiind străbătut de o mică cantitate de sânge, care prin canalul arterial trece în cea mai mare parte în aortă. Alveolele sunt deplin formate din luna a 7-a. După prima respiraţie plămânul este destins de aer, luând forma şi consistenţa specifice.

ANOMALII DE DEZVOLTARE A PLĂMÂNILOR

Au fost descrise cazuri extrem de rare de agenezie pulmonară. Aplaziile şi hipoplaziile pulmonare apar prin dezvoltare insuficientă, globală sau parţială.

Anomaliile de diviziune şi de simetrie ale bronhiilor, destul de

chirurgia

frecvente,

plămânului.

pot

crea

dificultăţi

atât

în

explorarea,

cât

şi

în

19

Adrian BEZNEA

Au fost descrise şi cazuri de existenţă a unor lobi izolaţi de arborele traheobronşic, fără comunicare aeriană, fără funcţie respiratorie, numiţi sechestraţii şi dispuşi în special intralobular. Anomaliile traheii sunt legate de anomaliile esofagiene, din cauza originii lor comune. Dezvoltarea defectuoasă a septului easofago-traheal în cea de a 4-a săptămână, poate să ducă la o atrezie esofagiană izolată (cazuri foarte rare), asociată de cele mai multe ori cu o fistulă traheală. Fistula esofago-traheală poate fi dublă (mai rar) sau unică, formată de segmentul caudal sau poststenotic; uneori comunicarea anormală se constituie între esofag şi una din bronhiile principale, mai frecvent cea stângă.

Aceste defecte apar cu o frecvenţă de aproximativ 1 la 2000 de naşteri şi pot beneficia de tratament chirurgical.

2000 de naşteri şi pot beneficia de tratament chirurgical. Varietăţi de fistule eso-traheale şi atrezii esofagiene

Varietăţi de fistule eso-traheale şi atrezii esofagiene

20

Anatomie şi Embriologie

CAPITOLUL 3

INIMA ŞI PERICARDUL

ORGANOGENEZA

Dezvoltarea cordului, organul central al aparatului cardiovascular, începe încă la embrionul de 1,5 mm, la sfârşitul săptămânii a III-a. Circulaţia sângelui la embrionul uman apare în stadiul de 7 somite, respectiv în săptămâna a IV-a de viaţă intrauterină. De timpuriu, la nivelul extremităţii cefalice, anterior de placa neurală şi lama procordală (viitoarea membrană bucofaringiană), în regiunea numită arie cardiogenă, se diferenţiază din mezenchim primele celule angioformatoare. Acestea vor forma un plex vascular endotelial în strânsă relaţie cu splanchnopleura, din care iau naştere două tuburi endoteliale, unul stâng şi altul drept. Datorită flexiunii laterolaterale a discului embrionar, cele două tuburi se apropie median tot mai mult şi, treptat, fuzionează unul cu altul în direcţie cranio-caudală. Se formează astfel tubul cardiac primitiv unic, stratul său endotelial devenind endocardul cordului definitiv (fig. 4.1.) Concomitent, se formează cavitatea pericardică. Tubul cardiac este suspendat de pericard prin mezocardul dorsal. Formarea şi accentuarea flexiunii cranio-caudale a corpului embrionar determină bascularea cu 180 0 în jurul unui ax transversal a primordiului pericardului şi cordului. Ca urmare, acestea se vor situa anterior de intestinul anterior şi superior de sacul vitelin şi septul transvers unde formează umflătura cardiacă (proeminenţa cordis).

21

Adrian BEZNEA

Adrian BEZNEA Secţiune transversă prin embrion, în diverse etape de dezvoltare, arătând formarea unui unic tub

Secţiune transversă prin embrion, în diverse etape de dezvoltare, arătând formarea unui unic tub cardiac din cele două primordii

Odată cu aceste procese, celulele mezenchimale din splanchnopleură se dispun ca o manta în jurul tubului endocardic. Din ele se vor diferenţia celulele musculare ale miocardului şi celulele mezoteliale ale epicardului. Timpuriu, mezocardul dorsal dispare, iar tubul cardiac rămâne legat de pericard doar la extremităţi, în rest fiind liber în cavitatea pericardică. Tubul cardiac are un capăt arterial, cefalic şi altul venos, caudal. Între extremităţi se diferenţiază dilataţiile, separate la exterior de şanţuri. Dilataţia dinspre capătul arterial poartă numele de bulbul primitiv al cordului (bulbus cordis primitivus), după care urmează ventriculul primitiv (ventriculus primitivus) şi atriul primitiv (atrium primitivus) în care se deschide sinusul venos (sinus venosus) care are două coarne (cornua sinus), unul stâng şi altul drept. Comunicarea dintre atriul primitiv şi şi ventricul se numeşte canal atrioventricular (canalis atrioventricularis). De menţionat că iniţial atriul primitiv şi coarnele sinusului venos sunt extrapericardice, ele fiind ulterior încorporate în cavitatea pericardică. Bulbul cordului se continuă cranial cu sacul aortic sau cu aortele ventrale din care pleacă succesiv arcurile arteriale aortice sau arterele branchiale, care după ce străbat antero-posterior arcurile branchiale se deschid în aortele dorsale. La extremitatea opusă în fiecare corn al sinusului venos, se deschid câte o venă vitelină, vena ombilicală şi vena

22

Anatomie şi Embriologie

cardinală comună (ductul lui Cubier) formată prin fuziunea venei precardinale cu vena postcardinală de aceeaşi parte. În etapa care urmează, cordul primordial (cor primordiale) nu se dezvoltă uniform, ci bulbul cordului şi ventriculul prezintă un ritm mai rapid de creştere în lungime faţă de celelalte cavităţi ale sale. Ca urmare, el nu mai rămâne rectiliniu, ci se curbează, mai întâi luând forma literei „U” cu concavitatea anterior şi la dreapta, iar apoi forma literei „S” cordul sigmoid (cor sigmoideum) cu atriul situat posterior de ventricul. Schimbările de poziţie ale cavităţilor cordului se continuă şi în dezvoltarea ulterioară, până când se ajunge la forma sa definitivă. Concomitent, cordul şi pericardul coboară în regiunea cervicală spre torace – „descensus cordis” – şi tot acum are loc procesul de septare a cavităţilor primitive ale cordului.

Septarea cordului Separarea sângelui venos de cel arterial la nivelul cordului, s-a realizat treptat în filogeneză. La peşti, inima rămâne ca un tub mic cu părţi mai dilatate dispuse succesiv. La amfibieni, atriul primitiv se septează în două cavităţi. Un atriu primeşte sângele circulaţiei sistemice şi altul sângele oxigenat din plămâni. Ventriculul, camera de expulzie a cordului, rămâne unic. Ca urmare, septarea la aceste vertebrate este incompletă, sângele fiind amestecat. La reptile, separarea se extinde şi la ventriculi. Dar, cu excepţia crocodililor, la care septul intraventricular este aproape complet, la celelalte reptile sângele se amestecă în mare parte. La vertebratele cu sânge cald, păsări, mamifere, la care metabolismul mai intens cere un sistem circulator mai eficient, separarea între inima venoasă şi cea arterială după naştere este completă.

Septarea atriului primitiv şi soarta sinusului venos La nivelul canalului atrioventricular, care are poziţie transversală, apar prin proliferarea celulelor endocardice două proeminenţe – pernuţe endocardice – una ventrală şi alta dorsală, denumite în Nomenclatura Embriologică Internaţională – tuber endocardiale atrioventriculare. Prin fuziunea lor ia naştere septul intermediar (septum intermedium), care împarte canalul atrioventricular într-un ostiu atrioventricular drept şi altul stâng. Concomitent cu acest proces, pe tavanul atriului primitiv se dezvoltă septul prim (septum primum) care creşte descendent spre a fuziona cu septul intermediar. Dar, precedând această fuziune, între

23

Adrian BEZNEA

marginea septului prim şi septul intermediar se delimitează un orificiu numit foramen primum. Înainte ca foramen primum să dispară prin obliterare, în partea centrală a septului prim, prin proces de resorbţie, se formează un alt orificiu numit foramen secundum. Prin acest orificiu atriul drept este în comunicare cu atriul strâng. Tot acum, de pe tavanul atriului drept se dezvoltă septul secund (septum secundum) care creşte descendent şi tinde să oblitereze foramen secundum. Septul secund nu ajunge însă să fuzioneze cu septul intermediar. Marginea sa liberă delimitează cu marginea liberă a părţii inferioare a septului prin orificiul de comunicare dintre atrii, numit formen ovale. Marginea liberă a părţii inferioare a septului prim îndeplineşte rol de valvă la nivelul de foramen ovale. El împiedică trecerea sângelui din atriul stâng în cel drept, permiţând doar trecerea în sens invers. În acest fel, o parte a sângelui din atriul drept trece în atriul stâng şi mai departe în circulaţia generală (sistemică), ocolind astfel circulaţia mică sau pulmonară, căci după cum se ştie până la naştere plămânul fetal nu îndeplineşte funcţii de hematoză. După naştere, în mod normal, foramen ovale se închide şi întreg sângele venos din atriul drept trece în ventriculul drept şi de aici la plămân pentru hematoză. Închiderea se realizează prin fuziunea septului prim cu cel secund. Datorită creşterii presiunii în atriul stâng, septul prim este împins către cel secund, realizând astfel fuziunea şi separarea completă a celor două atrii. Marginea septului secund devine limbul fosei ovale (limbus fossae ovalis). Odată cu schimbarea poziţiei atriului primitiv, se schimbă şi poziţia sinusului venos al inimii. De asemenea, cornul drept al sinusului venos creşte mai rapid decât cel stâng. Aceste din urmă, prin obliterarea părţii terminale a venei viteline stângi şi a venei ombilicale stângi, primeşte o cantitate mai mică de sânge. În final, cornul stâng al sinusului venos devine sinus coronar, cea mai mare venă a inimii, care colectează sângele venos din pereţii cordului. Treptat, sinusul venos şi cornul său drept care creşte rapid vor fi încorporate în atriul drept. Ostiul sinoatrial, iniţial în poziţie transversală, devine vertical. El are formă ovală şi este mărginit de o valvulă venoasă dreaptă şi alta stângă. Prin fuziunea extremităţilor craniale ale acestor valvule venoase, se formează septum spurium. După încorporarea sinusului venos în atriul drept, septum spurium devine creastă terminală (crista terminalis) a atriului drept, marcând în interior limita dintre partea sinusală şi atriul drept propriu-zis, căreia la suprafaţă îi corespunde şanţul terminal(sulcus terminalis). Totodată, valvula stângă a

24

Anatomie şi Embriologie

ostiului sinoatrial involuează şi dispare, iar valvula dreaptă va da naştere valvulei venei cave inferioare (Eustachio) şi valvulei sinusului coronar al inimii (Thebesius). În atriul stâng se deschide vena pulmonară care are patru afluenţi venoşi mari. În cursul dezvoltării, vena pulmonară va fi încorporată în peretele atriului stâng, iar cei patru afluenţi ai săi ajung să se deschidă în atriu, formând cele două vene pulmonare drepte şi două vene pulmonare stângi (fig. 4.2.).

drepte şi două vene pulmonare stângi (fig. 4.2.). Stadiul final de dezvoltare al venelor mari Partea

Stadiul final de dezvoltare al venelor mari

Partea peretelui atriului stâng dintre vărsarea venelor pulmonare stângi şi drepte provine din peretele venei pulmonare şi nu din cel al atriului primitiv. Totodată, la nivelul atriului drept şi stâng se dezvoltă câte un diverticul care devine auricul drept şi auricul stâng (urechiuşe).

Septarea ventriculului primitiv şi soarta bulbului cordului

Septarea ventriculului primitiv se realizează prin formarea septului interventricular (septum interventriculare). Aceasta apare în săptămâna a IV-a pe planşeul ventriculului primitiv. El creşte ascendent către perniţele sau tuberculii endocardici care prin fuziune au format septul intermediar. Ventriculul în acest stadiu nu este septat complet. Între marginea semiinelară liberă a septului muscular şi perniţele endocardice, se delimitează orificiul interventricular (foramen interventriculare).

25

Adrian BEZNEA

Adrian BEZNEA Secţiune frontală prin inima embrionului de 30 de zile, cu foramenul interventricular primar, şi

Secţiune frontală prin inima embrionului de 30 de zile, cu foramenul interventricular primar, şi comunicarea atriului stâng cu ventriculul stâng primitiv

Acest orificiu se va închide odată cu formarea părţii membranoase (pars membranacea) a septului interventricular care rezultă din fuziunea septului spiral bulbar cu septul intermediar. Odată cu septarea ventriculilor din partea proximală a bulbului cordului, care se septează prin apariţia septului spiral aorticopulmonar, se formează şi se încorporează în ventriculul drept definitiv conul arterial (conus arteriosus) sau infundibulum. În partea stângă din el ia naştere vestibului aortic. Partea distală a bulbului cordului poartă numele de trunchi arterial (truncus arteriosus) care, prin formarea septului spiral aorticopulmonar va da naştere părţii proximale a aortei şi trunchiului pulmonar (truncus pulmonaris). După individualizarea ostiilor atrioventriculare, prin formarea septului intermediar, din mezenchim se diferenţiază valvele tricuspidă şi mitrală sau dicuspidă, legate prin cordaje tendinoase de muşchii papilari la

26

Anatomie şi Embriologie

nivelul ostiilor arteriale prin septarea trunchiului arterial de către septul aorticopulmonar, se formează valvulele semilunare pulmonare, una anterioară şi două posterioare şi valvulele semilunare aortice, două anterioare şi una posterioară. Ţesutul nodal al inimii, format din nodul sinoatrial, nodul atrioventricular, fasciculul sau trunchiul atrioventricular – cu crusdexter şi crussinister, precum şi reţeaua Purkinje, se dezvoltă prin diferenţierea locală a celulelor muşchiului cardiac. El este aşezat sub andocard şi începe să bată ritmic din săptămâna a IV-a.

andocard şi începe să bată ritmic din săptămâna a IV-a. Secţiune frontală prin inima embrionului de

Secţiune frontală prin inima embrionului de 35 de zile

27

Adrian BEZNEA

CURSUL 4

ANOMALIILE CONGENITALE ALE INIMII

Se produc în timpul cardiogenezei şi formării vaselor mari, aproximativ între a 20-a şi a 50-a zi a dezvoltării intrauterine, perioadă în care pot fi tulburate fenomenele delicate ale embriogenezei aparatului cardiovascular. Se pot produce defecte de incorporare a inimii, având drept rezultat defecte de poziţie; se poate produce o dezvoltare incompletă sau fuzionarea unor părţi care sunt de obicei distincte; se pot resorbi părţi care în mod normal trebuie să rămână (defecte septale); pot să apară vase într- un loc anormal, rămân vase care trebuie să se oblitereze sau dispar vase care trebuie să rămână. Cum diversele mecanisme embriogenetice, puţin cunoscute în intimitatea lor, au loc simultan, apar destul de frecvent anomalii complexe, adevărate sindroame malformative. Anomaliile aparatului cardiovascular reprezintă aproximativ 2% din totalul bolilor cardiace şi 30% din totalul malformaţiilor pe aparate şi sisteme. Cauzele anomaliilor aparatului cardiovascular nu se cunosc cu certitudine. Se ştie astăzi că rubeola contractată de mamă în primele două luni şi jumătate de sarcină produce anomalii ale aparatului cardiovascular într-o proporţie de 10%, iar diabetul părinţilor în proporţie de 2,5%. La animale, şoareci şi şobolani, s-au obţinut anomalii ale aparatului cardiovascular prin administrare de albastru tripan, prin avitaminoza A, prin raze ionizante, prin hipoxie; aceste rezultate nun pot fi extrapolate la om decât cu prudenţă. Nu se cunosc încă factori genetici care produc anomalii ale aparatului cardiovascular, iar în situaţia în care există anomalii cardiovasculare la mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, nu se cunoaşte mecanismul de transmitere. Datorită progreselor ştiinţei, majoritatea acestor animalii beneficiază astăzi de tratament chirurgical. Anomaliile cromozomilor se asociază cu cardiopatiile congenitale:

într-o proporţie de 30-40% trizomia 21, 50% trizomia 13-15 şi 80% trizomia 18. În ceea ce priveşte ordinea frecvenţei, pe primele locuri apar defectele de septare şi apoi persistenţa canalului arterial. Anomaliile de poziţie ale inimii sunt defecte de încorporare, incompatibile cu viaţa (exemplu, exocardia) sau compatibile cu viaţa (ca situs inversus asociat cu cel visceral, când anomalia se petrece foarte devreme, în timpul segmentării, sau izolat ca în dextropoziţia cordis

28

Anatomie şi Embriologie

primaria). Defecte ale migrării aşează inima în regiunea cervicală, toracică superioară (inima în picătură), abdominală, lombară sau în hemitoracele drept (dextropoziţia primară, asociată de cele mai multe ori şi cu alte anomalii). Anomaliile de vascularizaţie ale inimii interesează în special dezvoltarea arterelor coronare: lipsa unei coroane, originea ei înaltă, din aortă sau din pulmonară. Anomaliile sistemului excitoconductor sunt mult mai rare. Anomaliile de septare ale inimii, constituite în săptămânile 4, 5 şi 6 se prezintă solitare sau sunt asociate cu alte defecte ale inimii, constituind anomalii cardiace complexe. Defectele de sept atrial (DSA) îmbracă mai multe aspecte, după vârsta la care a apărut defectul. Inima triloculară (uniatrială, biventriculară) este consecinţa nedezvoltării în totalitate a septului interatrial, cu persistenţa atriului unic, stare normală în săptămâna a 4-a intrauterină. Persistenţa lui ostium primum, normală în săptămâna a 5-a, se prezintă ca un orificiu situat deasupra valvulelor, tricuspidă şi mitrală, prin care trece sângele din atriul drept în cel stâng. Persistenţa lui ostium secundum (persistenţa orificiului Botallo) apare ca un orificiu larg în mijlocul septului; acest defect este constituit probabil la sfârşitul săptămânii a 5-a şi începutul celei de-a 6-a, fie printr-o resorbţie exagerată a septului prim, fie prin dezvoltare insuficientă a septului secund. Închiderea prematură a orificiului interatrial în cursul vieţii intrauterine aduce după sine o hipertrofie a inimii drepte (atriu şi ventricul) şi moartea în primele momente după naştere. Deşi în primele 6 luni după naştere septum primum şi secundum fuzionează complet, comunicarea interatrială va rămâne la 20-25% din adulţii normali ca un orificiu permeabil pentru sondă; aceasta însă nu antrenează şunt cardiac şi nu se consideră anomalie. Defectul de sept atrial asociat cu stenoza mitrală este cunoscut sub numele de sindromul Lutembacher cu şunt stânga-dreapta. Prin absenţa contopirii plicilor endocardice din strâmtoarea atrioventriculară persistă un ostium atrioventricular comun, numit canal atrioventricular comun; anomalia este asociată cu comunicare interatrială şi interventriculară. Anomaliile de sept ventricular (DSV) sunt defecte ale peretelui interventricular apărute în săptămâna a 6-a, prin agenezia porţiunii membranoase a septului, mei frecvent, sau a porţiunii sale musculare, putând să meargă până la absenţa totală a septului interventricular. Rareori se întâlneşte aspectul de ventricul unic, neseptat: inima triloculară, biatrială şi univetriculară; malformaţia este cianogenă.

29

Adrian BEZNEA

Adrian BEZNEA Defect localizat la nivelul porţiunii membranoase a septului interventricular Defectele septale atriale sau

Defect localizat la nivelul porţiunii membranoase a septului interventricular

Defectele septale atriale sau ventriculare se asociază uneori în sindroame constante, binecunoscute, care beneficiază de tratament chirurgical. Boala Ebstein este un sindrom care apare mai rar, având ca semn principal dezvoltarea anormală a valvulei tricuspide, care este atrezică şi mai joc implantată. Această malformaţie este o boală cianogenă şi se asociază cu:

comunicarea interatrială;

comunicarea interventriculară;

atrofia ventriculului drept;

hipertrofia ventriculului stâng. Sunt si alte sindroame cianogene corelate cu circulaţia pulmonară redusă. Din această categorie fac parte anomaliile bulbului arterial, asociate cu comunicare interventriulară. Anomalia bulbului arterial se produce în timpul săptămânii a 6-a, prin septarea lui incompletă; din el rămâne o porţiune aortico-pulmonară comună, numită „trunchi arterial comun”, prin care se golesc ambele ventricule.

30

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Persistenţa trunchiului arterial. Artera pulmonară îşi are originea în trunchiul comun

Persistenţa trunchiului arterial. Artera pulmonară îşi are originea în trunchiul comun

Tetralogia Fallot se produce prin diviziunea inegală a bulbului arterial, care determină:

stenoza arterei pulmonare;

deplasarea spre dreapta a aortei („aorta călare”);

defect de sept interventricular şi, în consecinţă,

hipertrofia ventriculului drept.

şi, în consecinţă,  hipertrofia ventriculului drept. Tetralogia Fallot A. Vedere de suprafaţă B. Cele patru

Tetralogia Fallot

A. Vedere de suprafaţă

B. Cele patru componente ale defectului

31

Adrian BEZNEA

Trilogia Fallot cuprinde:

stenoza pulmonară;

hipertrofia ventriculului drept;

comunicare interatrială. Prin coborârea nespiralată a septului arterial se poate realiza transpunerea inversă a orificiilor arteriale (ale aortei şi ale arterei pulmonare), anomalie numită transpoziţia vaselor mari; este asocială cu comunicarea interventriculară în porţiunea membranoasă a septului.

interventriculară în porţiunea membranoasă a septului. Transpoziţia vaselor mari Anomaliile valvulelor semilunare

Transpoziţia vaselor mari

Anomaliile valvulelor semilunare. Mai cunoscută este stenoza valvulelor arterei pulmonare. Pentru a fi compatibilă cu viaţa, stenoza completă este asociată cu persistenţa comunicării interatriale, prin care sângele trece din inima dreaptă în inima stângă şi cu persistenţa canalului arterial. În caz de atrezie a valvulelor aortice cu fuziunea lor completă, aorta, ventriculul stâng şi atriul stâng sunt atrofiate; coexistă un canal arterial larg. Defectul apare prin insuficienta absorbţie a mezenchinului valvular în timpul formării valvulelor. Anomaliile arterelor mari. Una din cele mai frecvente anomalii vasculare este persistenţa canalului arterial. În mod normal, obliterarea lui se realizează prin proliferarea intimei, după luna a III-a de viaţă intrauterină; persistenţa lui poate fi solitară sau asociată cu alte anomalii. Coarctaţia aortei, sau strâmtarea accentuată a lumenului aortic, se realizează prin neobişnuita proliferare a intimei, secundară unei anomalii a tunicii medii a aortei. Coarctaţia poate să fie situată înainte sau după deschiderea canalului arterial, amănunt important în chirurgie.

32

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Coarctaţie de aortă A. tipul preductal B. tipul postductal Hipoplazia aortei (aorta angusta)

Coarctaţie de aortă

A. tipul preductal

B. tipul postductal

Hipoplazia aortei (aorta angusta) apare foarte rar. Arcul aortic dublu se formează prin persistenţa arcului aortic drept;

rezultă astfel un inel aortic în jurul viscerelor gâtului, inel vascular care poate determina tulburări prin compresiune. Absenţa cârjei aortice, prin obliterarea anormală a arcului arterial

IV stâng este însoţită de persistenţa unui larg canal arterial, care suplineşte

local aorta. În aceste cazuri, arterele carotide sunt singurele ramuri ale aortei ascendente. Anomaliile arcului aortic IV pot fi întovărăşite de anomalii de origine ale arterelor subclaviculare şi carotide. Variaţiile aortei descendente sunt destul de frecvente, în special în regiunea renală, unde arterele regionale provin din arterele mezonefrosului. Anomaliile venelor. Sistemul cav, având o dezvoltare complexă şi complicată, este sediul unor anomalii variate, dar foarte bine compensate.

Sunt cunoscute mai ales unele din ele, întâlnite mai frecvent. Absenţa venei cave inferioare este suplinită prin marea venă azigos şi este asociată cu vărsarea directă în atriul drept a venelor hepatice. Vena cavă inferioară dublă în segmentul ei inferior apare prin persistenţa venei sacrocardinale stângi. Dubla venă cavă superioară este consecinţa persistenţei venei cardinale craniale stângi, cu absenţa trunchiului venos brahiocefalic stâng.

Se formează astfel vena cavă superioară stângă, care se deschide prin

sinusul coronar în atriul drept.

33

Adrian BEZNEA

Sunt cazuri în care persistă numai vena cavă superioară stângă şi sângele din dreapta este deviat în stânga prin trunchiul venos brahiocefalic şi prin vena azigos stângă. Se poate întâmpla ca venele pulmonare să nu se deschidă toate în atriu, uneori chiar nici una, ele devenind tributare unei vene cave superioare stângi anormal prezentă, venei azigos sau trunchiului brahiocefalic stâng. Alteori poate persista sistemul venei cardinale stângi, cu deschiderea venei hemiazigos în sinusul coronar. S-a observat şi o dezvoltare defectuoasă a venei cave inferioare în regiunea prerenală, compensată prin dezvoltarea sistemului vascular azigos.

34

Anatomie şi Embriologie

CURSUL 5

MEDIASTINUL

Mediastinul, o altă regiune de importanţă vitală a cavităţii toracice, ocupă partea mediană, dintre cei doi pulmoni, a acestei cavităţi. El este turtit lateral şi se întinde mult antero-posterior dar în special în înălţime, fund un culoar anatomic de trecere atât în perioada fetală, cât şi la adult. La embrion, gâtul, viitorul torace şi abdomenul, comunică larg între ele. Ulterior, formarea organelor cervicotoracice şi alungirea corpului embrionului, implică o migrare generală în sens craniocaudal. Astfel se explică de ce unele organe (cordul, diafragma) au sursa de inervaţie şi uneori de vascularizaţie la nivelul gatului. La sfârşitul lunii a 3-a intra- uterine, mediastinul apare complet constituit, umplut cu mezenchim, şi se întinde antero-posterior între stern şi coloana vertebrală, iar supero- inferior, de la baza gâtului la diafragmă. Limita superioară a mediastinului corespunde planului aperturii superioare. Limita lui inferioara este reprezentată de partea centrală a feţei superioare a diafragmei. În cele 2/3 anterioare diafragma este aproape orizontală. În 1/3 posterioară diafragma coboară oblic spre coloana lombară, ceea ce alungeşte vertical mediastinul până la limita inferioară a coloanei toracice. Înălţimea mediastinului în partea lui anterioară este mai mica şi corespunde înălţimii sternului între recesurile pleurale costomediastinale. Lateral, mediastinul este limitat de pleurele mediastinale. Acestea se mulează strâns pe organele mediastinului între care tind să se insinueze şi astfel nu au o dispoziţie paralela între ele. În ceea ce priveşte grosimea mediastinului, acesta creşte către partea inferioară unde se afla cordul. Ea rămâne mică posterior de cord, unde mediastinul prezintă o zonă de grosime mijlocie. Limita anterioara a mediastinului diferă la adult de cea de la nou- născut. La adult distanţa dintre cele două recesuri pleurale costomediastinale este foarte îngustă în porţiunea mijlocie a sternului, iar superior şi inferior de acesta, se delimitează câte o arie triunghiulară care

35

Adrian BEZNEA

corespunde timusului şi respectiv cordului. La copil, cordul are raport mai redus cu peretele anterior toracic, fiind acoperit de timus care este foarte dezvoltat şi coboară până la nivelul ventriculului drept. În acest fel recesurile costomediastinale sunt depărtate lateral, mai ales în partea superioară, limitând între ele o arie triunghiulară cu baza superioară, întinsă din dreptul cordului până la manubriul sternal. La nou-născutul care nu a respirat, limita între pleura mediastinală şi cea costală este mai depărtată de stern, deoarece pulmonii încă nu s-au extins în toată cavitatea pleurală. Primele respiraţii modifică aceste raporturi. Sternul se depărtează de coloană, iar recesurile pleurale şi marginale anterioare ale pulmonilor se apropie de linia mediană. Expansiunea pulmonilor se realizează la început în partea inferioară, dar în cursul primei săptămâni prin aerarea şi a părţilor superioare ei se insinuează între timus şi peretele toracic. Spaţiul ocupat de timus ajunge în acest fel mai îngust dar mai adânc antero-posterior. După o luna, situaţia devine asemănătoare celei de la adult, iar între cele doua triunghiuri libere, recesurile pleurale se apropie atât de mult încât în unele cazuri se depăşesc unul pe altul. Mediastinul nu este nici o cavitate şi nici un sept, ci o regiune viscerală ocupată de organe strâns legate între ele, care realizează un tot. În el se găsesc:

cordul cu pericardul şi vasele mari;

partea toracică a canalului alimentar;

partea mijlocie si inferioară a arborelui respirator extrapulmonar;

timusul;

o reţea vasculară limfatică complexă presărată cu staţii ganglionare;

trunchiurile nervoase;

ţesut conjunctiv mediastinal. Acest ţesut umple spaţiile dintre organe sub forma şi grosimi variabile, asigurându-le acestora o anumită independenţă anatomo- funcţională. Textura histologică este realizată de:

fibroblaste;

adipocite;

substanţă fundamentală;

fibre colagene şi elastice, cu densitate, supleţe, permeabilitate si laxitate variabilă în funcţie de specia animală, de individ si de regiunea considerată. Acest ţesut conjunctiv nu este inert. El nu are doar rolul de a umple golurile, ci are elemente active receptive la influenţe mecanice, clinice, neurovegetative, hormonale etc.

36

Anatomie şi Embriologie

Structura Iui este fixă şi rigidă în jurul inimii, a trunchiurilor arteriale şi a traheii, care sunt puncte de sprijin solide. Ea este mai puţin fermă şi mai labilă în jurul vaselor venoase şi limfatice, a esofagului şi a nervilor. Ca zonă de rezistenţă se admit:

ligamentul sternopericardic;

teaca conjunctivă periesofagotraheală care este totuşi neomogenă şi discontinuă;

ligamentul interpleural care uneşte fundurile de sac pleurale interazygoesofagian şi interaorticoesofagian sub forma unei condensări în plan frontal;

densificările perivasculare;

celelalte ligamente pericardice etc. Zonele de mare supleţe sunt locul în care de altfel se produc herniile mediastinale şi se găsesc în părţile antero-superioare (posterior de manubriu) şi respectiv postero-inferioare (posterior de cord) ale mediastinului. În mediastin se descriu două formaţiuni adipoase bine constituite, reprezentate de corpul adipos retrosternal şi spaţiul subcardiac. Faptul că în pneumomediastin aerul pătrunde în tot mediastinul, dovedeşte inconsistenţa sau caracterul incomplet, discontinuu, al diverselor septuri care sunt larg permeabile la aer si apar lipsite de semnificaţie funcţională. Aşa cum s-a descris, mediastinul nu este un spaţiu închis, ci comunică cu regiunile vecine. Superior, lipsa limitelor anatomice face ca unele procese patologice cervicale să poată migra sau să se poată extinde în mediastin sau invers (ex. guşa toracică). Inferior, diafragma prezintă la nivelul ei numeroase orificii care permit legătura cu cavitatea abdominală. Lateral, şanţurile costale situate prin definiţie posterior şi în afara limitelor teoretice nu ar trebui ataşate spaţiului visceral medio-toracic, dar absenţa limitelor nete cu partea posterioară a mediastinului, precum si interacţiunile patologice care se întâlnesc în mod obişnuit între aceste zone contigui, determină în practică să fie incluse în mediastin. De asemenea, în hil, ţesutul mediastinal se continuă fără limită cu ţesutul interstiţial peribronşic şi pulmonar aşa încât stabilirea unei demarcaţii nu poate fi decât convenţională. Patologia acestei regiuni impune ca pe de o parte cele două bronhii principale cu toată originea extrapulmonară să nu fie ataşate mediastinului, ci sistemului respirator de care sunt indisociabile patologic. Cancerele bronşice sunt considerate astfel

37

Adrian BEZNEA

afecţiuni pulmonare care doar în mod secundar invadează şi în mediastin. Pe de alta parte ganglionii limfatici din hil până la ganglionii interbronşici trebuie consideraţi ca aparţinând mediastinului deoarece patologia lor nu poate fi disociată de aceea a ganglionilor situaţi în plin mediastin. Din punct de vedere funcţional, mediastinul realizează un tot căruia i se atribuie un rol de:

echilibrare;

amortizare;

izolare a elementelor pe care le conţine;

în hemodinamica circulaţiei venoase de întoarcere, precum şi

alte roluri dintre care unele ipotetice. În ceea ce priveşte primul rol, trebuie menţionat că mediastinul prin intermediul pleurelor suferă variaţiile manometrice şi cinetice ale ciclului respirator. El îşi măreşte volumul în inspiraţie odată cu cutia toracică, deformările respiratorii fiind absorbite în special la nivelul celor două zone slabe. În el se transmit impulsurile sistolodiastolice ale masei cardioaortice sau modificările din timpul deglutiţiei. La toate aceste solicitări el opune o rezistenţă plastică legată de structura sa anatomică. Rezultă astfel o adaptare semiactivă-semipasivă la modificările de formă, poziţie şi presiune, prin care organele mediastinale sunt sustrase influenţei ritmice a mişcărilor respiratorii, având asigurată şi independenţa motorie reciprocă necesară bunei lor funcţionări. Mediastinul joacă deci un rol de:

amortizor;

lubrifiant;

izolant, asigurând un echilibru static şi dinamic între cele doua hemitorace. Situaţia lui mediană se păstrează nu doar în caz de simetrie a presiunilor din cele două cavităţi pleurale, ci şi în caz de pneumotorax unilateral, prin funcţia sa regulatoare proprie. Presiunea în interiorul mediastinului este egală cu cea atmosferică. Întoarcerea venoasă este favorizată de aspiraţia diastolică a cordului şi de aspiraţia toracică în inspiraţie (vis á fronte) fapt mai evident la cei cu mediastin suplu la care există o aritmie cardiacă legată de respiraţie. Împărţirea mediastinului s-a făcut după criterii anatomice diferite, anatomochirurgicale, radiologice etc., dar toate acestea nu sunt decât convenţionale deoarece nu au substrat anatomic evident cu toate că prezintă o reală importanţă practică.

38

Anatomie şi Embriologie

În sens vertical s-a descris un mediastin superior şi altul inferior cu limita la nivelul planului orizontal care trece prin partea superioară a arcului aortic, fie la cel prin bifurcaţia traheii. În sens artero-posterior s-a descris un mediastin anterior şi altul posterior, separat printr-un plan frontal tangent la faţa anterioară a bifurcaţiei traheii. Partea anterioară care în acest caz cuprinde 2/3 din mediastin este sub-împărţită fie în două etaje (inferior cardiac şi superior), fie în trei (inferior cardiac, mijlociu al marilor vase şi superior timic). În sfârşit, sunt autori care descriu o lojă mediastinală mijlocie limitată de un plan pre- şi altul retro-traheobronşic, în care lateral este înglobat hilul. Împărţirea anatomo-radiologică în 9 câmpuri prin două planuri orizontale şi două frontale este, de asemenea, convenţională, dar este utilă în practică, pentru localizarea mai uşoara a unui proces patologic la nivelul mediastinului. Nomenclatura Internaţională recunoaşte o parte superioară, mediastinul superior, şi inferior de acesta, mediastinul anterior, mijlociu şi posterior. Mediastinul superior (mediastinum superius) se întinde de la planul aperturii toracice până la planul care trece prin unghiul sternal şi faţa inferioară a corpului vertebrei T 4 , fiind mărginită anterior de manubriul sternal, posterior de primele 4 vertebre toracice, iar lateral de pleurele mediastinale. În mediastinul superior sunt cuprinse:

originile muşchilor sternohioidieni şi sternotiroidieni;

partea inferioară a muşchilor lungi ai gâtului;

arcul aortic cu vasele care pleacă din el (trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stânga şi artera subclavie stânga);

venele brahiocefalice şi partea superioară a venei cave superioare;

vena intercostală superioară stânga;

nervii vagi, cardiaci, frenici, laringeu recurent stâng;

traheea;

esofagul;

ductul toracic;

resturile timusului;

ganglionii limfatici (paratraheali, mediastinali anteriori şi o parte din cei traheobronsici). Mediastinul anterior (mediastinum anterius) este cuprins între corpul sternului şi pericard. Între unghiul sternal şi perechea a 4-a de cartilaje costale el este foarte îngust datorită apropierii celor două recesuri pleurale costomediastinale care la copil pot fi chiar suprapuse unul altuia. În ţesutul conjunctiv lax care umple mediastinul anterior se găsesc:

39

Adrian BEZNEA

ligamentele sternopericardice;

2-3 ganglioni limfatici;

mici ramuri mediastinale ale arterei toracice interne. Mediastinul mijlociu (mediastinum medium) cuprinde:

inima cu pericardul;

aorta ascendentă;

partea intrapericardică a venei cave superioare;

partea terminală a venei azygos;

bifurcaţia traheii cu cele două bronhii principale;

trunchiul pulmonar cu arterele pulmonare dreapta şi stânga;

venele pulmonare drepte şi stângi;

nervii frenici;

o parte a plexului cardiac;

câţiva ganglioni limfatici traheobronşici. Mediastinul posterior (mediastinum posterius) are ca limită anterioară bifurcaţia traheii, venele pulmonare, pericardul şi partea posterioară a diafragmei, care este mult înclinată inferior în această treime posterioară. Dispoziţia diafragmei face ca înălţimea mediastinului posterior să corespundă la toată întinderea ultimelor vertebre toracice. În mediastinul posterior se găsesc:

esofagul;

aorta descendentă toracică;

venele azygos şi hemiazygos;

canalul toracic;

nervii vagi şi splanchnici;

ganglionii limfatici mediastinali posteriori.

40

Anatomie şi Embriologie

CURSUL 6

ABDOMENUL ŞI PELVISUL

Abdomenul şi pelvisul formează partea mijlocie şi inferioară a trunchiului. Pereţii lor delimitează în interior cavităţile viscerale, abdominală şi pelvină. Limitele de suprafaţă ale abdomenului şi ale pelvisului nu corespund însă limitelor interioare ale cavităţii abdominale şi pelvine. Acest fapt este determinat de trecerea omului la poziţia verticală sau ortostatică. Pereţii abdomenului şi pelvisului împreună cu cei ai toracelui sunt pereţi ai trunchiului şi din punct de vedere funcţional ei se integrează unitar în aparatul de susţinere şi mişcare – aparatul locomotor.

6.1. LIMITELE ABDOMENULUI ŞI ALE PELVISULUI

Limita de suprafaţă dintre abdomen şi torace este mai jos situată decât limita interioară dintre cavitatea toracică şi cea abdominală. Ea începe de la vârful apofizei a XII-a, extremitatea anterioară a XI-a, arcul costal cartilaginos (arcus costalis) denumit clinic rebordul coastei, întâlnindu-se cu cea din partea opusă la baza procesului xifoid. În interior, datorită formei şi poziţiei diafragmei, cavitatea abdominală proemină adânc în torace.

Diafragma este un muşchi inspirator care formează între cavitatea toracică şi abdominală un perete musculoaponevrotic mobil. În timpul expiraţiei, cupola diafragmatică dreaptă ajunge cu convexitatea ei maximă la înălţimea spaţiului al IV-lea intercostal pe linia medioclaviculară. În inspiraţie, diafragma coboară, la dreapta ajungând pe linia medioclaviculară, la marginea superioară a cartilajului coastei a VI-a, iar la stânga până în dreptul spaţiului VI intercostal. Centrul tendinos al diafragmei, cu partea sa pericardică – puţin înclinat spre stânga, se proiectează în expiraţie pe corpul vertebrei T 10 , iar în inspiraţie la marginea inferioară a vertebrei T 11 . Limita de suprafaţă dintre abdomen şi pelvis nu se suprapune nici ea celei interioare. Ea porneşte de la un reper format de vârful apofizei

41

Adrian BEZNEA

spinoase a vertebrei L 5 , urmând de o parte şi de alta crestele iliace, plicile inghinale, tuberculul pubic şi marginea superioară a simfizei pubiene. Prin trecerea la poziţia verticală, aripile iliace care circumscriu pelvisul mare (pelvis major) au fost încorporate în pereţii abdomenului, iar limita inferioară a cavităţii abdominale este reprezentată de strâmtoarea superioară a pelvisului (apertura pelvis superior). Aripile iliace dublate la interior de muşchiul iliac şi medial de muşchiul psoas, devin suprafeţe de sprijin pentru organele abdominale. Acest proces este consecinţa tracţiunii muşchilor extensori ai coapsei asupra osului iliac şi a întregului pelvis osos, căruia i-au mărit îndeosebi diametrul transversal. Aşa se explică la om proeminenţa sub tegument a crestelor iliace şi apariţia feselor, regiuni şi ele caracteristice pentru om. Pelvisul este închis inferior de un alt perete mobil reprezentat de diafragma pelviană, format de muşchiul ridicător anal şi muşchiul coccigian, sub care se află regiunile perineului. Pereţii musculoaponevrotici ai abdomenului se întind între un cadru osos superior, mobil, format de apertura toracică inferioară şi un cadru osos inferior, fix, format de limita superioară a pelvisului osos. Cele două inele osoase sunt solidarizate între ele posterior şi median de un stâlp mobil reprezentat de coloana vertebrală lombară, a cărei convexitate proemină în abdomen. Lordoza coloanei lombare este maximă la L 3 , regiune în care cavitatea abdominală este şi cea mai îngustă în direcţia sagitală. De menţionat că, de mărimea celor două inele osoase, de înălţimea coloanei lombare şi mărimea lordozei acesteia depinde în mare măsură forma abdomenului.

6.2. FORMA ABDOMENULUI ŞI PELVISULUI

Forma abdomenului este variabilă cu vârsta, sexul, tipul constituţional şi se modifică în diverse stări patologice. Factorii care determină această variabilitate pot fi generali şi locali. La nou-născut abdomenul este mai voluminos în porţiunea supraombilicală. Această formă este determinată de o bază largă a toracelui, datorită dimensiunilor mari ale ficatului la nou-născut şi de faptul că pelvisul la acesta este strâmt. Pelvisul strâmt condiţionează şi poziţia vezicii urinare, care la nou-născut este un organ mai mult abdominal decât pelvin. Circumferinţa abdomenului reprezintă la nou- născut, în medie, 56% din lungimea corpului. La adulţi forma abdomenului diferă în condiţii normale, după sex.

42

Anatomie şi Embriologie

La bărbaţi normostenici abdomenul este cvasicilindric şi turtit antero-posterior. Distanţa dintre procesul xifoid şi simfiza pubiană reprezintă în medie 20% din lungimea corpului, iar perimetrul abdomenului (talia) circa 45% din lungime. În comparaţie cu normostenicii, la astenici (longilinii) abdomenul este mai îngust, cu unghiul infrasternal ascuţit. La picnici (brevilini, hiperstenici) abdomenul se prezintă mai larg şi mai voluminos, cu unghiul infrasternal mare, obtuz. La femei abdomenul are dimensiuni mai mari în porţiune infraombilicală. Această formă este condiţionată de lăţimea mai mare pelvisului prin creşterea diametrului transvers şi de faptul că baza toracelui este mai redusă dimensional. La femei distanţa dintre procesul rifoid şi simfiza pubiană este mai mare de 20% din lungimea corpului, iar ombilicul este situat mai sus. Abdomenul la femei este mai înalt prin faptul că sternul este mai scurt, iar coloana vertebrală lombară este mai lungă, comparativ cu a bărbatului. Talia reprezintă, în condiţii normal, circa 42% din lungimea corpului. După sarcini repetate, forma abdomenului se schimbă prin scăderea tonusului muscular, depunerea de grăsime în porţiunea infraombilicală şi prin creşterea în înălţime a pelvisului. „In senium”, coloana vertebrală scade în lungime, iar apertura toracică inferioară şi strâmtoarea superioară a pelvisului se micşorează. Aceste modificări se însoţesc de scăderea tonusului musculaturii abdominale, determinând ptozele viscerale, frecvent întâlnite la bătrâni, însoţite de modificări de formă a abdomenului şi pelvisului. a. Forma abdomenului este diferită în poziţia verticală a corpului şi în decubitus. În poziţia verticală, datorită accentuării curburilor coloanei vertebrale, îndeosebi a lordozei lombare şi a înclinaţiei pelvisului, abdomenul este împovărat şi proemină anterior în porţiunea subombilicală. Studii prin model fixat au arătat că datorită lordozei coloanei lombare, cea mai îngustă regiune a cavităţii abdominale este în dreptul vertebrei L 3 şi ombilicului. Prin micşorarea lordozei lombare, cum se întâmplă în sarcină, uterul câştigă spaţiu în abdomen. În decubitus dorsal, curburile coloanei şi înclinaţia pelvisului se micşorează, iar viscerele se deplasează lateral pe coloana vertebrală. În aceste condiţii, abdomenul nu mai proemină anterior. În decubitus lateral drept sau stâng, abdomenul devine asimetric. b. Forma abdomenului se modifică în condiţii fiziologice particulare, cum este de exemplu sarcina:

în lunile IV-V de sarcină uterul ascensionează în abdomen; odată cu creşterea de volum a uterului se reduce treptat lordoza coloanei lombare şi creşte capacitatea cavităţii abdominale;

în luna a V-a fundul uterului ajunge în dreptul ombilicului;

43

Adrian BEZNEA

în luna a VII-a la jumătatea distanţei dintre ombilic şi procesul xifoid;

în luna a VIII-a şi jumătate ajunge la procesul xifoid;

fundul uterului coboară în ultimele săptămâni ale lunii a IX-a la 2-3 laturi de deget sub xifoid. c. Forma abdomenului este dependentă în mare măsură de conţinutul său, respectiv de mărimea viscerelor parenchimatoase şi de gradul de umplere al viscerelor cavitare, de cantitatea de ţesut adipos etc. d. Forma şi volumul abdomenului se modifică în stări patologice. În contractura abdominală din peritonite şi colicile abdominale de cauze diferite, bolnavii iau poziţia în cocoş de puşcă. Această poziţie determină ştergerea lordozei lombare, micşorarea înclinaţiei pelvisului cu câştigarea de spaţiu pentru viscere şi concomitent scăderea tonusului peretelui şi a presiunii abdominale, fapt care diminuă stimulii dureroşi porniţi din peritoneu. Frecvent se întâlnesc modificări ale formei normale a abdomenului în afecţiunile osoase ale coloanei vertebrale, toracelui şi pelvisului osos, precum şi ale membrelor inferioare, ca de exemplu în cifoze, spondiloze, lordoze, morbul Pott, în bazinele viciate de cauze diverse, în coxalgie şi luxaţia congenitală de şold etc. Alte cauze ţin de pereţii musculoaponevrotici ai abdomenului, ca de exemplu în herniile inghinale, herniile liniei albe, în eventraţii şi evisceraţii sau sunt determinate de afecţiuni generale şi ale organelor intra-abdominale cum sunt: adipozitatea, stările caşectice, ascita (abdomenul de batracian), contractura abdominală, meteorismul, visceroptoza – în scăderea tonusului musculaturii abdominale, tumorile intra-abdominale sau pelvine ş.a.

6.3. REGIUNILE ABDOMENULUI (regiones abdominis)

Prin regiunile abdomenului se înţeleg regiunile convenţionale de suprafaţă ale pereţilor antero-laterali ai abdomenului, foarte importante în practica medicală, deoarece faţă de aceste regiuni se raportează aşezarea normală şi proiecţia la suprafaţă a organelor intra-abdominale. La regiunile abdomenului se referă în cea mai mare parte semnele subiective şi îndeosebi examenul obiectiv al abdomenului la bolnavi şi tot el ajută la formarea diagnosticului de sediu (exemplu, tumora epigastrică, hernie ombilicală, hernie inghinală ş.a.). Aceste regiuni sunt în număr de nouă şi sunt delimitate după cum vom arăta mai jos. Între linia de proiecţie a diafragmei în partea superioară şi arcurile cartilaginoase ale coastelor (rebordurile costale) inferior, completate de

44

Anatomie şi Embriologie

orizontala care uneşte extremitatea ventrală a coapselor X, se delimitează etajul superior sau toraco-abdominal al peretelui abdominal, împărţit în trei regiuni:

Median - între cele două reborduri costale se găseşte regiunea epigastrică (regio epigastrica), de formă triunghiulară cu vârful la procesul xifoid şi baza în jos, formată de orizontală.

Lateral – de o parte şi de alta se află regiunea hipocondrului drept (regio hypocondriaca dextra) şi regiunea hipocondrului stâng (regio hypocondriaca sinistra). Între limita inferioară a etajului superior şi orizontală, care uneşte spinele iliace antero-superioare, se delimitează etajul mijlociu al peretelui abdominal, împărţit de cele două verticale ce merg de la tuberculul pubic la rebordul costal (liniile pararectale) în trei regiuni. Regiunea ombilicală (regio ombilicalis) numită şi regiune mezogastrică, este situată median incluzând între limitele ei cicatricea ombilicală, iar de o parte şi de alta lateral de ea, se găsesc două regiuni abdominale laterale, stângă şi dreaptă (regio lateralis dextra et sinistra) numite clasic flancul drept şi flancul stâng.

Etajul inferior al peretelui abdominal, cuprins între limita inferioară a etajului precedent şi inferior, linia plicii inghinale, ce corespunde ligamentului inghinal, tuberculului pubic şi marginea superioară a simfizei pubiene, este împărţită de cele două verticale dintre tuberculul pubic şi extremitatea anterioară a coastei a V-a în cele trei regiuni. Median se află regiunea pubică (regio pubica) clasic numită şi regiune hipogastrică, iar lateral regiunea inghinală dreaptă şi stângă (regio inghinalis dextra et sinistra), ce corespund foselor iliace dreapta şi stânga.

Menţionăm că etajul superior al peretelui abdominal incluzând regiunea epigastrică, hipocondrul drept şi stâng corespunde în general etajului supracolic (supramezocolic al cavităţii peritoneale). Etajul mijlociu şi inferior corespund la rândul lor etajului infracolic (inframezocolic) al cavităţii peritoneale (vezi cavitatea peritoneală).

6.4. CAVITATEA ABDOMINALĂ ŞI PELVINĂ (cavum abdominis et cavum pelvis)

Prin cavitatea abdominală şi cavitatea pelvină se înţelege spaţiul cuprins între pereţii osteomusculari ai abdomenului şi pelvisului. Ele adăpostesc viscerele abdominale şi pelvine. S-a arătată că prin trecerea la

45

Adrian BEZNEA

ortostatism şi prin creşterea diametrului transvers al pelvisului sub acţiunea muşchilor extensori ai coapselor pe bazin, pelvisul mare (pelvis major) a fost încorporat în pereţii abdomenului, fosele iliace interne devenind elemente de susţinere ale organelor abdominale. Ca urmare, cavitatea abdominală se întinde inferior până la strâmtoarea superioară a pelvisului (apertura pelvis superior) prin care comunică larg cu cavitatea pelvină numită şi excavaţia pelviană sau canal pelvian, care nu este altceva decât cavitatea pelvisului mic (pelvis minor). Comunicarea largă dintre cele două cavităţi, continuarea directă a peritoneului şi în multe situaţii patologia lor comună, a determinat pe unii autori să le descrie împreună sub denumirea de cavitatea abdominopelvină, cuprinsă între diafragmă şi diafragma pelvină. Cavitatea abdominală şi pelvină cuprinde două mari compartimente, respectiv cavitatea peritoneală şi spaţiul extraperitoneal. Cavitatea peritoneală (cavum peritonei) reprezintă spaţiul virtual dintre foiţele: parietală, viscerală şi mezenterială a peritoneului. La sexul masculin ea este închisă ermetic, în timp ce la femei comunică prin ostiul abdominal al tubei uterine cu exteriorul. Această comunicare ar explica posibilitatea propagării unor infecţii de la exterior către peritoneul pelvin (prin vagină, uter şi tuba uterină). Cavitatea peritoneală este cea mai mare cavitate seroasă a peritoneului şi se dezvoltă din celomul intraembrionar. Ea adăposteşte „organele peritoneale” învelite în foiţa viscerală a peritoneului. De aceea, denumirea de „viscere” sau „organe intraperitoneale” este mai puţin exactă. Organele peritoneale cu corecţiunea de mai sus „intraperitoneale” ţin în cea mai mare parte de tubul digestiv abdominal şi glandele sale anexe, care se dezvoltă din tubul intestinal primitiv, precum şi unele organe genitale (uter, tube uterine) şi urinare (vezica urinară) situate în pelvis. Cavitatea peritoneală este împărţită de colonul transvers şi mezocolonul transvers într-un etaj abdominal superior (glandular) sau etajul supramezocolic, numit şi partea supracolică (pars supracolica) a cavităţii peritoneale, iar subcolonul transvers şi mezocolunul său se găseşte etajul abdominal inferior (intestinal), numit şi etajul inframezocolic sau partea infracolică (pars infracolica) a cavităţii peritoneale. Etajul inframezocolic este subîmpărţit la rândul său de către mezenter a cărui rădăcină merge de la flexura duodenujejunală până la unghiul ilsocolic în: spaţiul mezentericocolic drept (firida colică dreaptă) şi spaţiul mezentericocolic stâng (firida colică stângă). Spaţiul mezentericocolic drept este delimitat de:

mezenter,

46

Anatomie şi Embriologie

colonul ascendent,

colonul şi mezocolonul transvers (cele două treimi drepte). Spaţiul mezentericocolic stâng este cuprins între:

mezenter,

colonul şi mezocolunul transvers (treimea stângă) şi

colonul descendent, iar prin strâmtoarea superioară a pelvisului comunică larg cu aceasta. Între colonul ascendent şi peretele lateral al cavităţii abdominale se găseşte şanţul paracolic (sulcul paracolicus) drept. Acesta ajunge superior până la ligamentul frenocolic drept, iar inferior se continuă spre pelvis. Între colonul descendent şi peretele lateral se află şanţul paracolic (sulcus paracolicus) stâng, care lateral de mezoul colonului sigmoid se continuă şi el spre strâmtoarea superioară a pelvisului. Superior, acest spaţiu ajunge până la ligamentul franocolic stâng. Toate aceste spaţii nu au fost omologate în N.A., dar prezintă importanţă clinică. Între peritoneul parietal şi pereţii osteomusculari ai cavităţii abdominale şi pelvine se găseşte alt spaţiu visceral mare, numit spaţiul extraperitoneal. Topografic, acesta este împărţit în:

1. spaţiul retroperitoneal;

2. spaţiul subperitoneal sau pelvi subperitoneal;

3. spaţiul preperitoneal.

Cele trei compartimente ale spaţiului extraperitoneal comunică între ele după cum urmează: spaţiul retroperitoneal, mai precis, ţesutul conjunctiv lax şi adipos din acest spaţiu se continuă superior prin orificiile diafragmei cu ţesutul conjunctiv lax din mediastin şi inferior cu cel din spaţiul subperitoneal. Acesta din urmă se continuă anterior şi superior cu spaţiul preperitoneal. Ţesutul conjunctiv lax din spaţiul retroperitoneal formează fascia subperitoneală (fascia subperitonealis), clasic numită şi fascia urogenitală. Cu excepţia spaţiului retroperitoneal, celelalte nu sunt omologate în N.A. Noi le descriem însă, deoarece au importanţă în practica medicală. Continuitatea dintre ele explică, de exemplu, posibilităţile de difuziune a colecţiilor purulente. Totodată, ele ajută la o mai bună înţelegere a topografiei viscerelor abdominale şi pelvine. 1. Spaţiul retroperitoneal (spatium retroperitoneale) este cuprins între peretele posterior al abdomenului şi peritoneul parietal posterior. În acest spaţiu se află organele primitiv retroperitoneale:

rinichii şi glandele suprarenale,

ureterele,

aorta şi vena cavă inferioară cu ramurile lor viscerale şi parietale,

47

Adrian BEZNEA

ganglionii limfatici,

simpaticul laterovertebral,

plexurile nervoase autonome. Tot în acest spaţiu se găsesc organele secundar retroperitoneale, cum

sunt:

ultimele trei părţi ale duodenului,

capul şi corpul pancreasului,

colonul ascendent,

colonul descendent. 2. Spaţiul subperitoneal sau spaţiul pelvi subperitoneal este delimitat superior de peritoneul parietal pelvin şi inferior, de diagrama pelvină (formată de muşchiul ridicător anal şi muşchiul coccigian) şi diafragma urogenitală. În el se găsesc organele extraperitoneale sau subperitoneale cum sunt:

prostata,

o parte a vezicii urinare,

o parte a rectului,

o parte din colul uterin şi vagină,

ureterele pelvine,

ductul deferent,

vase sanguine şi limfatice,

nervii şi plexurile nervoase autonome pelvine. Toate acestea sunt cuprinse în masa de ţesut conjunctiv lax şi adipos, care formează paracistium, parametrium, paracolpium şi paraproctium. 3. Spaţiul preperitoneal este delimitat posterior de peritoneul parietal anterior şi fascia vezicală, iar anterior de fascia transversalis şi celelalte straturi ale peretelui abdominal anterior. Inferior, el se continuă cu spaţiul retropubian (spatium retropubicum, spatium prevesicale sau cavum Retzii), care ajunge până la colul vezicii urinare şi ligamentele puboprostatice. Superior, spaţiul preperitoneal se întinde până la ombilic, iar lateral până la plicile laterale umbilicale mediale, formate prin obliterarea după naştere a arterelor umbilicale. Pe linia mediană sub peritoneu se află plica umbilicală mediană, formată din uracă (urachus) – un cordon fibros rezultat din obliterarea ductului alantoidian. Ţesutul conjunctiv lax din spaţiul preperitoneal se continuă prin spaţiul retropubian (revezical sau Retzius) cu cel din spaţiul subperitoneal, din jurul organelor pelvine sau cele care formează mezangiile vaselor din pelvis.

48

Anatomie şi Embriologie

6.5. PRESIUNEA ABDOMINALĂ ŞI POZIŢIA ORGANELOR

Poziţia anatomică a organelor situate în cavităţile viscerale ale trunchiului, toracica abdominală şi pelvină, este determinată atât de formaţiunile anatomice care leagă aceste organe de pereţii cavităţilor în care se află sau între ele, cât şi de presiunile existente în aceste cavităţi şi de echilibrul dintre aceste presiuni. Organele nu sunt fixate rigid în regiunile în care se găsesc, ci prezintă diferite grade de mobilitate, în concordanţă cu structura lor şi cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Acest fapt explică, de altfel, modificarea parţială a poziţiei organelor în funcţie de poziţia în care se examinează bolnavul şi care poate da naştere la erori, privind mărimea şi proiecţia la suprafaţă a acestora, în semiotica medicală şi chirurgicală. Trecerea omului la ortostatism a influenţat în mare măsură situsul visceral (aşezarea anatomică a organelor în cavităţile trunchiului). Totodată, poziţia verticală şi gravitaţia au schimbat la om gradul de împovărare al pereţilor trunchiului în comparaţia cu patrupedele. Îndeosebi, este importantă împovărarea pereţilor musculoaponevrotici antero-laterali ai abdomenului, care prin contracţia lor tonică sau fazică determină şi schimbă valorile presiunii intraabdominale şi pelvine. În aceste condiţii, presiunea maximă se exercită asupra etajului inferior al peretelui antero-lateral al abdomenului, ceea ce explică la om frecvenţa crescută a herniilor inghinale, eventraţiilor şi evisceraţiilor, dizectazia muşchilor drepţi abdominali etc. În determinismul acestor afecţiuni, la împovărarea crescută – prin gravitaţie, se adaugă şi alţi factori condiţionaţi tot de trecerea la ortostatism, cum sunt texturile aponevrotice ale peretelui abdominal în regiunile inghinale. Această structură aponevrotică înlocuieşte pe cea musculară de la patrupede. Ea a luat naştere ca urmare a creşterii diametrului transvers al pelvisului, sub influenţa tracţiunii muşchilor extensori ai coapsei pe bazin, care a ridicat inserţia muşchilor laţi ai abdomenului, îndeosebi a muşchiului oblic intern şi muşchiului transvers al abdomenului. La patrupede aceşti muşchi aveau originea pe marginea ventrală a coxalului, în timp ce la om se ridică pe creasta iliacă şi în treimea laterală a ligamentului inghinal. Aceşti factori au determinat şi traiectul canalului inghinal la om, cu inelul (orificiul) superficial, medial şi cel profund lateral.

49

Adrian BEZNEA

La patrupede cele două inele se suprapun în axul ventrodorsal al peretelui, se privesc în oglindă, ceea ce determină şi scurtarea traiectului inghinal. Între presiunile abdominală şi pelvină – pozitive – şi presiunea negativă din torace, există o legătură indisolubilă, în sensul că ele se influenţează reciproc. Între cele două presiuni există un echilibru care se schimbă în trecerea de la poziţia verticală la decubitus. Presiunea abdominală şi pelvină este determinată de următorii

factori:

contracţia tonică şi fazică a muşchilor peretelui antero-lateral a abdomenului şi jocul contracţie-relaxare a diafragmei şi diafragmei pelvine;

forţa de aspiraţie toracică, aceasta ajungând în aspiraţie în spaţiul subfrenic drept şi stâng la circa 2 kg;

presiunea atmosferică ce comprimă peretele musculoaponevrotic;

gradul de umplere a organelor cavitare din abdomen şi pelvis;

închiderea ermetică a cavităţii abdominale şi pelvine. Acestor factori li se opune presiunea determinată de:

forţa de gravitaţie (egală cu greutatea viscerelor);

scăderea presiunii negative din torace în inspiraţie şi alţi factori de mai

mică importanţă în condiţii normale (de exemplu, scăderea tonusului peretelui abdominal sau factori la distanţă ca deschiderea glotei etc.). Din cele de mai sus, rezultă că în poziţia verticală, în axul longitudinal, există un gradient al presiunii abdominale şi pelvine între diafragma pelvină şi di diafragmă, care se micşorează de jos în sus şi că numai în funcţie de modificarea celor două categorii de factori se poate înţelege dinamica normală şi patologică a pereţilor abdomenului şi pelvisului şi consecinţele asupra poziţiei şi funcţiilor viscerale. În sensul datelor expuse, de exemplu, se poate explica faptul că ficatul, organ parenchimatos foarte greu de circa 1500 g, situat în partea superioară a părţii peritoneale îşi menţine poziţia normală nu numai prin legăturile peritoneale pe care le are cu pereţii cavităţii abdominale şi cu organele învecinate, ci şi graţie forţei de aspiraţie toracică exercitată asupra spaţiului subfrenic şi a presiunii intraabdominale scăzută în această regiune. Se pot da numeroase alte exemple. Totodată, contracţia muşchilor anterolaterali ai abdomenului, susţinută de contracţia diafragmei şi diafragmei pelvine, închiderea glotei,

50

Anatomie şi Embriologie

explică în mare parte mecanismele de golire a organelor cavitare cum sunt mecanismul defecaţiei, micţiunii sau al naşterii cu expulzia fătului din uter. Din jocul acestui sistem unitar toracoabdominal de echilibru presional se înţelege, de asemenea, că modificarea poziţiei unui organ atrage schimbări în poziţia organelor învecinate. În acelaşi mod se explică schimbarea de topică abdominală în relaxarea patologică a diafragmei, când cupola relaxată dreaptă sau stângă a diafragmei mult împinsă în torace deplasează în partea opusă inima, pericardul şi plămânul.

51

Adrian BEZNEA

CURSUL 7

APARATUL DIGESTIV

DEZVOLTAREA TUBULUI DIGESTIV ŞI A MEZOURILOR

Dezvoltarea tubului digestiv abdominal este strâns legată de formarea colonului intraembrionar şi de dezvoltarea peritoneului, îndeosebi a mezourilor. Ea explică modul în care organele tubului digestiv dobândesc poziţia anatomică definitivă în cavitatea abdominală şi pelvină, precum şi abaterile de la normal, respectiv malpoziţiile şi malformaţiile organelor digestive abdominale şi pelvine. La vieţuitoarele mult inferioare (nevertebrate) tubul digestiv îndeplineşte nu numai funcţia de nutriţie, ci şi alte funcţii, pentru care la animalele evoluate se dezvoltă organe şi aparate speciale. La peşti, el îndeplineşte pe lângă funcţiile de nutriţie şi funcţii respiratorii, preluând din apa de hrană oxigenul. Trecerea la viaţa terestră şi schimbarea felului de hrană determină

separarea funcţiilor digestive de cele respiratorii, fapt reflectat ontogenetic

în originea endodermală a aparatului digestiv şi respirator.

Un alt exemplu se întâlneşte la viermi, la care epiteliul intestinal găzduieşte şi celulele sexuale, care sunt eliminate la exterior tot prin tubul intestinal (ouăle de paraziţi). Ontogenetic, aceasta ar explica originea endodermală a celulelor germinale primordiale la om. În ontogeneză, la om, de timpuriu, odată cu rotunjirea transversală

a scutului embrionar (tempus scuti embryonici) şi schiţarea pereţilor antero-laterali ai trunchiului, endodermului tavanului sacului vitelin secundar, se transformă pe linia mediană - ventral de notocord – în şanţ intestinal. Concomitent, are loc şi o creştere rapidă în lungime, prin care şanţul intestinal se transformă la extremitatea cranială şi caudală în tub intestinal. Aceasta este situată în planul medio-sagital, paralel cu notocondrul şi comunică ventral larg, în partea mijlocie, cu sacul vitelin.

52

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Secţiune transversă prin embrion în diverse etape de evoluţie La capătul cranial, tubul

Secţiune transversă prin embrion în diverse etape de evoluţie

La capătul cranial, tubul intestinal este închis de membrana bucofaringiană sau membrana stomatofaringiană (membrana stomatopharingealis – în Nomina Embryologica), care îl desparte de stomatodaeum sau cavitatea bucală primitivă. Caudal, în această etapă, membrana cloacală îl separaă de proctodaeum, viitorul canal anal. În evoluţia ulterioară, partea cranială şi caudală a tubului intestinal creşte mai repede decât partea mijlocie, care bate oarecum pasul pe loc. în acest stadiu, tubului intestinal i se disting trei părţi:

intestinul anterior sau pro-enteron;

intestinul mijlociu sau mesenteron;

intestinul posterior sau terminal, numită în Nomina Embryologica – metenteron. În cursul organogenezei, din intestinul anterior iau naştere:

faringele,

esofagul şi aparatul respirator,

stomacul şi duodenul, până sub diverticulul hepatic,

mugurele pancreatic ventral şi dorsal.

53

Adrian BEZNEA

Adrian BEZNEA Etape diferite de dezvoltare ale diverticulului respirator şi esofagului A. la sfârşitul săptămânii

Etape diferite de dezvoltare ale diverticulului respirator şi esofagului

A. la sfârşitul săptămânii III B şi C. în timpul săptămânii IV

Din intestinul mijlociu se formează:

restul duodenului,

ansa ombilicală din care derivă:

o

jejunul,

o

ileonul,

o

cecul,

o colonul ascendent şi cele două treimi drepte ale colonului transvers. Intestinul posterior va da naştere:

treimii stângi a colonului transvers,

colonului descendent,

colonului sigmoid,

rectului. Aceste segmente ale tubului digestiv încep să se schiţeze încă din săptămâna a IV-a de viaţă. De remarcat că la sfârşitul săptămânii a III-a, începe să se resoarbă membrana bucofaringiană, stabilindu-se comunicarea cu cavitatea bucală. Membrana cloacală se resoarbe mult mai târziu, în luna a III-a.

Tubul intestinal este legat sagital de peretele posterior al trunchiului prin mezenterul comun dorsal, format din splanchnopleura dreaptă şi stângă, după ce a învelit intestinul. De menţionat, că atât timp cât din tubul digestiv nu s-au individualizat organele sale definitive şi el se află în plan mediosagital, mezenterele sunt cuprinse în noţiunea de mezenter comun

54

Anatomie şi Embriologie

„mezenterium commune”. Ulterior, când diferenţierea tubului digestiv începe, din mezenterul comun dorsal (posterior) se individualizează:

mezoesofagul,

mezogastrul dorsal,

mezoduodenul,

mezenterul ansei ombilicale,

mezocolonul,

mezorectul.

ombilicale,  mezocolonul,  mezorectul. Secţiune transversă prin embrionul de săptămâna IV, cu

Secţiune transversă prin embrionul de săptămâna IV, cu spaţiile intercelulare din mezogastrul dorsal

Există şi un mezenter ventral care leagă tubul intestinal de peretele anterior al trunchiului, dar acesta se întinde numai până sub diverticulul hepatic, fiind reprezentat de mezogastrul şi mezoduodenul ventral. Inferior de aceasta din urmă, cele două jumătăţi ale celomului intraembrionar comunică între ele. Prin mezenterul dorsal, tubul intestinal primeşte vasele

de sânge şi nervii. Trunchiul coeliac este afectat intestinului anterior, artera mezenterică superioară irigă intestinul mijlociu, iar mezenterica inferioară, intestinul posterior. În dezvoltarea ulterioară, se remarcă două elemente importante:

1. creşterea inegală în lungime şi în grosime a diverselor părţi ale tubului intestinal;

2. faptul că diferenţierea structurală a elementelor peretelui începe cranial şi se continuă progresiv în direcţie caudală.

55

Adrian BEZNEA

Epiteliul mucoasei (tunica mucoasă) şi glandele sunt de natură endodermală, în timp ce toate celelalte straturi provin din mezenchinul splanchnpleurei (tela submucoasa, tunica muscularis, tunica serosa). Esofagul urmează după intestinul branhial sau cefalic (faringe) şi iniţial este foarte scurt. Din partea sa anterioară, la capătul cranial, se individualizează tubul laringotraheal cu mugurii pulmonari. El creşte rapid în lungime în luna a II-a. Această creştere a esofagului este de mare importantă pentru poziţia definitivă a stomacului. La naştere are lungimea de 10 cm şi capătul său caudal se proiectează pe vertebra a X-a toracică. Epiteliul mucoasei este iniţial unistratificat prismatic, dar prin multiplicare devine pluristratificat, putând obstrua în totalitate lumenul. Ulterior, în el apar vacuole care confluează, încât în luna a III-a lumenul prezintă un calibru mult mărit. Perturbări ale acestui proces pot da naştere la atrezii sau stenoze esofagiene. În luna a VI-a, epiteliul se aseamănă cu cel de la adult. Glandele esofagiene se formează la sfârşitul lunii a III-a şi se dezvoltă foarte lent, partea lor secretorie fiind situată în submucoasă. Fibrele circulare se formează în luna a II-a, cele longitudinale în lunile III-IV, iar musculatura mucoasei la sfârşitul lunii a IV-a. Nu se ştie foarte clar de ce în treimea superioară musculatura este striată şi în rest netedă. O ipoteză susţine că fibrele striate provin din regiunea branhială. Stomacul se prezintă la sfârşitul săptămânii a IV-a ca o dilataţie fuziformă a tubului intestinal şi este situat în planul medio-sagital. Iniţial, el are o poziţie înaltă, în regiunea cervicală, ceea ce îi permite contactul direct cu nervul vag care îl inervează şi este inclus în mezenchimul septului transvers, din care se va forma şi mezogastrul ventral. În săptămânile IV- VII stomacul este împins de cord şi plămâni spre partea inferioară a toracelui. În dezvoltarea ulterioară, el îşi schimbă forma şi poziţia sagitală. Aceste modificări sunt consecinţa ritmului diferit de creştere al diverselor părţi ale peretelui gastric şi a dezvoltării organelor învecinate, îndeosebi a ficatului. Marginea posterioară a organului creşte mai rapid decât cea anterioară; de aceea, ea se curbează şi se deplasează către stânga. În acest fel se diferenţiază marea curbură a stomacului şi, superior, dilataţia ce formează formixul gastric. Marginea anterioară creşte mult mai lent. Ea formează curbura mică a stomacului. Aceleaşi deosebiri se remarcă în creşterea mezogastrului dorsal, care este rapidă şi a mezogastrului ventral, lentă. Apariţia şi dezvoltarea ficatului în septul transvers şi în mezogastrul ventral, fixează pilorul în mezogastrul ventral. Totodată, creşterea de volum a ficatului influenţează poziţia definitivă a stomacului şi esofagului. Ca urmare, faţa stângă a stomacului devine anterioară, iar cea dreaptă posterioară, proces prin care creşte ca întindere şi bursa omentală.

56

Anatomie şi Embriologie

Totodată, cardia se deplasează la stânga, iar pilorul la dreapta coloanei vertebrale. Curbura mare priveşte la stânga şi în jos, iar curbura mică la dreapta şi în sus, către ficat. Această poziţie permite un mai mare grad de umplere a stomacului şi creşte mobilitatea organului, favorizând mişcările de evacuare. În acest sens, forma şi poziţia stomacului sunt expresia adaptării sale funcţionale. Epiteliul gastric iniţial multistratificat, devine ulterior unistratificat. Glandele principale preced ca apariţie glandele pilorice. Fermenţii proteolitici apar în sucul gastric în luna a IV-a, iar digestia proteinelor este posibilă din luna a VI-a. Fibrele musculare circulare apar în săptămâna a VII-a, cele longitudinale în luna a III-a, musculara mucoasei în luna a IV-a şi ultimele care apar sunt fibrele oblice. Intestinul mijlociu (mesenteron) sau ansa ombilicală se deosebeşte de celelalte părţi ale tubului intestinal prin ritmul rapid cu care creşte în lungime. Iniţial, între stomac şi originea ansei ombilicale se mai formează o mică ansă a cărei convexitate este orientată spre dreapta, numită ansa duodenală. Ea se formează datorită faptului că ritmul de creştere a intestinului la acest nivel este mai mare decât ritmul de creştere a coloanei vertebrale. Din această ansă se va dezvolta duodenul, ficatul, cu căile biliare extrahepatice şi pancreasul. Mezenterul dorsal al ansei duodenale sau mezoduodenul se caracterizează prin aceea că este foarte îngroşat la bază. El cuprinde într-un pedicul gros vasele viteline sau omfalomezenterice, mezenterica superioară şi mugurele pancreatic, fapt pentru care W. Vogt l-a numit „pediculul vasculopancreatic”. În dezvoltarea ulterioară, datorită creşterii în lungime a duodenului şi dezvoltării pronunţate a lobului drept hepatic, flexura duodenojejunală se deplasează pe sub pediculul vasculopancreatic de la dreapta la stânga, ajungând sub vasele mezenterice superioare şi la stânga coloanei vertebrale. Odată cu acestea, se schimbă şi poziţia ansei umbilicale. Ansa umbilicală are un braţ descendent şi altul ascendent inferior. La creştetul ansei – locul unde braţul descendent se continuă cu cel ascendent se află canalul vitelin (caulis vitellinus) sau canalul omfaloenteric, care leagă ansa ombilicală cu sacul vitelin. În dezvoltarea ulterioară, el se închide şi dispare. În 3% din cazuri poate însă persista un mic diverticul din canalul vitelin (vestigium caulis vitellini), ce se deschide în ileon la circa 70-80 cm de valvula ileocecală, numit şi diverticulul Mackel. Acesta poate prezenta o patologie proprie: inflamaţii ale diverticulului – ulcere ale diverticulului, ocluzii intestinale prin aderenţe cu organele vecine. Braţul ascendent al ansei ombilicale se continuă cu intestinul posterior la nivelul flexurii primare a colonului, situată la început în lan

57

Adrian BEZNEA

medio-sagital. Ea reprezintă viitoarea flexură stângă sau lienală a colonului. În dezvoltarea ulterioară, braţul descendent al ansei începe să crească mult mai repede în lungime decât braţul ascendent. Din braţul ascendent va lua naştere:

jejunul şi

cea mai mare parte a ileonului. Din braţul descedent se va forma:

ultima porţiune (70-80 cm) a ileonului,

cecul,

colonul ascendent şi

două treimi proximale sau drepte ale colonului transvers. Datorită creşterii pronunţate în lungime a braţului jejunoileal (descendent) al ansei umbilicale, a creşterii în volum a ficatului, pe de o parte, cât şi volumului relativ redus al cavităţii abdominale, pe de altă parte, se produc o serie de schimbări de poziţie ale ansei umbilicale şi odată cu ea şi a celorlalte părţi ale tubului digestiv abdominal. Aceste schimbări de poziţie au fost descrise la sfârşitul secolului trecut de chirurgul francez Fredet sub denumirea de „rotaţia intestinului”, care s-ar realiza în sens contrar acelor de ceasornic, în patru faze, însumând în final 270 0 . Axul rotaţiei ar fi reprezentat de artera mezenterică superioară.

ar fi reprezentat de artera mezenterică superioară. Embrion în timpul celei de-a 6-a săptămâni, cu fluxul

Embrion în timpul celei de-a 6-a săptămâni, cu fluxul arterial către membre şi intestin ; formarea şi rotaţia ansei intestinale primitive

58

Anatomie şi Embriologie

Problema a fost reluată şi aprofundată între 1922-1928 de către Pernkopf. W. Vogt a demonstrat că duodenul ia parte şi el la aşa-numita „rotaţie” a ansei ombilicale (1931), contrar ideii susţinută de multă vreme că, în momentul când începe rotaţia ansei, flexura duodenojejunală ar fi deja fixată, ea constituind şi axul rotaţiei. El arată că flexura duodenojejunală nu este punctul fix, ci în acelaşi timp punctul mişcat şi mişcător, şi că schimbările de poziţie fac în jurul pediculului masiv de ţesut conjunctiv vasculopancreatic, descris mai sus. Flexura duodenojejunală, crescând pe sub acest pedicul spre stânga, întâlneşte mezoul flexurii primare a colonului pe care îl împinge în sus, la stânga şi către peretele posterior al abdomenului, unde ulterior mezoul colonului descendent va forma fascia descrisă de Toldt, în stânga. Vogt a împărţit şi mezenterul dorsal în trei porţiuni:

mezogastrul dorsal,

pediculul vasculopancreatic

mezoul cadrului colic primar. Contribuţia lui Pernkopf în acest domeniu este importantă, deoarece explică amănunţit poziţia definitivă a părţilor componente ale tubului digestiv abdominal, formarea mezourilor şi procesele de coalescenţă peritoneale schematizate în patru etape sau faze. Prima fază este realizată când embrionul măsoară circa 15 mm. În acest stadiu, stomacul are poziţia schimbată, mezogastrul dorsal care cuprinde splina şi o parte a pancreasului este orientat spre stânga, ca şi marginea posterioară a stomacului, viitoarea mare curbură a stomacului. Se schiţează acum bursa omentală. Duodenul prezintă o convexitate mică, iar ansa intestinală se află în plan orizontal. Ea pătrunde în hernia umbilicală. Această etapă corespunde fazei I a lui Fredet. În faza a II-a, embrionul are circa 32 mm. Duodenul trece acum din planul transversal (orizontal) în plan frontal iar braţul descendent sau jejunoileal al ansei umbilicale formează prin creştere în lungime, mici anse în hernia umbilicală. Intestinul terminal este împins spre stânga. În această fază se produce coalescenţa între mezenter şi mezoduoden şi se formează rădăcina secundată a mezenterului, de forma literei „U” cu deschidere către stânga. Ea este situată în potcoava duodenală. Segmentul superior al rădăcinii secundare a mezenterului îl formează rădăcina mezocolonului, iar segmentul inferior, rădăcina mezenterului propriu-zis. Faza a III-a, când embrionul are 60 mm lungime se caracterizează prin poziţia anselor din hernia umbilicală în cavitatea peritoneală. Diverticulul cecal şi partea proximală a colonului se află în dreapta, sub ficat, deasupra anselor jejunale şi ileale în partea dreaptă. Se schiţează flexura stângă sau ileală a colonului şi omentul mare.

59

Adrian BEZNEA

În faza a IV-a, diverticulul cecal se deplasează către fosa iliacă dreaptă, câştigându-şi poziţia definitivă. Odată cu aceasta se formează şi flexura dreaptă a colonului, cadrul colic luând aspectul definitiv. Tot în această fază se formează şi fascia de coalescenţă Toldt, în dreapta. Târziu, după ce s-a produs fuzionarea mezocolonului ascendent (fascia Toldt dreaptă) şi a mezoduodenului (fascia Treitz), ia naştere zona de coalescenţă triunghiulară ce se întinde de la flexura duodenojejunală până în fosa iliacă dreaptă. Ca urmare, se stabileşte rădăcina terţiară sau definitivă a mezenterului. Totodată, partea inframezocolică a duodenului descendent şi partea orizontală a duodenului devin pentru a doua oară retroperitoneale, formând ceea ce se numeşte „pars tecta duodeni”. Propriu-zis se poate afirma că în nici o etapă a dezvoltării tubului digestiv abdominal nu există rotaţie. Succint, schimbările de poziţie care au loc până la dobândirea poziţiei definitive sunt determinate de factorii amintiţi mai sus: creşterea inegală a braţelor ansei, volumul redus la un moment dat al cavităţii abdominale, dezvoltarea ficatului – preponderent a lobului drept şi desigur faptul că întreaga dezvoltare este imprimată genetic. Creşterea accelerată în lungime a braţului jejunoileal al ansei într-o cavitate abdominală de volum redus, determină hernierea între săptămânile VI şi X a celei mai mari părţi a ansei în afara cavităţii abdominale, respectiv în celomul umbilical (coeloma umbilicale), rămăşiţă a celomului extraembrionar.

abdominale, respectiv în celomul umbilical (coeloma umbilicale), rămăşiţă a celomului extraembrionar. 60

60

Anatomie şi Embriologie

Herniere ombilicală a anselor intestinale la embrionul de aproximativ 8 săptămâni

În hernia umbilicală fiziologică procesul de creştere continuă, iar volumul şi el redus al sacului herniar determină formarea de noi convulute jejunoileale, uşor de observat la microscop în acest stadiu. Ulterior, datorită creşterii volumului cavităţii abdominale, îndeosebi a diametrului sagital şi a scurtăturii pediculului vascular vitelin are loc repoziţia anselor. Primele intră ansele jejunale care se aşează la stânga ansei mediane. Urmează ansele ileale ce se dispun la dreapta şi ultimul reintră colonul, împiedicat să intre mai repede de către diverticulul cecal. Colonul cu cecul la dreapta, situat subhepatic, rămâne deasupra pachetului de anse jejunoileale, iar mezoul colonului trece transversal peste partea descendentă a duodenului. În acest stadiu, ficatul, de volum mare, împinge mult în jos spre fosa iliacă cecul, care se află în continuarea directă a colonului transvers. Odată cu creşterea în lungime a trunchiului, începe să se schiţeze colonul ascendent, iar la locul de continuare cu colonul transvers se schiţează flexura dreaptă sau hepatică a colonului. Prin coalescenţa mezocolonului ascendent cu peritoneul parietal se formează fascia lui Toldt. O fascie asemănătoare se formează şi în stânga prin împingerea colonului descendent şi mezoul său de către ansele intestinale spre peretele posterior al abdomenului. Colonul transvers şi sigmoid îşi păstrează mezoul. Apendicele vermiform se dezvoltă din partea caudală a cecului care regresează, micşorându-şi calibrul. Abia după naştere, prin creşterea descendentă şi laterală a fundului cecal, apare evidentă separarea între cec şi apendice. Cele două treimi craniale (drepte) ale colonului transvers iau naştere din braţul ileocolic al ansei umbilicale, iar treimea caudală stângă din intestinul posterior, cu care are strânse relaţii vasculare şi nervoase. Limita dintre cele două părţi ale colonului transvers, cunoscută şi sub denumirea de punctul Cannon-Boehm, reprezintă locul unde se termină teritoriul de inervaţie al vagului şi începe cel al nervilor splanchnici pelvini.

61

Adrian BEZNEA

CURSUL 8

DEZVOLTAREA TUBULUI DIGESTIV ŞI A MEZOURILOR (continuare)

Intestinul posterior sau metenteron-ul este situat iniţial în planul medio-sagital, dar datorită creşterii mari în lungime şi formării anselor junoileale, unele părţi ale sale sunt împinse spre stânga şi către peretele posterior al abdomenului şi silite să formeze coalescenţe, stabilind astfel poziţia cadrului colic definitiv. Doar rectul rămâne în planul medio-sagital. Din intestinul posterior iau naştere:

treime caudală (stângă) a colonului transvers,

colonul descendent,

colonul sigmoid,

partea pelvină a rectului.

Către sfârşitul perioadei de viaţă fetală, colonul sigmoid şi rectul cresc mai mult în lungime decât restul intestinului posterior, fapt pentru care la naştere formează câte o ansă. După naştere, ritmul de creştere a rectului scade, iar colonul sigmoid formează şi în stadiul definitiv ansa în formă de „S” şi îşi păstrează totodată mezoul (mezosigmoidul). Megacolonul şi dolicocolonul sigmoid, precum şi megarectul sunt malformaţii prin creştere în exces a calibrului şi lungimii acestor organe. Dolicocolonul congenital constă în alungirea segmentară sau în totalitatea colonului. Megacolonul congenital se caracterizează prin dilataţia pronunţată şi îngroşarea peretelui colic în totalitate sau numai a unor părţi ale colonului, cel mai frecvent al colonului sigmoid. Megacolonul congenital produs prin aplazia plexului mienteric poartă şi numele de boala lui Hirschprung. Deseori, cele două afecţiuni se însoţesc şi se numesc megadolicocolon. Partea perineală a rectului se dezvoltă din cloacă, prin septarea ei de către septul urorectal, într-un compartiment anterior sau sinusul urogenital şi altul posterior, rectul.

62

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Relaţia între intestinul terminal şi cloacă la sfârşitul săptămânii 5 Partea inferioară

Relaţia între intestinul terminal şi cloacă la sfârşitul săptămânii 5

Partea inferioară a canalului anal şi anusul ia naştere din invaginaţia ectodermului numită proctodeum. Această invaginaţie se formează sub acţiunea inductoare a tubului intestinal endodermic, respectiv a extremităţii caudale a intestinului posterior. Limita dintre epiteliul de origine endodermală, cilindric şi ectodermală, pavimentos, este situată mai caudal, deci nu corespunde strict limitei dintre cele două origini. Ea se află în regiunea columnelor şi sinusurilor rectale, unde epiteliul cilindric de origine endodermală se intrică cu epiteliul de origine ectodermală. În general, se poate spune că partea de origine endodermală a rectului este vascularizată de artera mezenterică inferioară care irigă şi celelalte părţi ale intestinului posterior. Partea de origine ectodermală este irigată de ramurile arterei hipogastrice. Diferenţele de calibru dintre părţile tubului digestiv derivate din intestinul posterior încep a se stabili în luna a cincea intrauterină. Diferenţierea straturilor peretelui tubului digestiv se realizează în succesiunea cranio-caudală cu excepţia rectului, care precede celelalte părţi. Epiteliul mucoasei, ca şi la esofag, trece în luna a doua printr-un proces intens de multiplicare celulară, îndeosebi la nivelul duodenului şi colonului, încât poate obstrua lumenul. Prin proces de vacuolizare, lumenul apare în luna a treia. În cazuri anormale, pot persista atrezii şi stenoze ale duodenului, jejunoileonului sau ale unor porţiuni ale colonului. Vilozităţile intestinale apar în luna a treia, mai întâi în duoden şi ulterior în jejun, ileon şi la nivelul colonului. Către sfârşitul vieţii fetale, ele

63

Adrian BEZNEA

dispar la nivelul colonului, rămânând doar vârful vilozităţilor din care se reepitelizează mucoasa colică. Variabilitatea structurală a diverselor sectoare ale tubului digestiv este evidentă a în a doua jumătate a vieţii intrauterine. În luna a doua şi a treia se dezvoltă musculatura circulară, în luna a treia apar fibrele longitudinale, iar în luna a patra musculatura mucoasei. Primele mişcări peristaltice s-au observat în săptămânile 11-12. Tripsina şi alţi fermenţi proteolitici au fost puşi în evidenţă în intestin în luna a cincea. Conţinutul intestinului în ultima parte a vieţii intrauterine este format dintr-o masă negricioasă cu tentă verzuie, numită meconiu. El rezultă din lichidul amniotic înghiţit, din bilă şi alte secreţii intestinale şi este eliminat în totalitate din tubul digestiv la 2-4 zile după naştere. Bursa omentală (bursa omentalis) este o dependinţă a cavităţii peritoneale situată posterior de stomac şi omentul mic. Ea se formează în strânsă relaţie cu evoluţia mezogastrului dorsal şi se măreşte ca întindere prin schimbarea poziţiei stomacului. Dezvoltarea bursei omentale începe încă de la embrionul de 3 mm, la care între o prelungire mezenchimală caudală a mugurilor pulmonari, numita plica paramezenterică, şi umflătura gastrică apare un şanţ numit recesul pneumoenteric (recessus pneumato-entericus). În stânga, acest reces dispare foarte repede. Plica paramezenterică dreaptă creşte însă în direcţia caudală, înglobând în ea ficatul (viitorul lob caudal). Ea va delimita împreună cu stomacul recesul hepatoenteric, care se continuă cranial cu recesul pneumoenteric. Recesul hepatoenteric reprezintă viitorul vestibul al bursei omentale şi este mărginit la dreapta de ligamentul venei cave inferioare (ligamentul hepatocav) sau mezohepar, iar la stânga de mezogastrul dorsal propriu-zis. În partea inferioară, între mugurele pancreatic şi tubul intestinal se află recesul pancreatico-enteric. Prin dezvoltarea septului transvers şi formarea muşchiului difragm, recesul pneumoenteric se va separa de cel hepatoenteric şi ia numele de bursa infracardiacă. Aceasta dispare la om în mediastinul posterior, rareori putând persista un spaţiu de 2-3 cm între esofag şi diafragmă. La unele vertebrate (reptile) bursa infracardiacă persistă ca a treia cavitate pleurală şi adăposteşte lobul infracardiac al plămânului drept. Dezvoltarea stomacului cu formarea marii curburi şi creşterea mezogastrului dorsal duc la schimbarea poziţiei stomacului, faţă de stângă, devenind anterioară, iar cea dreaptă posterioară. Prin aceasta, bursa omentală se adânceşte tot mai mult spre stânga. Totodată, prin creşterea pronunţată spre sfârşitul lunii a doua a mezogastrului dorsal, se formează

64

Anatomie şi Embriologie

omentul mare (epiplonul mare). Acesta se va întinde ca un şorţ peste colonul transvers şi ansele intestinului subţire şi cuprinde iniţial între foiţele sale recesul omental al bursei omentale. Ulterior, prin coalescenţa foiţelor şi fuziunea omentului cu colonul transvers, recesul omental dispare, iar partea din mezogastrul dorsal dintre marea curbură a stomacului şi colonul transvers va forma ligamentul gastrocolic. În stadiul definitiv, între acest ligament, stomac şi colonul transvers se delimitează recesul inferior omental (recessus inferior omentalis) al bursei omentale. Între ligamentul gastrolienal şi cel lienorenal sau renolienal (lig. lienorenale) se află recesul lienal (recessus linenalis) al bursei omentale, iar între vena cavă inferioară şi esofag, recesul superior omental (recessus superior omentalis). Prin dezvoltarea ficatului în septul transvers şi în mezogastrul ventral, din mezogastrul ventral se vor forma:

omentul mic,

ligamentul falciform al ficatului (mezohepaticul ventral),

ligamentul coronar şi

ligamentele triunghiulare, drept şi stâng.

Posterior de omentul mic şi inferior de lobul caudat al ficatului se află vestibulul bursei omentale. Intrarea în vestibul este formată de foramen epiploicum (hiatus-ul Winslow) mărginit:

superior de lobul caudat al ficatului,

inferior de prima porţiune a duodenului şi de pancreas,

anterior de pediculul hepatic şi

posterior de vena cavă inferioară.

Foramen bursae omentalis sau orificiul propriu-zis al bursei omentale, mărginit anterior de mica curbură a stomacului, iar posterior de plicile gastropancreatice (plicae gastropancreaticae) sau ligamentul profund al stomacului (descris de Thoma Ionescu) în care se află artera gastrică stângă şi artera hepatică, nu a fost omologat în N.A. Bursa omentală (bursa omentalis) propriu-zisă este situată posterior de stomac şi prezintă recesurile sau prelungirile descrise mai sus. Succint s-au prezentat schimbările şi mecanismele prin care organele canalului alimentar abdominal îşi câştigă poziţia normală în cavitatea abdominală. Poziţia normală a organelor în cavităţile viscerale poartă numele de situs solitus, iar opusă este noţiunea de situs inversus. Prin situs inversus se înţeleg abaterile de la normal privind poziţia sau aşezarea definitivă a organelor în cavităţile viscerale toracice, cât şi cele abdominale. În această situaţie, două treimi ale cordului şi vârful inimii se

65

Adrian BEZNEA

află la dreapta, ficatul este situat în hipocondrul stâng, splina în cel drept, cecul şi apendicele în fosa iliacă stângă etc. În situs inversus parţial sunt interesate numai viscerele toracice (situs inversus toracic) sau numai cele abdominale: situs inversus abdominal. O ipoteză care tinde să explice cauzele determinante ale schimbărilor de poziţie viscerală, susţine că în mod normal ar exista factori determinanţi ai formei şi poziţiei care acţionează faţă de planul simetriei bilaterale în jumătatea stângă (antimerul stâng) şi în jumătatea dreaptă (antimerul drept) al corpului. În mod normal au acţiune predominantă factorii din jumătatea stângă (antimerul stâng). Când devin predominanţi factorii din jumătatea dreaptă – total sau parţial, s-ar produce un situs inversus total sau parţial. Poziţiile inverse din situs inversus au fost numite şi malrotaţii. Alte vicii de poziţie sunt reprezentate de persistenţa mezenterului comun şi de aşa-numitele rotaţii incomplete sau opriri în rotaţia ansei ombilicale. În persistenţa mezenterului comun, tubul intestinal are o poziţie embrionară, în sensul că atât ansele jejunoileale, cât şi ansa colică (cec, colon ascendent, două treimi craniale ale colonului transvers) atârnă împreună de mezenterul comun, şi prin aceasta de peretele posterior al abdomenului pe linia medio-sagitală. Cecul şi colonul ascendent sunt în această situaţie libere în cavitatea peritoneală, iar flexura colică stângă lipseşte. Admiţând cele patru faze ale rotaţiei clasice a intestinului, G. Töndury (1965) descrie şi clasifică o serie de schimbări de poziţie ale intestinului determinate de oprirea rotaţiei ansei ombilicale – oprirea rotaţiei după 90 0 , între 90 0 şi 180 0 şi între 180 0 şi 270 0 . Prima categorie (oprirea după rotaţia de 90 0 ) cuprinde cele mai frecvente cazuri. Ea se caracterizează prin situarea la dreapta a tuturor anselor jejunoileale şi a fluxurii duodenojejunale, colonul aflându-se în jumătatea stângă. Ultimele anse ileale sunt situate sub lobul drept hepatic, iar în pediculul vascular artera mezenterică superioară se află anterior şi la dreapta venei. În oprirea rotaţiei între 90 0 şi 180 0 , flexura stângă a colonului şi colonul descendent sunt în poziţie normală, iar flexura duodenojejunală se află în stânga vertebrei a 2-a lombare. Colonul drept situat ventral şi mobil are mezou comun cu jejunoileonul. Oprirea între 90 0 şi 180 0 se caracterizează prin poziţia normală a flexurii colice stângi şi a colonului descendent. Flexura duodenojejunală este situată în stânga lui L2. Colonul drept însă este situat ventral şi mobil, având mezou comun cu jejunoileonul.

66

Anatomie şi Embriologie

În oprirea rotaţiei între 180 0 şi 270 0 poziţia intestinului este aproape normală, dar este mai puţin evidentă coalescenţa derivatelor ansei colice drepte. Cecul şi prima parte a colonului ascendent sunt frecvent mobile. Există anomalii de poziţie care nu sunt legate de aşa-numita rotaţie a intestinului. Dintre acestea fac parte:

cecul în poziţie înaltă (uneori subhepatic),

colonul transvers retroperitoneal (prin mezocolon scurt sau lipsa mezocolonului transvers) şi

colonul descendent în poziţie mediană.

Pe lângă malformaţiile congenitale şi abaterile de la poziţia normală descrise mai sus, se întâlnesc la nivelul tubului digestiv şi alte malformaţii pe care le trecem în revistă pentru importanţa lor clinică. La sugar şi nou-născut este frecventă stenoza hipertrofică a pilorului. Mai rar întâlnită este obstrucţia lumenului prin prezenţa unei diafragme prepilorice. În ceea ce priveşte canalul vitelin, pe lângă diverticulul Meckel se pot întâlni chiste viteline sau enterochistoame, produse prin fibrozarea şi închiderea canalului vitelin la capătul intestinal şi parietal şi persistenţa unei dilataţii chistice în partea mijlocie. Alteori, canalul vitelin poate persista sub forma unei fistule viteline sau omfaloenterice, cu traiect fistulos între ileon şi cicatricea ombilicală. Omfalocelul congenital este malformaţia caracterizată prin lipsa repoziţiei anselor în cavitatea abdominală şi prezenţa la naştere a herniei ombilicale. În atreziile şi stenozele tubului digestiv se adaugă atrezia rectală, produsă prin lipsa de dezvoltare a ampulei rectale sau a proctodeumului. Imperforaţia anală este mult mai frecventă şi se caracterizează prin persistenţa la naştere a membranei anale, care închide în stadiile iniţiale, caudal, rectul. Alte malformaţii sunt reprezentate de fistule rectovaginale, rectovezicale şi rectouretrale care însoţesc de cele mai multe ori imperforaţia anală.

STRUCTURA PERETELUI TUBULUI DIGESTIV

Peretele tubului digestiv, adaptat funcţiilor de digestie, absorbţie şi expulzare a reziduurilor alimentare, prezintă din punctul de vedere al alcătuirii sale o structură unitară, dar cu unele particularităţi pentru fiecare segment al său. El este format pe toată întinderea tubului digestiv din patru straturi: mucoasă, submucoasă, musculară şi adventice sau seroasă pentru părţile învelite de peritoneu. În filogeneză, diferenţierea acestor straturi se realizează treptat. La nevertebratele inferioare peretele intestinal este format dintr-un singur strat

67

Adrian BEZNEA

celular reprezentat de epiteliul digestiv. Celulele sale, pe lângă funcţiile digestive, prezintă cili vibratili la unele specii, iar la altele la baza celulelor se află prelungiri cu proprietăţi contractile. La anelide apare stratul mezodermal din care se diferenţiază tunica musculară şi submucoasa. Tunica musculară prezintă încă de pe acum fibre circulare şi longitudinale, iar la exterior se dispune tunica seroasă. La vertebrate apare lamina propria (corionul mucoasei) şi începând cu peştii în partea profundă a mucoasei se dezvoltă musculara mucoasei. La păsări şi mamifere, fibre musculare din musculara mucoasei pătrund şi în vilozităţile intestinale. La grosimea peretelui se remarcă acum, evident, cele două straturi specializate funcţional: stratul secretor şi de absorbţie, în contact cu alimentele reprezentat de mucoasă şi stratul cu funcţii motorii, format din tunica musculară cu rol în progresiunea conţinutului şi, totodată, în evacuarea reziduurilor alimentare din intestin. Între aceste două straturi se situează submucoasa, cu reţeaua vasculonervoasă, iar la exterior, favorizând alunecarea, tunica seroasă. Fibrele colagene din submucoasă se spiralează în lungul intestinului, pătrunzând din submucoasă în lamina propria – la interior şi până în subseroasă la exterior. I. Tunica mucoasă (tunica mucosa) înveleşte suprafaţa internă a tubului digestiv. Ca urmare a solicitărilor mecanice ale bolului alimentar, ea este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi al esofagului, adaptat funcţiei de transport. În schimb, de la cardia şi până la canalul anal, fiind adaptată mai ales pentru funcţiile de secreţie şi absorbţie, ea este formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat. Anexat mucoasei, de-a lungul tubului digestiv se află un complex aparat glandular, format din glande uni- sau pluricelulare. Macroscopic, aspectul mucoasei diferă de la un organ la altul, ea prezentând plici de diverse forme. Dar, graţie unei pături foarte subţiri de ţesut muscular din constituţia ei, respectiv musculara mucoasei (muscularis mucosae), ea prezintă în acelaşi timp o mare plasticitate.

II. Submucoasa (tela submucosa), stratul dintre mucoasă şi

musculară, este formată din ţesut conjunctiv lax, în care se află o bogată reţea vasculară şi un plex nervos submucos (Meissner). La nivelul duodenului, submucoasa conţine şi glande care pătrund din mucoasă până în acest strat.

III. Musculara (tunica muscularis), stratul care asigură dinamica

peretelui tubului digestiv, este formată din ţesut muscular striat cu contracţii voluntare, la nivelul pereţilor cavităţii bucale, faringelui şi jumătăţii craniale a esofagului. În restul tubului digestiv ea este alcătuită

68

Anatomie şi Embriologie

din ţesut muscular neted. Ca organizare, fibrele tunicii musculare sunt dispuse în două straturi: unul intern, format din fibrele circulare şi altul extern, format din fibre longitudinale care la nivelul intestinului gros se înmănunchează în benzi longitudinale denumite tenii. La nivelul stomacului se mai află şi un al treilea strat, format din fibrele oblice, situate înăuntrul celor circulare, imediat după submucoasă. În anumite zone, fibrele circulare formează sfinctere anatomice care se deosebesc de sfincterele funcţionale situate în alte regiuni ale tubului intestinal, fără condensări evidente de fibre circulare, dar observabile radiologic. În musculară se află plexul nervos mienteric (Auerbach). IV. Adventicea (tunica adventitia), format din ţesut conjunctiv lax condensat în jurul peretelui, formează cel de-al patrulea strat al faringelui, esofagului şi a părţii inferioare a rectului. La toate celelalte segmente ale tubului digestiv stratul exterior este format de tunica seroasă (tunica serosa) care nu este altceva decât foiţa viscerală a seroasei peritoneale. Tunica seroasă este alcătuită dintr-un strat mezotelial, format din ţesut conjunctiv dens. Funcţional, pe lângă faptul că favorizează mişcările (alunecarea), tunica seroasă are rol de absorbţie şi chiar secretor. Funcţiile complexe ale tubului digestiv mai au ca substrat o bogată reţea vasculară sanguină şi limfatică, precum şi o inervaţie adecvată, care se vor descrie la fiecare organ.

69

Adrian BEZNEA

CURSUL 9

ANOMALIILE APARATULUI DIGESTIV

În general, anomaliile aparatului digestiv se produc:

prin dezvoltare în exces

prin dezvoltare deficitară,

prin oprirea dezvoltării unor segmente,

prin aşezare defectuoasă survenită în timpul mişcărilor de rotaţie, cu sau fără defecte de coalescenţă, sau

prin defecte histogenetice.

Prin exces de dezvoltare pot apărea duplicaţii locale ale tubului digestiv, care se pot prezenta ca un simplu diverticul sau ca o veritabilă dedublare; aceste anomalii sunt localizate predominant pe marginea mezenterică a intestinului. Tot în această categorie intră şi diverticulul Meckel, cu localizare pe marginea liberă, la 60 - 80 cm de valvula ileocecală. Prin deficienţa procesului de dezvoltare pot să apară agenezii, aplazii sau atrezii, realizând tablouri clinice diferite şi punând uneori probleme dificile de tratament chirurgical. Anomaliile de poziţie se datorează mai ales unor defecte de rotaţie asociate cu defecte de coalescenţă, realizând tabloul clinic al „accidentelor legate de prezenta mezenterului comun", dominat mai ales de volvulus. Perturbări ale histogenezei, ca ultimă etapă de dezvoltare, se pot prezenta sub diverse aspecte: boala Hirschprung sau anomalia plexurilor nervoase intramurale, mucoviscidoza, care atunci când atinge glandele intestinale realizează tabloul ileusului meconial, iar când atinge pancreasul realizează boala fibro-chistică congenitală; această boală poate afecta şi glandele bronşice. La nivelul esofagului se pot întâlni atrezii esofagiene, care se asociază în 80-90% din cazuri cu fistule traheo-esofagiene. Această anomalie are ca mecanism embriogenetic formarea mugurelui pulmonar, iar ca moment embriogenetic unirea marginilor şanţului laringo-traheal şi formarea septului traheo-esofagian, ambele concomitente cu tunelizarea esofagului. Atreziile esofagiene, defecte de tunelizare asociate sau nu cu fistula traheo-esofagiană, se prezintă sub trei aspecte:

absenţa congenitală a esofagului,

atrezie fără fistula şi

atrezie cu fistula traheo-esofagiană superioară, inferioară sau dublă.

70

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Variaţii ale atreziei esofagiene şi-sau fistulei traheo-esofagiene în ordinea frecvenţei de

Variaţii ale atreziei esofagiene şi-sau fistulei traheo-esofagiene în ordinea frecvenţei de apariţie:

A. 90%

B. 4%

C. 4%

D. 1%

E. 1%

Stenozele congenitale esofagiene îngustează lumenul esofagului, ca urmare a unui defect al dezvoltării sale, dar îngustarea poate fi şi consecinţa unei compresiuni datorate dezvoltării anormale a arterei subclaviculare drepte. Stenoza pilorică congenitală, prin hipertrofia şi hiperplazia stratului muscular circular, de trei ori mai frecventă la băieţi decât la fete, se prezintă ca o tumoretă cu duritate cartilaginoasă, în regiunea pilorului, respectând mucoasa şi seroasa regiunii. Nu se cunoaşte cauza precisă a acestei afecţiuni; se pare că în producerea ei intervin factori ereditari, care perturbă histogeneza locală a musculaturii pilorice. Atreziile şi stenozele duodenale se produc în timpul recanalizării acestui segment al tubului digestiv. Dezvoltarea în exces a duodenului se

71

Adrian BEZNEA

poate manifesta fie prin formarea unor diverticuli de mărimea unei alune sau nuci, prezenţi totdeauna pe concavitatea lui, fie prin dedublarea duodenului. Jejuno-ileonul poate fi sediul unor agenezii (absenţa completă a unui segment intestinal, incompatibilă cu viaţa), unor aplazii (îngustare cu diferite grade de permeabilitate) sau unor atrezii cu impermeabilitatea lumenului, realizând stenoze care au drept consecinţă dilatarea segmentului supraiacent şi îngustarea celui subiacent; acestea reprezintă substratul morfologic al ocluziilor intestinale. Excesul de dezvoltare poate prezenta diverse grade, de la un simplu diverticul pe marginea mezenterică a intestinului, până la o adevărată duplicaţie.

a intestinului, până la o adevărată duplicaţie. Formele cele mai frecvente de atrezie intestinală şi

Formele cele mai frecvente de atrezie intestinală şi stenoze

A.

50%

B.

şi C. 20%

D.

5%

Vestigii ale canalului vitelin sau vitelointestinal pot persista uneori şi pot îmbrăca diferite forme.

vitelin sau vitelointestinal pot persista uneori şi pot îmbrăca diferite forme. Relicvate ale ductului vitelin 72

Relicvate ale ductului vitelin

72

Anatomie şi Embriologie

Diverticulul Meckel se întâlneşte în rândul populaţiei într-o

proporţie de 2%, are o formă apendiculară şi este situat la aproximativ 80

cm de valvula ileocecală, pe marginea liberă a intestinului. Alteori, are o formă de canal permeabil care leagă ileonul de ombilic şi realizează o fistulă entero-ombilicală. Obliterarea lumenului acestui canal duce la

persistenţa unui cordon fibros între ileon şi ombilic, iar obliterarea parţială poate determina formarea de chisturi sau fistule oarbe pe traiect. Mucoasa acestor formaţiuni poate fi de tip intestinal, cu insule de mucoasă gastrică

sau de ţesut pancreatic. Anomaliile de poziţie ale intestinului subţire şi gros reprezintă

defecte ale rotaţiei intestinale şi sunt aspecte ale unei dezvoltări întrerupte,

în mod normal trecătoare. Pentru chirurgi aceste defecte realizează

sindromul „mezenterului comun"; el are ca semn principal perturbarea tranzitului intestinal. Absenţa completă a rotaţiei este foarte rară. Oprirea rotaţiei la 90° păstrează mezenterul în plan orizontal, cu intestinul subţire la dreapta axului mezenteric, iar cecul şi colonul ascendent la stânga. Anomalia se numeşte nonrotaţie; în mod obişnuit nu mai are loc coalescenţa, care o poate complica. Oprirea rotaţiei la 180° opreşte mezenterul în plan median, acesta acoperind ansele intestinale, dispuse majoritar la dreapta. Cecul apare anterior duodenului. Această formă se însoţeşte de fenomene secundare de coalescenţă şi oferă condiţii favorabile pentru volvulus şi hernii interne. Rotaţiile inverse sau malrotaţiile pot fi explicate prin inversarea ordinii de revenire a intestinului în abdomen; colonul reintră primul, devine retroduodenal şi se stenozează prin acolare. Ileusul meconial este o afecţiune datorată prezenţei de mucus, anormal de vâscos, amestecat cu meconiu, care produce o obstrucţie intestinală localizată mai frecvent în ileon. Această afecţiune prenatală antrenează o distensie şi hipertrofie a ansei afectate, meconiul fiind foarte consistent şi aderent de mucoasă. Ileusul meconial apare în boala fibrochistică a pancreasului (mucoviscidoza). Se pare că cecul şi apendicele în poziţie înaltă, subhepatică sau prerenală, poate să apară la copii într-o proporţie de 4 - 5%. Anomalii ale apendicelui, ca atrezia şi dedublarea, au fost semnalate extrem de rar. Boala Hirschsprung sau megacolonul congenital este o boală genetică şi afectează histogeneza celulelor nervoase parasimpatice din plexurile intramurale ale intestinului gros; absenţa lor coincide cu lipsa de peristaltism a unui segment intestinal, de obicei între anus şi sigmoid, ceea

73

Adrian BEZNEA

ce determină formarea megacolonului clasic. Se consideră astăzi că există forme lungi, scurte şi ultrascurte, juxtaanale, după dimensiunea segmentului interesat. Anomaliile anorectale, prezente într-o proporţie de aproximativ un caz la 3000 de naşteri, apar în urma tulburărilor de la nivelul mezenchimului extremităţii caudale a embrionului, produse precoce sau mai tardiv; ele pot realiza diverse aspecte. Astfel, în anomaliile anorectale superficiale, care interesează în special canalul anal, acesta poate fi acoperit de membrana anală (cazul imperforaţiei membranoase) şi asociat sau nu cu o fistulă. În ectopia anală, deschiderea ampulei rectale se face printr-un traiect fistulos, afuncţional, pe rafeul median al perineului, înapoia vulvei sau burselor, sau chiar la nivelul lor. Anusul ectopic este considerat ca un defect al septului urorectal. În stenoza anală congenitală, anusul se formează normal, dar se deschide la exterior printr-un orificiu microscopic, insuficient. Anomaliile anorectale profunde se produc în timpul diviziunii cavităţii cloacale şi îmbracă diverse forme: agenezia anorectală (în care segmentul atrezic interesează anusul, canalul anal şi o parte din rect; se poate asocia cu fistula vezicală sau uretrală la băieţi şi fistula vaginală la fete), atrezia rectală pură şi persistenţa cloacei, prezentă numai la fete. În această ultima anomalie, vezica urinară, vaginul şi rectul se deschid într-o cavitate unică. Anomaliile de dezvoltare a peretelui abdominal pot fi uneori asociate cu anomalii ale tubului digestiv. Astfel, ansele intestinale, uneori şi alte viscere, herniază prin ombilicul lărgit, învelite într-o pungă formată din peritoneu şi sacul amniotic, pe care se inseră cordonul ombilical; vasele ombilicale şerpuiesc între cele doua foiţe. Acest tip de hernie se numeşte omfalocel sau exomfalos. Hernierea conţinutului abdominal prin altă parte a peretelui decât inelul ombilical se numeşte celosomie; în acest caz cordonul ombilical este inserat la locul lui. Anomaliile ficatului sunt relativ puţine şi se referă la delimitarea exterioară a lobilor, fără consecinţe practice deosebite. Ficatul poate fi ectopic, în herniile diafragmatice şi în celosomii. Anomaliile căilor biliare intra- şi extrahepatice pot să apară drept consecinţă a unei anomalii în procesul de canalizare, care urmează în mod normal după faza de proliferare epitelială a mugurilor formatori. Aceasta greşeală în dezvoltare poate surveni pe orice segment de canal biliar intra- sau extrahepatic, producând de obicei o stenoză cu dilatarea segmentului supraiacent.

74

Anatomie şi Embriologie

Atrezia veziculei biliare este un defect de permeabilizare şi se poate asocia cu atrezia căilor biliare extrahepatice. Foarte rar a fost semnalată dedublarea veziculei biliare. Anomaliile căilor biliare extrahepatice pot să apară fără interesarea veziculei biliare: agenezia canalului cistic, în care vezicula biliară se deschide direct în canalul coledoc, atrezia canalului coledoc, lungimea lui exagerată şi existenţa unor canale biliare accesorii, între vezicula biliară şi ficat. Unele din aceste anomalii sunt „mute" din punctul de vedere al simptomatologiei şi sunt descoperite întâmplător; altele însă au o simptomatologie precisă. Din categoria anomaliilor căilor biliare extrahepatice cu simptomatologie precisă fac parte:

dilataţiile congenitale ale veziculei biliare, care pot interesa partea superioară, inferioară sau toată vezicula biliară,

diverticulul congenital al canalului hepato-coledoc, care ia înfăţişarea unui chist pediculat, şi

coledocelul sau dilataţia părţii terminale a coledocului în lumenul duodenal. Aceste anomalii, foarte rare, par să fie aspecte ale histogenezei aberante a căilor biliare. La nivelul pancreasului pot exista anomalii prin dezvoltarea şi

întâlnirea anormală a mugurilor pancreatici:

cu

pancreasul

inelar,

care

îngustează

lumenul

duodenului,

repercusiunile cunoscute;

ţesutul pancreatic ectopic poate să apară oriunde în mucoasa digestivă, de la esofag până la diverticulul Meckel. Prezenţa de ţesut pancreatic ectopic poate să fie consecinţa unei greşeli de inducţie epiteliomezenchimală, apărută în timpul dezvoltării tubului digestiv.

75

Adrian BEZNEA

CURSUL 10

APARATULUI URINAR

DEZVOLTAREA RINICHIULUI ŞI URETERULUI

Aparatul urinar se dezvoltă aproape în întregime din mezoderm. Materialul nefrogen provine din mezodermul intermediar situat între mezodermul paraaxial, somitic şi lama laterală; el se întinde cranio-caudal în dreptul somitelor 7-35, între regiunea cervicală inferioară şi regiunea sacrală. Acest material se segmentează, ca şi mezodermul paraaxial, în regiunile cervicala şi toracică, formând nefrotoame, şi rămâne nesegmentat în partea lui caudală lombosacrală, unde formează o masă nesegmentată, numită blastemul metanefrogen.

o masă nesegmentată, numită blastemul metanefrogen. Secţiune transversă prin embrion în diverse etape de

Secţiune transversă prin embrion în diverse etape de dezvoltare ale

tubului nefretic: A - 21 zile; B - 25 zile

În dezvoltarea rinichiului se succed trei etape, cu trei forme morfologice: primele două sunt pasagere - pronefrosul şi mezonefrosul, ultima este permanentă - metanefrosul sau rinichiul definitiv.

76

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Relaţiile dintre mezodermul intermediar şi pronefros, mezonefros şi metanefros Pronefrosul

Relaţiile dintre mezodermul intermediar şi pronefros, mezonefros şi metanefros

Pronefrosul funcţionează numai la unii peşti inferiori şi la amfibii, în viaţa embrionară, iar mezonefrosul prezintă aspecte de funcţionare intrauterină la unele mamifere (şobolan, pisică) şi reprezintă rinichiul definitiv la unii peşti şi unele păsări. Pronefrosul, la om, este format din aglomerări celulare, fără lumen, care se alătură, se tubulizează şi edifică aproximativ 5 perechi de tubi pronefrotici în dreptul somitelor 5-10. Ei se dezvoltă dorsal, se îndoaie caudal şi extremităţile acestea dorsocaudale, unite, formează câte un tub colector primar sau pronefrotic de fiecare parte. Aceşti tubi colectori primari se îndreaptă caudal spre cloacă, unde se vor deschide. La om se pare că în pronefros, la capătul distal al tubilor, nu se dezvoltă glomeruli şi el nu este funcţional. Tubii pronefrotici respectă metameria. Ei dispar până la sfârşitul primei luni de viaţă embrionară, începând cu cei craniali. Mezonefrosul sau rinichiul mijlociu începe să se dezvolte la sfârşitul primei luni, din materialul nefrogen aşezat în continuarea pronefrosului (somitele 11-30); primii tubi mai păstrează metameria pronefrosului, dar structura lor se complică prin formarea unei dilatări la capătul medial, care devine capsula Bowman. Aceasta primeşte în

77

Adrian BEZNEA

concavitatea ei ghemul vascular (glomerulul) format din arborizaţia unei ramuri arteriale venite din aorta descendentă. Tubii mezonefrotici se alungesc, devin sinuoşi şi se deschid în canalul colector pronefrotic, care din acest moment devine canal mezonefrotic, numit şi canalul Wolff. Tubii mezonefrotici, dezvoltaţi în regiunea cranială, câte unul din fiecare nefrotom, încep să regreseze craniocaudal încă din săptămâna a 4-a. În regiunea toraco-lombară apar mai mulţi tubi dintr-un nefrotom; ei se alungesc şi se diferenţiază într-un segment lateral şi un segment medial. Tubii mezonefrotici ating maximum de dezvoltare la om în luna a Il-a, când ansamblul lor împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele formează mezonefrosul sau corpii Wolff, ca două proeminenţe simetrice în cavitatea celomică de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. În regiunea medială a corpilor Wolff, spre aortă, se dispun glomerulii mezonefrotici, iar lateral tubii şi ductul mezonefrotic sau canalul Wolff. Mezonefrosul se întinde în dreptul unui număr de aproximativ 18 somite, sfârşind la somita 28 (L 4 ). Pe faţa anteromedială a mezonefrosului epiteliul celomic proliferează şi formează o îngroşare uşor proeminentă, numită creasta genitală, întinsă în dreptul unui număr de aproximativ 15 somite. Mezonefrosul regresează cranio-caudal; în timp ce tubii de la capătul cranial involuează, la capătul caudal se formează alţi tubi noi, aşa încât niciodată nu sunt prezenţi toţi tubii care-l compun. La sfârşitul lunii a IV-a mezonefrosul nu mai există ca organ; rămân din el numai părţile epigenitale, care participă la formarea gonadelor. La formarea gonadei masculine participă un număr de 10-12 tubi mezonefrotici din porţiunea mijlocie, epigenitală, care intră în legătură cu rete testis. Aceşti tubi devin canalele eferente, care se deschid în canalul Wolff, viitorul canal deferent, şi ei formează prima porţiune, iniţial dreapta, a epididimului. Porţiunea superioară a mezonefrosului persistă uneori ca rest embrionar, formată din câteva canalicule mezonefrotice şi din partea corespunzătoare a canalelor Wolff, denumită apendix epididymis. Din tubii mezonefrotici situaţi sub gonadă pot să rămână resturi embrionare, constituind paradidimul (paradidymis); acestea se palpează între canalul deferent şi polul inferior al testiculului. Ligamentele mezonefrosului vor deveni ligamentele gonadelor şi ele persistă sau nu, în funcţie de sexul embrionului. În afară de formarea canalelor deferente, rolul cel mai important al canalului mezonefrotic (Wolff) este de a induce formarea mezonefrosului şi a metanefrosului. Este un inductor puternic: în culturi de ţesuturi embrionare determină formarea tubilor mezonefrotici, chiar şi în alt tip de mezenchim decât cel nefrogen.

78

Anatomie şi Embriologie

La om nu s-au găsit dovezi de funcţionare a mezonefrosului; cilindrii hialini evidenţiaţi în tubii mezonefrosului au fost interpretaţi ca un aspect al degenerării, care se produce în mod normal în acest organ, la sfârşitul lunii a Il-a. Metanefrosul sau rinichiul definitiv se formează din mezodermul nefrogen nesegmentat din regiunea lombosacrală (somitele 29-35), care constituie blastemul metanefrogen. În dezvoltarea acestei forme renale, cea mai evoluată şi cea mai complexă, intervine material mezodermic din două surse: din materialul nesegmentat al blastemului metanefrogen, din care se construieşte partea secretoare a rinichiului şi din ramificaţiile unui mugure al canalului Wolff, numit mugure ureteral, din care se edifică partea lui excretoare. În săptămâna a 4-a embrionară, din regiunea caudală a ductului mezonefrotic porneşte un mugure canaliculat care, crescând, se îndepărtează de acest duct, se îndreaptă cranial şi se bifurcă în apropierea blastemului metanefrogen; mugurele devine ureter. Prima bifurcaţie constituie bazinetul primar, iar cele două ramuri ale sale pătrund în blastemul metanefrogen, care le înveleşte ca o scufie. Fiecare ramură se divide din nou şi prin diviziuni succesive se va ajunge la tubi de ordinul 14-15, care pătrund din ce în ce mai adânc în masa metanefrogenă care îi acoperă în mod egal. Această bogată ramificaţie nu se păstrează în forma ei iniţială; în timp ce ramificaţia periferică va continua în blastem, partea iniţială, formată din tubi de ordinul 1, 2, 3, 4 şi 5, este înglobată în bazinetul primitiv, formând calicele mari şi mici. Ramificaţiile periferice cele mai mici dau tubii drepţi şi tubii colectori (sistemul excretor intrarenal), care vor face legătura cu nefronii dezvoltaţi din blastemul metanefrogen (partea secretoare a rinichiului). Blastemul metanefrogen în contact cu tubii colectori evoluează, ca şi materialul mezonefrogen, dispunându-se în grămezi celulare, care se transformă în vezicule. Aceste vezicule se dezvoltă şi formează la o extremitate capsule Bowman, care receptează glomerulii vasculari, iar cealaltă extremitate se alungeşte mult şi se diferenţiază, formând tubii contorţi proximali, ansele Henle şi tubii contorţi distali, care se deschid în tubii colectori. În felul acesta, din veziculele renale se dezvoltă nefronii, unităţile morfofuncţionale ale rinichiului, în număr de aproximativ 3 milioane. O parte din ei dispar, prin regresiune, în timpul procesului de absorbţie a tubilor de ordinul 2, 3, 4, şi 5, deci în timpul formarii calicelor. Rămân permanenţi şi funcţionali aproximativ un milion de nefroni pentru fiecare rinichi. Nefrogeneza continuă şi după naştere, un scurt timp.

79

Adrian BEZNEA

Se crede că funcţia secretoare a rinichiului începe in luna a IV-a a dezvoltării intrauterine, dar condiţiile circulatorii din acest timp şi existenţa placentei ca organ epurator fac ca funcţia renală să nu fie solicitată. Secreţia este redusă şi probabil absorbită în lichidul amniotic. În dezvoltarea rinichiului menţionăm topica lui deosebită la embrion, făt şi nou-născut, ca o consecinţă a mişcării de ascensiune renală imprimată de creşterea mugurelui ureteral şi a creşterii extremităţii caudale, care îşi micşorează curbura alungindu-se.

caudale, care îşi micşorează curbura alungindu-se. Ascensionare renală Aspectul exterior al rinichiului fetal

Ascensionare renală

Aspectul exterior al rinichiului fetal este lobat, având aproximativ 8-14 lobi. Lobii corespund piramidelor, care se proiectează în arii corticale delimitate de şanţuri. Şanţurile se şterg după naştere, în prima copilărie, suprafaţa rinichiului f i in d netedă la adult.

80

Anatomie şi Embriologie

CURSUL 11

DEZVOLTAREA APARATULUI URINAR (continuare)

DEZVOLTAREA CĂILOR URINARE INFERIOARE

Vezica urinară şi uretra sunt în strânsă legătura cu evoluţia segmentului anterior al cloacei numit sinusul urogenital; el se separă complet de sinusul anorectal, începând cu săptămâna a 4-a şi până în săptămâna a 7-a. Canalele mezonefrotice (canalele Wolff) se deschid pe faţa posterioară a sinusului urogenital şi îl împart în două porţiuni: una superioară, porţiunea urinară a sinusului, în continuare cu alantoida, şi alta inferioară sau porţiunea genitală a sinusului. Din porţiunea superioară a sinusului urogenital, care se continuă fără o limita precisă cu alantoida, va lua naştere cea mai mare parte a vezicii urinare. Porţiunea genitală a sinusului urogenital a fost subîmpărţită şi ea într-un segment superior, vertical sau pelvian, şi un segment inferior, orizontal sau falic. Dezvoltarea acestor segmente este diferită la cele două sexe, fiind legată de dezvoltarea organelor genitale. Porţiunea din canalele mezonefrotice cuprinsă între emergenţa mugurelui ureteral şi deschiderea lui în sinusul urogenital se dilată şi formează două proeminenţe sau coarne pe faţa posterioară a sinusului; în fiecare corn se deschid, alături, canalul mezonefrotic (Wolff) şi ureterul. Prin dezvoltarea peretelui posterior al sinusului, în săptămâna a 7-a, cele două proeminenţe vor fi încorporate şi orificiile ureterelor se dispun în afara canalelor Wolff. În timpul săptămânii a 8-a, orificiile ureterale se depărtează mai mult de canalele Wolff, care rămân fixe, şi se dispun lateral şi superior faţă de ele. Dezvoltarea ulterioară a sinusului urogenital determină deschiderea ureterelor în vezica urinară şi a canalelor Wolff, în uretră: porţiunea din peretele vezicii urinare dintre aceste orificii devine trigonul vezical, de origine mezodermică. Epiteliul trigonului va fi înlocuit curând de epiteliul de origine endodermică al întregii vezici urinare, care se formează din porţiunea urinară (endodermică) a sinusului urogenital. La nivelul mucoasei trigonale pot să rămână insule epiteliale de tip vaginal (mezodermic). Prelungirea superioară a alantoidei în cordonul ombilical regresează şi se transformă într-un cordon fibros denumit uraca sau ligamentul ombilical median, care se întinde de la vârful vezicii urinare la ombilic.

81

Adrian BEZNEA

La femeie, uretra, scurtă şi mai largă, se dezvoltă în întregime din segmentul urinar al sinusului urogenital; ea se deschide în vestibulul vaginal, derivat din segmentul pelvian al sinusului. La bărbat, uretra, formată din mai multe porţiuni, se dezvoltă mai complex. Porţiunea ei cuprinsă între vezică şi deschiderea canalelor Wolff, adică porţiunea prostatică superioară, se dezvoltă ca şi uretra feminină, din segmentul urinar al sinusului urogenital. Partea inferioară a uretrei prostatice, împreună cu uretra membranoasă, se dezvoltă din segmentul pelvian al porţiunii genitale a sinusului. Uretra spongioasă se dezvoltă din porţiunea falică a sinusului urogenital.

ANOMALIILE APARATULUI URINAR

Ele pot interesa rinichiul, căile excretoare sau ambele componente şi sunt interpretate azi ca tulburări de inducţie între ureterul primar, ca inductor, şi blastemul metanefrogen, ca sistem competent. Anomalii ale rinichilor şi ureterelor. Agenezia renală este o anomalie gravă uni- sau bilaterală, prezentă în proporţie de aproximativ 1 la 1 500 de cazuri. La feţii de sex feminin ea este însoţită de lipsa de dezvoltare a căilor genitale feminine, provenite din partea unită a canalelor Muller. Agenezia bilaterală nu este compatibilă cu viaţa. Aplazia şi hipoplazia renală sunt anomalii caracterizate printr-o dezvoltare incompletă. În aplazia renală nu există pelvis (bazinet), nu există pedicul renal, ureterele sunt slab dezvoltate şi fără lumen, dovedind oprirea precoce în dezvoltare; parenchimul renal este alcătuit din structuri tubulare de tip fetal (cu epiteliu cilindric) incluse într-o masă de ţesut fibros amestecat cu fibre musculare netede. Rinichiul este complet afuncţional. Cauza aplaziei este absenţa procesului de inducţie între mugurele ureteral şi ţesutul metanefrogen. Rinichiul hipoplazic este mai mic de volum, cu număr redus de lobi (de obicei 3-6, în loc de 8-14); prezintă o zonă corticală şi una medulară, cu glomeruli şi tubi normal dezvoltaţi. Are funcţie secretoare, dar urina este mult redusă. Cauza hipoplaziei este o insuficientă divizare a mugurelui ureteral. Formarea rinichiului polichistic este explicată, clasic, prin lipsa de unire între segmentul secretor al rinichiului şi cel excretor, primul dilatându-se şi formând chisturi în zona corticală, atât de numeroase uneori încât parenchimul renal devine insuficient funcţional. În ultima vreme această explicaţie a fost înlocuită cu alta, care consideră că anomalia atinge

82

Anatomie şi Embriologie

în special sistemul secretor, insuficient indus, care dezvolta tubi dilataţi sau atrezici; alteori chisturile rezultă dintr-o hiperplazie a tubilor colectori. Prezenta unui chist solitar este, de asemenea, semnalată, dar mai

rar.

Hidronefroza congenitală constă din dilatarea bazinetului şi calicelor în dauna cortexului renal. De obicei apare în urma unui obstacol pe ureter, în poziţie înaltă (stenoza sau cudura la joncţiunea pieloureterală, vas aberant, anomalie în dezvoltarea diverticulului ureteral). Rinichiul ectopic reprezintă o anomalie de migrare. În mod normal, în ascensiunea sa relativă, rinichiul ajunge din poziţia sacrală, initială, în poziţie toraco-lombară, prin creşterea în lungime a extremităţii caudale a trunchiului. În timpul acestei miscări, unul sau amândoi rinichii pot fi opriţi de pragul arterelor ombilicale, cu origine în arterele iliace, apărând astfel situaţi în vecinătatea lor, cu pedicul vascular la acelaşi nivel şi cu ureter scurt. Se pare că piedica mecanică joaca rol secundar, mai puţin important decât momentul embriogenetic al inducţiei. Rinichiul în potcoavă apare ca o semilună cu concavitatea în sus, rezultând din unirea polilor inferiori, apropiaţi probabil în cursul trecerii lor printre arterele ombilicale; ureterele se dispun pe faţa ventrală. Anomalia se prezintă ca un defect de migrare. Când cei doi rinichi se unesc prin ambii poli formează o masă renală de formă inelara – „rinichiul în inel".

renală de formă inelara – „rinichiul în inel". A. Rinichi unic pelvin, cu poziţia glandei suprarenale

A. Rinichi unic pelvin, cu poziţia glandei suprarenale pe partea afectată B. Rinichi unic, „în potcoavă”

83

Adrian BEZNEA

Ureterul dublu sau bifid provine din diviziunea precoce a mugurelui ureteral. Când blastemul se grupează izolat în jurul celor două uretere, apar doi rinichi de aceeaşi parte, fiecare cu ureterul său. Unul dintre rinichi poate rămâne în poziţie joasă, datorită unui ureter mai scurt. Mai rar, ureterul se poate deschide în căile genitale la femeie; la bărbat se poate deschide în vezicula seminală, uretră, rect. O dilatare a ureterului este posibilă; ea se asociază cu o totală lipsă de mobilitate, realizând megaureterul. Mai este posibilă şi existenţa unui orificiu ureteral atrezic, la nivelul implantării în vezică şi a unui traiect ureteral retrocav. Anomalii ale vezicii urinare. Extrofia vezicii urinare este de trei ori mai frecventă la băieţi decât la fete şi se traduce prin exteriorizarea la nivelul peretelui abdominal a feţei mucoase a peretelui posterior al vezicii. La bărbaţi se asociază cu epispadias şi criptorhidie. La femei clitorisul este bifid. La ambele sexe există o separare a oaselor pubiene la nivelul simfizei. Cauza acestei anomalii este o greşeală în dezvoltarea mezenchimului regiunii cloacale şi în formarea tuberculului cloacal. El se formează la mijlocul membranei cloacale, şi nu în regiunea ei cranială, cum ar fi normal. Când se produce resorbţia membranei cloacale, vezica este denudată şi deschisă anterior. Agenezia vezicală este extrem de rară şi asociată cu alte anomalii grave. Poate proveni din nedezvoltarea sinusului urogenital şi atunci ureterele se deschid direct într-o porţiune dilatată a uretrei; moartea survine prin infecţie urinară. Hipoplazia vezicală, extrem de rară şi ea; se asociază cu una sau mai multe anomalii incompatibile cu viaţa. Vezica urinară dublă, complet sau incomplet, prin septare longitudinală sau frontală, are o etiologie necunoscută şi este legată, probabil, de tendinţa de duplicare a cloacei. Diverticulii vezicali apar extrem de rar; cam 5% din totalul diverticulilor. Absenţa sau atrezia uretrei aduce după sine o dilatare a vezicii, care comprimă arterele ombilicale, tulburând circulaţia ombilicală. Pot exista fistule vezico-rectale. De asemenea, sunt semnalate stricturi congenitale ale uretrei, localizate mai ales la orificiul extern şi duplicaţii ale uretrei. Fistule ale uracei pot persista când ea îşi păstrează lumenul; în acest caz, urina se scurge prin ombilic. În alte cazuri pot exista chisturi pe traiectul uracei, de obicei mucoase, care îşi trădează prezenta mai târziu.

84

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie A. Fistula uracală B. Chist de uracă C. Sinus uracal 85

A. Fistula uracală

B. Chist de uracă

C. Sinus uracal

85

Adrian BEZNEA

CURSUL 12

DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL (SISTEMULUI DE REPRODUCERE)

GLANDELE, CĂILE GENITALE ŞI ORGANELE GENITALE EXTERNE

Până la sfârşitul săptămânii a 6-a, glandele sexuale embrionare nu prezintă deosebiri morfologice la cele două sexe, deşi sexul este determinat încă din momentul fecundaţiei; este perioada indiferenţă. În săptămâna a 4-a, pe faţa anterolaterală a mezonefrosului apare o ridicătură numită creasta genitală, datorită unei îngroşări a epiteliului celomic şi unei condensări mezenchimale subiacente, între T 6 şi S 2 . Acest epiteliu celomic îngroşat, de la nivelul crestei genitale, a fost numit epiteliul germinativ Waldeyer.

genitale, a fost numit epiteliul germinativ Waldeyer. Relaţia dintre creasta genitală şi mezonefros, cu

Relaţia dintre creasta genitală şi mezonefros, cu locaţia ductului mezonefretic Creasta genitală va fi colonizată în săptămâna a 5-a de gonocitele primare, care au fost evidenţiate la om încă din a 21-a zi, dispuse între endoblastul şi splanhnopleura din regiunea vitelinoalantoidiană. Gonocitele primare sunt celule mari, cu citoplasma granuloasă, bogată în lipide, cu un idiozom conţinând doi centrioli şi elemente golgiene. Aceste celule se deplasează prin mişcări ameboidale şi, trecând lateral de tubul

86

Anatomie şi Embriologie

digestiv, ajung în mezenterul dorsal şi de acolo pătrund în crestele genitale, repartizându-se în epiteliul celomic şi în mezenchimul subiacent. Epiteliul celomic reacţionează proliferând în profunzime şi formând cordoane sexuale primare, separate de travee mezenchimatoase. Unii autori consideră că aceste cordoane sexuale primare sunt formate din mezenchimul mezonefrotic subiacent crestei genitale. Gonocitele invadează cordoanele sexuale şi se înmulţesc. Aceste cordoane sexuale primare se anastomozează în reţea cu tubii contorţi mezonefrotici, stabilind astfel prima conexiune urogenitală sau organul Mihalcovicz.

prima conexiune urogenitală sau organul Mihalcovicz. Ductul genital săptămâna 6 A. sex masculin B. sex feminin

Ductul genital săptămâna 6

A. sex masculin

B. sex feminin

Testiculul. La începutul săptămânii a 7-a, când apare diferenţierea gonadelor masculine, cordoanele sexuale primitive proliferează, se anastomozează şi devin testiculare; ele se separă de epiteliul celomic printr- un strat de ţesut conjunctiv. Acest strat de ţesut conjunctiv va forma albugineea şi din ea pornesc septuri conjunctive, care vor pătrunde în glandă, izolând lobuli. În profunzime, cordoanele testiculare intră în legătură cu tubii drepţi şi rete testis, formaţi anterior din conexiunile urogenitale (organul Mihalcovicz). În luna a IV-a cordoanele testiculare iau formă de ansă şi se continuă cu tubii drepţi prin capetele anselor. Ansele iau aspect sinuos si devin tubi contorţi seminali, care rămân sub forma de cordoane pline până la pubertate, când capătă lumen şi devin funcţionali. Rete testis se continuă cu tubii secretori mezonefrotici, care devin canale eferente şi se deschid în canalul Wolff, în regiunea

87

Adrian BEZNEA

epididimară. Cordoanele testiculare sunt formate din două linii celulare:

gonocitele, care se vor transforma în luna a V-a de viaţă intrauterină în spermatogonii, formând linia seminală, şi celule de origine celomică, care se vor transforma în celule Sertoli, formând linia nutritivă. Începând cu luna a Ill-a de viaţa intrauterină, din mezenchimul intragonadic pericordonal se diferenţiază celulele interstiţiale, care după o evoluţie complexă ajung să formeze celulele glandei interstiţiale Leydig, cu funcţia endocrină; sunt foarte rare la naştere. Ovarul. Dezvoltarea ovarului începe mai târziu decât a testiculului şi are câteva aspecte particulare. Prima generaţie de cordoane sexuale, numite cordoane medulare, apărute în etapa indiferentă, se adâncesc in interiorul glandei, detaşându-se de celom; ele se fragmentează şi regresează, în acelaşi timp, împreuna cu conexiunile lor urogenitale. Cordoanele medulare vor fi înlocuite de ţesut conjunctiv bogat vascularizat, care va constitui zona medulară a ovarului.

vascularizat, care va constitui zona medulară a ovarului. A. Duct genital la femeie, la sfârşitul lunii

A. Duct genital la femeie, la sfârşitul lunii II

B. Ductele genitale după coborârea ovarului

Din organul Mihalcovicz poate să rămână un rest embrionar, rete ovarii, în regiunea hilului ovarian. Din epiteliul celomic, care îşi păstrează încă puterea de proliferare, se formează a doua generaţie de cordoane numite corticale (cordoanele Valentin-Pflüger). Aceste cordoane conţin gonocite transformate în ovogonii, care se vor multiplica în continuare. În luna a IV-a, prin

88

Anatomie şi Embriologie

fragmentarea cordoanelor corticale, apar grupări celulare, conţinând fiecare câte o ovogonie. Până în luna a VII-a ovogoniile se transformă în ovocite primare, înconjurate de celule foliculare provenite din epiteliul celomic, acest ansamblu constituind foliculii primordiali. Până la naştere, ovocitele primare încep prima diviziune a meiozei şi rămân în stadiul de profază (status quiescens) până în momentul ovulaţiei, care începe la pubertate. Foliculii primari sunt în număr de 100.000 – 400.000 la naştere, dispuşi în zona corticală a ovarului. Epiteliul crestei genitale se atrofiază şi formează învelişul extern al ovarului. Căile genitale. Căile genitale se dezvoltă din două perechi de canale prezente la ambele sexe în perioada nediferenţiată a dezvoltării gonadelor:

canalele Wolff si canalele Müller. Ele vor evolua diferit, după diferenţierea sexuală a fătului. Canalele Wolff, sau ductele mezonefrotice, apar în săptămâna a 4-

a de viaţă intrauterină, ca ducte colectoare ale tubilor pronefrotici şi mezonefrotici şi înainte de vărsarea lor în cloacă dau mugurii ureterali. Canalele Müller apar ceva mai târziu decât canalele Wolff, prin invaginarea epiteliului celomic, lateral de canalele Wolff. Ele se deschid în

celom la înălţimea pronefrosului involuat şi au fost considerate chiar ca tubi pronefrotici persistenţi. Aceste canale coboară spre cloacă şi se deschid

în ea, între canalele Wolff pe care le încrucişează pe parcurs. Partea caudală

a canalelor Müller este alăturată şi proemină în sinusul urogenital, formând tuberculul Müller. Căile genitale masculine se dezvoltă din canalele Wolff şi din

conexiunile acestora cu gonadele şi cu calea urinară. Astfel, porţiunea cea mai cranială a canalului Wolff regresează, participând la formarea hidatidei pediculate. În dreptul gonadei, canalul Wolff formează epididimul, iniţial drept şi apoi foarte sinuos, datorita creşterii sale importante în lungime. În această porţiune se deschid canalele eferente, care drenează rete testis, tubii drepţi şi tubii seminiferi, după pubertate. Sub epididim, canalul Wolff formează canalul deferent, care spre capătul distal dă o evaginare, viitoarea veziculă seminală. El devine acum canal ejaculator şi se deschide în uretra prostatică, de o parte şi de alta a utriculei. De la acest nivel, calea genitală masculină este comună cu calea urinară şi se continuă până la exterior ca uretră. La bărbat canalele Müller regresează şi dispar la începutul lunii a

Ill-a. Uneori, din porţiunea cranială persistă hidatida sesilă (apendix testis),

la polul superior al testiculului. Extremitatea lor caudală rămâne cu numele

89

Adrian BEZNEA

de utriculă prostatică, prezentă întotdeauna pe faţa posterioară a sinusului urogenital, între orificiile canalelor ejaculatoare. Căile genitale feminine se dezvoltă în cea mai mare parte din canalele Müller. Din prima lor porţiune, cuprinsă între orificiul celomic şi încrucişarea cu canelele Wolff, iniţial verticală şi apoi orizontală, se dezvoltă tubele uterine (trompele). În porţiunea a 2-a, după încrucişare, canalele Müller fuzionează de jos în sus, în săptămâna a 8-a. Peretele median, comun, dispare la sfârşitul lunii a Ill-a. Din această porţiune unită a canalelor Müller, numită canal utero-vaginal, se dezvoltă epiteliul mucoasei uterine şi o parte din epiteliul vaginal. Partea cea mai distală a canalului utero-vaginal, închisă, proemină pe peretele posterior al sinusului urogenital, formând tuberculul Müller. În această regiune, peretele sinusului urogenital se îngroaşă şi formează împreună cu tuberculul Müller lama epitelială vaginală. Tunelizarea lamei vaginale prelungeşte canalul utero-vaginal şi formează vaginul. Datorită colaborării tuberculului Müller si a sinusului urogenital la formarea lamei epiteliale, epiteliul vaginal ar avea dublă origine, mezodermică şi endodermică. Cu privire la această problemă au fost emise şi susţinute multe teorii contradictorii. Permeabilizarea vaginului este completă spre luna a V-a, când se formează şi fundurile de sac vaginale. Între vagin şi vestibulul vaginal rămâne membrana himenală. Musculatura uterină, miometrul, provine din mezenchimul aflat în jurul canalelor Müller contopite. În jurul vaginului, mezenchimul formează o musculatură mai puţin dezvoltată. În mod normal canalele Wolff regresează şi dispar la embrionii de sex feminin. Pot rămâne resturi ale acestor canale (exemplu: hidatida pediculată ataşată trompelor uterine din partea cea mai cranială a canalelor Wolff). În dreptul ovarului poate să rămână un rest din canalul Wolff, care împreună cu tubii mezonefrotici formează epooforonul sau organul Rosenmüller. Tubii mezonefrotici persistenţi în porţiunea subgonadică formează parooforon. Partea caudală a canalelor Wolff poate persista sub aspectul unor cordoane fibroase, dispuse lateral de vagin, care pot degenera chistic, numite canalele Gartner. Organele genitale externe parcurg şi ele, în timpul vieţii intrauterine, cele două etape de dezvoltare: etapa nediferenţiată şi etapa diferenţierii sexuale, după luna a III-a, când se poate recunoaşte sexul după morfologia organelor genitale externe.

90

Anatomie şi Embriologie

În timpul săptămânii a 3-a, mezenchimul regiunii caudale formează în jurul membranei cloacale două ridicături discrete, acoperite de epiblast, care merg să se întâlnească ventral. Ridicăturile se numesc plici cloacale, iar extremitatea lor ventrală se numeşte tubercul genital. În săptămâna a 6- a, când se face separarea cloacei prin evoluţia septului urorectal, sau a pintenului perineal, plicile cloacale se subdivid în: plici anale, dispuse în jurul membranei anale, şi plici uretrale în jurul membranei urogenitale. În săptămâna a 7-a, lateral de plicile uretrale apare altă pereche de proeminenţe, cu aceeaşi direcţie, formând plicile genitale. Toate aceste formaţiuni vor evolua diferit la cele două sexe. La feţii de sex masculin, începând cu săptămâna a 11-a, tuberculul genital creşte simultan cu plicile uretrale. Acestea mărginesc segmentul falic al sinusului urogenital şi, crescând împreună cu tuberculul genital, formează penisul. Segmentul falic al sinusului se prelungeşte pe faţa inferioară a penisului, determinând şanţul urogenital în care endoblastul se îngroaşă şi devine lama uretrală. Către sfârşitul lunii a Ill-a, plicile uretrale înconjură şanţul urogenital şi se unesc, ca o punte, delimitând uretra peniană (spongioasă), al cărui epiteliu se va forma din lama uretrală. Şanţul urogenital nu ajunge decât până la originea glandului, care se dezvoltă din tuberculul genital. Uretra balanică se formează în luna a IV-a, prin evoluţia, la extremitatea penisului, a unui cordon epitelial plin, care devine canal, dând meatul uretral definitiv, la nivelul glandului. Corpul spongios şi corpii cavernoşi se formează din mezenchimul periuretral. Plicile genitale cresc în direcţia caudală şi se unesc, formând scrotul. Rafeul median al scrotului şi cel al penisului dovedesc originea lor simetrică. La femeie, dezvoltarea este mai simplă şi modificările sunt mai mici. Tuberculul genital creşte mai puţin şi formează clitorisul, iar plicile uretrale rămân separate şi devin labiile mici. Ele delimitează vestibulul vaginal, provenit din şanţul urogenital, unde se deschid uretra şi vaginul. Plicile genitale cresc şi devin labiile mari. Structurile erectile se supraadaugă, dezvoltându-se tot din mezenchim.

91

Adrian BEZNEA

Cursul 13

DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL (SISTEMULUI DE REPRODUCERE) (continuare)

MIGRAREA GONADELOR SI FORMAREA MEZOURILOR

Testiculul şi ovarul îşi schimbă poziţia în timpul dezvoltării, ajungând la un nivel topografic inferior celui iniţial. Acest fenomen complex a fost numit descensus şi, deşi cauzele lui nu sunt complet elucidate, fenomenul a fost destul de bine studiat. Un rol important în descinderea testiculului revine gonadotrofinelor, hormonilor androgeni, precum şi creşterii inegale a diferitelor segmente ale corpului; nu este neglijabil nici rolul factorilor locali. Gonadele preiau ligamentele mezonefrosului, în timpul regresiunii acestuia. Ligamentul extremităţii cefalice a mezonefrosului, numit ligament diafragmatic, este păstrat numai de gonada feminină şi devine ligamentul suspensor al ovarului (sau ligamentul lomboovarian) şi ligamentul tuboovarian. Ligamentul inferior al mezonefrosului, numit şi ligament inghinal, datorită inserţiei în viitoarea regiune inghinală, se continua până în plicile genitale; el este preluat de ambele gonade, sub numele de gubernaculum. Acest ligament intervine în migrarea gonadelor şi persistă la feţii de sex masculin ea gubernaculum testis, iar la cei de sex feminin ca ligament utero-ovarian şi ligament rotund al uterului. Mezoul corpului Wolff, care leagă mezonefrosul de peretele posterior al trunchiului, se subţiază în timpul regresiunii acestuia şi se ataşează mezoului cordonului urogenital, format de canalele Wolff şi Müller de fiecare parte. Din mezoul cordonului urogenital se formează în bazin mezosalpinxul şi mezovarium, ambele componente ale ligamentelor largi (late). Aceste ligamente se completează medial, în porţiunea unită a canalelor Müller, şi formează un sept frontal, care împarte pelvisul în două loji: rectogenitală şi genitovezicală. Partea declivă a lojii posterioare se reduce prin coalescenţă şi pe acest traiect pot rămâne chisturi în mezenchimul dintre rect şi vagin, la femeie, şi între rect şi prostată, la bărbat.

92

Anatomie şi Embriologie

Coborârea testiculului începe spre sfârşitul lunii a Ill-a şi se termină în luna a IX-a, când testiculul ajunge în scrot, din poziţia primitivă lombară.

ajunge în scrot, din poziţia primitivă lombară. Coborârea testiculară A. În timpul lunii a-II-a B. La

Coborârea testiculară

A. În timpul lunii a-II-a

B. La mijlocul lunii a-III-a

C. Luna a-VII-a

D. La scurt timp după naştere

Doi factori locali colaborează la această mişcare: primul, diverticulul vaginal al cavităţii celomice, care se aşează înaintea gonadei şi coboară împreună cu aceasta prin peretele abdominal, ajungând în scrot; al doilea, ligamentul inghinal sau gubernaculum testis, a cărui acţiune este mult discutată. Testiculul atinge orificiul profund al canalului inghinal spre luna a Vl-a, traversează canalul în timpul lunii a VII-a şi ajunge în poziţie definitivă în luna a IX-a. Diverticulul vaginal formează în scrot cavitatea vaginală, iar tunelul de legătură cu cavitatea peritoneală formează canalul peritoneo-vaginal. Acest canal regresează în mod normal şi se transformă într-un cordon fibros, la naştere sau puţin timp după aceea. Anormal, el poate să persiste, înlesnind hernii inghinale congenitale asociate deseori cu defecte de migrare, chisturi ale cordonului spermatic sau hidrocel comunicant. Gubernaculum testis devine ligamentul scrotal.

93

Adrian BEZNEA

Mişcarea de coborâre a gonadei feminine este mai redusă; ea se limitează numai la cavitatea peritoneală (descensul abdominal), coborând puţin sub marginea superioară a micului bazin. Pe traiectul canalului peritoneo-vaginal, la femeie, pot să apară chisturi ale canalului (Nück), asemănătoare cu cele ale cordonului spermatic la bărbaţi. După luna a Ill-a, ovarul şi trompa uterină încep o mişcare de basculă, care aduce ovarul în poziţia definitivă.

ANOMALIILE APARATULUI GENITAL

ANOMALIILE APARATULUI GENITAL MASCULIN

Anomaliile testiculului pot fi de dezvoltare şi de poziţie. Anomaliile de dezvoltare pot interesa numărul, realizând anorhismul sau absenţa testiculului şi sinorhismul sau fuziunea celor două gonade într-o masă mică în interiorul scrotului sau în abdomen. Ca anomalii de număr în exces este semnalat poliorhismul, cu testicule supranumerare, mai frecvent în stânga. Anomaliile de structură sunt hipoplazia şi atrofia congenitală a unui testicul. Când hipoplazia interesează ambele testicule, ea este secundară unei tulburări endocrine. Anomaliile de poziţie se referă la testiculul coborât şi necoborât. Din prima categorie cităm criptorhidia, sau oprirea într-un punct pe traiectul normal al drumului de coborâre, şi ectopia sau aşezarea testiculului în alt loc decât pe drumul lui normal. Anomaliile testiculului descins sunt inversiunile şi retroversiunile; sunt rare, unilaterale şi nu produc tulburări. Anomaliile organelor genitale externe masculine sunt frecvente. Epispadiasul simplu sau asociat cu extrofia vezicală constă în absenţa peretelui superior al uretrei şi poate fi complet sau incomplet.

94

Anatomie şi Embriologie

Anatomie şi Embriologie Epispadis cu extrofie de vezică urinară. Mucoasa urinară expusă Hipospadiasul este un defect

Epispadis cu extrofie de vezică urinară. Mucoasa urinară expusă

Hipospadiasul este un defect congenital al uretrei, ea terminându- se ventral şi posterior de deschiderea normală. Se pare că vârsta mamei are importanţă în incidenţa anomaliei. După locul orificiului de deschidere a uretrei, hipospadiasul poate fi:

balanic,

penian,

penoscrotal şi

perineal.

balanic,  penian,  penoscrotal şi  perineal. Hipospadias : variate locaţii de deschidere a orificiului

Hipospadias : variate locaţii de deschidere a orificiului uretral

95

Adrian BEZNEA

Fimoza congenitală este o anomalie caracterizată prin contractura prepuţului, deasupra glandului, care împiedică descărcarea normală a urinei; ea se poate asocia cu o stenoza a meatului uretral.

ANOMALIILE APARATULUI GENITAL FEMININ Absenţa şi dedublarea congenitală a ovarului sunt foarte rare. Fuziunea şi lobarea ovarelor au fost citate în literatură. Se mai pot întâlni ectopii ovariene, ca abateri ale mişcării de coborâre şi tumori congenitale, cunoscute ca chisturi dermoide şi teratoame. Combinarea ţesutului ovarian cu cel testicular apare în glandele numite ovotestis, ca expresie gonadică a hermafroditismului adevărat. Anomaliile căilor genitale apar ca defecte de fuziune totală sau parţială a canalelor Müller, ca atrezii totale sau parţiale ale segmentelor terminale ale unuia sau ale ambelor canale Müller sau ca defecte de resorbţie a peretelui median comun, cu fuziunea acestor canale. Astfel, pot să apară:

uterul dublu,

bicorn,

didelf,

septat,

unicorn, asociate sau nu cu anomalii ale vaginului.

 unicorn, asociate sau nu cu anomalii ale vaginului. Principalele anomalii ale uterului şi vaginului, cauzate

Principalele anomalii ale uterului şi vaginului, cauzate de persistenţa septului uterin

96

Anatomie şi Embriologie

De asemenea, vaginul poate să fie:

dublu,

atrofic sau

septat,

aceste anomalii apărând deseori combinate cu cele ale uterului. Absenţa vaginului se poate asocia cu malformaţii renale. Vaginul hipoplazic este constant în hermafroditismul feminin şi în

unele cazuri de pseudohermafroditism masculin. Organele genitale externe pot fi şi ele sediul unor anomalii congenitale:

fisura congenitală a clitorisului,

fuziunea labiilor mici (sinechia vulvei),

hipospadiasul feminin şi

epispadiasul feminin.

ANOMALII SEXUALE DE ORIGINE GENETICĂ

Aberaţiile cromozomilor sexuali sau ale gonozomilor pot fi transmise prin unul din cei doi gameţi sau pot să apară în primele momente ale diviziunii oului. În urma fecundaţiei unui gamet anormal cu unul normal pot să apară disgenezii gonadice de tipul XXY (sindrom Klinefelter) cu fenotip masculin şi disgenezie testiculară sau o digenezie de tip XO (sindrom Turner), cu fenotip feminin şi agenezie ovariană. Anomaliile cromozomilor sexuali, care apar în primele momente ale diviziunii oului, realizează sindromul hermafroditismului adevărat, cu cariotip în mozaic, având cel mai frecvent formula XY/XX sau XY/XO, dar pot să existe şi combinaţii de trei sau patru linii celulare. Prezenţa genelor de masculinizare din cromozomul Y explică gradul diferit de diferenţiere a organelor genitale externe. Anomaliile sexuale de origine hormonală se exprimă prin întrepătrunderea caracterelor sexuale primare şi secundare, realizând aspectul unui pseudohermafroditism datorat în acest caz unei anomalii de secreţie androgenică. Pseudohermafroditismul masculin apare prin secreţia insuficientă de hormon androgen, la un embrion cu cariotip normal XY. În forma gravă a acestui sindrom rămân vestigii ale canalelor Müller: vagin rudimentar şi uter, alături de canale deferente normale şi testiculi ectopici. Organele genitale externe sunt de tip feminin; sexul adevărat se descoperă abia la pubertate.

97

Adrian BEZNEA

În formele mai uşoare de pseudohermafroditism masculin se păstrează fenotipul masculin, iar organele genitale externe prezintă uşoare anomalii: penis mic, hipospadias, scrot vulviform. Pseudohermafroditismul feminin apare prin masculinizarea unui făt feminin cu ovare normale şi cariotip XX. Canalele Müller se dezvoltă normal şi persistă alături de organele genitale externe anormale: clitoris peniform, tendinţa la închidere a sinusului urogenital şi de unire a labiilor mari. Pe lângă originea endogenă a anomaliei, datorită secreţiei androgenice exagerate a corticosuprarenalei fetale, pseudo- hermafroditismul feminin poate să apară şi ca urmare a administrării exagerate de progestative de sinteză sau anabolizante conţinând androgeni gravidei, fapt dovedit si experimental.

98

Anatomie şi Embriologie

CURSUL 14

PERINEUL

GENERALITĂŢI

Regiunea perineală sau perineul în sens larg, anatomic, este constituit de ansamblul părţilor moi care închid în jos excavaţia pelviană. Perineul cuprinde fascii, muşchi, vase şi nervi proprii, şi este străbătut de conducte aparţinând aparatelor urogenital şi digestiv. Bogăţia acestor elemente îi conferă o mare complexitate şi o deosebită importanţă practică. Datorita faptului că regiunii perineale îi sunt anexate organele genitale externe, este necesar să o descriem separat la bărbat şi la femeie. Formă şi situaţie. La suprafaţa exterioară a corpului, forma perineului diferă după atitudinea subiectului pe care îl examinăm. La subiectul cu coapsele apropiate, în adducţie, perineul se prezintă sub forma unui şanţ, situat adânc între fetele mediale ale celor două coapse şi întins de la coccige la simfiza pubiană. Dacă subiectul e aşezat în poziţia taliei - ca în clinică sau la disecţie - adică culcat pe spate, având coapsele în abducţie şi flexate pe abdomen, şanţul de mai sus se deschide şi regiunea perineală se prezintă sub forma unui romb cu axul mare orientat sagital. În acest caz, rombul perineal prezintă patru unghiuri, patru margini şi doua axe. Unghiurile sunt: anterior, format de ligamentul pubian arcuat al simfizei pubiene; posterior, format de vârful coccigelui; doua unghiuri laterale, date de tuberozităţile ischiadice. Marginile sunt reprezentate: cele anterioare prin ramurile ischiopubiene, iar cele posterioare prin ligamentele sacrotuberale. Axele sunt: una mare,